CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MACIEJ SZPUNAR
prezentate la 31 mai 2018(1)
Cauza C‑105/17
Komisia za zashtita na potrebitelite
împotriva
Evelina Kamenova
cu participarea
Okrazhna prokuratura – Varna
[cerere de decizie preliminară formulată de Administrativen sad – Varna (Tribunalul Administrativ din Varna, Bulgaria)]
„Trimitere preliminară – Protecția consumatorilor – Practici comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori – Vânzare online –Noțiunea «comerciant»”
I. Introducere
1. Căutarea de bunuri și de servicii pe internet face parte din viața noastră cotidiană și, de acum înainte, fără îndoială chiar din cultura noastră. Numărul platformelor de vânzare online nu a încetat să crească și, în anul 2016, în Uniunea Europeană, procentul cetățenilor cu vârste cuprinse între 16 și 74 de ani care au comandat prin internet bunuri și servicii pentru uzul lor personal se ridica la 55 %(2). Funcția acestor platforme constă în a servi drept intermediar sau drept broker online. Astfel, ele pun în contact direct fie un comerciant și un consumator, fie doi comercianți, fie doi particulari, interesați de cumpărarea unor produse noi sau second‑hand în scopuri personale(3).
2. Or, în numeroase situații, anunțurile publicate pe platformele online nu lasă să se vadă în mod clar dacă vânzătorul este un comerciant sau un particular.
3. Prezenta trimitere preliminară, care a fost adresată Curții de Administrativen sad – Varna (Tribunalul Administrativ din Varna, Bulgaria), privește interpretarea articolului 2 literele (b) și (d) din Directiva 2005/29/CE(4).
4. Cererea de decizie preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Evelina Kamenova, pe de o parte, și Komisia za zashtita na potrebitelite (Comisia bulgară pentru protecția consumatorilor, denumită în continuare „CPC”), pe de altă parte, în legătură cu un act emis de aceasta din urmă privind constatarea unei contravenții. Contravenția imputată doamnei Kamenova ar consta în nerespectarea Zakon za zashtita na potrebitelite (ZZP) (Legea privind protecția consumatorilor, denumită în continuare „ZZP”), prin faptul că aceasta a omis să furnizeze informații consumatorilor cu ocazia unor anunțuri de vânzare de bunuri publicate pe o platformă online.
5. Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă o persoană fizică care a publicat concomitent opt anunțuri de vânzare a unor bunuri diferite pe o platformă de vânzare online poate fi calificată drept „comerciantă” și dacă activitatea sa constituie o „practică comercială” în sensul Directivei privind practicile comerciale neloiale.
6. Prin urmare, această cauză dă ocazia Curții de a preciza noțiunea „comerciant” în sensul acestei directive, precum și criteriile care trebuie luate în calcul de instanțele naționale în momentul aprecierii acestei noțiuni în cadrul specific al vânzării online.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
1. Directiva privind practicile comerciale neloiale
7. Potrivit articolului 1 din Directiva privind practicile comerciale neloiale coroborat cu considerentele (14) și (15) ale acesteia, această directivă are drept obiectiv de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor procedând la o armonizare completă și totală a legislațiilor naționale privind practicile comerciale neloiale.
8. Articolul 2 din această directivă prevede:
„În sensul prezentei directive:
[…]
b) «comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală și orice persoană care acționează în numele sau în beneficiul unui comerciant;
[…]
d) «practici ale întreprinderilor față de consumatori» […]: orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori;
[…]”.
9. Conform articolului 3 alineatul (1) din aceeași directivă, directiva „se aplică practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs”.
2. Directiva 2011/83/UE
10. Astfel cum reiese din articolul 1 din Directiva 2011/83/UE(5), obiectivul acestei directive este „acela ca, prin atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin mărirea gradului de similitudine dintre anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale actelor administrative ale statelor membre privind contractele încheiate între consumatori și comercianți”.
11. Articolul 2 din această directivă prevede:
„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:
[…]
2. «comerciant» înseamnă orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acționează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională în legătură cu contractele care intră sub incidența prezentei directive;
[…]”.
12. Conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva privind drepturile consumatorilor, aceasta „se aplică, conform condițiilor și în limitele stabilite în dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator […]”.
B. Dreptul bulgar
13. Articolul 47 din ZZP, promulgată în DV nr. 99 din 9 decembrie 2005, în versiunea publicată în DV nr. 61 din 2014, în vigoare de la 25 iulie 2014, și articolul 50 din ZZP transpun articolul 6 și, respectiv, articolul 9 din Directiva privind drepturile consumatorilor în ceea ce privește, pe de o parte, cerințele de informare pentru contractele la distanță și, pe de altă parte, dreptul de retragere.
III. Situația de fapt din litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
14. Reiese din dosarul cauzei principale că domnul K. K. (consumatorul în această cauză) a achiziționat, în temeiul unui contract de vânzare la distanță, un ceas second‑hand marca „Longines” de pe site‑ul internet http://olx.bg.
15. La 20 octombrie 2014, ceasul, pus în vânzare de un utilizator cu profilul „eveto‑ZZ”, a fost livrat consumatorului printr‑o societate de curierat. Datele referitoare la expeditor indicau numele, adresa și numărul de telefon ale acestuia din urmă. După ce a constatat că ceasul nu corespundea caracteristicilor descrise în anunțul publicat pe platforma de vânzare online, consumatorul a informat vânzătorul, prin telefon, că dorește să rezilieze contractul. Acesta din urmă a refuzat totuși să preia bunul în schimbul unei rambursări.
16. În consecință, consumatorul a depus plângere la CPC. Cu ocazia verificărilor efectuate de CPC, a rezultat că expeditorul ceasului cu profilul „eveto‑ZZ” era doamna Kamenova. Potrivit administratorului site‑ului, la 10 decembrie 2014, utilizatorul „eveto‑ZZ” publicase în total opt anunțuri pentru produse diferite în vederea vânzării lor(6).
17. Prin actul din 27 februarie 2015, CPC a constatat săvârșirea unei contravenții. La 17 martie 2015, doamna Kamenova a contestat acest act pentru motivul că nu avea calitatea de comerciant și că, prin urmare, dispozițiile ZZP nu îi erau aplicabile. CPC a adoptat o decizie de sancționare împotriva doamnei Kamenova în temeiul articolului 207 din ZZP pentru încălcarea articolului 47 alineatul 1 punctele 2, 3, 5, 7, 8 și 12, precum și a articolului 50 din ZZP. CPC s‑a întemeiat pe faptul că doamna Kamenova omisese să indice în fiecare dintre anunțuri numele și adresa comerciantului, precum și e‑mailul său, prețul total, cu toate taxele incluse, condițiile de plată, de livrare și de executare, dreptul consumatorului de a se retrage din contractul încheiat la distanță, condițiile, termenul și modurile de exercitare a acestui drept, precum și informarea cu privire la existența unei garanții legale a conformității produselor în raport cu contractul de vânzare.
18. Doamna Kamenova a formulat o acțiune împotriva deciziei de sancționare la Varnenski rayonen sad (Tribunalul de Raion din Varna, Bulgaria). Prin Hotărârea din 22 martie 2016, această instanță a anulat decizia de sancționare adoptată de CPC pentru motivul că doamna Kamenova nu avea calitatea de „comerciant” în sensul alineatului 13 punctul 2 din dispozițiile adiționale la ZZP și s‑a referit la Directiva privind practicile comerciale neloiale, arătând că noțiunea „comerciant” vizată este legată nu de un act unic și izolat, ci de exercitarea, într‑un cadru comercial, de afaceri sau profesional, a unei activități care are un caracter sistematic.
19. CPC a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața instanței de trimitere.
20. Apreciind că soluționarea litigiului principal depindea de interpretarea dispozițiilor relevante din dreptul Uniunii, prin Hotărârea din 16 februarie 2017, primită de grefa Curții la 28 februarie 2017, Administrativen sad – Varna (Tribunalul Administrativ din Varna) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 2 literele (b) și (d) din Directiva [2005/29] trebuie interpretat în sensul că activitatea unei persoane fizice care este înregistrată pe o pagină de internet pentru vânzarea de bunuri și care a publicat pe aceasta, concomitent, un total de opt anunțuri pentru vânzarea de bunuri diferite este o activitate a unui comerciant în sensul definiției legale prevăzute la articolul 2 litera (b), reprezintă practici ale întreprinderilor față de consumatori în sensul articolului 2 litera (d) și intră în sfera de aplicare a directivei potrivit articolului 3 alineatul (1)?”
21. Guvernul german și Comisia Europeană au depus observații scrise.
IV. Analiză
A. Considerații introductive
1. Cu privire la conținutul întrebării adresate Curții
22. Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere urmărește în esență să se stabilească, pe de o parte, dacă articolul 2 litera (b) din Directiva privind practicile comerciale neloiale trebuie interpretat în sensul că o persoană fizică înregistrată pe un site internet de vânzare de bunuri poate fi calificată drept „comerciantă” atunci când publică pe acest site, concomitent, opt anunțuri de vânzare a unor produse diferite și, pe de altă parte, dacă activitatea sa reprezintă o „practică comercială” în sensul articolului 2 litera (d) din aceeași directivă.
23. Prin urmare, întrebarea este dacă, în cadrul Directivei privind practicile comerciale neloiale, trebuie calificată drept „comerciantă” o persoană fizică precum pârâta din litigiul principal, care a publicat opt anunțuri de vânzare a unor produse diferite pe o platformă de vânzare online sau dacă o asemenea persoană este exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive deoarece nu intră sub incidența noțiunii „comerciant”, ținând seama de caracterul limitat al activității sale.
24. Înainte de examinarea acestei întrebări, trebuie observat că instanța de trimitere nu solicită, prin intermediul întrebării preliminare, decât interpretarea Directivei privind practicile comerciale neloiale(7). Cu toate acestea, descrierea situației de fapt din litigiul principal care figurează în decizia de trimitere pare să indice o încălcare a drepturilor conferite de Directiva privind drepturile consumatorilor. Astfel, din decizia de trimitere reiese că pârâta din litigiul principal a fost sancționată pentru încălcarea articolului 47 alineatul 1 punctele 2, 3, 5, 7, 8 și 12 și a articolului 50 din ZZP. Or, astfel cum a arătat Comisia, aceste dispoziții transpun articolul 6 din Directiva privind drepturile consumatorilor referitor la cerințele de informare pentru contractele la distanță, pe de o parte, și, respectiv, articolul 9 din directiva menționată privind dreptul de retragere, pe de altă parte.
25. În consecință, problema dacă, ținând seama de activitatea descrisă în decizia de trimitere, o persoană fizică poate fi calificată drept „comerciantă” în sensul articolului 2 punctul 2 din Directiva privind drepturile consumatorilor este susceptibilă să prezinte interes pentru procedura din litigiul principal.
26. Trebuie amintit că, în cadrul procedurii de cooperare dintre instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În plus, Curtea poate fi pusă în situația de a lua în considerare norme din dreptul Uniunii la care instanța națională nu a făcut referire în enunțul întrebării sale(8).
27. În aceste condiții, întrebarea adresată trebuie înțeleasă ca urmărind să se stabilească în esență, pe de o parte, dacă articolul 2 litera (b) din Directiva privind practicile comerciale neloiale și articolul 2 punctul 2 din Directiva privind drepturile consumatorilor trebuie interpretate în sensul că o persoană fizică înregistrată pe un site internet de vânzare de bunuri poate fi calificată drept „comerciantă” atunci când aceasta a publicat pe respectivul site, concomitent, un total de opt anunțuri de vânzare a unor produse diferite și, pe de altă parte, dacă activitatea acestei persoane constituie o „practică comercială” în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva privind practicile comerciale neloiale.
28. Pentru a răspunde la această întrebare, ni se pare necesar să se stabilească cu titlu introductiv dacă, în speță, este util să se propună o interpretare omogenă a definiției noțiunii „comerciant”, dat fiind că, în cadrul directivelor vizate, această noțiune este aproape identică(9). Utilitatea unei asemenea abordări implică, în opinia noastră, determinarea în prealabil a gradului de armonizare realizat prin directivele menționate.
2. Cu privire la gradul de armonizare realizat prin Directiva privind practicile comerciale neloiale și prin Directiva privind drepturile consumatorilor
29. În primul rând, înainte de a aborda problema gradului de armonizare realizat prin directivele vizate, trebuie subliniat un aspect fundamental: noțiunea „comerciant” este definită într‑un mod aproape identic(10) în cadrul celor două directive, iar aceste două definiții sunt strâns legate de exercitarea unei activități economice.
30. În aceste condiții, trebuie adăugat, în al doilea rând, că, pentru a putea propune o interpretare omogenă definiției noțiunii „comerciant” în sensul directivelor vizate, trebuie verificat dacă gradul de armonizare realizat prin cele două directive – și în care se înscriu normele lor respective – este analog. Amintim, în această privință, că aprecierea gradului de armonizare consacrat printr‑o directivă trebuie să se întemeieze pe modul de redactare, precum și pe sensul și obiectivul acesteia(11).
31. Arătăm, mai întâi, că Directiva privind practicile comerciale neloiale se aplică, în temeiul articolului 3 alineatul (1), „practicilor comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori definite la articolul 5 înainte, în timpul și după o tranzacție comercială în legătură cu un produs”(12), în timp ce Directiva privind drepturile consumatorilor se aplică, potrivit articolului 3 alineatul (1), „conform condițiilor și în limitele stabilite în dispozițiile sale, oricărui contract încheiat între un comerciant și un consumator”.
32. Astfel, în pofida diferenței dintre domeniile lor de aplicare, aceste directive se întemeiază pe articolul 114 TFUE(13) și, în acest sens, urmăresc aceleași obiective, și anume de a contribui la buna funcționare a pieței interne și de a realiza un nivel ridicat de protecție a consumatorilor în cadrul actelor cu putere de lege și a actelor administrative pe care le acoperă(14).
33. Constatăm, în plus, că pentru a atinge aceste obiective, legiuitorul Uniunii a procedat la o armonizare completă și totală(15)a normelor din directivele vizate(16).
34. În ceea ce privește Directiva privind practicile comerciale neloiale, reiese cu claritate din considerentul (14) că ea procedează la o „armonizare completă”(17). Această armonizare vizează normele privind practicile comerciale neloiale, inclusiv publicitatea neloială a comercianților față de consumatori, care, la nivelul Uniunii, aduc atingere intereselor economice ale acestora din urmă(18). Mai exact, o asemenea armonizare completă sau exhaustivă acoperă tot domeniul vizat de această directivă(19).
35. În plus, din considerentul (15) al Directivei privind practicile comerciale neloiale rezultă că această directivă realizează o „armonizare totală” a normelor din dreptul național, sub rezerva unor excepții(20). În consecință, astfel cum prevede în mod expres articolul 4 din această directivă, intitulat „Piața internă”, statele membre nu pot să adopte măsuri mai restrictive decât cele definite de directiva respectivă, nici chiar pentru a asigura un nivel mai ridicat de protecție a consumatorilor(21).
36. În ceea ce privește Directiva privind drepturile consumatorilor, obiectivul pe care îl urmărește este o armonizare a normelor naționale în materiile care țin de domeniul său de aplicare(22). Mai exact, reiese din coroborarea considerentelor (4), (5) și (7) ale acestei directive că obiectivul său este o armonizare „completă” a anumitor aspecte în materie de contracte cu consumatorii negociate la distanță și în afara spațiilor comerciale, și anume informațiile destinate consumatorilor și drepturile de retragere în aceste tipuri de contracte(23).
37. În plus, potrivit articolului 4 din această directivă, intitulat „Nivelul de armonizare”, „[d]acă nu se prevede altfel în prezenta directivă, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor internă dispoziții diferite de cele stabilite în prezenta directivă, inclusiv dispoziții mai mult sau mai puțin stricte, pentru a asigura un nivel diferit de protecție a consumatorilor”(24). Această directivă realizează prin urmare o armonizare „totală” sau maximă.
38. În concluzie, totul pare să indice că legiuitorul Uniunii a realizat același grad de armonizare a normelor respective ale celor două directive examinate. Astfel, pentru această analiză, numai armonizarea totală sau maximă ne interesează dat fiind că o eventuală lipsă a acestui tip de armonizare a directivelor vizate ar putea ridica probleme în ceea ce privește interpretarea omogenă a definiției noțiunii „comerciant”.
39. Având în vedere toate cele de mai sus, apreciem că o interpretare omogenă a definiției noțiunii „comerciant” în cadrul celor două directive este utilă ținând cont de definițiile aproape identice ale noțiunii „comerciant” stabilite de legiuitorul Uniunii, de faptul că acestea sunt strâns legate de exercitarea unei activități economice și de gradul de armonizare total vizat de legiuitorul Uniunii în normele naționale care intră sub incidența directivelor examinate.
B. Cu privire la sensul și la domeniul de aplicare ale noțiunii „comerciant” în cadrul articolului 2 litera (b) din Directiva privind practicile comerciale neloiale și al articolului 2 punctul 2 din Directiva privind drepturile consumatorilor
40. Noțiunea „practici ale întreprinderilor față de consumatori” este definită la articolul 2 litera (d) din Directiva privind practicile comerciale neloiale ca fiind „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”. Prin urmare, noțiunile „consumator” și „comerciant” se află în centrul definiției acestei noțiuni astfel încât problema dacă o situație intră sub incidența domeniului de aplicare al acestei directive depinde, în mod determinant, de interpretarea lor. Astfel, existența unei practici comerciale în sensul directivei menționate nu poate fi admisă decât dacă privește un comerciant, pe de o parte, și un consumator, pe de altă parte.
41. Analiza domeniului de aplicare ratione personae al Directivei privind practicile comerciale neloiale este fundamentală dat fiind că numai în ipoteza în care pârâta din litigiul principal ar avea calitatea de „comerciantă” ar trebui examinată problema dacă activitatea sa este susceptibilă să constituie o activitate comercială în sensul directivei.
42. Noțiunea „comerciant” este definită la articolul 2 litera (b) din Directiva privind practicile comerciale neloiale ca fiind „orice persoană fizică sau juridică ce acționează, în legătură cu practicile comerciale reglementate de prezenta directivă, în scopuri care se încadrează în activitatea sa comercială, industrială, artizanală sau liberală și orice persoană care acționează în numele sau în beneficiul unui comerciant”.
43. Amintim, în această privință, că Curtea a apreciat deja că din redactarea articolului 2 litera (b) din această directivă reiese că „legiuitorul Uniunii a consacrat o accepțiune deosebit de extinsă a noțiunii «comerciant», care desemnează «orice persoană fizică sau juridică» atunci când aceasta exercită o activitate remunerată și nu exclude din domeniul său de aplicare nici entitățile care îndeplinesc o misiune de interes general, nici pe cele care au un statut de drept public”(25). În această privință, precizăm că, în opinia noastră, o asemenea persoană fizică sau juridică acționează în scopuri care se încadrează într‑un act realizat în limitele activității sale comerciale, industriale, artizanale sau liberale.
44. În speță, calitatea de persoană fizică a pârâtei din litigiul principal nu o exclude de la calificarea drept „comerciant”. Însă, pentru a considera că ea intră sub incidența acestei noțiuni în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva privind practicile comerciale neloiale, trebuie să se mai verifice dacă această persoană acționează în scopuri care se încadrează într‑o asemenea activitate comercială, industrială, artizanală sau liberală sau în numele ori în beneficiul unui comerciant.
45. Curtea a precizat de asemenea că, având în vedere însuși modul de redactare a definițiilor enunțate la articolul 2 literele (a) și (b) din această directivă, sensul și domeniul de aplicare ale noțiunii „comerciant”, astfel cum este vizată de aceasta din urmă, trebuie să fie stabilite în raport cu noțiunea, corelativă, însă antinomică, de „consumator”, care desemnează orice particular care nu este angajat în activități comerciale sau profesionale(26). Curtea a subliniat în această privință că obiectivul urmărit de Directiva privind practicile comerciale neloiale, care constă în protejarea deplină a consumatorilor împotriva practicilor de această natură, se întemeiază pe împrejurarea că, față de un comerciant, consumatorul se găsește într‑o poziție de inferioritate, prin aceea că trebuie se fie considerat mai slab din punct de vedere economic și mai puțin experimentat din punct de vedere juridic decât cocontractantul său(27). Astfel, noțiunea „consumator” are o importanță primordială și dispozițiile acestei directive sunt concepute în mod esențial în optica consumatorului în calitate de destinatar și de victimă a practicilor comerciale neloiale(28).
46. Ținând seama de considerațiile expuse la punctele 29-39 din prezentele concluzii, potrivit cărora, în primul rând, Directiva privind practicile comerciale neloiale și Directiva privind drepturile consumatorilor definesc într‑un mod aproape identic noțiunea „comerciant”, în al doilea rând, această noțiune este strâns legată de exercitarea unei activități economice și, în al treilea rând, gradul de armonizare realizat prin aceste directive este analog, considerăm că interpretarea dată de Curte definiției noțiunii „comerciant” în cadrul Directivei privind practicile comerciale neloiale este valabilă și pentru definiția noțiunii „comerciant” în cadrul Directivei privind drepturile consumatorilor.
47. Astfel cum a subliniat avocatul general Bot în concluziile sale prezentate în cauza Zentrale zur Bekämpfung unlauteren Wettbewerbs(29), o astfel de interpretare a noțiunii „comerciant” corespunde celei pe care legiuitorul Uniunii a dat‑o în cadrul mai larg al directivelor privind protecția consumatorilor, și în special al Directivei privind drepturile consumatorilor, în care legiuitorul Uniunii, la articolul 2 punctul 2, definește comerciantul ca fiind „orice persoană fizică sau juridică, indiferent dacă este publică sau privată, care acționează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul ei, în scopuri ce țin de activitatea sa comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională”. Potrivit avocatului general Bot, directivele privind protecția consumatorilor au în comun faptul că „comerciantul poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, de drept public sau de drept privat, care, în relația pe care o stabilește cu consumatorul, acționează în cadrul activității sale comerciale sau profesionale, ceea ce presupune să acționeze în cadrul unei activități cu caracter regulat și lucrativ”(30).
C. Cu privire la calificarea care trebuie reținută în speță față de noțiunea „comerciant”
48. Având în vedere cele de mai sus, o persoană fizică precum pârâta din litigiul principal intră sub incidența definiției noțiunii „comerciant” prevăzute la articolul 2 litera (b) din Directiva privind practicile comerciale neloiale și la articolul 2 punctul 2 din Directiva privind drepturile consumatorilor?
49. Considerăm că răspunsul este negativ. Publicarea concomitentă pe o platformă online a unui total de opt anunțuri pentru vânzarea de produse diferite noi și second‑hand nu ni se pare suficientă pentru a permite să se rețină calificarea drept „comerciant” în sensul directivelor menționate.
50. Cu toate acestea, trebuie subliniat că această calificare drept „comerciant” necesită o „abordare de la caz la caz”(31). Prin urmare, este oportun ca, în speță, instanța de trimitere să efectueze o analiză in concreto pe baza tuturor elementelor de fapt de care dispune pentru a verifica dacă o persoană, precum pârâta din litigiul principal, intră sub incidența noțiunii „comerciant”.
51. Această analiză va urmări în special, astfel cum guvernul german și Comisia au subliniat în mod întemeiat, să verifice dacă vânzarea pe platforma online a fost realizată în mod organizat și în scop lucrativ(32), dacă această vânzare se înscrie într‑o anumită durată și frecvență(33), dacă vânzătorul dispune de un statut juridic care îi permite să realizeze acte de comerț și în ce măsură vânzarea online este legată de activitatea comercială a vânzătorului(34), dacă vânzătorul este obligat la plata TVA‑ului(35), dacă vânzătorul, care acționează în numele unui comerciant determinat sau în contul lui sau prin intermediul unei alte persoane care acționează în numele sau în contul său, a perceput o remunerație sau a participat la profit(36), dacă vânzătorul cumpără bunuri noi sau second‑hand în vederea revânzării acestora, conferind astfel acestei activități un caracter de regularitate, o frecvență și/sau o concomitență în raport cu activitatea sa profesională(37), dacă valoarea profitului realizat din vânzări confirmă că tranzacția realizată ține de o activitate comercială(38) și/sau dacă produsele vândute sunt toate de același tip sau de aceeași valoare, în special dacă oferta este concentrată asupra unui număr redus de produse(39).
52. Trebuie remarcat că aceste criterii nu sunt nici exhaustive, nici exclusive, astfel încât, în principiu, faptul de a îndeplini unul sau mai multe criterii nu determină, în sine, calificarea care trebuie reținută în privința vânzătorului online față de noțiunea „comerciant”. Prin urmare, va trebui să se realizeze o apreciere de ansamblu prin luarea în considerare a tuturor criteriilor pertinente pentru a se pronunța asupra calificării care trebuie reținută. Astfel, aceste criterii vor permite instanțelor naționale să stabilească dacă o persoană, precum pârâta din litigiul principal, exercită o activitate comercială care o plasează, din acest motiv, într‑o situație de superioritate față de consumator și, în consecință, dacă există o situație de dezechilibru între comerciant și consumator.
53. Cu toate acestea, îi revine instanței de trimitere, ținând seama de considerațiile de mai sus, sarcina să aprecieze, pe baza elementelor de fapt de care dispune și în temeiul în special al criteriilor enumerate la punctele precedente, dacă această persoană poate fi calificată drept „comerciantă” în sensul directivelor menționate.
54. Dacă instanța de trimitere consideră că persoana vizată este un „comerciant” în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva privind practicile comerciale neloiale, va trebui să se stabilească dacă activitatea pe care o exercită constituie o „practică comercială” în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva privind practicile comerciale neloiale.
D. Cu privire la noțiunea „practici ale întreprinderilor față de consumatori” în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva privind practicile comerciale neloiale
55. În ceea ce privește problema dacă activitatea unei persoane fizice, precum pârâta din litigiul principal, este susceptibilă să intre în domeniul de aplicare al Directivei privind practicile comerciale neloiale, amintim de la bun început că Curtea a statuat deja că articolul 2 litera (d) din această directivă definește, utilizând o formulare deosebit de largă, noțiunea „practici comerciale” ca fiind „orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori”(40).
56. Astfel, pentru a considera că activitatea în cauză constituie o practică comercială în sensul articolului menționat, trebuie să se verifice dacă această activitate, pe de o parte, poate fi calificată drept practică „de natură comercială, adică să provină de la comercianți”, și, pe de altă parte, este o acțiune sau comunicare comercială „în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea produselor lor către consumatori”(41).
57. Amintim, în această privință, că criteriul activității comerciale a cărei existență trebuie verificată corespunde ideii pe care se bazează sistemul de protecție pus în aplicare de directivele Uniunii în materia protecției consumatorilor, și anume că un consumator se află într‑o situație de inferioritate față de un comerciant în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare și că există un risc considerabil ca, în special din ignoranță, consumatorul să nu invoce norma de drept menită să îl protejeze(42).
58. Ținând seama de analiza expusă la punctele 40-52 din prezentele concluzii, nimic nu pare să sugereze că publicarea a opt anunțuri concomitente de vânzare a unor produse diferite poate fi considerată drept o activitate care ține de noțiunea „comerciant” în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva privind practicile comerciale neloiale și, prin urmare, că o situație de inferioritate din cauza unei asemenea activități poate exista în speță între pârâta din litigiul principal și cumpărător.
59. Cu toate acestea, îi revine instanței de trimitere sarcina să se pronunțe cu privire la acest aspect în momentul aprecierii calității de „comerciant” a unei persoane fizice, precum pârâta din litigiul principal, luând în calcul ansamblul criteriilor expuse la punctele 51 și 52 din prezentele concluzii.
V. Concluzie
60. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Administrativen sad – Varna (Tribunalul Administrativ din Varna, Bulgaria) după cum urmează:
„Articolul 2 litera (b) din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului («Directiva privind practicile comerciale neloiale») și articolul 2 punctul 2 din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului trebuie interpretate în sensul că o persoană fizică, precum pârâta din litigiul principal, înregistrată pe o platformă online de vânzare de bunuri nu poate fi calificată drept «comerciantă» atunci când publică pe acest site, concomitent, opt anunțuri de vânzare a unor produse diferite.
Cu toate acestea, îi revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze dacă, având în vedere toate celelalte circumstanțe din speță, această persoană poate fi calificată drept «comerciantă» în sensul directivelor menționate și, în consecință, dacă activitatea pe care o exercită constituie o «practică comercială» în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29.”