Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 14 mai 2020 (cereri de decizie preliminară formulate de Szegedi Közigazgatási és Munkaügyi Bíróság - Ungaria) – FMS, FNZ (C‑924/19 PPU), SA şi SA junior (C‑925/19 PPU)/Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél-alföldi Regionális Igazgatóság, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság
(Cauzele conexate C-924/19 PPU şi C-925/19 PPU)1
(Trimitere preliminară – Politica în domeniul azilului și imigrației – Directiva 2013/32/UE – Cerere de protecție internațională – Articolul 33 alineatul (2) – Motive de inadmisibilitate – Articolul 40 – Cereri ulterioare – Articolul 43 – Proceduri la frontieră – Directiva 2013/33/UE – Articolul 2 litera (h) și articolele 8 și 9 – Detenție – Legalitate – Directiva 2008/115/UE – Articolul 13 – Căi de atac efective – Articolul 15 – Luare în custodie publică – Legalitate – Dreptul la o cale de atac efectivă – Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Principiul supremației dreptului Uniunii)
Limba de procedură: maghiara
Instanța de trimitere
Szegedi Közigazgatási és Munkaügyi Bíróság
Părțile din procedura principală
Reclamanți: FMS, FNZ (C‑924/19 PPU), SA şi SA junior (C‑925/19 PPU)
Pârâte: Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél-alföldi Regionális Igazgatóság, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság
Dispozitivul
Articolul 13 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, citit în lumina articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia modificarea de către o autoritate administrativă a țării de destinație menționate într-o decizie anterioară de returnare nu poate fi contestată de resortisantul în cauză al unei țări terțe decât prin intermediul unei căi de atac formulate în fața unei autorități administrative, fără a fi garantat un control jurisdicțional ulterior al deciziei acestei autorități. Într-o asemenea ipoteză, principiul supremației dreptului Uniunii, precum și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale, trebuie interpretate în sensul că impun instanței naționale sesizate cu o acțiune prin care se contestă legalitatea, din perspectiva dreptului Uniunii, a deciziei de returnare constând într-o astfel de modificare a țării de destinație să se declare competentă să soluționeze această acțiune.
Articolul 33 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care permite respingerea ca inadmisibilă a unei cereri de protecție internațională pentru motivul că solicitantul a ajuns pe teritoriul statului membru în cauză printr-un stat în care nu este expus unor persecuții sau unui risc de vătămări grave, în sensul dispoziției naționale de transpunere a articolului 15 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate, ori în care este garantat un nivel de protecție adecvat.
Directiva 2013/32, coroborată cu articolul 18 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și cu principiul cooperării loiale care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE, trebuie interpretată în sensul că, atunci când o cerere de azil a făcut obiectul unei decizii de respingere care a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească definitivă înainte să se constate că decizia de respingere menționată este contrară dreptului Uniunii, autoritatea decizională, în sensul articolului 2 litera (f) din Directiva 2013/32, nu este ținută să reexamineze din oficiu această cerere. Articolul 33 alineatul (2) litera (d) din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că existența unei hotărâri a Curții prin care se constată incompatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale care permite respingerea unei cereri de protecție internațională ca inadmisibilă pentru motivul că solicitantul a ajuns pe teritoriul statului membru în cauză printr-un stat în care nu este expus unor persecuții sau unui risc de vătămări grave ori în care este garantat un nivel de protecție adecvat constituie un element nou referitor la examinarea unei cereri de protecție internațională, în sensul acestei dispoziții. Pe de altă parte, dispoziția menționată nu este aplicabilă unei cereri ulterioare, în sensul articolului 2 litera (q) din această directivă, atunci când autoritatea decizională constată că respingerea definitivă a cererii anterioare este contrară dreptului Uniunii. O astfel de constatare se impune în mod necesar autorității menționate atunci când acest caracter contrar decurge dintr-o hotărâre a Curții sau a fost constatat cu titlu incidental de o instanță națională.
Directiva 2008/115 și Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională trebuie interpretate în sensul că obligația impusă unui resortisant al unei țări terțe de a rămâne în permanență într-o zonă de tranzit al cărei perimetru este restrâns și închis, în interiorul căreia deplasările acestui resortisant sunt limitate și supravegheate și pe care acesta din urmă nu o poate părăsi din punct de vedere legal în mod voluntar în nicio direcție, constituie o lipsire de libertate, caracteristică unei „detenții”, în sensul Directivei 2013/33, sau unei „luări în custodie publică”, în sensul Directivei 2008/115.
Articolul 43 din Directiva 2013/32 trebuie interpretat în sensul că nu autorizează detenția unui solicitant de protecție internațională într-o zonă de tranzit pentru o durată mai mare de patru săptămâni.
Articolele 8 și 9 din Directiva 2013/33 trebuie interpretate în sensul că se opun ca, primo, un solicitant de protecție internațională să fie plasat în detenție numai pentru motivul că nu este în măsură să se întrețină, secundo, această detenție să aibă loc fără adoptarea prealabilă a unui ordin motivat prin care să se dispună plasarea în detenție și fără să fi fost examinate necesitatea și proporționalitatea unei astfel de măsuri și, tertio, să nu existe niciun control jurisdicțional al legalității deciziei administrative prin care s-a dispus detenția acestui solicitant. În schimb, articolul 9 din această directivă trebuie interpretat în sensul că nu impune ca statele membre să stabilească o durată maximă a menținerii în detenție, în măsura în care dreptul lor național garantează că detenția nu durează decât atât timp cât rămâne aplicabil motivul care o justifică și că procedurile administrative legate de acest motiv se efectuează cu diligență.
Articolul 15 din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune ca, primo, un resortisant al unei țări terțe să fie luat în custodie publică numai pentru motivul că face obiectul unei decizii de returnare și că nu este în măsură să se întrețină, secundo, această luare în custodie publică să aibă loc fără adoptarea prealabilă a unui ordin motivat prin care să se dispună luarea în custodie publică și fără să fi fost examinate necesitatea și proporționalitatea unei astfel de măsuri, tertio, să nu existe niciun control jurisdicțional al legalității deciziei administrative prin care s-a dispus luarea în custodie publică și, quarto, această luare în custodie publică să poată depăși 18 luni și să fie menținută în condițiile în care dispoziția de îndepărtare nu mai este în desfășurare sau nu mai este executată în mod adecvat.
Principiul supremației dreptului Uniunii, precum și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că impun instanței naționale, în absența unei dispoziții naționale care să prevadă controlul jurisdicțional al legalității unei decizii administrative prin care se dispune plasarea în detenție a solicitanților de protecție internațională sau luarea în custodie publică a resortisanților țărilor terțe ale căror cereri de azil au fost respinse, să se declare competentă să se pronunțe asupra legalității unei astfel de plasări în detenție sau luări în custodie publică și abilitează această instanță să elibereze imediat persoanele în cauză dacă ea consideră că această măsură constituie o detenție sau o luare în custodie publică contrară dreptului Uniunii.
Articolul 26 din Directiva 2013/33 trebuie interpretat în sensul că impune ca solicitantul de protecție internațională a cărui detenție, considerată ilegală, s-a încheiat să își poată valorifica în fața instanței competente în temeiul dreptului național dreptul de a obține fie o alocație financiară care să îi permită să se cazeze, fie cazare în natură, această instanță dispunând, în temeiul dreptului Uniunii, de posibilitatea de a adopta măsuri provizorii până la pronunțarea hotărârii sale definitive.
Principiul supremației dreptului Uniunii și dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretate în sensul că impun instanței naționale, în absența unei dispoziții naționale care să prevadă un control jurisdicțional al dreptului la cazare, în sensul articolului 17 din Directiva 2013/33, să se declare competentă să soluționeze calea de atac prin care se urmărește garantarea unui astfel de drept.
____________
1 JO C 161, 11.5.2020.