ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
A UNIUNII EUROPENE
(Camera întâi)

20 iulie 2016

Cauza F‑67/11 DEP

Luigi Marcuccio

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică – Procedură – Stabilirea cheltuielilor de judecată”

Obiectul:      Cerere de stabilire a cheltuielilor de judecată introdusă de Comisia Europeană în urma Ordonanței Tribunalului Funcției Publice din 28 mai 2013, Marcuccio/Comisia (F‑67/11, EU:F:2013:65), precum și a Ordonanței președintelui Tribunalului Funcției Publice din 16 noiembrie 2011, Marcuccio/Comisia (F‑67/11 R, EU:F:2011:184)

Decizia:      Cuantumul total al cheltuielilor de judecată care trebuie rambursate de domnul Luigi Marcuccio Comisiei Europene cu titlu de cheltuieli de judecată recuperabile în cauza F‑67/11, inclusiv cele aferente procedurii măsurilor provizorii în cauza F‑67/11 R, se stabilește la suma de 6 500 de euro. Suma va fi purtătoare de dobânzi de întârziere de la data notificării prezentei ordonanțe și până la data plății acesteia, plătite la rata aplicată de Banca Centrală Europeană operațiunilor sale principale de refinanțare în vigoare în prima zi a lunii de scadență a plății, majorată cu trei puncte și jumătate.

Sumarul ordonanței

1.      Procedură jurisdicțională – Cheltuieli de judecată – Stabilire – Cheltuieli recuperabile – Cheltuieli necesare efectuate de către părți – Noțiune – Onorarii plătite de o instituție avocatului său – Includere

[Statutul Curții de Justiție, art. 19 primul paragraf, și anexa I, art. 7 alin. (1); Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 105 lit. (c)]

2.      Procedură jurisdicțională – Cheltuieli de judecată – Stabilire – Stabilire efectuată pe baza unor indicații precise furnizate de solicitant sau, în lipsa acestora, a unei aprecieri echitabile a instanței Uniunii – Caracter forfetar al onorariului unui avocat – Lipsa incidenței asupra puterii de apreciere a instanței

[Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice, art. 105 lit. (c)]

1.      Reiese din articolul 105 litera (c) din Regulamentul de procedură al Tribunalului Funcției Publice că cheltuielile de judecată recuperabile sunt limitate, pe de o parte, la cele efectuate în legătură cu procedura desfășurată în fața Tribunalului și, pe de altă parte, la cele care au fost necesare în legătură cu aceasta.

Fixând cheltuielile de judecată recuperabile, Tribunalul ține cont de toate împrejurările cauzei până în momentul pronunțării ordonanței de stabilire a cheltuielilor de judecată, inclusiv de cheltuielile necesare aferente procedurii de stabilire a cheltuielilor de judecată.

În această privință, astfel cum reiese din articolul 19 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 7 alineatul (1) din anexa I la respectivul statut, instituțiile Uniunii pot recurge la asistența unui avocat. Onorariul acestuia intră, așadar, în noțiunea de cheltuieli necesare efectuate în legătură cu procedura, fără ca instituția să fie obligată să demonstreze că o astfel de asistență era justificată în mod obiectiv. În consecință, deși faptul că Comisia a recurs la doi agenți și la un avocat extern în cauza principală și în cauza privind măsurile provizorii este lipsit de consecințe privind natura potențial recuperabilă a acestor cheltuieli, nimic nepermițând excluderea lor din principiu, el poate avea un impact asupra determinării cuantumului cheltuielilor efectuate în legătură cu procedura care trebuie recuperate in fine.

(a se vedea punctele 25, 28 și 29)

Trimitere la:

Tribunalul Uniunii Europene: Ordonanța din 23 martie 2012, Kerstens/Comisia, T‑498/09 P‑DEP, EU:T:2012:147, punctele 15 și 20, și Ordonanța din 28 mai 2013, Marcuccio/Comisia, T‑278/07 P‑DEP, EU:T:2013:269, punctul 14

Tribunalul Funcției Publice: Ordonanța din 26 aprilie 2010, Schönberger/Parlamentul, F‑7/08 DEP, EU:F:2010:32, punctul 23

2.      Instanța Uniunii nu este abilitată să fixeze onorariile datorate de părți propriilor avocați, ci să stabilească cuantumul limită în care aceste onorarii pot fi recuperate de la partea obligată la plata cheltuielilor de judecată. Pronunțându‑se asupra cererii de stabilire a cheltuielilor de judecată, instanța Uniunii nu trebuie să ia în considerare un tarif național de stabilire a onorariilor avocaților și nici un eventual acord încheiat în această privință între partea interesată și agenții sau consilierii acesteia.

În plus, în lipsa unor dispoziții în dreptul Uniunii care să stabilească anumite tarife, instanța trebuie să aprecieze în mod liber datele cauzei, ținând seama de obiectul și de natura litigiului, de importanța acestuia din perspectiva dreptului Uniunii, precum și de dificultățile cauzei, de amploarea muncii agenților sau a consilierilor implicați pe care a putut‑o necesita procedura contencioasă și de interesele economice avute de părți în cadrul litigiului.

Pentru a aprecia, pe baza criteriilor menționate, caracterul necesar al cheltuielilor efectuate efectiv în legătură cu procedura, trebuie furnizate de către solicitant indicații precise. În același sens, caracterul forfetar al remunerației nu are nicio influență asupra aprecierii de către Tribunal a cuantumului recuperabil cu titlu de cheltuieli de judecată, instanța întemeindu‑se pe criterii jurisprudențiale bine stabilite și pe indicațiile precise pe care părțile trebuie să i le furnizeze. Deși absența unor astfel de informații nu se opune stabilirii de către Tribunal, pe baza unei aprecieri echitabile, a cuantumului cheltuielilor de judecată recuperabile, îl plasează totuși pe acesta într‑o situație de apreciere în mod obligatoriu strictă în ceea ce privește revendicările solicitantului.

(a se vedea punctele 26, 27, 32 și 37)

Trimitere la:

Curte: Ordonanța din 17 februarie 2004, DAI/ARAP și alții, C‑321/99 P‑DEP, EU:C:2004:103, punctul 23

Tribunalul Uniunii Europene: Ordonanța din 31 martie 2011, Tetra Laval/Comisia, T‑5/02 DEP și T‑80/02 DEP, EU:T:2011:129, punctul 68, și Ordonanța din 28 mai 2013, Marcuccio/Comisia, T‑278/07 P‑DEP, EU:T:2013:269, punctul 16

Tribunalul Funcției Publice: Ordonanța din 10 noiembrie 2009, X/Parlamentul, F‑14/08 DEP, EU:F:2009:149, punctul 22; Ordonanța din 26 aprilie 2010, Schönberger/Parlamentul, F‑7/08 DEP, EU:F:2010:32, punctul 24, și Ordonanța din 27 septembre 2011, De Nicola/BEI, F‑55/08 DEP, EU:F:2011:155, punctele 40 și 41