HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera întâi)
12 decembrie 2013(*)
„Funcție publică – Asistenți parlamentari acreditați – Reziliere anticipată a contractului – Cerere de asistență – Hărțuire morală”
În cauza F‑129/12,
având ca obiect o acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a din acesta,
CH, asistent parlamentar acreditat în cadrul Parlamentului European, cu domiciliul în Bruxelles (Belgia), reprezentată de L. Levi, de C. Bernard‑Glanz și de A. Tymen, avocați,
reclamantă,
împotriva
Parlamentului European, reprezentat de S. Alves și de E. Taneva, în calitate de agenți,
pârât,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera întâi),
compus din domnii H. Kreppel, președinte, E. Perillo și R. Barents (raportor), judecători,
grefier: domnul J. Tomac, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 9 iulie 2013,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea primită la grefa Tribunalului la 31 octombrie 2012, CH solicită anularea deciziei Parlamentului European din 19 ianuarie 2012 prin care i s‑a reziliat contractul de asistent parlamentar acreditat, anularea deciziei din 15 martie 2012 prin care a fost respinsă cererea sa de asistență și, în măsura în care este necesar, anularea deciziilor de respingere a reclamațiilor introduse împotriva acestor decizii, precum și obligarea Parlamentului la plata către aceasta a sumei de 120 000 de euro cu titlu de daune interese.
Cadrul juridic
2 Cadrul juridic al prezentei cauze este constituit din articolele 12a și 24 din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) și din articolul 2 litera (c), din articolele 127 și 130, precum și din articolul 139 alineatul (1) litera (d) din Regimul aplicabil celorlalți agenți (denumit în continuare „RAA”).
3 Alineatul (1) al articolului 31 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, intitulat „Condiții de muncă echitabile și corecte”, prevede:
„Orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.”
4 Articolul 41 din cartă, intitulat „Dreptul la bună administrare”, prevede:
„(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere;
[…]”
5 Articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul interior al Parlamentului aplicabil la data la care au avut loc faptele prevede:
„Comportamentul deputaților este caracterizat de respect reciproc, se bazează pe valorile și pe principiile definite în textele fundamentale ale Uniunii Europene, păstrează demnitatea Parlamentului și nu trebuie să compromită buna desfășurare a lucrărilor parlamentare și nici liniștea în oricare dintre incintele Parlamentului. […]”
6 Articolul 20 alineatul (2) din Măsurile de aplicare a titlului VII din RAA, adoptate prin decizia biroului Parlamentului din 9 martie 2009 și modificate ultima dată prin decizia Biroului Parlamentului din 13 decembrie 2010 (denumite în continuare „măsurile de aplicare”), prevede:
„Atunci când asistentul, deputatul sau grupul de deputați pe care îi asistă intenționează să pună capăt contractului înainte de încetarea acestuia, asistentul sau deputatul în cauză adresează o cerere scrisă în acest sens serviciului competent al secretariatului general, precizând motivul sau motivele pentru care se solicită rezilierea anticipată a contractului.
După examinarea cererii, autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă pune capăt contractului fie în temeiul articolului 139 alineatul (1) [litera] (d) din [RAA], cu respectarea termenului de preaviz prevăzut, fie în temeiul articolului 139 alineatul (3) din [RAA], cu respectarea condițiilor prevăzute.”
Situația de fapt
7 La 1 octombrie 2004, reclamanta a fost angajată ca asistent parlamentar de către M. B., deputat în Parlamentul European, în temeiul unui contract care trebuia să expire la încheierea legislaturii 2004-2009. În urma încetării mandatului lui M. B., care a intervenit în 2007, reclamanta a fost angajată ca asistent parlamentar de un alt deputat în Parlament, doamna P., începând cu 1 decembrie 2007, până la încheierea legislaturii respective în 2009. De la 1 august 2009, reclamanta a fost angajată de Parlament ca asistent parlamentar acreditat în sensul articolului 5a din RAA (denumit în continuare „APA”), pentru a o asista pe doamna P. până la sfârșitul legislaturii 2009-2014. Contractul său prevedea o încadrare în gradul 14 din grupa de funcții II.
8 De la 1 septembrie 2010, acest contract a fost înlocuit cu un nou contract, în temeiul căruia reclamanta a fost reîncadrată în gradul 11 din grupa de funcții II.
9 Începând cu 27 septembrie 2011, reclamanta s‑a aflat în concediu medical, care a fost prelungit până la 19 aprilie 2012.
10 La 26 octombrie 2011, medicul care o tratează pe reclamantă, doctorul A. G., a întocmit un certificat prin care se constată starea sa anxios‑depresivă, recurența unei stări de „gândire obsesivă”, tulburări alimentare, făcând trimitere la declarația reclamantei potrivit căreia ar fi victima unei hărțuiri morale la locul de muncă. Într‑un raport din 20 noiembrie 2011, adresat doctorului A. G., doctorul Y. G., neuropsihiatru, a constatat persistența unei tulburări anxios‑depresive. La 22 noiembrie 2011, doctorul J. de M., responsabil al unității de expertize medico‑psihologice din cadrul centrului spitalicesc universitar Brugmann din Bruxelles (Belgia), a constatat un sindrom de epuizare reacțională și a declarat că tulburările anxios-depresive ale reclamantei își aflau originea într‑o „situație de hărțuire morală la locul de muncă”.
11 La 28 noiembrie 2011, reclamanta a informat Comitetul consultativ în materie de hărțuire și de prevenire a acesteia la locul de muncă, instituit de Parlament (denumit în continuare „Comitetul consultativ în materie de hărțuire morală”), cu privire la situația sa și la comportamentul doamnei P. față de ea. La 6 decembrie 2011, reclamanta a adresat întrebări tuturor membrilor respectivului comitet cu privire la demersurile care trebuiau urmate pentru a depune o plângere pentru hărțuire morală. Prin e‑mail‑ul din 12 decembrie 2011, reclamanta a transmis tuturor membrilor Comitetului consultativ în materie de hărțuire morală, precum și secretarului general al Parlamentului e‑mail‑ul adresat la aceeași dată doamnei P. și în care a descris starea sa de sănătate ca urmare a hărțuirii din partea acesteia din urmă. Prin e‑mail‑ul din 21 decembrie 2011, reclamanta s‑a adresat președintelui comitetului respectiv pentru a solicita o întâlnire.
12 La 22 decembrie 2011, prin intermediul avocaților săi, reclamanta a introdus o cerere de asistență în temeiul articolului 24 din statut, în care susținea că este victima hărțuirii morale din partea doamnei P. și solicita luarea unor măsuri de păstrare a unei anumite distanțe, precum și deschiderea unei anchete administrative.
13 La 6 ianuarie 2012, doamna P. a transmis unității însărcinate cu recrutarea și cu transferul de personal, care face parte din direcția de dezvoltare a resurselor umane din cadrul Direcției Generale Personal a Secretariatului General al Parlamentului, o cerere scrisă de reziliere a contractului reclamantei. La 18 ianuarie 2012, doamna P. a confirmat această cerere.
14 Prin decizia din 19 ianuarie 2012, contractul reclamantei a fost reziliat începând cu 19 martie 2012, dată fiind ruperea legăturii de încredere (denumită în continuare „decizia de concediere”). Reclamanta a fost scutită să mai lucreze în perioada de preaviz. În scrisoarea care însoțește decizia respectivă, șeful unității competente a informat reclamanta cu privire la primirea, la 18 ianuarie 2012, a unei cereri din partea doamnei P. de a pune capăt contractului său. Doamna P. considera, în primul rând, că reclamanta nu avea competențele necesare pentru a monitoriza activitatea comisiilor parlamentare a căror membră era și, în al doilea rând, că reclamanta făcea dovada unui comportament uneori inacceptabil atât față de ea, cât și față de alți deputați și asistenți. Pentru aceste motive, doamna P. nu mai putea avea încredere în reclamantă pentru a continua să o asiste.
15 Prin scrisoarea din 23 ianuarie 2012, avocații reclamantei au solicitat o copie a cererii de concediere, astfel cum a fost întocmită de doamna P. În urma acestei cereri, unitatea competentă a Parlamentului le‑a furnizat, prin scrisoarea din 2 februarie 2012, o listă neexhaustivă de exemple care dovedesc pierderea legăturii de încredere dintre reclamantă și doamna P.
16 Prin scrisoarea din 7 februarie 2012, avocații reclamantei au amintit că cererea de asistență introdusă de reclamantă rămăsese fără răspuns.
17 Prin scrisoarea din 4 martie 2012 adresată doctorului A. G., doctorul Y. G. a constatat o agravare a tulburării anxios‑depresive a reclamantei, date fiind, pe de o parte, nerecunoașterea de către Parlament a „situației de hărțuire morală” și, pe de altă parte, decizia de concediere.
18 Prin scrisoarea din 15 martie 2012, cu privire la cererea de asistență introdusă de reclamantă, directorul general competent din cadrul Parlamentului a declarat că nu a luat o poziție cu privire la aplicabilitatea sau neaplicabilitatea articolului 24 din statut, dat fiind că, din cauza rezilierii contractului reclamantei și a absenței prelungite a acesteia pentru motive medicale, această cerere ar fi rămas fără obiect (denumită în continuare „decizia de respingere a cererii de asistență”).
19 La 30 martie 2012, reclamanta a introdus o reclamație, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, împotriva deciziei de concediere. La 22 iunie 2012, reclamanta a introdus o reclamație în același sens împotriva deciziei de respingere a cererii de asistență.
20 Prin decizia din 20 iulie 2012, secretarul general al Parlamentului a admis în parte reclamația împotriva deciziei de concediere, hotărând să amâne data încetării contractului reclamantei pentru 20 iunie 2012, ca urmare a concediului medical certificat până la 19 aprilie 2012, în conformitate cu articolul 139 alineatul (1) litera (d) ultima teză din RAA.
21 Prin decizia din 8 octombrie 2012, secretarul general al Parlamentului a respins reclamația împotriva deciziei de respingere a cererii de asistență.
Concluziile părților
22 Reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea deciziei de concediere;
– anularea deciziei de respingere a cererii de asistență;
– în măsura în care este necesar, anularea deciziei din 20 iulie 2012 a secretarului general al Parlamentului de respingere a reclamației sale din 30 martie 2012 împotriva deciziei de concediere și a celei din 8 octombrie 2012 de respingere a reclamației sale din 22 iunie 2012 împotriva deciziei de respingere a cererii de asistență;
– obligarea Parlamentului la plata către aceasta a sumei de 120 000 de euro cu titlu de daune interese;
– obligarea Parlamentului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
23 Parlamentul solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca nefondată;
– obligarea reclamantei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În drept
Cu privire la concluziile având ca obiect anularea deciziilor de respingere a reclamațiilor
24 Potrivit unei jurisprudențe constante, concluziile în anulare îndreptate formal împotriva deciziei de respingere a unei reclamații au ca efect, în cazul în care această decizie este lipsită de conținut autonom, sesizarea Tribunalului în ceea ce privește actul împotriva căruia a fost introdusă reclamația (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul, 293/87, punctul 8, și Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2009, Hoppenbrouwers/Comisia, F‑104/07, punctul 31). În aceste condiții, întrucât decizia din 20 iulie 2012 de respingere a reclamației din 30 martie 2012 împotriva deciziei de concediere, precum și decizia din 8 octombrie 2012 de respingere a reclamației din 22 iunie 2012 împotriva deciziei de respingere a cererii de asistență sunt lipsite de conținut autonom, concluziile în anulare trebuie considerate ca îndreptate numai împotriva deciziei de concediere și a deciziei de respingere a cererii de asistență.
Cu privire la concluziile în anularea deciziei de concediere și a deciziei de respingere a cererii de asistență
Argumentele părților
– Argumentele reclamantei
25 Potrivit reclamantei, ar exista o legătură directă între hărțuirea în discuție, hărțuitor și decizia de concediere, întrucât această decizie ar fi întemeiată pe cererea autorului hărțuirii, doamna P. Reclamanta observă că faptele care constituie hărțuirea au fost descrise cu precizie și minuțiozitate și, în măsura în care este posibil, documentate în cererea de asistență și în reclamații, astfel încât doamna P. nu putea susține că nu ar cunoaște această situație. În ceea ce privește comportamentul doamnei P., reclamanta arată că aceasta ar face dovada unei nemulțumiri permanente, care s‑ar exprima printr‑o denigrare sistematică a realizărilor și a capacităților sale, critici neîncetate, vătămătoare și neconstructive, în prezența sa sau în fața terților, și o contestare constantă a activității sale. Potrivit reclamantei, nu ar mai fi repusă în discuție doar calitatea activității sale, ci calitatea persoanei sale și demnitatea sa.
26 În continuare, reclamanta oferă exemple concrete cu privire la comportamentul pe care îl consideră abuziv al doamnei P. față de ea, în special de denigrare față de terți. Reclamanta concluzionează că, în temeiul Hotărârii Tribunalului din 24 februarie 2010, Menghi/ENISA (F‑2/09), decizia de concediere ar fi afectată de abuz de putere și că aceasta ar trebui anulată. Astfel, această decizie nu ar fi fost luată în scopul de a‑i permite doamnei P. să se separe de un asistent cu care legătura de încredere ar fi dispărut, ci în scopul de a „renunța” la un asistent a cărui cerere de asistență i‑ar fi putut aduce prejudicii. Reclamanta adaugă că revenea autorității abilitate să încheie contractele de muncă (denumită în continuare „AAIC”), sesizată cu o cerere de concediere, să aprecieze validitatea motivelor invocate de doamna P. AAIC nu se poate limita să valideze orice cerere de concediere care provine din partea unui deputat împotriva asistentului său, a fortiori atunci când acesta din urmă a introdus o cerere de asistență. În ceea ce privește decizia de respingere a reclamației împotriva deciziei de concediere, reclamanta observă că Parlamentul nu numai că a refuzat să anuleze o decizie vădit afectată de un abuz de putere, dar și că acesta nu și‑a îndeplinit obligația de motivare, neținând seama de indiciile prezentate în mod corect și abținându‑se să se pronunțe cu privire la problema abuzului de putere. Reclamanta observă de asemenea că menținerea deciziei de concediere a permis ulterior Parlamentului să justifice decizia de respingere a cererii de asistență pentru motivul că concedierea ar fi lăsat‑o fără obiect. În sfârșit, decizia de concediere ar trebui să fie de asemenea anulată în măsura în care ar încălca articolul 12a din statut și garanția acordată prin această dispoziție agenților care denunță fapte de hărțuire.
27 În ceea ce privește eroarea vădită de apreciere, reclamanta contestă motivele invocate în susținerea deciziei de concediere și refuzul Parlamentului de a recunoaște această eroare. Reclamanta amintește că, după aproape doi ani de colaborare, doamna P. a ales să o mențină în serviciul său în temeiul primului său contract. În ceea ce privește argumentul, invocat în susținerea deciziei de concediere, cu privire la un comportament inacceptabil din partea reclamantei față de colegii săi, aceasta observă că niciun element probant nu ar fi fost prezentat cu privire la această afirmație.
28 În ceea ce privește decizia de respingere a cererii de asistență, reclamanta citează Hotărârea Tribunalului din 8 februarie 2011, Skareby/Comisia (F‑95/09), și subliniază că o decizie de concediere nu lasă, ipso facto, fără obiect o cerere de asistență. Chiar dacă admite că măsurile de păstrare a unei anumite distanțe solicitate nu mai prezentau interes în urma concedierii, reclamanta susține că articolul 24 din statut s‑ar aplica APA și că deci nu i se puteau refuza asistența și, în consecință, deschiderea unei anchete.
– Argumentele Parlamentului
29 Cu titlu introductiv, Parlamentul a formulat câteva observații cu privire la statutul APA. Mai întâi, Parlamentul susține că jurisprudența în materia rezilierii contractelor de agent temporar în temeiul articolului 2 litera (c) din RAA poate fi aplicată prin analogie concedierii APA, dat fiind că încrederea reciprocă ar fi un element esențial comun celor două tipuri de contracte. În această privință, Parlamentul face trimitere la Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 17 octombrie 2006, Bonnet/Curtea de Justiție (T‑406/04), și la Hotărârea Tribunalului din 7 iulie 2010, Tomas/Parlamentul (F‑116/07, F‑13/08 și F‑31/08). În ceea ce privește procedura de reziliere a unui contract întemeiată pe articolul 139 alineatul (1) litera (d) din RAA și pe articolul 20 alineatul (2) din măsurile de aplicare, Parlamentul explică faptul că, atunci când AAIC competentă primește din partea unui deputat o cerere prin care i se solicită rezilierea contractului unui APA înainte de termen din cauza ruperii legăturii de încredere, AAIC ar putea doar să ia act de această rupere a legăturii și să admită cererea de concediere. Astfel, AAIC nu ar dispune de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește punerea în aplicare a acestei cereri. În ceea ce privește examinarea cererii respective de către AAIC, prevăzută la articolul 20 alineatul (2) al doilea paragraf din măsurile de aplicare, Parlamentul precizează că ar fi vorba doar despre o analiză administrativă în vederea pregătirii concedierii, precum și a punerii în aplicare a procedurii cu respectarea termenului de preaviz prevăzut la articolul 139 alineatul (1) litera (d) din RAA. În consecință, tot potrivit Parlamentului, AAIC nu ar dispune de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește punerea în aplicare a unei cereri de concediere care vizează un APA, întemeiată pe pierderea legăturii de încredere. AAIC ar fi avut, așadar, o competență nediscreționară în sensul rezilierii contractului reclamantei, la cererea doamnei P., pentru motivul pierderii încrederii necesare pentru continuarea unei relații profesionale între aceasta și reclamantă.
30 În ceea ce privește abuzul de putere și hărțuirea morală, Parlamentul observă că afirmațiile și acuzațiile reclamantei nu ar fi însoțite de niciun înscris sau element probant care să permită să se stabilească exactitatea acestora și că afirmația sa potrivit căreia decizia de concediere ar fi afectată de un abuz de putere ca urmare a faptului că ar fi fost luată pentru a o hărțui moral trebuie respinsă ca nefondată. Parlamentul adaugă că împrejurarea că rapoartele medicale anexate la cerere arată că tulburarea anxios‑depresivă prezentată de reclamantă și‑ar afla originea într‑o „situație de hărțuire morală la locul de muncă” nu permite să se stabilească existența unei astfel de hărțuiri, aceste rapoarte întemeindu‑se pe descrierea subiectivă de către reclamantă a condițiilor sale de muncă. Parlamentul observă de asemenea că doamna P. a contactat unitatea competentă pentru prima dată în perioada cuprinsă între 28 noiembrie și 5 decembrie 2011 cu privire la procedura care trebuia urmată pentru a concedia reclamanta, așadar înainte chiar de prezentarea cererii de asistență. Tot potrivit Parlamentului, rezultă că AAIC nu a adoptat decizia de concediere pentru a „renunța” la reclamantă în urma prezentării cererii sale de asistență. În sfârșit, Parlamentul contestă pretinsa nemotivare a deciziei de respingere a reclamației împotriva deciziei de concediere.
31 În ceea ce privește eroarea vădită de apreciere, Parlamentul susține că reclamanta, care avea în special obligația să evalueze oportunitatea de a prezenta sau de a nu prezenta amendamente în dosarul cu privire la Agenția Uniunii Europene pentru Securitatea Rețelelor Informatice și a Informațiilor (ENISA), nu a stabilit că amendamentele propuse nu erau „de neprezentat”. În consecință, reclamanta nu ar fi făcut dovada că AAIC ar fi săvârșit o astfel de eroare. În continuare, în decizia de concediere, Parlamentul nu ar fi acuzat reclamanta de o monitorizare necorespunzătoare a lucrărilor Comisiei pentru afaceri economice și monetare. În această privință, Parlamentul subliniază că reclamantei, care se încadra în grupa de funcții II, i se solicita să exercite în principal atribuții de redactare și de consiliere. Cu toate acestea, în scrisoarea din 2 februarie 2012, AAIC a arătat că, deși reclamanta „[era] într‑adevăr capabilă să îndeplinească atribuții de secretariat, aceasta nu [făcea] dovada discernământului politic […] necesar pentru a o putea […] asista [pe doamna P.] în mod eficient în ceea ce privește monitorizarea [lucrărilor] comisiilor parlamentare”.
32 În ceea ce privește decizia de respingere a cererii de asistență, Parlamentul observă mai întâi că articolele 12a și 24 din statut nu ar fi aplicabile deputaților. În continuare, Parlamentul susține că respingerea cererii de deschidere a unei anchete administrative s‑ar întemeia pe două motive: pe de o parte, pe faptul că această cerere ar fi rămas fără obiect în urma concedierii reclamantei și, pe de altă parte, pe inaplicabilitatea articolului 24 din statutul deputaților. În consecință, Parlamentul consideră că AAIC nu putea admite cererea de asistență. Prin urmare, tot potrivit Parlamentului, motivul întemeiat pe încălcarea articolului 24 din statut ar trebui respins. Parlamentul adaugă că realocarea reclamantei ar fi, în orice caz, exclusă, întrucât, potrivit articolului 5a din RAA, deputații înșiși sunt cei care solicită administrației recrutarea asistenților pe care ei îi aleg.
Aprecierea Tribunalului
– Cu privire la rezilierea contractului reclamantei
33 Potrivit articolului 41 alineatul (2) litera (a) din cartă, orice persoană are dreptul de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere.
34 Nu se contestă că, în speță, decizia de concediere constituie o măsură individuală care aduce atingere reclamantei.
35 Or, reiese din dosar că AAIC nu a ascultat reclamanta înainte de a‑i rezilia contractul. Întrebat în această privință în cadrul ședinței, Parlamentul a confirmat în mod explicit.
36 Potrivit Parlamentului, din jurisprudența în materia rezilierii contractelor de agent temporar în temeiul articolului 2 litera (c) din RAA, care poate fi aplicată prin analogie, în opinia acestuia, concedierii APA, reiese că AAIC nu este obligată să asculte un APA înainte de a adopta decizia de reziliere a contractului acestuia.
37 Întrucât Parlamentul urmărește să invoce jurisprudența Tribunalului și pe cea a Tribunalului Uniunii Europene potrivit căreia, atunci când o decizie de concediere este adoptată ca urmare a pierderii încrederii, persoana în cauză nu dispune de garanții procedurale, precum dreptul de a fi ascultat în cursul procedurii administrative, este suficient să se observe că, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, la 1 decembrie 2009, este necesar să se țină seama de dispozițiile cartei, care au aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.
38 Cu toate acestea, pentru ca o încălcare a dreptului de a fi ascultat să poată determina, în speță, anularea deciziei de concediere, mai este necesar să se examineze dacă, în lipsa acestei neregularități, procedura ar fi condus la un rezultat diferit. Tribunalul va examina această problemă la punctul 48 din prezenta hotărâre.
39 În continuare, este necesar să se examineze argumentul Parlamentului potrivit căruia, atunci când AAIC competentă primește din partea unui deputat o cerere prin care se solicită rezilierea contractului unui APA înainte de termen, ca urmare a ruperii legăturii de încredere, aceasta poate doar să ia act de această rupere și să admită cererea de concediere, întrucât nu ar dispune de nicio marjă de apreciere în ceea ce privește punerea în aplicare a acestei cereri.
40 În această privință, este necesar să se observe că, potrivit articolului 20 alineatul (2) din măsurile de aplicare, deputatul care solicită rezilierea contractului unui APA este obligat să „preciz[eze] motivul sau motivele” și că, conform celui de al doilea paragraf, AAIC pune capăt contractului „[d]upă examinarea cererii”. În consecință, din această dispoziție reiese că AAIC este cel puțin obligată să examineze legalitatea cererii de reziliere. În caz contrar, obligația în temeiul căreia deputatul trebuie să „preciz[eze] motivul sau motivele” și obligația AAIC de a examina cererea nu ar avea niciun sens.
41 Prin urmare, și fără să fie necesară pronunțarea cu privire la întinderea examinării cererii de către AAIC în temeiul articolului 20 alineatul (2) din măsurile de aplicare, este suficient să se constate că textul acestui articol prevede că AAIC controlează dacă motivul eventual invocat în această privință nu încalcă, prin natura sa, drepturile fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea Bonnet/Curtea de Justiție, citată anterior, punctul 52) și dispozițiile care reglementează raporturile de muncă dintre Uniune și agenții săi, interpretate în lumina acestora. În această privință, este necesar să se semnaleze că, în ședință, Parlamentul a declarat că, în cadrul examinării prevăzute de articolul menționat, acesta examinează efectiv dacă cererea de reziliere a contractului respectă drepturile fundamentale.
42 Rezultă că AAIC era obligată efectiv să examineze dacă exista o legătură între cererea doamnei P. din 6 ianuarie 2012 de reziliere a contractului reclamantei și faptul că aceasta din urmă depusese, la 22 decembrie 2011, o cerere de asistență, în conformitate cu articolul 24 din statut, având ca obiect pretinsa hărțuire a sa de către doamna P. și deschiderea unei anchete administrative.
43 În această privință, Parlamentul susține că o asemenea posibilitate era exclusă ca urmare a faptului că doamna P. ar fi contactat serviciile competente în perioada cuprinsă între 28 noiembrie și 5 decembrie 2011, cu alte cuvinte, înainte chiar ca reclamanta să introducă cererea de asistență, pentru a obține anumite informații cu privire la contractul reclamantei. Cu toate acestea, se impune constatarea că Parlamentul nu a prezentat nicio dovadă cu privire la acest aspect.
44 În continuare, este cert că, la 6 ianuarie 2012, data la care doamna P. a solicitat rezilierea contractului reclamantei, AAIC avea cunoștință despre certificatele medicale furnizate de reclamantă din care reiese fără niciun fel de ambiguități că, potrivit medicilor consultați, tulburările acesteia, care au necesitat plasarea sa în concediu medical începând cu 27 septembrie 2011, fuseseră generate de hărțuirea suferită la locul de muncă. Este de asemenea cert că, la 12 decembrie 2011, reclamanta a trimis doamnei P. un e‑mail, în care menționa starea sa de surmenare „în urma hărțuirii zilnice a cărei victimă [era] din partea [acesteia]”, și că, la aceeași dată, reclamanta a transmis o copie a acestui e‑mail secretarului general al Parlamentului și Comitetului consultativ în materie de hărțuire morală. În sfârșit, este necesar să se constate că, la 19 decembrie 2011, doamna P. a trimis un e‑mail serviciului competent, în care menționa e‑mail‑ul reclamantei din 12 decembrie 2011 care era, în opinia doamnei P., „foarte insultător”. Prin același e‑mail, doamna P. a urmărit de asemenea să obțină informații cu privire la modalitățile de reziliere a contractelor APA.
45 Tribunalul consideră că, privite în ansamblu, faptele prezentate mai sus ar fi trebuit să determine AAIC, în cadrul examinării efectuate în temeiul articolului 20 alineatul (2) din măsurile de aplicare, să analizeze dacă cererea de reziliere a contractului reclamantei putea sau nu să aibă o legătură cu cererea de asistență depusă de aceasta la 22 decembrie 2011. Recunoscând în același timp natura dificilă și delicată a acestei examinări, AAIC ar fi putut, acționând astfel, să garanteze pe deplin, în speță, respectarea articolului 31 alineatul (1) din cartă, potrivit căruia orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.
46 Or, se impune constatarea că, potrivit declarațiilor făcute de Parlament în ședință, după ce a primit, la 6 ianuarie 2012, cererea doamnei P. de reziliere a contractului reclamantei, AAIC s‑a abținut să examineze cererea respectivă și a așteptat confirmarea acesteia, la 18 ianuarie 2012. Tribunalul consideră de asemenea că omisiunea AAIC de a efectua examinarea cererii de reziliere, prevăzută la articolul 20 alineatul (2) din măsurile de aplicare, este confirmată de împrejurarea că contractul reclamantei a fost reziliat în ziua următoare confirmării cererii, la 19 ianuarie 2012, și acest lucru în condițiile în care AAIC cunoștea foarte bine faptul că reclamanta se afla în concediu medical.
47 Rezultă în mod evident că, în urma cererii doamnei P., AAIC nu a efectuat nici măcar un control minim pentru a se asigura dacă, în speță, dispozițiile ultimei teze a articolului 139 alineatul (1) litera (d) din RAA, potrivit cărora termenul de preaviz de două luni la care reclamanta avea dreptul ar fi trebuit suspendat până la 19 aprilie 2012, fuseseră respectate. Tribunalul constată de asemenea că abia în răspunsul din 20 iulie 2012 la reclamația din 30 martie 2012, AAIC a rectificat această eroare.
48 În sfârșit, mai este necesar să se examineze dacă faptul de a fi ascultat reclamanta anterior adoptării deciziei de concediere ar fi putut permite să se ajungă la un alt rezultat. În această privință, Tribunalul consideră că, în cazul în care reclamanta ar fi fost ascultată, AAIC ar fi fost în măsură să obțină mai multe informații pentru a examina dacă cererea de reziliere a contractului reclamantei ar fi putut sau nu să aibă o legătură cu cererea de asistență a acesteia și, după cum s‑a observat la punctul 45 din prezenta hotărâre, să garanteze astfel pe deplin respectarea articolului 31 alineatul (1) din cartă.
49 Rezultă că, prin adoptarea deciziei de concediere, AAIC și‑a încălcat, în împrejurările speței, obligațiile în temeiul articolului 31 alineatul (1) și al articolului 41 alineatul (2) litera (a) din cartă, precum și al articolului 20 alineatul (2) din măsurile de aplicare. În consecință, este necesar să se anuleze respectiva decizie.
– Cu privire la respingerea cererii de asistență
50 Este necesar să se examineze mai întâi argumentul Parlamentului potrivit căruia articolul 12a din statut nu ar fi aplicabil membrilor acestei instituții și că, prin urmare, nu putea admite cererea de asistență depusă de reclamantă.
51 Acest argument trebuie să fie respins. Deși este, desigur, adevărat că articolul 12a alineatul (1) din statut se aplică doar funcționarilor, este de asemenea adevărat că alineatul (2) al acestei dispoziții se referă la „funcționarul care este victima unei hărțuiri morale”, fără nicio precizare în ceea ce privește sursa acestei hărțuiri. Rezultă că alineatul (1) al acestei dispoziții nu interzice ca atare Parlamentului să acționeze atunci când presupusul autor al hărțuirii este un membru al acestei instituții.
52 În continuare, este necesar să se examineze argumentul Parlamentului potrivit căruia cererea de asistență depusă la 22 decembrie 2011 ar fi rămas fără obiect în urma rezilierii contractului reclamantei.
53 Tribunalul consideră că acest argument este incomprehensibil. Astfel, în cazul în care, înaintea datei de reziliere a contractului, reclamanta ar fi fost efectiv victima unei hărțuiri din partea doamnei P., aceste fapte ar fi evidente, iar rezilierea contractului nu ar putea, în această ipoteză, să le înlăture. Presupunând că Parlamentul urmărește, prin intermediul acestui argument, să susțină că obligația de asistență încetează să mai existe în momentul încetării atribuțiilor funcționarului în cauză, o asemenea interpretare este vădit incompatibilă cu scopul și cu întinderea respectivei obligații. Astfel, în lumina articolului 31 alineatul (1) din cartă, potrivit căruia „[o]rice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa”, este necesar să se arate că rațiunea existenței obligației de asistență nu este numai interesul serviciului, dar și, după cum rezultă din modul de redactare a acestui text, cel al persoanei în cauză. Acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când cererea de asistență provine de la un funcționar care pretinde a fi victima unei hărțuiri morale ale cărei consecințe sunt susceptibile să continue și după încetarea atribuțiilor sale. Pe de altă parte, în ședință, Parlamentul a declarat că acest argument, potrivit căruia cererea de asistență ar fi rămas fără obiect doar ca urmare a rezilierii contractului reclamantei, nu fusese formulat adecvat.
54 Parlamentul susține de asemenea că, în speță, articolul 24 din statut nu ar fi aplicabil, dat fiind că pretinsa hărțuitoare este un deputat.
55 În această privință, este suficient să se constate că acest argument se întemeiază pe o interpretare vădit eronată a articolului 24 din statut. Astfel, potrivit textului acestuia, scopul său este de a proteja funcționarii împotriva faptelor terților. În speță, pretinsa hărțuitoare este un deputat care, întrucât nu face parte din personalul Parlamentului, are, în raport cu pretinsa victimă a comportamentului său, calitatea de terț.
56 Parlamentul subliniază și că articolul 24 din statut nu poate fi aplicat în cazul doamnei P., întrucât el nu ar dispune de niciun mijloc constrângător față de membrii săi.
57 Acest argument dovedește de asemenea o interpretare vădit eronată a acestui articol. Astfel, în măsura în care este vorba despre protejarea funcționarului împotriva faptelor unor terți și întrucât instituțiile, în principiu, nu dispun de mijloace constrângătoare împotriva unor terțe persoane, statutul prevede o obligație de asistență care permite administrației să asiste funcționarul în căutarea protecției prin mijloacele de drept ale statului membru în care s‑au produs faptele incriminate.
58 În sfârșit, și fără să fie necesar să se adopte o poziție cu privire la argumentul invocat de Parlament în ședință potrivit căruia, în raport cu reclamanta, doamna P., ca urmare a calității sale de deputat, nu poate fi considerată terț, trebuie amintit că, potrivit articolului 9 alineatul (2) din Regulamentul interior al Parlamentului aplicabil la data la care au avut loc faptele, „[c]omportamentul deputaților este caracterizat de respect reciproc, se bazează pe valorile și pe principiile definite în textele fundamentale ale Uniunii […] [și] păstrează demnitatea Parlamentului […]”. În consecință, nimic nu ar fi împiedicat Parlamentul, invocând dispoziția citată anterior, să o invite pe doamna P. să colaboreze la o anchetă administrativă, pentru a verifica pretinsul comportament hărțuitor al acesteia din urmă, a cărui victimă reclamanta susține că este.
59 Cu titlu suplimentar, Tribunalul arată că interpretarea dată de Parlament articolelor 12a și 24 din statut în raport cu reglementarea care guvernează contractele APA, potrivit căreia AAIC nu poate nici să deschidă o anchetă administrativă pentru a examina un caz de hărțuire morală al cărei pretins autor ar fi un deputat, nici să asiste un APA împotriva faptelor unui asemenea deputat, ar avea drept efect privarea articolelor menționate de orice efect util și excluderea, în speță, a oricărei forme de control, chiar și limitat, al legalității deciziilor de concediere și de respingere a cererii de asistență. Tribunalul consideră că o astfel de interpretare este în contradicție vădită cu articolul 31 alineatul (1) din cartă, care stabilește în mod expres că orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și demnitatea sa.
60 Rezultă că decizia de respingere a cererii de asistență trebuie anulată.
61 Dat fiind că decizia de concediere și decizia de respingere a cererii de asistență sunt anulate, nu mai este necesar să se examineze celelalte motive.
Cu privire la concluziile în despăgubire
Argumentele părților
62 Reclamanta solicită condamnarea Parlamentului la repararea, pentru o sumă totală ex æquo et bono de 120 000 de euro, a prejudiciului medical, financiar și moral pe care l‑ar fi suferit ca urmare a deciziilor de concediere și de respingere a cererii de asistență.
63 Parlamentul solicită respingerea acestei cereri.
Aprecierea Tribunalului
64 Cu titlu introductiv, este necesar să se observe că, ținând seama de înscrisurile și de argumentele sale, întrucât solicită despăgubirea financiară a unui prejudiciu medical, financiar și moral, trebuie considerat că reclamanta solicită despăgubirea financiară a prejudiciului moral care rezultă din atingerea adusă sănătății, demnității și reputației profesionale a acesteia cauzată de deciziile în discuție. În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, anularea unui act afectat de nelegalitate poate constitui prin ea însăși repararea adecvată și, în principiu, suficientă a oricărui prejudiciu moral pe care l‑a putut cauza acest act (Hotărârea Curții din 9 iulie 1987, Hochbaum și Rawes/Comisia, 44/85, 77/85, 294/85 și 295/85, punctul 22, Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 9 noiembrie 2004, Montalto/Consiliul, T‑116/03, punctul 127, și Hotărârea Tribunalului din 8 mai 2008, Suvikas/Consiliul, F‑6/07, punctul 151), cu excepția cazului în care reclamantul demonstrează că a suferit un prejudiciu moral care poate fi separat de nelegalitatea care a determinat anularea și care nu poate fi reparat integral prin această anulare (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 7 februarie 1990, Culin/Comisia, C‑343/87, punctele 27 și 28, și Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 6 iunie 2006, Girardot/Comisia, T‑10/02, punctul 131).
65 Tribunalul amintește că este cert că sentimentul de nedreptate și preocupările pe care le ocazionează faptul ca o persoană să trebuiască să efectueze o procedură precontencioasă, apoi contencioasă, pentru a i se recunoaște drepturile constituie un prejudiciu care se poate deduce din simplul fapt că administrația a săvârșit nelegalități. Întrucât aceste prejudicii pot fi reparate atunci când nu sunt compensate de satisfacția care rezultă din anularea deciziilor atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 11 iulie 2013, CC/Parlamentul, F‑9/12, punctul 128), Tribunalul, ținând seama de condițiile deosebit de criticabile în care au fost adoptate decizia de concediere și decizia de respingere a cererii de asistență, decide că se va face o justă apreciere, în circumstanțele specifice speței, a prejudiciului moral suferit de reclamantă stabilindu‑se, ex æquo et bono, repararea respectivului capăt de cerere cu privire la prejudicii la suma de 50 000 de euro.
66 Din ansamblul considerațiilor de mai sus reiese că Parlamentul trebuie obligat la plata către reclamantă a sumei de 50 000 de euro.
Cu privire la cheltuielile de judecată
67 Potrivit articolului 87 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, sub rezerva altor prevederi din capitolul VIII din titlul II din respectivul regulament, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În temeiul alineatului (2) al aceluiași articol, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să fie obligată numai la plata parțială a cheltuielilor de judecată sau chiar să nu fie obligată la plata acestora.
68 Din motivele enunțate în prezenta hotărâre reiese că Parlamentul a căzut în pretenții cu privire la acțiune. În plus, reclamanta a solicitat în mod expres în concluziile sale ca Parlamentul să fie obligat la plata cheltuielilor de judecată. Având în vedere că împrejurările speței nu justifică aplicarea dispozițiilor articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, Parlamentul va suporta propriile cheltuieli de judecată și este obligat la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE (Camera întâi)
declară și hotărăște:
1) Anulează decizia Parlamentului European din 19 ianuarie 2012 prin care s‑a reziliat contractul de asistent parlamentar acreditat al lui CH.
2) Anulează decizia Parlamentului European din 15 martie 2012 prin care s‑a respins cererea de asistență formulată de CH la 22 decembrie 2011.
3) Obligă Parlamentul European la plata către CH a sumei de 50 000 de euro.
4) Parlamentul European suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligat să suporte cheltuielile de judecată efectuate de CH.
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 decembrie 2013.