CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE
prezentate la 13 iulie 2017(1)
Cauza C‑341/16
Hanssen Beleggingen BV
împotriva
Tanja Prast‑Knipping
[cerere de decizie preliminară formulată de Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf, Germania)]
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară și executarea hotărârilor – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Articolul 2 alineatul (1) – Competența de la domiciliul pârâtului – Articolul 22 punctul 4 – Competența exclusivă în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea mărcilor – Litigiu privind identitatea titularului unei mărci Benelux – Acțiune împotriva titularului formal al unei mărci Benelux prin care se solicită renunțarea la drepturile asupra mărcii în calitate de titular”
I. Introducere
1. Prin decizia din 14 iunie 2016, primită la Curte la 16 iunie 2016, Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf, Germania) a adresat acesteia o cerere de decizie preliminară având ca obiect interpretarea articolului 22 punctul 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I”)(2).
2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Hanssen Beleggingen BV și doamna Tanja Prast‑Knipping cu privire la o marcă Benelux al cărei titular formal este aceasta din urmă.
3. Instanța de trimitere urmărește să afle dacă litigiul cu care este sesizată intră sub incidența normei de competență exclusivă stabilite la articolul 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I pentru litigiile „în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea […] mărcilor”, ceea ce ar presupune că instanțele germane – inclusiv instanța de trimitere – nu sunt competente să îl soluționeze. În cazul în care, în schimb, acest litigiu nu intră sub incidența normei de competență exclusivă amintite, instanțele germane ar fi competente în temeiul normei de competență generală prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din acest regulament.
4. În continuarea prezentării noastre, vom indica motivele pentru care considerăm că o acțiune în justiție precum cea introdusă în fața instanței de trimitere, prin care se solicită ca persoana înregistrată în mod formal în calitate de titular al unei mărci să declare la autoritatea competentă că nu are drepturi asupra acestei mărci și că renunță la înregistrarea sa ca titular al mărcii respective, nu intră în domeniul de aplicare al normei de competență exclusivă prevăzute la articolul 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I.
II. Cadrul juridic
5. Potrivit normei de competență generală prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I, „[s]ub rezerva dispozițiilor [acestui] regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție, indiferent de naționalitatea lor, în fața instanțelor statului membru în cauză”.
6. Articolul 22 punctul 4 primul paragraf din regulamentul menționat, care figurează în secțiunea 6 din capitolul II din acesta, intitulată „Competența exclusivă”, prevede că au competență exclusivă, indiferent de domiciliu, „în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor și modelelor industriale, precum și a altor drepturi similare care necesită depunerea sau înregistrarea”, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau al unei convenții internaționale, se consideră că a avut loc.
III. Litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
7. Litigiul principal privește drepturile asupra unei mărci Benelux. Doamna Prast‑Knipping, pârâta din litigiul principal, locuiește la Hamminkeln (Germania). Aceasta este înregistrată ca titular al mărcii figurative nr. 361604, reprodusă în continuare, la Oficiul Benelux pentru Proprietate Intelectuală (denumit în continuare „OBPI”).
8. Cererea de înregistrare a acestei mărci a fost formulată la 7 septembrie 1979 în favoarea întreprinderii Helmut Knipping. În urma prezentării unui certificat de moștenitor care atesta că este unica moștenitoare a domnului Knipping, doamna Prast‑Knipping a obținut transcrierea mărcii în litigiu pe numele său la OBPI, la 14 noiembrie 2003.
9. Hanssen Beleggingen BV (denumită în continuare „Hanssen Beleggingen”), reclamanta din litigiul principal, este o societate al cărei sediu se află în Țările de Jos.
10. Prin cererea formulată, Hanssen Beleggingen solicită doamnei Prast Knipping să declare la OBPI că nu are drepturi asupra mărcii în litigiu și că renunță la înregistrarea sa ca titular al mărcii. În susținerea cererii sale, Hanssen Beleggingen invocă faptul că, în urma unei serii de transferuri ale drepturilor asupra mărcii în litigiu, ea a devenit titulara efectivă a drepturilor asupra acestei mărci. Ea consideră că are, așadar, în raport cu doamna Prast‑Knipping dreptul legal să solicite acesteia să depună declarațiile în discuție la OBPI.
11. Prin hotărârea din 24 iunie 2015, Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf, Germania) a respins acțiunea, motivând că Hanssen Beleggingen nu putea invoca împotriva doamnei Prast‑Knipping un drept întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, întrucât doamna Prast‑Knipping nu a fost înregistrată în mod eronat în registrul mărcilor Benelux ca fiind în mod formal titular al mărcii în litigiu. Această instanță a considerat că marca în litigiu făcea parte din patrimoniul domnului Knipping la data decesului său și că, prin urmare, marca a fost transferată doamnei Prast Knipping, în calitate de unică moștenitoare, prin succesiune cu titlu universal. Instanța respectivă nu s‑a pronunțat cu privire la competența internațională a instanțelor germane, competență care nu a fost contestată de doamna Prast‑Knipping.
12. Hanssen Beleggingen a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf). Această instanță a avut îndoieli cu privire la competența internațională a instanțelor germane. În această privință, subliniază că competența respectivă s‑ar putea întemeia pe articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles I, dat fiind că doamna Prast Knipping are domiciliul în Germania. Cu toate acestea, o competență internațională exclusivă a instanțelor neerlandeze întemeiată pe articolul 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I ar putea exclude competența internațională a instanțelor germane.
13. Pe de altă parte, instanța respectivă a precizat că, potrivit articolului 66 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, Regulamentul Bruxelles I se aplică ratione temporis litigiului principal, dat fiind că acțiunea a fost formulată înainte de 10 ianuarie 2015.
14. În aceste condiții, Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Noțiunea de litigiu «în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea […] mărcilor» în sensul articolului 22 punctul 4 din Regulamentul [Bruxelles I] include și o acțiune împotriva persoanei înregistrate în mod formal în registrul mărcilor Benelux ca titular al mărcii și prin care se urmărește ca aceasta să declare la [OBPI] că nu are drepturi asupra mărcii respective și că renunță la înregistrarea sa ca titular al mărcii?”
15. Doamna Prast‑Knipping și Comisia Europeană au depus observații scrise. Nu a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor.
IV. Analiză
16. Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă o acțiune în justiție precum cea formulată în litigiul principal, prin care se solicită ca persoana înregistrată în mod formal ca titular al unei mărci Benelux să declare la OBPI că nu are drepturi asupra acestei mărci și că renunță la înregistrarea sa ca titular al mărcii respective, intră sub incidența articolului 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I.
17. Atât doamna Prast‑Knipping, cât și Comisia consideră că este necesar să răspundă negativ la această întrebare. Suntem de acord cu această poziție pentru următoarele motive.
18. Curtea a avut deja oportunitatea de a se pronunța asupra domeniului de aplicare al normei de competență exclusivă prevăzute la articolul 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I, în special în Hotărârea Duijnstee(3). Una dintre problemele abordate de Curte în această hotărâre se referea la interpretarea noțiunii de litigiu „în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor” în sensul articolului 16 alineatul (4) din Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială(4). Considerăm că acea hotărâre, care privea un litigiu similar litigiului principal în prezenta cauză, are o pertinență decisivă în cadrul acesteia din urmă. Subliniem că Curtea a confirmat în esență în Hotărârea GAT(5) concluziile reținute în hotărârea amintită.
19. Cauza Duijnstee privea o acțiune formulată de domnul Duijnstee, lichidator în procedura de faliment a Schroefboutenfabriek BV, împotriva domnului Goderbauer, fost director al acestei întreprinderi, prin care s‑a solicitat obligarea acestuia să transfere societății aflate în faliment cererile de brevet depuse și brevetele eliberate în 22 de țări pentru o invenție pe care domnul Goderbauer o realizase atunci când era angajat la această societate(6).
20. Curtea a considerat că noțiunea amintită este o noțiune autonomă care trebuie să fie aplicată în mod uniform în toate statele contractante(7).
21. Pentru a interpreta această noțiune, Curtea a subliniat că competența exclusivă pentru litigiile în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, atribuită instanțelor din statele contractante pe teritoriul cărora a fost solicitată sau a fost efectuată depunerea sau înregistrarea brevetului, este justificată de faptul că aceste instanțele sunt cele mai în măsură să soluționeze situațiile în care litigiul însuși privește valabilitatea brevetului sau existența depozitului sau a înregistrării(8).
22. În consecință, Curtea a statuat că domeniul de aplicare al acestei norme de competență exclusivă, interpretată în sens restrictiv în lumina obiectivului proximității menționat mai sus, se limitează la litigiile privind valabilitatea, existența sau expirarea brevetului sau invocarea unui drept de prioritate pe baza unei depuneri anterioare(9).
23. La finalul raționamentului său, Curtea a constatat că litigiul aflat pe rolul instanței de trimitere nu intra în domeniul de aplicare astfel delimitat al articolului 16 punctul 4 din Convenția de la Bruxelles, deoarece nu privea valabilitatea sau înregistrarea brevetelor în litigiu, ci privea doar problema dacă titularul dreptului asupra brevetului era domnul Goderbauer ori societatea aflată în faliment Schroefboutenfabriek, ceea ce trebuia stabilit pe baza raporturilor juridice care au existat între persoanele în cauză(10).
24. Considerăm că acest raționament poate fi transpus integral în prezenta cauză pentru următoarele motive.
25. În primul rând, Curtea a avut deja oportunitatea de a statua că, având în vedere echivalența dintre aceste două dispoziții, în temeiul considerentului (19) al acestui regulament, trebuie asigurată continuitatea în interpretarea articolului 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I și a articolului 16 punctul 4 din Convenția de la Bruxelles(11). Astfel, articolul 22 punctul 4 din regulamentul menționat reflectă aceeași logică precum articolul 16 punctul 4 din Convenția de la Bruxelles și, în plus, este redactat în termeni aproape identici(12). Or, potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea dată de Curte în privința dispozițiilor Convenției de la Bruxelles este valabilă și pentru dispozițiile Regulamentului Bruxelles I atunci când dispozițiile acestor instrumente pot fi calificate ca fiind echivalente(13).
26. În al doilea rând, nu vedem niciun motiv să nu extindem criteriul stabilit de Curte în materie de brevete în Hotărârea Duijnstee(14) la litigiile în materie de mărci. Astfel, pe de o parte, modul de redactare a articolului 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I nu stabilește nicio distincție între litigiile în materie de brevete și litigiile în materie de mărci. Pe de altă parte, noțiunile de valabilitate, de existență, de decădere din drepturile de marcă sau de invocare a unui drept de prioritate pe baza unei depuneri anterioare sunt de asemenea relevante în materie de mărci.
27. În al treilea rând și în aplicarea criteriului stabilit de Curte în Hotărârea Duijnstee(15), subliniem că litigiul principal în prezenta cauză nu privește valabilitatea, existența sau decăderea din drepturile de marcă ori invocarea unui drept de prioritate pe baza unei depuneri anterioare. Astfel, acest litigiu privește doar problema dacă titularul mărcii în litigiu este doamna Prast‑Knipping sau societatea Hanssen Beleggingen, ceea ce trebuie stabilit pe baza raporturilor juridice care au existat între persoanele în cauză, la fel ca în litigiul principal în cauza Duijnstee. Cu alte cuvinte, și astfel cum a subliniat în mod întemeiat Comisia, acest litigiu privește nu marca în sine, ci chiar identificarea titularului acesteia, problemă care nu ține de înregistrarea sau de valabilitatea mărcii respective în sensul articolului 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I.
28. În această privință, circumstanța că prin acțiunea formulată de Hanssen Beleggingen se solicită printre altele doamnei Prast‑Knipping să renunțe la înregistrarea sa ca titular al mărcii în litigiu nu înseamnă că litigiul principal intră sub incidența noțiunii „litigiu în ceea ce privește înregistrarea sau valabilitatea mărcilor”, în sensul dispoziției citate anterior. Astfel, această cerere este doar accesorie cererii principale, prin care se urmărește recunoașterea faptului că marca în litigiu nu aparține doamnei Prast‑Knipping ca urmare a unor convenții private care ar fi prevăzut transferul acestei mărci în favoarea Hanssen Beleggingen(16). Astfel cum am explicat la punctul anterior, un asemenea litigiu nu privește valabilitatea, existența sau decăderea din drepturile de marcă respective și nici invocarea unui drept de prioritate pe baza unei depuneri anterioare.
29. Adăugăm, în al patrulea rând și astfel cum au arătat doamna Prast‑Knipping și Comisia, că obiectivul proximității urmărit de această dispoziție nu se opune ca litigiul principal să intre sub incidența normei de competență exclusivă prevăzute de dispoziția menționată(17). Astfel, tipul de argumente examinate în litigiul principal, care privesc în special existența unei îmbogățiri fără justă cauză și conținutul unor convenții între persoane private(18), nu are legătură cu problema valabilității sau a înregistrării mărcii în litigiu. În consecință, instanțele din statul pe teritoriul căruia a avut loc înregistrarea mărcii nu sunt cele mai în măsură să analizeze asemenea argumente.
30. Din considerațiile de mai sus reținem că litigiul principal nu intră sub incidența normei de competență exclusivă prevăzute la articolul 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I. În consecință, instanțele germane – inclusiv instanța de trimitere – sunt, în calitate de instanțe din statul membru în care are domiciliul doamna Prast‑Knipping, pârâta din litigiul principal, competente internațional să soluționeze acest litigiu, în temeiul normei de competență generală prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din acest regulament.
31. Precizăm în această privință că faptul că litigiul respectiv poate intra eventual sub incidența articolului 5 punctul 3 din regulamentul menționat, pentru motivul că acțiunea formulată de Hanssen Beleggingen s‑ar întemeia în special pe existența unei îmbogățiri fără justă cauză, nu are incidență asupra competenței instanțelor germane în temeiul articolului 2 alineatul (1) din același regulament. Astfel, prima dintre aceste dispoziții stabilește o competență suplimentară – și nu exclusivă – în raport cu cea prevăzută de cea de a doua dispoziție.
32. Cu titlu subsidiar, în cazul în care Curtea ar urma să statueze că litigiul principal intră sub incidența articolului 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I, doar instanțele din statul membru pe teritoriul căruia a avut loc înregistrarea mărcii ar fi competente să îl soluționeze. Această dispoziție stabilește astfel o competență exclusivă care are drept efect excluderea aplicabilității normei de competență generală prevăzute la articolul 2 alineatul (1) din acest regulament.
33. Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, aplicarea articolului 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I ar însemna că instanțele germane nu sunt competente să soluționeze litigiul principal(19).
34. Dorim să evidențiem și importanța Hotărârii Brite Strike Technologies(20) într‑un asemenea context. Desigur, Curtea a statuat în această hotărâre că articolul 71 din Regulamentul Bruxelles I, interpretat în lumina articolului 350 TFUE, nu se opune ca norma de competență judiciară pentru litigiile referitoare la mărcile, desenele și modelele industriale Benelux, prevăzută la articolul 4.6 din Convenția Benelux în materia proprietății intelectuale (mărci și desene sau modele industriale)(21) (denumită în continuare „Convenția Benelux”), să fie aplicată acestor litigii.
35. Totuși, jurisprudența menționată ne pare lipsită de pertinență pentru a se stabili competența internațională a instanțelor germane, chestiune care face obiectul litigiului principal, din moment ce Republica Federală Germania nu este parte la Convenția Benelux. Astfel, ne‑ar părea dificil de conceput ca o convenție la care Republica Federală Germania nu este parte să poată produce efecte obligatorii în privința instanțelor germane. Subliniem că Hotărârea Brite Strike Technologies(22) privea, spre deosebire de prezenta cauză, un litigiu aflat pe rolul unei instanțe neerlandeze.
36. Această interpretare este confirmată, în cazul în care este necesar, de modul de redactare a articolului 71 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul Bruxelles I, care se aplică, potrivit propriilor termeni, „instanț[ei] dintr‑un stat membru care este parte la o convenție privind o materie specială”(23).
37. În consecință, în cazul în care Curtea ar urma să statueze că litigiul principal intră sub incidența articolului 22 punctul 4 din Regulamentul Bruxelles I, instanța de trimitere ar fi obligată să se declare din oficiu necompetentă în temeiul articolului 25 din acest regulament. Doar în ipoteza în care litigiul principal s‑ar afla pe rolul unei instanțe dintr‑un stat membru Benelux, articolul 4.6 din Convenția Benelux ar putea fi luat în considerare, în aplicarea Hotărârii Brite Strike Technologies(24), de către această instanță pentru a‑și examina competența.
V. Concluzie
38. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf, Germania) după cum urmează:
„O acțiune în justiție precum cea formulată în litigiul principal, prin care se solicită ca persoana înregistrată în mod formal ca titular al unei mărci Benelux să declare la Oficiul Benelux pentru Proprietate Intelectuală (OBPI) că nu are drepturi asupra acestei mărci și că renunță la înregistrarea sa ca titular al mărcii respective, nu intră sub incidența articolului 22 punctul 4 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială.”