CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 20 decembrie 2017(1)
Cauza C‑647/16
Adil Hassan
împotriva
Préfet de Pas‑de‑Calais
[cerere de decizie preliminară formulată de tribunal administratif de Lille (Franța)]
„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Frontiere, drept de azil și imigrație – Cerere de protecție internațională – Interpretarea articolului 26 din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 – Obligația autorităților naționale care au formulat o cerere de preluare de a nu adopta o decizie de transfer până la acceptarea preluării de către statul solicitat”
1. Autoritățile unui stat membru pot să adopte în privința unui solicitant de protecție internațională și să îi notifice o „decizie de transfer anticipată”, și anume o decizie care dispune transferul său către statul membru pe care aceste autorități l‑au identificat ca fiind responsabil de examinarea cererii sale, în temeiul Regulamentului (UE) nr. 604/2013 (denumit în continuare „Regulamentul Dublin III”)(2), înainte ca acest stat membru, solicitat în mod corespunzător de către autoritățile menționate, să fi acceptat preluarea sau reprimirea persoanei în cauză?
2. Acesta este conținutul întrebării preliminare adresate Curții de către tribunal administratif de Lille (Tribunalul Administrativ din Lille, Franța) în cererea de decizie preliminară care face obiectul prezentei cauze. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Adil Hassan, resortisant irakian, și préfet du Pas‑de‑Calais (prefectul din Pas‑de‑Calais, Franța), cu privire la validitatea deciziei prin care cel din urmă a dispus transferul domnului Hassan în Germania.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3. Conform articolului 1 din Regulamentul Dublin III, acesta are ca obiect stabilirea criteriilor și a mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid (denumit în continuare „statul membru responsabil”). Aceste criterii sunt stabilite în capitolul III din regulamentul respectiv, la articolele 8-15, și, în conformitate cu articolul 7 alineatul (1) din același regulament, trebuie să fie aplicate în ordinea în care sunt prezentate. În conformitate cu articolul 3 alineatul (2) din regulamentul menționat, atunci când niciun stat membru responsabil nu poate fi desemnat pe baza criteriilor menționate în acest regulament, primul stat membru în care a fost prezentată cererea de protecție internațională este responsabil de examinarea acesteia.
4. Capitolul V din Regulamentul Dublin III stabilește obligațiile statului membru responsabil. În cadrul acestui capitol, articolul 18 alineatul (1) litera (b) prevede că acest stat membru este obligat „să reprimească, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29 [din regulamentul menționat], un solicitant(3) a cărui cerere se află în curs de examinare și care a depus cererea într‑un alt stat membru sau care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere”. Statul membru responsabil este de asemenea obligat, în conformitate cu articolul 18 alineatul (2) din același regulament, să examineze sau să finalizeze examinarea cererii de protecție internațională prezentate de solicitant.
5. Conform articolului 20 alineatul (5) primul paragraf din Regulamentul Dublin III, „[u]n solicitant care se află în alt stat membru fără permis de ședere sau care prezintă în acel stat membru o cerere de protecție internațională, după retragerea primei sale cereri prezentate într‑un alt stat membru în timpul procedurii de determinare a statului membru responsabil, este reprimit, în condițiile prevăzute la articolele 23, 24, 25 și 29, de către statul membru în care a prezentat prima dată cererea de protecție internațională, în vederea finalizării procedurii de determinare a statului membru responsabil”.
6. Articolul 24 alineatul (1) din același regulament prevede că, în cazul în care un stat membru pe teritoriul căruia se află o persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din regulamentul menționat, fără permis de ședere și pentru care nu s‑a depus nicio cerere nouă de protecție internațională (denumit în continuare „statul membru solicitant“), consideră că alt stat membru este responsabil în conformitate cu articolul 20 alineatul (5) și cu articolul 18 alineatul (1) literele (b), (c) sau (d) din același regulament, poate cere acestui alt stat membru să reprimească persoana în cauză.
7. Conform articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, statul membru solicitat efectuează verificările necesare și emite o decizie privind cererea cât de curând posibil și, în orice caz, cel târziu în termen de o lună de la data primirii cererii. Atunci când cererea se bazează pe date obținute din sistemul Eurodac, prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 603/2013(4), acest termen se reduce la două săptămâni. Articolul 25 alineatul (2) din regulamentul Dublin III precizează că absența unui răspuns în termenul de o lună sau de două săptămâni menționat înseamnă acceptarea cererii și implică obligația de a reprimi persoana în cauză, inclusiv obligația de a asigura buna organizare a sosirii acesteia.
8. Articolul 26 din Regulamentul Dublin III este inclus în secțiunea IV din capitolul VI din acest regulament, intitulată „Garanții procedurale”. Sub titlul „Notificarea unei decizii de transfer”, acest articol prevede la alineatul (1) și la alineatul (2) primul paragraf următoarele:
„(1) Atunci când statul membru solicitat acceptă să preia sau să reprimească solicitantul sau altă persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (c) sau (d), statul membru solicitant notifică persoanei în cauză decizia de a o transfera către statul membru responsabil și, după caz, decizia de a nu examina cererea acesteia de protecție internațională. […]
(2) Decizia menționată la alineatul (1) conține informații privind căile de atac disponibile, inclusiv cu privire la dreptul de solicitare a unui efect suspensiv, acolo unde este cazul, cu privire la termenele aplicabile pentru introducerea acestor căi de atac și pentru efectuarea transferului, și conține, dacă este necesar, informații privind locul și data la care persoana în cauză ar trebui să se prezinte, în cazul în care respectiva persoană se deplasează către statul membru responsabil prin mijloace proprii.”
9. Conform articolului 27 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III, destinatarul unei decizii de transfer are dreptul la o cale eficientă de atac, într‑un termen rezonabil, sub forma unui apel împotriva acestei decizii sau a unei revizuiri a acesteia, în fapt și în drept, în fața unei instanțe naționale.
10. Articolul 28 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III, inclus în secțiunea V din capitolul VI din regulamentul menționat, intitulată „Detenția în scopul transferului”, are următorul cuprins:
„În cazul existenței unui risc ridicat de sustragere, statele membre pot ține în detenție persoana în cauză pentru a garanta că procedurile de transfer se desfășoară în conformitate cu prezentul regulament pe baza unei analize individuale și numai în cazul în care măsura detenției are un caracter proporțional și dacă nu se pot aplica în mod efectiv măsuri alternative mai puțin coercitive.”
Dreptul francez
11. În temeiul articolului L. 742‑1 din code de l’entrée et du séjour des étrangers et du droit d’asile (Codul privind intrarea și șederea străinilor și dreptul de azil, denumit în continuare „Ceseda”), în redactarea aplicabilă în litigiul principal:
„În cazul în care autoritatea administrativă consideră că examinarea unei cereri de azil este de competența unui alt stat pe care intenționează să îl sesizeze, străinul beneficiază de dreptul de a rămâne pe teritoriul Franței până la încheierea procedurii de determinare a statului responsabil de examinarea cererii sale și, dacă este cazul, până la transferul său efectiv către acel stat […]”
12. În temeiul articolului L. 742‑3 din Ceseda:
„Sub rezerva articolului L. 742‑1 al doilea paragraf, străinul în cazul căruia pentru examinarea cererii de azil este responsabil un alt stat poate fi transferat către statul responsabil de această examinare.
Orice decizie de transfer face obiectul unei decizii scrise și motivate a autorității administrative.
Decizia este comunicată părții interesate. Aceasta menționează căile și termenele de atac, precum și dreptul de a avertiza sau de a solicita avertizarea consulatului, a unui avocat sau a oricărei persoane la alegere. În cazul în care persoana în cauză nu este asistată de un avocat, principalele elemente din decizie îi sunt comunicate într‑o limbă pe care o înțelege sau se presupune în mod rezonabil că o înțelege.”
13. În temeiul dispozițiilor articolului L. 742‑4 alineatul I din Ceseda, termenul de care dispune magistratul desemnat de președintele tribunalului administrativ pentru a se pronunța cu privire la legalitatea unei decizii de transfer către statul membru responsabil în temeiul Regulamentului Dublin III este de 15 zile, însă acest termen nu este stabilit sub sancțiunea nulității. Apelul introdus împotriva acestei decizii are caracter suspensiv.
14. Articolul L. 551‑1, referitor la plasarea în detenție administrativă, prevede la primul paragraf că, în cazurile prevăzute la articolul L. 561‑2 alineatului I punctele 1-7 din Ceseda, dacă sunt îndeplinite anumite condiții, străinul poate fi plasat în detenție de către autoritatea administrativă în spații care nu aparțin administrației penitenciarelor, pentru o durată de 48 de ore. Conform articolului L. 561‑2 alineatul I punctul 1 din Ceseda, autoritatea administrativă poate lua o decizie de arest la domiciliu cu privire la străinul care nu poate părăsi imediat teritoriul Franței, dar a cărui îndepărtare rămâne rezonabilă, în cazul în care acest străin „face obiectul unei decizii de transfer în temeiul articolului L. 742‑3 [din Ceseda]”. Articolul L. 742‑5 din Ceseda precizează că articolul L. 551‑1 se aplică străinului care face obiectul unei decizii de transfer „de la momentul notificării acestei decizii”.
Litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții
15. Domnul Hassan, născut la 5 ianuarie 1991 la Shingal (Irak), a fost reținut de poliția aeriană și de frontieră din Pas‑de‑Calais (Franța) la 26 noiembrie 2016, în timp ce se afla în zona cu acces limitat din terminalul portului Calais (Franța). Căutarea în sistemul Eurodac a arătat că autoritățile germane i‑au luat amprentele la 7 noiembrie și la 14 decembrie 2015 în calitate de solicitant de azil(5).
16. Chiar în ziua în care a fost reținut și a fost consultat sistemul Eurodac, prefectul din Pas‑de‑Calais a sesizat autoritățile germane cu o cerere de reprimire. Concomitent, prefectul a decis ca domnul Hassan să fie transferat în Germania și plasat în detenție administrativă.
17. Domnul Hassan, căruia această decizie i‑a fost notificată în aceeași zi, a contestat, pe de o parte, plasarea sa în detenție administrativă în fața judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul tribunal de grande instance de Lille (Tribunalul de Mare Instanță din Lille, Franța) și, pe de altă parte, a solicitat instanței de trimitere anularea deciziei din 26 noiembrie 2016 (denumită în continuare „decizia atacată în litigiul principal”)(6), în măsura în care prin aceasta se dispune transferul său în Germania.
18. Printr‑o hotărâre din 29 noiembrie 2016, judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul tribunal de grande instance de Lille (Tribunalul de Mare Instanță din Lille) a dispus ridicarea măsurii detenției în privința domnului Hassan.
19. În cadrul acțiunii sale în anulare, domnul Hassan susține între altele că decizia atacată în litigiul principal încalcă dispozițiile articolului 26 din Regulamentul Dublin III, în condițiile în care această decizie a fost adoptată și i‑a fost notificată înainte ca statul solicitat, în speță Republica Federală Germania, să fi răspuns în mod explicit sau implicit la cererea autorităților franceze. În apărare, prefectul din Pas‑de‑Calais susține că nici articolul 26 din Regulamentul Dublin III, nici articolul L. 742‑3 din Ceseda nu se opun ca, imediat după plasarea în detenție, să adopte o decizie de transfer și să notifice această decizie persoanei în cauză, care este în măsură să exercite căile de atac disponibile, în conformitate cu articolul 27 din regulamentul menționat. În orice caz, acesta arată că transferul nu va putea fi executat atât timp cât statul membru solicitat nu acceptă să preia sau să reprimească persoana în cauză.
20. Instanța de trimitere observă că baza legală reținută în decizia atacată în litigiul principal pentru dispunerea plasării în detenție a domnului Hassan nu este articolul 28 din Regulamentul Dublin III, ci articolele L. 551‑1 și L. 561‑2 din Ceseda și că prefectul din Pas‑de‑Calais a considerat că, având în vedere dreptul național aplicabil, pentru a putea dispune plasarea în detenție a domnului Hassan, era obligatoriu să ia mai întâi o decizie de transfer, fără să aștepte răspunsul statului membru solicitat. Un astfel de mod de a proceda corespunde unei practici răspândite a autorităților franceze competente.
21. Această instanță subliniază de asemenea că există soluții divergente în ceea ce privește validitatea unei astfel de practici. În timp ce anumite tribunale administrative chemate să se pronunțe asupra legalității deciziilor de transfer anticipate le‑au anulat pentru încălcarea articolului 26 din Regulamentul Dublin III(7), altele au considerat că acest articol nu se opune adoptării unei decizii de către autoritățile franceze și notificării acesteia către persoana în cauză înainte ca statul membru solicitat să răspundă cererii de preluare sau de reprimire formulate de aceste autorități(8).
22. În sfârșit, instanța de trimitere arată că, dacă atât interpretarea literală, cât și cea teleologică a articolului 26 din Regulamentul Dublin III conduc la a considera că o decizie de transfer nu poate fi adoptată de către autoritățile statului membru solicitant și nu poate fi notificată persoanei în cauză decât după acceptarea, explicită sau implicită, de către statul membru solicitat, adoptarea și notificarea către persoana interesată a unei astfel de decizii nu împiedică această persoană să conteste în mod util decizia menționată în fața instanței competente, conform celor prevăzute la articolul 27 din Regulamentul Dublin III. Instanța de trimitere atrage atenția că, în orice caz, această decizie nu va putea fi pusă în executare înainte de primirea răspunsului statului membru solicitat și va fi anulată în cazul în care acest stat membru se opune preluării sau reprimirii solicitantului.
23. Decizia de trimitere precizează că domnul Hassan nu a depus o cerere de azil în Franța.
24. În aceste împrejurări, tribunal administratif de Lille (Tribunalul Administrativ din Lille) a decis să suspende judecarea acțiunii domnului Hassan și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Dispozițiile articolului 26 din Regulamentul [Dublin III se opun ca autoritățile competente ale statului membru care a adresat, unui alt stat membru pe care îl consideră ca fiind statul responsabil prin aplicarea criteriilor stabilite de regulament, o cerere de preluare sau reprimire a unui resortisant al unei țări terțe sau a unui apatrid care a prezentat o cerere de protecție internațională cu privire la care nu s‑a luat încă o decizie definitivă ori a unei alte persoane prevăzute la articolul 18 alineatul (1) [litera] (c) sau (d) din regulament[ul menționat] să adopte o decizie de transfer și să o notifice persoanei în cauză înainte ca statul solicitat să fi acceptat această preluare sau această reprimire?”
25. Republica Franceză, Ungaria și Comisia Europeană au depus observații scrise.
Analiză
Observații introductive
26. Înainte de a trece la analiza întrebării preliminare, trebuie aduse două clarificări cadrului factual și juridic din cauza principală.
27. În primul rând, remarcăm că, dacă în baza Eurodac domnul Hassan figurează ca solicitant de azil în Germania, în dosarul din litigiul principal, depus la grefa Curții, există indicii că procedura pentru ca acesta să fie considerat în mod oficial solicitant de azil în acest stat membru nu a fost finalizată(9).
28. Desigur, articolul 20 alineatul (2) din Regulamentul Dublin III prevede un criteriu foarte larg pentru a determina momentul din care o cerere de protecție internațională este considerată prezentată într‑un stat membru în scopul aplicării articolului 20 alineatului (1) din acest regulament(10). Astfel, este suficient, în acest scop, ca „un formular depus de solicitant sau un proces‑verbal întocmit de autorități [să] ajun[gă] la autoritățile competente ale statului membru în cauză”. În plus, în cazul domnului Hassan, se poate presupune, după toate aparențele, că aceste condiții sunt îndeplinite, chiar fără depunerea de către acesta din urmă a unei cereri formale de azil în Germania(11), având în vedere în special faptul că acesta a fost desemnat în baza de date Eurodac ca solicitant de azil în statul membru respectiv(12). Nu este mai puțin adevărat că nici decizia de trimitere, nici decizia atacată în litigiul principal nu precizează în temeiul cărei litere a alineatului (1) al articolului 18 din Regulamentul Dublin III a fost adresată Germaniei cererea de reprimire a domnului Hassan(13).
29. În aceste împrejurări și ținând seama de faptul că instanța de trimitere nu are îndoieli că Regulamentul Dublin III se aplică în cazul domnului Hassan și că aceasta nu a solicitat Curții să se pronunțe în această privință, vom presupune, în cadrul prezentelor concluzii, că situația domnului Hassan intră sub incidența articolului 18 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul Dublin III (solicitant a cărui cerere se află în curs de examinare și care se află pe teritoriul altui stat membru fără permis de ședere) și că cererea de reprimire adresată Republicii Federale Germania de către autoritățile franceze a fost prezentată în temeiul articolului 24 din acest regulament (prezentarea unei cereri de reprimire în cazul în care nu a fost depusă nicio cerere nouă în statul membru solicitant).
30. În al doilea rând, semnalăm faptul că, după depunerea cererii de decizie preliminară care face obiectul prezentei cauze, Cour d’appel de Douai (Curtea de Apel din Douai, Franța), sesizată cu un apel împotriva unei hotărâri a tribunal administratif de Lille (Tribunalul Administrativ din Lille) de anulare a unei decizii anticipate de transfer adoptate de prefectul din Pas‑de‑Calais în împrejurări similare celor din cauza principală, a adresat Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța) o serie de întrebări referitoare între altele la legalitatea acestui tip de decizii în raport cu articolele L. 742‑2 și L. 742‑3 din Ceseda. Conseil d’État (Consiliul de Stat) a emis un aviz la 19 iulie 2017(14), declarând în acest sens că o decizie de transfer a unui solicitant de azil către statul membru responsabil „nu poate fi luată și, a fortiori, nu poate fi notificată persoanei interesate decât după acceptarea preluării de către statul membru solicitat”. Intervenția Conseil d’État (Consiliul de Stat) ar trebui, prin urmare, să pună capăt practicii administrative în discuție în litigiul principal(15), precum și divergențelor jurisprudențiale menționate de instanța de trimitere.
31. Trebuie făcută o ultimă mențiune introductivă, făcând abstracție, de această dată, de împrejurările din cauza principală.
32. Dacă reforma sistemului Dublin preconizată de Comisie în Propunerea de regulament de modificare a Regulamentului Dublin III(16) ar fi adoptată, întrebarea preliminară adresată de tribunal administratif de Lille (Tribunalul Administrativ din Lille) ar deveni lipsită de interes în ceea ce privește procedurile de reprimire. Articolul 26 din această propunere prevede astfel înlocuirea cererilor de reprimire cu „notificări de reprimire”, care nu necesită un răspuns din partea statului membru solicitat, ci o simplă confirmare de primire. Articolul 27 din această propunere modifică, în consecință, articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III – al cărui text rămâne, în rest, în esență neschimbat – prin limitarea domeniului său de aplicare doar la procedurile de preluare. În schimb, în ceea ce privește procedurile de reprimire, articolul 27 alineatul (2) din propunerea menționată prevede că „statul membru în care se află persoana în cauză îi notifică acesteia în scris și fără întârziere nejustificată decizia de transfer în statul membru responsabil”.
Cu privire la întrebarea preliminară
33. Prin intermediul întrebării preliminare, tribunal administratif de Lille (Tribunalul Administrativ din Lille) solicită în esență Curții să stabilească dacă articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III se opune ca autoritatea competentă a unui stat membru să adopte și să notifice unui solicitant de protecție internațională o decizie prin care se dispune transferul său către statul membru pe care aceasta îl consideră responsabil de examinarea cererii sale în temeiul dispozițiilor Regulamentului Dublin III înainte ca acest din urmă stat să își fi dat acordul, în mod explicit sau implicit, cu privire la preluarea sau reprimirea solicitantului respectiv.
34. Toate persoanele interesate care au prezentat observații în fața Curții sunt de părere că interpretarea literală a articolului 26 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Dublin III conduce la concluzia că decizia de transfer către statul membru responsabil nu poate fi notificată persoanei în cauză decât după ce acest stat a acceptat, în mod explicit sau implicit, preluarea sau reprimirea acesteia.
35. Suntem de aceeași părere. Modul de redactare a acestei dispoziții este clar. Practic, în toate versiunile lingvistice, utilizarea unei conjuncții care introduce o subordonată circumstanțială condițională sau temporală(17) marchează fără echivoc stabilirea unei ordini procedurale și cronologice precise între, pe de o parte, acceptarea de către statul membru solicitat și, pe de altă parte, notificarea deciziei de transfer către persoana interesată. Statul membru solicitant nu face o astfel de notificare decât în cazul în care (și, prin urmare, în mod necesar, după ce) statul membru responsabil a răspuns în mod favorabil la cererea de preluare sau de reprimire sau dacă termenul limită pentru un astfel de răspuns a expirat, lăsând locul unui acord implicit.
36. Formularea articolului 26 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Dublin III reflectă, de altfel, intenția legiuitorului Uniunii, astfel cum rezultă aceasta din lucrările pregătitoare ale regulamentului. Astfel, propunerea inițială a Comisiei de reformare a Regulamentului Dublin II(18), care a condus la adoptarea Regulamentului Dublin III(19) (denumită în continuare „propunerea de regulament a Comisiei”), a menționat cerința de „clarificare suplimentară” către persoana interesată a procedurii de notificare a deciziei de transfer. Documentul elaborat de serviciile Comisiei care însoțește această propunere indică faptul că clarificările care este necesar să fie aduse trebuie să se refere la „termenul, forma și conținutul acestei notificări”(20). În conformitate cu aceste indicații, articolul 25 alineatul (1) din această propunere stabilește o procedură de notificare unică, valabilă atât în procedura de preluare a solicitantului de protecție internațională, cât și în cea de reprimire(21), având ca obiect „decizia de transfer” a persoanei în cauză către statul membru responsabil(22). Acest articol este redactat practic în aceiași termeni ca articolul 26 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Dublin III și nu a făcut decât obiectul unor modificări de mică importanță în cursul procedurii legislative(23).
37. În pofida lipsei de ambiguitate în formularea articolului 26 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Dublin III, Comisia propune Curții, în observațiile sale scrise, să răspundă la întrebarea preliminară declarând că această dispoziție nu se opune adoptării și notificării unei decizii anticipate de transfer. O astfel de soluție este, în opinia Comisiei, în concordanță cu obiectivul principal al Regulamentului Dublin III – care ar consta în stabilirea unei metode eficiente care să permită determinarea rapidă a statului membru responsabil, prin împiedicarea deplasărilor secundare ale solicitanților de azil – și nu aduce atingere drepturilor persoanelor în cauză.
38. În această privință, remarcăm de la bun început că, deși nu a fost învestită cu o întrebare preliminară cu privire la interpretarea acestei dispoziții, într‑o hotărâre recentă, pronunțată după încheierea procedurii scrise în cauza care face obiectul prezentelor concluzii, Curtea a recunoscut că, în aplicarea articolului 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, o decizie de transfer nu poate fi notificată persoanei în cauză decât după ce statul membru solicitat a acceptat să o preia sau să o reprimească(24). În consecință, interpretarea propusă de Comisie pare să fi fost deja respinsă de către Curte.
39. Independent de acest lucru, în orice caz, această interpretare nu ne convinge, mai întâi din punct de vedere metodologic.
40. Desigur, este adevărat că, astfel cum reamintește Comisia, potrivit jurisprudenței constante a Curții, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii este necesar să se țină seama nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său și de obiectivele urmărite prin reglementarea din care aceasta face parte(25). Cu toate acestea, avem îndoieli că recurgerea la argumente de ordin sistematic sau teleologic poate conduce la a atribui unei astfel de dispoziții un sens radical diferit, dacă nu unul opus, celui care rezultă din formularea sa clară, iar asta chiar dacă o astfel de operațiune trebuie, prin ipoteză, să ducă la un rezultat în concordanță cu obiectivele actului din care face parte dispoziția menționată.
41. Apoi, contrar celor susținute de Comisie, considerăm că o analiză sistematică și teleologică confirmă interpretarea care rezultă din formularea lipsită de ambiguitate a articolului 26 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Dublin III.
42. În primul rând, deși din articolul 20 alineatul (5) din Regulamentul Dublin III rezultă că procesul de determinare a statului membru responsabil nu se termină decât odată cu transferul solicitantului către acest stat, secțiunile II și III din capitolul VI din acest regulament stabilesc procedurile aplicabile pentru cererile de preluare” și, respectiv, „cererile de reprimire”, care se prezintă ca etape interne ale acestui proces. Or, aceste proceduri încep cu prezentarea – de către statul membru în care s‑a prezentat o cerere de protecție internațională (articolul 21 din regulamentul menționat), de către statul membru în care o persoană menționată la articolul 18 alineatul (1) litera (b), (c) sau (d) din același regulament a prezentat o nouă cerere de protecție internațională (articolul 23 din același regulament) sau de către statul membru pe teritoriul căruia se află această persoană (articolul 24 din același regulament) – a unei cereri de preluare sau de reprimire adresate statului membru considerat responsabil și se încheie doar cu răspunsul, explicit sau implicit, al acestui stat. Numai odată ce aceste proceduri au fost îndeplinite este posibil să se treacă la etapa finală a procesului de stabilire a statului membru responsabil, și anume transferul persoanei vizate (articolul 29 din același regulament), care nu poate fi inițiat înainte să fie adoptată o hotărâre definitivă privind apelul sau cererea de revizuire îndreptate împotriva deciziei de transfer, în cazul în care se acordă un efect suspensiv. Secțiunea IV din același capitol VI din Regulamentul Dublin III, din care face parte articolul 26, se situează după secțiunile privind procedurile descrise mai sus și înaintea secțiunii VI. În sistemul acestui capitol, notificarea deciziei de transfer (articolul 26 din regulamentul menționat) și exercitarea dreptului la o cale de atac (articolul 27 din regulamentul menționat) reprezintă etape (posibile) ale procesului de determinare a statului membru responsabil, care intervin numai dacă și atunci când procedurile descrise în secțiunile II și III din același capitol se încheie prin acordul, explicit sau implicit, al statului membru solicitat.
43. În al doilea rând, o astfel de lectură sistematică este confirmată de analiza termenilor întrebuințați de legiuitorul Uniunii. În timp ce articolele 22 și 25 din Regulamentul Dublin III utilizează sintagma „statul membru solicitat” pentru a indica statul membru căruia i s‑a adresat o cerere de preluare sau de reprimire și la care acesta încă nu a răspuns, articolul 26 din regulamentul menționat utilizează expresia „stat membru responsabil” pentru a indica statul membru în care este preconizat transferul persoanei în cauză. Această diversitate terminologică marchează, în mod evident, trecerea la o etapă procedurală a procesului de determinare a statului membru responsabil, ulterioară în raport cu cele descrise în capitolul VI secțiunile II și III din Regulamentul Dublin III, trecere care intervine atunci când statul membru solicitat acceptă preluarea sau reprimirea persoanei în cauză.
44. În al treilea rând, subliniem că articolul 26 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul Dublin III precizează că decizia de transfer prevăzută la alineatul (1) a acestui articol conține între altele informații „cu privire la termenele aplicabile pentru […] efectuarea transferului și conține, dacă este necesar, informații privind locul și data la care persoana în cauză ar trebui să se prezinte, în cazul în care respectiva persoană se deplasează către statul membru responsabil prin mijloace proprii”. Întrucât astfel de informații depind, pe de o parte, de data la care statul membru solicitat a acceptat, în mod implicit sau explicit, preluarea sau reprimirea persoanei în cauză și, pe de altă parte, de conținutul acestui răspuns (atunci când este explicit), precizarea prevăzută la articolul 26 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul Dublin III susține o interpretare a alineatului (1) al acestui articol potrivit căreia notificarea deciziei de transfer nu este făcută decât odată ce statul membru solicitant a primit acordul statului membru solicitat.
45. În al patrulea rând, articolul 27 alineatul (3) din Regulamentul Dublin III prevede că statele membre adoptă una dintre cele trei opțiuni prevăzute la literele (a)-(c) din această reglementare fie pentru a asigura un efect suspensiv automat apelului îndreptat împotriva deciziei de transfer sau cererii de revizuire a acesteia, fie pentru a oferi persoanei în cauză posibilitatea de a solicita suspendarea executării unei astfel de decizii. Alineatul (4) al aceluiași articol prevede, la rândul său, posibilitatea ca statele membre să prevadă că autoritățile competente pot decide din oficiu o astfel de suspendare. Or, aceste dispoziții presupun ca decizia de transfer să poată fi pusă în executare imediat, ceea ce nu se întâmplă în cazul unei decizii anticipate de transfer(26).
46. În al cincilea rând, deși faptul de a notifica decizia de transfer înainte ca statul membru solicitat să fi consimțit la preluarea sau la reprimirea persoanei în cauză nu o împiedică pe cea din urmă să introducă un apel împotriva acestei decizii (sau o cerere de revizuire) în temeiul articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III, trebuie să ne întrebăm, cu toate acestea, dacă o astfel de împrejurare nu ar avea drept consecință restrângerea domeniului de aplicare al acestei căi de atac, astfel cum este precizat acesta în considerentul (19) al regulamentului menționat, potrivit căruia calea de atac menționată trebuie să permită controlul aplicării corecte a acestui regulament(27).
47. În această privință, trebuie subliniat că Curtea a atras atenția asupra pericolului unei interpretări restrictive a întinderii dreptului la o cale de atac, prevăzut la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III. O astfel de interpretare ar fi într‑adevăr susceptibilă să se opună îndeplinirii obiectivului de îmbunătățire a protecției acordate solicitanților în temeiul sistemului de la Dublin, prevăzut de considerentul (9) al regulamentului menționat(28). Or, faptul de a obliga persoana interesată să inițieze o cale de atac împotriva unei decizii care nu conține ansamblul elementelor care să permită să se verifice dacă dispozițiile Regulamentului Dublin III au fost aplicate în mod corect pentru ca transferul să poată fi efectuat ar reduce, de fapt, întinderea dreptului acestei persoane la o cale de atac.
48. Mai exact, dacă am considera, contrar formulării clare a articolului 26 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Dublin III, că noțiunea „decizie de transfer”, în sensul aplicării acestei dispoziții, include deciziile de transfer anticipate, asta ar implica faptul că obligația de notificare pusă în sarcina statului membru solicitant nu include în mod necesar elemente precum data sau conținutul răspunsului dat de statul membru solicitat, atunci când acest răspuns este explicit. Astfel de elemente ar putea, prin urmare, să nu fie niciodată comunicate persoanei interesate. În acest caz, la fel ca în cazul în care comunicarea acestora ar interveni după ce a fost luată o decizie cu privire la apel sau la cererea de revizuire – ceea ce se poate întâmpla adesea, având în vedere termenele foarte scurte ale acestor tipuri de proceduri –, persoana interesată nu ar avea nicio posibilitate de a contesta informațiile care pot fi conținute în răspunsul statului membru solicitat, cu privire la motivele care l‑au condus la acceptarea cererii de preluare sau de reprimire(29), și nici de a verifica, în cazul în care nu s‑ar fi acordat un efect suspensiv, dacă punerea în executare a transferului său se face cu respectarea dispozițiilor Regulamentului Dublin III. În sfârșit, persoana interesată nu ar fi nici în măsură să verifice dacă transferul său este pus în executare în termenele stabilite, după caz, de articolul 28 alineatul (3) al treilea paragraf sau de articolul 29 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul Dublin III(30) și, în consecință, dacă statul membru în care este transferată rămâne responsabil de examinarea cererii sale de protecție internațională, în temeiul regulii enunțate la articolul 28 alineatul (3) paragraful 4, respectiv la articolul 29 alineatul (2) din regulamentul menționat. Or, deși era vorba despre împrejurări diferite de cele din cauza principală, în Hotărârea din 25 octombrie 2017, Shiri (C‑201/16, EU:C:2017:805, punctul 44), Curtea a statuat că solicitantul de protecție internațională trebuie să poată dispune de o cale de atac efectivă și rapidă, care să îi permită să se prevaleze de expirarea termenului de șase luni, astfel cum este prevăzut la articolul 29 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Dublin III(31). Or, un astfel de drept nu ar mai fi garantat în împrejurările descrise mai sus.
49. În al șaselea rând, deși, astfel cum subliniază Comisia, faptul de a autoriza statul membru solicitant să notifice decizia de transfer fără să aștepte răspunsul statului membru solicitat ar fi, fără îndoială, în concordanță cu obiectivul celerității în prelucrarea cererilor de azil, precizat în considerentul (5) al Regulamentului Dublin III, reamintim că, în contextul Regulamentului Dublin II, Curtea a statuat deja că legiuitorul Uniunii nu a intenționat să sacrifice protecția jurisdicțională a solicitanților de azil în favoarea unei astfel de exigențe de celeritate(32). Această constatare este valabilă, potrivit Curții, a fortiori în ceea ce privește Regulamentul Dublin III, în măsura în care, prin acest regulament, legiuitorul Uniunii a dezvoltat în mod semnificativ garanțiile procedurale oferite solicitanților de azil în cadrul sistemului de la Dublin(33). Pe de altă parte, trebuie subliniat că, conform articolelor 22 și 25 din Regulamentul Dublin III, obligația de a aștepta acordul explicit sau implicit al statului membru solicitat ar conduce, cel mult, la o întârziere de două luni a notificării deciziei de transfer, în cazul unei cereri de preluare, și de o lună, în cazul unei cereri de reprimire.
50. Ținând seama de ansamblul motivelor prezentate anterior, considerăm că articolul 26 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Dublin III trebuie interpretat în sensul că interzice statului membru solicitant să notifice persoanei vizate decizia de transfer în statul membru solicitat înainte ca acesta din urmă să își fi dat, în mod explicit sau implicit, acordul cu privire la un astfel de transfer.
51. Odată exclusă posibilitatea unei astfel de „notificări anticipate”, aspectul dacă poate fi adoptată o decizie de transfer înainte să fi intervenit acordul statului membru solicitat pierde în mod necesar orice interes practic. Adoptarea „anticipată” a deciziei nu ar implica nicio reducere semnificativă a duratei procedurii de preluare sau de reprimire și ar rămâne, în consecință, neutră în raport cu obiectivul celerității în procesarea cererilor de protecție internațională înaintate de Comisie, întrucât termenele pentru introducerea căilor de atac prevăzute la articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III nu pot curge decât începând din momentul în care această decizie a fost notificată persoanei în cauză.
52. Acestea fiind spuse, remarcăm că, deși articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III se referă în mod expres doar la notificarea deciziei de transfer, iar nu la adoptarea acesteia, articolul 5 alineatul (2) litera (b) și alineatul (3) din Regulamentul Dublin III stabilesc articolul 26 alineatul (1) din acest regulament ca fiind dispoziția în temeiul căreia este luată decizia de transfer al solicitantului către statul membru responsabil(34). Or, argumente sistematice în mod substanțial similare celor prevăzute la punctele 42-45 din prezentele concluzii conduc la excluderea unei interpretări a acestei dispoziții potrivit căreia statelor membre li s‑ar permite să decidă transferul înainte ca statul membru solicitat să fi acceptat preluarea sau reprimirea persoanei în cauză. Dimpotrivă, aceste argumente conduc la concluzia că, înainte de acordul statului membru solicitat cu privire la preluarea sau la reprimirea persoanei în cauză, nu sunt întrunite toate elementele necesare pentru ca o decizie de transfer către acest stat membru să poată fi luată de statul membru solicitant în conformitate cu procedurile stabilite prin Regulamentul Dublin III.
53. În consecință, considerăm că articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul Dublin III nu autorizează nici notificarea și nici adoptarea unei decizii de transfer către statul membru solicitat înainte ca acest din urmă stat să își fi dat, în mod implicit sau explicit, acordul cu privire la preluarea sau la reprimirea persoanei în cauză.
54. Înainte de a încheia, mai trebuie precizat, având în vedere motivele care stau la baza practicii autorităților franceze de a adopta decizii de transfer anticipate, că articolul 28 din Regulamentul Dublin III nu se opune ca persoana în cauză să fie plasată în detenție înainte ca transferul său să fi fost decis, în cazul în care sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de această dispoziție pentru ca o astfel de măsură să fie luată(35). Interdicția de a proceda la măsuri de detenție înainte de adoptarea unei decizii de transfer rezultă, astfel, doar din dreptul francez, iar nu din dreptul Uniunii(36).
Concluzie
55. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă după cum urmează la întrebarea preliminară adresată de tribunal administratif de Lille (Tribunalul Administrativ din Lille):
„Articolul 26 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid se opune ca statul membru care a adresat statului membru pe care îl consideră ca fiind responsabil de examinarea unei astfel de cereri o cerere de preluare sau reprimire, în temeiul articolelor 21, 23 și 24 din acest regulament, să adopte și să notifice persoanei în cauză decizia de transfer către statul membru solicitat înainte ca acesta din urmă să fi acceptat preluarea sau reprimirea acestei persoane.”