Language of document : ECLI:EU:C:2019:747

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOAMNA ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 17 septembrie 2019(1)

Cauza C489/19 PPU

NJ (Parchetul din Viena)

Procedură penală

cu participarea:

Generalstaatsanwaltschaft Berlin

[cerere de decizie preliminară formulată de Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania)]

„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 6 alineatul (1) – Autoritate judiciară emitentă – Independența parchetului față de puterea executivă – Criterii de apreciere – Mandat european de arestare emis de un procuror și confirmat, în urma unui control exhaustiv, de o instanță de drept comun anterior punerii sale în aplicare”






1.        În Hotărârea OG și PI(2), pronunțată în Marea Cameră, Curtea a declarat că noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI(3), trebuie să fie interpretată în sensul că nu vizează parchetele dintr‑un stat membru care sunt expuse riscului de a fi supuse unor ordine sau unor instrucțiuni individuale din partea puterii executive în cadrul adoptării unei decizii referitoare la emiterea unui mandat european de arestare. Prin cererea sa de decizie preliminară, Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania), care a fost sesizat cu o cerere de predare formulată de autoritățile austriece, solicită Curții să se pronunțe cu privire la aplicarea acestei cerințe de independență și cu privire la criteriile de apreciere care trebuie reținute în speță, în ceea ce privește un mandat european de arestare emis de un parchet și confirmat în prealabil de o instanță(4).

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Deciziacadru 2002/584

2.        În considerentele Deciziei‑cadru 2002/584, legiuitorul Uniunii afirmă următoarele:

„(5)      Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume, de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într‑un spațiu de libertate, securitate și justiție.

(6)      Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.

[…]

(8)      Deciziile privind executarea mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unor controale suficiente, ceea ce înseamnă că o autoritate judiciară din statul membru în care a fost arestată persoana căutată va trebui să ia decizia de predare a acesteia.

[…]

(10)      Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul din statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, constatată de Consiliu în aplicarea articolului 7 alineatul (1) din tratatul menționat anterior și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.

[…]

(12)      Prezenta decizie‑cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană și reflectate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în special în capitolul VI. […]”

3.        Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)      Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)      Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)      Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

4.        Articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată prevede:

„Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.”

5.        Potrivit articolului 2 alineatul (2) din aceeași decizie‑cadru, în cazul în care sunt pedepsite în statul membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin trei ani, astfel cum sunt definite acestea de dreptul statului membru emitent, infracțiunile enumerate de această dispoziție duc la predarea pe baza unui mandat european de arestare, fără verificarea dublei incriminări a faptei. Aceasta este situația jafurilor organizate sau armate(5).

6.        Articolele 3, 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584 enumeră motivele de neexecutare obligatorie și facultativă a mandatului european de arestare.

7.        Potrivit articolului 6 din această decizie‑cadru, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare competente”:

„(1)      Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(2)      Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.

(3)      Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern.”

8.        Articolul 8 din decizia‑cadru menționată reglementează conținutul și forma mandatului european de arestare.

9.        Articolul 11 din aceeași decizie‑cadru, referitor la drepturile persoanei căutate, prevede că, „[a]tunci când o persoană căutată este arestată, autoritatea judiciară de executare competentă informează această persoană, în conformitate cu dreptul intern, despre existența și conținutul mandatului european de arestare, precum și despre posibilitatea care îi este oferită de a consimți la predarea sa către autoritatea judiciară emitentă”.

10.      Articolul 14 prevede că, „[î]n cazul în care persoana arestată nu consimte la predarea sa în modul prevăzut la articolul 13, aceasta are dreptul să fie audiată de autoritatea judiciară de executare, în conformitate cu dreptul statului membru de executare”.

 Dreptul austriac

11.      Articolul 2 alineatul (1) din Staatsanwaltschaftsgesetz (Legea privind parchetele, denumită în continuare „StAG”) prevede:

„La sediul fiecărui Landesgericht [Tribunal Regional] care soluționează cauze penale funcționează câte un parchet, la sediul fiecărui Oberlandesgericht [Tribunal Regional Superior] funcționează un parchet general, iar la sediul Oberster Gerichtshof [Curtea Supremă] funcționează procurorul general. Parchetele se află în subordinea directă a parchetelor generale, fiind obligate să urmeze instrucțiunile acestora, iar parchetele generale, precum și procurorul general se află în subordinea directă a ministrului federal al justiției.”

12.      Articolul 29 din Gesetz über die Justizielle Zusammenarbeit in Strafsachen mit den Mitgliedstaaten der Europäischen Union (Legea privind cooperarea judiciară în materie penală cu statele membre ale Uniunii Europene, denumită în continuare „EU‑JZG”) consacră cerința unei confirmări judiciare a mandatului european de arestare (confirmare care a avut loc în speță). Articolul 29 alineatul (1) prima teză din EU‑JZG prevede:

„Parchetul dispune arestarea prin intermediul unui mandat european de arestare confirmat de instanță și asigură, dacă este cazul, semnalarea persoanei căutate în Sistemul de informații Schengen, în conformitate cu articolul 95 din Schengener Durchführungsübereinkommen [Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen], de către autoritățile competente în materie de securitate, atunci când există motive pentru a lansa căutarea persoanei în vederea arestării în cel puțin un stat membru.”

13.      În cadrul acestui control judiciar, vor fi respectate criteriile de legalitate și de proporționalitate, în conformitate cu articolul 5 alineatele (1) și (2) din Strafprozessordnung (Codul de procedură penală, denumit în continuare „StPO”):

„(1)      În exercitarea competențelor lor și în colectarea probelor, poliția judiciară, parchetul și instanța nu pot să afecteze drepturile persoanelor decât dacă legea prevede expres acest lucru și numai în măsura necesară îndeplinirii misiunilor lor. Orice atingere adusă în acest fel unui drept trebuie să fie proporțională cu gravitatea infracțiunii, cu gradul de vinovăție a suspectului și cu rezultatul urmărit.

(2)      Poliția judiciară, parchetul și instanța trebuie să aleagă, dintre mai multe acțiuni de investigare și măsuri coercitive prin care obiectivul poate fi atins, pe cele care afectează cel mai puțin drepturile persoanelor în cauză. Competențele acordate de lege trebuie exercitate, în fiecare etapă a procedurii, astfel încât să se evite atragerea inutilă a atenției, să fie respectată demnitatea persoanelor în cauză și să fie protejate drepturile și interesele legitime ale acestora.”

14.      Potrivit articolului 87 alineatul (1) din StPO, confirmarea judiciară este supusă căilor de atac(6).

15.      Procedura de confirmare judiciară este reglementată de articolul 105 din StPO:

„(1)      Instanța va decide în legătură cu luarea și cu menținerea măsurii arestului preventiv, precum și cu confirmarea anumitor altor măsuri coercitive. Instanța va acorda pentru măsura confirmată [articolul 101 alineatul (3)] un termen de executare sub sancțiunea decăderii. În cazul în care semnalarea a fost dispusă în vederea arestării, în conformitate cu articolul 169, termenul nu curge pe perioada de valabilitate a semnalării, însă parchetul trebuie să verifice cel puțin o dată pe an dacă mai sunt îndeplinite condițiile de arestare.

(2)      În cazul în care, din motive de drept sau de fapt, este necesară efectuarea unor investigații suplimentare pentru a decide cu privire la o cerere formulată în conformitate cu alineatul (1), instanța poate să dispună efectuarea lor de către poliția judiciară sau să le efectueze din oficiu. Aceasta poate solicita de asemenea parchetului și poliției judiciare clarificări cu privire la faptele din dosar și prezentarea unui raport privind executarea măsurii confirmate și a investigațiilor suplimentare. După luarea măsurii arestării preventive, instanța poate dispune ca, ulterior, să îi fie prezentate de asemenea copii ale înscrisurilor din dosar prevăzute la articolul 52 alineatul (2) punctele 2 și 3.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

16.      În temeiul mandatului european de arestare emis în speță, autoritățile austriece au solicitat arestarea lui NJ și predarea sa în vederea urmăririi penale, pentru motivul că persoana în cauză ar fi săvârșit următoarele fapte la Viena, în Austria.

17.      La 9 august 2018, NJ ar fi intrat prin efracție, împreună cu un coautor, într‑un autocar al întreprinderii SQ Equipment Leasing Polska, din care ar fi furat un aparat de fotografiat cu etui, două rucsacuri, un portmoneu și 1 000 de yuani chinezești (CNY) (aproximativ 128 de euro) în numerar. În același context, NJ ar fi sustras cardul de credit al unei victime. La 10 august 2018, NJ ar fi intrat prin efracție, împreună cu un coautor, într‑un vehicul al întreprinderii W. E. Blaschitz pentru a fura obiecte, însă a fugit cu mâinile goale după ce a fost surprins de un terț pe care l‑ar fi determinat să nu îi urmărească, sub amenințarea unui cuțit. La 17 august 2018, împreună cu un coautor, NJ ar fi furat o geantă de mână care conținea un portmoneu, un telefon mobil și o pereche de ochelari în valoare totală de 950 de euro, precum și 50 de euro în numerar; NJ ar fi luat geanta menționată în timp ce coautorul distrăgea atenția soțului persoanei vătămate. La 18 august 2018, NJ ar fi intrat prin efracție, împreună cu un coautor, în vehiculul unui terț prin spargerea geamului lateral, pentru a fura diferite obiecte, însă nu a găsit nimic (toate acestea fiind denumite în continuare „infracțiunile invocate”).

18.      Începând de la 14 mai 2019, NJ face obiectul unei măsuri de arestare preventivă pentru furt, în cadrul unei proceduri inițiate de Parchetul din Berlin (Germania). Mandatul european de arestare emis de Parchetul din Viena la 16 mai 2019, confirmat pe cale judiciară prin ordonanța Landesgericht Wien (Tribunalul Regional din Viena, Austria) din 20 mai 2019, certifică faptul că, în cauza cu același număr, NJ face obiectul unui mandat național de arestare emis de Parchetul din Viena la 14 mai 2019, confirmat pe cale judiciară de același tribunal regional la 16 mai 2019, pentru infracțiunile invocate.

19.      La 24 mai 2019, NJ a declarat că nu este de acord cu o predare simplificată(7). Prin ordonanța din 29 mai 2019, instanța de trimitere nu a dispus decât o măsură de arestare preventivă împotriva lui NJ (ca urmare a îndoielilor referitoare la autoritatea judiciară emitentă a mandatului european de arestare), subliniind că persoana în cauză era deja deținută.

20.      Potrivit declarației(8) pe care a făcut‑o în urma pronunțării Hotărârii OG și PI(9), guvernul austriac apreciază că hotărârea menționată nu are niciun impact asupra Republicii Austria, întrucât procedura stabilită în dreptul austriac(10) corespunde, în opinia sa, cerințelor prezentate în această hotărâre. Totuși, instanța de trimitere nu este de acord cu această analiză întrucât, în opinia sa, condițiile exprimate la punctele 74 și 75 din Hotărârea OG și PI sunt cumulative (iar nu alternative, astfel cum a afirmat guvernul austriac în declarația menționată)(11).

21.      În consecință, instanța de trimitere a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dependența de instrucțiuni a unui parchet împiedică emiterea în mod valabil a unui mandat european de arestare de către acesta chiar și în cazul în care decizia respectivă face obiectul unui control jurisdicțional exhaustiv înainte de executarea mandatului european de arestare?”

22.      Guvernele austriac și german, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Părțile citate anterior și guvernul spaniol au prezentat observații orale în ședința care s‑a desfășurat la 3 septembrie 2019.

 Cu privire la aplicarea procedurii preliminare de urgență

23.      Instanța de trimitere a solicitat judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

24.      În susținerea acestei cereri, instanța de trimitere a arătat că persoana în cauză este în prezent lipsită de libertate pentru două motive. Astfel, pe de o parte, aceasta face obiectul arestării preventive în cadrul unei proceduri penale inițiate în privința sa în Germania (denumită în continuare „prima arestare preventivă”), pentru fapte care nu au legătură cu litigiul principal. Întrucât are o durată maximă de șase luni, această primă arestare preventivă ar putea înceta în orice moment. Pe de altă parte, exprimându‑și în același timp îndoiala cu privire la autoritatea judiciară emitentă și cu privire la validitatea mandatului european de arestare emis în speță, instanța de trimitere a dispus o a doua măsură de arestare preventivă, în vederea eventualei predări a persoanei în cauză autorităților austriece (denumită în continuare „a doua arestare preventivă”). Această a doua măsură ar produce efecte numai la expirarea primei arestări preventive și nu ar putea depăși din punct de vedere legal o durată de două luni.

25.      Din elementele comunicate de instanța de trimitere reiese că, pe de o parte, hotărârea Curții care urmează să fie pronunțată poate avea incidență asupra duratei celei de a doua arestări preventive și, în consecință, asupra duratei totale a detenției persoanei în cauză și că, pe de altă parte, există un risc real, în special în funcție de durata primei arestări preventive și a procedurii preliminare în fața Curții, ca persoana în cauză să trebuiască să fie repusă în libertate și să se poată sustrage urmăririi penale inițiate împotriva sa, împiedicând astfel executarea mandatului european de arestare emis de autoritățile austriece.

26.      În primul rând, trebuie să se arate că această trimitere preliminară privește interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, care se încadrează în domeniile enumerate în titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție. Prin urmare, trimiterea menționată poate fi supusă procedurii preliminare de urgență, în temeiul articolului 107 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții.

27.      În al doilea rând, în ceea ce privește criteriul referitor la urgență, trebuie să se constate că persoana vizată în cauza principală este în prezent lipsită de libertate și că soluționarea litigiului principal poate avea o influență ce nu poate fi neglijată asupra duratei unei asemenea măsuri(12). Pe de altă parte, situația persoanei în cauză trebuie apreciată astfel cum se prezintă la data examinării cererii privind judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii preliminare de urgență(13). În speță, s‑a stabilit, la data examinării cererii formulate de instanța de trimitere, că persoana în cauză este efectiv deținută și că menținerea în detenție va depinde, printre altele, de soluționarea litigiului principal(14).

28.      În plus, trebuie să se țină seama de riscul punerii în libertate a persoanei în cauză, care ar putea aduce atingere, în speță, eficacității sistemului de predare instituit prin Decizia‑cadru 2002/584 și respectării obligației de executare a mandatului european de arestare, obligație care are un caracter central, potrivit jurisprudenței Curții(15).

29.      Având în vedere aceste considerații, Camera a doua a Curții a decis, la 11 iulie 2019, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să admită cererea instanței de trimitere privind judecarea prezentei trimiteri preliminare potrivit procedurii de urgență.

 Analiză

 Observații introductive

30.      Din cererea de decizie preliminară reiese că prezenta cauză intră în domeniul de aplicare al Deciziei‑cadru 2002/584. Astfel, faptele invocate se încadrează, în parte, în sfera infracțiunilor care îndeplinesc criteriul dublei incriminări, prevăzut la articolul 2 alineatul (1) din decizia‑cadru și, pe de altă parte, în cea a infracțiunilor enumerate la articolul 2 alineatul (2) din decizia‑cadru (dat fiind că aceste fapte ar putea constitui jafuri organizate sau armate)(16).

31.      Pe de altă parte, din cererea menționată reiese de asemenea că mandatul european de arestare emis de Parchetul din Viena îndeplinește cerințele privind conținutul și forma prevăzute la articolul 8 din Decizia‑cadru 2002/584.

32.      Înainte de a începe analiza noastră, trebuie să mai clarificăm întinderea întrebării preliminare.

33.      Prin trimiterea sa preliminară, instanța de trimitere urmărește să se stabilească, în esență, dacă Parchetul din Viena constituie o „autoritate judiciară emitentă” și îndeplinește cerințele de independență, în lumina articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 și a Hotărârii Curții în cauza OG și PI, având în vedere faptul că, pe de o parte, acest parchet poate fi supus unor instrucțiuni individuale din partea puterii executive, dar că, pe de altă parte, decizia sa de emitere a unui mandat european de arestare face întotdeauna obiectul unui control jurisdicțional prealabil punerii sale în aplicare (mai precis, un control ex ante care, în speță, ia forma unei confirmări judiciare).

34.      Cu alte cuvinte, această întrebare preliminară nu privește, așadar, o situație în care un parchet potențial supus unor instrucțiuni individuale din partea puterii executive emite un mandat european de arestare care își produce efectele și împotriva căruia persoana vizată poate formula o cale de atac, determinând un control jurisdicțional ulterior (control ex post). Asemenea Comisiei, subliniem că Curtea a precizat că un asemenea control judiciar a posteriori nu constituie o garanție de independență a parchetului(17).

 Evocarea concluziilor desprinse din Hotărârea OG și PI

35.      Subliniem de la bun început că Hotărârea OG și PI a fost pronunțată cu privire la trimiteri preliminare formulate de două instanțe irlandeze în cadrul executării unor mandate europene de arestare emise, în cauza C‑508/18, de Staatsanwaltschaft bei dem Landgericht Lübeck (Parchetul de pe lângă Tribunalul Regional din Lübeck, Germania) în cadrul urmăririi penale inițiate împotriva lui OG și, respectiv, în cauza C‑82/19 PPU, de Staatsanwaltschaft Zwickau (Parchetul din Zwickau, Germania) în cadrul urmăririi penale inițiate împotriva lui PI.

36.      Persoanele în cauză, OG și PI, au arătat că parchetele care au emis aceste mandate de arestare nu erau „autorități judiciare emitente” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 și că, prin urmare, mandatele menționate nu erau valabile.

37.      Instanțele de trimitere irlandeze au solicitat Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) menționat din decizia‑cadru, trebuie interpretată în sensul că vizează parchetele dintr‑un stat membru care sunt competente să exercite urmărirea penală și care se află într‑un raport de subordonare față de un organ al puterii executive din acest stat membru, precum un ministru al justiției, și pot fi supuse, direct sau indirect, unor ordine sau unor instrucțiuni individuale din partea acestuia din urmă în cadrul adoptării unei decizii referitoare la emiterea unui mandat european de arestare.

38.      Curtea a dat un răspuns negativ la această întrebare.

39.      În hotărârea sa, Curtea a amintit de la bun început principiul potrivit căruia termenii „autoritate judiciară” trebuie să facă obiectul unei interpretări autonome și uniforme. În plus, citând jurisprudența sa anterioară, Curtea a subliniat de asemenea că acești termeni „nu se limitează la a desemna numai judecătorii sau instanțele unui stat membru, ci trebuie să fie înțeleși ca desemnând, mai larg, autoritățile care participă la administrarea justiției penale din acest stat membru, spre deosebire în special de ministere sau de serviciile de poliție, care fac parte din puterea executivă”(18).

40.      În această privință, Curtea a statuat că o autoritate precum un parchet, care are în cadrul procedurii penale competența de a efectua urmărirea penală față de o persoană bănuită că a săvârșit o infracțiune, cu scopul de a o aduce în fața unei instanțe, participă la administrarea justiției în statul membru în discuție.

41.      Într‑o a doua etapă, Curtea s‑a pronunțat cu privire la cerința de independență aplicabilă autorităților judiciare emitente(19).

42.      După ce a amintit că sistemul mandatului european de arestare cuprinde o „protecție pe două niveluri” a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată(20), Curtea a subliniat principiul consacrat (printre altele) în Hotărârea Kovalkovas(21), potrivit căruia al doilea nivel de protecție a drepturilor persoanei în discuție „implică faptul că autoritatea judiciară competentă în temeiul dreptului național pentru a emite un mandat european de arestare controlează în special respectarea condițiilor necesare pentru această emitere și verifică dacă, în funcție de specificitățile fiecărei spețe, emiterea menționată are un caracter proporțional”(22). În acest temei, al doilea nivel de protecție cuprinde, așadar, un control de legalitate și de proporționalitate al mandatului european de arestare astfel emis.

43.      În acest context, Curtea a statuat, la punctele 74 și 75 din Hotărârea OG și PI, care trebuie citate in extenso, că:

„[…] autoritatea judiciară emitentă trebuie să poată furniza autorității judiciare de executare asigurări că, în raport cu garanțiile oferite de ordinea juridică a statului membru emitent, ea acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii unui mandat european de arestare. Această independență impune existența unor norme statutare și organizaționale în măsură să garanteze că autoritatea judiciară emitentă nu este expusă, în cadrul adoptării unei decizii de emitere a unui astfel de mandat de arestare, niciunui risc de a fi supusă în special unei instrucțiuni individuale din partea puterii executive.

În plus, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției din acest stat membru, nu este ea însăși o instanță, decizia de emitere a unui astfel de mandat de arestare și în special caracterul proporțional al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.”

44.      Pe de altă parte, în ceea ce privește riscul ca puterea executivă să poată exercita o influență asupra parchetului într‑un caz individual, Curtea a mai precizat, la punctele 85 și 87 din Hotărârea OG și PI menționată, că:

„[a]ceastă considerație nu poate fi repusă în discuție prin faptul că, după cum a subliniat guvernul german în cadrul ședinței în fața Curții, decizia parchetelor, cum sunt cele în discuție în litigiile principale, de emitere a unui mandat european de arestare poate face obiectul unei căi de atac introduse de persoana în cauză în fața instanțelor germane competente.

[…]

Astfel, deși o asemenea cale de atac permite să se asigure că exercitarea funcțiilor parchetului este supusă unui posibil control judiciar a posteriori, o eventuală instrucțiune individuală a ministrului justiției adresată parchetelor cu ocazia emiterii mandatului european de arestare este permisă, în orice caz, de legea germană.”

45.      Aceste afirmații ale Curții reflectă Hotărârea PF(23), pronunțată la aceeași dată ca Hotărârea OG și PI și care privește, la rândul său, independența procurorului general al Lituaniei. Observăm aici că punctele 52 și 53 din Hotărârea PF sunt identice la punctele 74 și 75 din Hotărârea OG și PI.

46.      Deși, în Hotărârea OG și PI, Curtea a considerat că parchetele germane nu îndeplineau cerința de independență menționată mai sus, ea a apreciat în schimb, în Hotărârea PF, că procurorul lituanian era la adăpost de orice influență exterioară și că statutul său constituțional era de natură să asigure „nu numai obiectivitatea misiunii sale”, ci și o garanție de independență în raport cu puterea executivă cu ocazia emiterii unui mandat european de arestare(24).

47.      Trebuie să se aplice, în speță, concluziile desprinse din această jurisprudență în contextul prezentei cauze preliminare.

 Autoritatea judiciară emitentă în speță în lumina articolului 6 alineatul (1) din Deciziacadru 2002/584

48.      Un organism național precum parchetul austriac constituie o autoritate judiciară în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584?

49.      În lumina observațiilor scrise ale părților și a pledoariilor lor în cadrul ședinței, este cert că faptul că parchetul respectiv poate fi supus unor instrucțiuni individuale din partea puterii executive nu se opune emiterii valabile a unui mandat european de arestare, întrucât acesta este condiționat de o confirmare prealabilă și sistematică de către o instanță(25). Arătăm în această privință că, în dreptul austriac, mandatul european de arestare nu poate produce efecte juridice decât de la confirmarea menționată. Un mandat european de arestare care nu este confirmat (în urma refuzului instanței sesizate) rămâne inoperant.

50.      Mai întâi, trebuie să se constate că acest parchet constituie o autoritate care participă la administrarea justiției penale(26), întrucât, în cadrul procedurii penale, parchetul respectiv are competența de a efectua urmărirea penală față de o persoană bănuită că a săvârșit o infracțiune, cu scopul de a o aduce în fața unei instanțe(27).

51.      Astfel, după cum reiese din ordonanța de trimitere, dar și din observațiile scrise și orale ale guvernului austriac, în dreptul penal austriac, acuzarea revine parchetului, care este astfel competent să adune în prealabil informațiile necesare. Parchetul joacă un rol de coordonare în cadrul procedurii de anchetă penală. Acesta răspunde de evoluția procedurii de anchetă și ține dosarul penal. În acest cadru, el poate da ordine poliției judiciare însărcinate cu efectuarea investigației sau – în cazul în care este mai eficace – poate îndeplini el însuși obligațiile de investigare.

52.      În cadrul emiterii unui mandat european de arestare în timpul procedurii de anchetă penală (care precedă cercetarea), parchetul dispune arestarea, sub rezerva confirmării judiciare, prevăzute la articolul 29 alineatul (1) prima teză din EU‑JZG (aceasta putând fi supusă căilor de atac, în temeiul articolului 87 alineatul (1) din StPO, spre deosebire de decizia parchetului ca atare).

53.      În acest temei, parchetul austriac își poate asuma rolul de autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, cu condiția îndeplinirii criteriului de independență evidențiat de Hotărârea OG și PI. Vom reveni asupra acestui element în continuare în prezentele concluzii(28).

54.      Înainte de a proceda la examinarea garanțiilor de independență în cadrul emiterii unui mandat european de arestare de către parchetul respectiv, trebuie să se clarifice totuși următorul aspect. Contrar afirmațiilor guvernelor austriac și german, precum și ale Comisiei, în raport cu Hotărârea Özçelik(29), apreciem că instanța însărcinată cu confirmarea judiciară a mandatului european de arestare nu poate fi considerată autorul efectiv al mandatului menționat prin asimilare, pentru trei motive.

55.      În primul rând, subliniem că procedura pusă în discuție cu ocazia cauzei Özçelik implica un mandat național de arestare emis de un serviciu de poliție maghiar și „validat” de Ministerul Public. În acest context, Curtea a considerat că decizia prin care Ministerul Public validase mandatul de arestare emis de serviciul de poliție în cauză constituia temeiul mandatului european de arestare emis în acest cadru. Curtea a adăugat că validarea de către Ministerul Public a mandatului de arestare emis de acest serviciu de poliție era un act juridic prin care Ministerul Public controla și confirma acest mandat de arestare. În urma acestei validări, care figurează în mandatul european de arestare, trebuia ca Ministerul Public să fie considerat responsabil de emiterea mandatului național de arestare, prin asimilare.

56.      În acest temei, trebuie să se observe că, spre deosebire de Ministerul Public, un asemenea serviciu de poliție nu ar fi putut fi calificat niciodată drept autoritate judiciară, din moment ce făcea parte din punct de vedere structural din puterea executivă(30). Tocmai pentru acest motiv, Ministerul Public constituia, prin mecanismul validării, singura autoritate judiciară în măsură să emită în mod valabil un mandat european de arestare în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

57.      În speță, astfel cum am arătat anterior la punctul 53 de mai sus, parchetul austriac poate constitui o autoritate care participă la administrarea justiției penale, abilitată astfel să emită un mandat european de arestare. Ipso facto, situația unui asemenea parchet nu este comparabilă cu cea a serviciului de poliție pus în discuție în cauza Özçelik.

58.      În al doilea rând, trebuie să se observe că, în cadrul regimului procedural instituit de legiuitorul austriac, există o distincție foarte clară între faza de anchetă penală (care precedă cercetarea), în cadrul căreia parchetul exercită o funcție de coordonare pentru a aduna elementele de probă necesare, și procedura principală, în care coordonarea procesului îi revine instanței sesizate (care, în acest temei, este abilitată să dispună o arestare prin intermediul mandatului european de arestare, dacă este cazul la propunerea parchetului).

59.      În faza de anchetă, parchetul și instanța însărcinată cu confirmarea unui mandat european de arestare exercită prerogative de natură diferită. Inițiativa emiterii mandatului de arestare îi revine parchetului (care dispune arestarea, în temeiul articolului 171 din StPO). În acest sens, parchetul este „administratorul procedurii”(31) și cel care stabilește în special oportunitatea unei asemenea măsuri(32). În acest context, rolul instanței constă în esență în examinarea legalității și a proporționalității deciziei luate de parchet (inclusă în practică într‑un formular), în temeiul articolului 5 alineatele (1) și (2) din StPO. În acest cadru, instanța trebuie să examineze dosarul care i‑a fost predat integral (dosarul menționat cuprinzând o copie a ordinelor adresate parchetului de instanțe superioare precum puterea executivă). Dacă consideră necesar, instanța poate dispune sau îndeplini obligații de investigare suplimentare în acest context. În cazul în care, în urma acestui control, instanța este de acord să acorde confirmarea, aceasta are forma unei simple fraze, adăugată în formular. Confirmarea nu este însoțită de un ordin dat parchetului în ceea ce privește executarea măsurii în cauză: instanța stabilește doar un termen de valabilitate a confirmării (a cărui nerespectare atrage caducitatea măsurii în cauză). Odată ce această confirmare este acordată, este de competența parchetului să semneze mandatul european de arestare, să‑l pună în aplicare și să‑l transmită statului membru de executare. De exemplu, parchetul ar putea decide să nu procedeze la punerea în aplicare și la transmiterea mandatului astfel confirmat.

60.      După cum a arătat guvernul austriac în observațiile sale scrise și orale, repartizarea competențelor între parchet și instanță rezultă dintr‑o reformă a dreptului penal austriac care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2008. În urma acestei reforme, funcția exercitată anterior de judecătorii de instrucție a fost încredințată parchetului – acest transfer de competențe fiind contrabalansat de instituirea unei supravegheri jurisdicționale (confirmarea).

61.      În sfârșit, în al treilea rând, trebuie să se arate că, potrivit articolului 6 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern, în vederea emiterii unui mandat european de arestare. Considerăm că, la 28 ianuarie 2008 (a se vedea documentul Consiliului nr. 5711/08), Republica Austria a declarat că autoritatea judiciară competentă în sensul acestei dispoziții era parchetul(33) de la locul unde are sediul un Landesgericht (tribunal regional).

62.      În ședință, părțile au pus sub semnul întrebării, printre altele, posibilitatea existenței unei „duble” autorități emitente în sistemul austriac, aceasta fiind constituită din parchet și din instanță (ceea ce presupune că informația comunicată Secretariatului General al Consiliului de Republica Austria ar fi parțial inexactă). Aceasta ridică de asemenea problema dacă Decizia‑cadru 2002/584, care are în vedere autoritatea competentă la singular, ar admite o asemenea structură binară sau complexă, care poate dilua responsabilitatea emiterii unui mandat european de arestare.

63.      În opinia noastră, trebuie să se țină seama de informația transmisă Secretariatului General al Consiliului de către guvernul austriac. Astfel, statul membru în cauză este cel competent să desemneze – în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 – autoritatea competentă, în conformitate cu dreptul intern. Considerăm că nu este de competența nici a Curții, care se pronunță cu titlu preliminar, nici a autorităților din statul membru de executare să completeze sau să corecteze informații notificate în mod corespunzător Consiliului de către statul membru emitent și să se pronunțe în acest sens cu privire la structura (eventual) binară sau complexă a autorității emitente menționate.

64.      În opinia noastră, pentru toate aceste motive, pare destul de artificial să se considere că instanța – care nu intervine decât în aval, întrucât coordonarea fazei de anchetă penală revine parchetului – este autoarea mandatului european de arestare. Faptul că acțiunea inițiată, eventual, de persoana în cauză privește confirmarea judiciară (iar nu decizia parchetului stricto sensu) nu ni se pare că are vreo incidență în această privință. Contrar poziției susținute de Comisie în ședință, considerăm că parchetul rămâne autorul mandatului, chiar dacă, într‑o anumită măsură, responsabilitatea pentru această decizie este partajată cu instanța care este de acord cu punerea sa în aplicare și a cărei decizie poate fi supusă căilor de atac în acest scop.

65.      Prin urmare, nu suntem de acord cu punctul de vedere al guvernului austriac, conform căruia confirmarea judiciară ar permite să se asimileze instanța cu autorul mandatului național sau european de arestare.

66.      În opinia noastră, parchetul este, așadar, autoritatea care emite mandatul european de arestare în sistemul penal austriac. Prin urmare, trebuie să se examineze poziția sa și în special independența sa, ținând seama în același timp de mecanismul de confirmare judiciară instituit prin articolul 29 alineatul (1) prima teză din EU‑JZG.

 Cerința privind independența autorității judiciare emitente

67.      Astfel cum am arătat mai sus, în Hotărârea sa OG și PI, Curtea a constatat că sistemul mandatului european de arestare cuprinde o protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată. Această persoană trebuie să beneficieze de o protecție jurisdicțională, în primul rând, cu ocazia adoptării unei decizii naționale cum este un mandat de arestare național, și, în al doilea rând, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare(34).

68.      În centrul cauzei în discuție se ridică problema dacă sistemul austriac poate garanta drepturile persoanei în cauză în condiții de independență deplină, în lumina cerințelor inerente unei protecții jurisdicționale efective.

 Noțiunea de „independență” în sistemul austriac în lumina cauzei OG și PI

69.      Curtea a statuat că „[a]stfel, «autoritatea judiciară emitentă» menționată la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, și anume entitatea care, in fine, ia decizia de emitere a mandatului european de arestare, este cea căreia îi incumbă misiunea de a asigura acest al doilea nivel de protecție, chiar și atunci când acest mandat european de arestare se întemeiază pe o decizie națională pronunțată de un judecător sau de o instanță”. Prin urmare, „autoritatea judiciară emitentă” trebuie să fie independentă, ceea ce înseamnă că nu poate „[…] să fie expusă riscului ca puterea sa de decizie să facă obiectul unor ordine sau al unor instrucțiuni exterioare, în special din partea puterii executive, astfel încât să nu existe nicio îndoială cu privire la faptul că decizia de emitere a mandatului european de arestare revine acestei autorități, iar nu, în definitiv, puterii menționate”(35).

70.      Astfel cum am indicat, Curtea a constatat că această noțiune de „independență” se întemeiază în esență pe două elemente. Autoritatea judiciară emitentă trebuie să poată furniza autorității judiciare de executare asigurări că există, în cadrul statului membru din care face parte, norme statutare și organizaționale în măsură să garanteze că autoritatea judiciară emitentă menționată nu este expusă, în cadrul adoptării unei decizii de emitere a unui astfel de mandat de arestare, niciunui risc de a fi supusă în special unei instrucțiuni individuale din partea puterii executive. În plus, atunci când autoritatea judiciară emitentă este un organ care nu constituie o instanță (cum ar fi un parchet, ca în speță), decizia de emitere a unui astfel de mandat de arestare și în special caracterul proporțional al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective(36).

71.      Discuțiile din ședință au permis să se stabilească faptul că sistemul austriac de confirmare judiciară a deciziei parchetului în ceea ce privește emiterea unui mandat european de arestare este atipic în raport cu sistemele în vigoare în cadrul altor state membre. Cu toate acestea, considerăm că un asemenea sistem național este conform cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584(37).

72.      Potrivit informațiilor care figurează în ordonanța de trimitere, dispozițiile legale relevante din dreptul austriac prevăd că, în cadrul controlului jurisdicțional efectuat în vederea confirmării, instanța sesizată examinează aspectul dacă decizia parchetului îndeplinește cerințele legale, inclusiv în lumina drepturilor fundamentale, și dacă decizia menționată este proporțională(38), ținând seama în același timp de contextul factual al acestei decizii(39). În plus, persoana căutată are dreptul de a formula o cale de atac împotriva confirmării ca atare(40).

73.      Considerăm că, în speță, având în vedere elementele evidențiate în ordonanța de trimitere, precum și în observațiile scrise și orale ale guvernului austriac, un asemenea sistem național (inclusiv, printre altele, procedura de confirmare) este de natură să garanteze o examinare riguroasă a deciziei parchetului de către instanța sesizată. Obiectivul acestui control jurisdicțional este de a verifica conformitatea emiterii mandatului european de arestare în raport cu cerințele legale aplicabile, inclusiv din perspectiva proporționalității. În opinia noastră, scopul controlului efectuat de instanță nu este de a verifica eventuala existență a unor instrucțiuni adresate parchetului de puterea executivă într‑un anumit caz (deși, potrivit guvernului austriac, asemenea instrucțiuni trebuie să fie formulate în scris și depuse la dosarul penal, care este transmis instanței de confirmare)(41). Nuanța este subtilă, dar importantă. În opinia noastră, este necesar ca, mai întâi, controlul jurisdicțional efectuat să permită instanței sesizate să constate respectarea globală a condițiilor de legalitate. Sistemul în cauză trebuie să garanteze că autoritatea judiciară în cauză a emis mandatul european de arestare în deplină conformitate cu dreptul. Prin urmare, un asemenea sistem trebuie să permită eliminarea consecințelor ilicite ale competenței de a emite ordine de care beneficiază puterea executivă, împiedicând în același timp punerea în aplicare a unor decizii nelegale ale parchetului, datorită controlului prealabil al instanței(42).

74.      Apreciem că un asemenea sistem asigură respectarea temeiului sistemului mandatului european de arestare instituit prin Decizia‑cadru 2002/584, și anume încrederea reciprocă dintre statele membre în cadrul cooperării lor în materie penală(43).

75.      Din motive de exhaustivitate, adăugăm că, în cazul în care ar exista un risc ca parchetul să primească ordine din partea puterii executive, ulterioare confirmării și referitoare la punerea în aplicare și la transmiterea mandatului european de arestare către statul membru de executare (acest risc nefiind nicidecum stabilit în speță, de altfel), autorităților acestui stat membru de executare le‑ar reveni sarcina de a examina această problemă și de a acționa în consecință, dacă este cazul. Observăm, în orice caz, că un asemenea risc ar putea exista în orice alt sistem de emitere a mandatului european de arestare și că, de altfel, lipsa punerii în aplicare și a transmiterii de către autoritățile statului membru emitent a mandatului de arestare nu este nicidecum de natură să aducă atingere drepturilor persoanei căutate – or acesta este totuși obiectul analizei noastre în speță.

 Condițiile enunțate în Hotărârea OG și PI

76.      Instanța de trimitere ridică problema dacă condițiile enunțate la punctele 74 și 75 din Hotărârea OG și PI trebuie interpretate în mod cumulativ sau alternativ.

77.      Guvernul german susține că atât concluzia la care a ajuns Curtea în Hotărârea OG și PI în privința parchetelor germane, cât și modul de redactare a punctelor 74 și 75 din hotărârea menționată (care cuprinde termenii „în plus”) pledează pentru o interpretare cumulativă a acestor două condiții. Guvernul austriac apreciază la rândul său că nu este necesar să se examineze problema raportului dintre punctele 74 și 75 din Hotărârea OG și PI pentru motivul că, în speță, instanța însărcinată cu confirmarea mandatului de arestare este cea care trebuie considerată responsabilă pentru emiterea acestuia din urmă, lipsind astfel problema amintită de pertinență. În sfârșit, Comisia apreciază că este vorba despre două probleme distincte, care nu au nicio legătură cumulativă sau alternativă între ele, ci, dimpotrivă, trebuie apreciate în funcție de propriile lor criterii și cerințe. Potrivit Comisiei, este vorba despre cerințe juridice aplicabile, pe de o parte, emiterii valabile a unui mandat european de arestare și, pe de altă parte, protecției juridice împotriva mandatelor europene de arestare astfel emise.

78.      De la bun început, considerăm că, conform unei jurisprudențe constante a Curții, trebuie să se efectueze analiza ținând seama în același timp de termenii articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, de contextul în care acesta se înscrie, precum și de obiectivul urmărit de această decizie‑cadru(44). Pe de altă parte, arătăm că, în contextul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, atunci când furnizează, în cadrul concret al unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe interne, o interpretare a dreptului Uniunii, Curtea se limitează să deducă, din litera și din spiritul acestuia, semnificația normelor pe care le stabilește, în timp ce aplicarea în speță a normelor astfel interpretate este rezervată instanței naționale(45).

79.      Astfel, în speță, Curții îi revine sarcina de a interpreta articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 și de a furniza instanței de trimitere criteriile de analiză necesare pentru a stabili că sistemul național pus în discuție este conform cu cerințele deciziei‑cadru menționate. Curții îi revine sarcina de a clarifica normele de verificare evidențiate de Marea Cameră în Hotărârea OG și PI. În acest temei, nu este vorba despre impunerea unor cerințe suplimentare în raport cu dispoziția în cauză, ci despre clarificarea cerințelor care decurg din însăși noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”.

80.      În opinia noastră, cele două condiții enunțate la punctele 74 și 75 din Hotărârea OG și PI sunt pertinente în vederea aprecierii controlului jurisdicțional exercitat de instanța de confirmare în ceea ce privește decizia parchetului. Suntem de acord cu poziția Comisiei potrivit căreia nu este adecvată calificarea acestor condiții drept „alternative” sau „cumulative”, întrucât ele privesc un obiect diferit și trebuie apreciate în funcție de propriile criterii și cerințe. În acest sens, considerăm că Curtea a evidențiat astfel două etape necesare în evaluarea controlului jurisdicțional al deciziei parchetului.

81.      Astfel, fără verificarea garanțiilor aferente independenței autorității abilitate să emită un mandat european de arestare în ordinea juridică a statului membru emitent, precum și proporționalității mandatului european de arestare în cauză, acesta din urmă ar trebui să fie lipsit de efecte juridice.

 Garanțiile

82.      Trebuie să se arate de la început că autoritatea judiciară emitentă este cea căreia îi revine sarcina de a stabili respectarea cerințelor articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 în cadrul statului membru emitent. Subscriem pe deplin la abordarea susținută de regretatul nostru coleg și prieten, avocatul general Bot, care a subliniat, în concluziile sale prezentate în cauza Bob‑Dogi, că:

„În opinia noastră, reglementarea strictă a motivelor de neexecutare a mandatului european de arestare presupune faptul că există, în schimb, garanții procedurale concrete și efective ale dreptului la apărare în statul membru emitent al mandatului european de arestare, fără de care s‑ar rupe echilibrul indispensabil, inerent edificării unui spațiu judiciar european, între cerințele de eficacitate a justiției penale și cerințele de apărare a drepturilor fundamentale.”(46)

83.      În consecință, orice sistem național trebuie să poată prezenta garanțiile procedurale conforme pe deplin cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”)(47). Acest lucru decurge din jurisprudența constantă potrivit căreia mandatul european de arestare se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce(48). Principiul recunoașterii reciproce, care constituie, după cum reiese în special din considerentul (6) al Deciziei‑cadru 2002/584, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește expresia în articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, conform căruia statele membre sunt în principiu ținute să dea curs unui mandat european de arestare(49).

84.      În ceea ce privește cerințele privind independența și proporționalitatea în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie să se observe că prima acoperă drepturile fundamentale ale persoanei căutate(50). Cea de a doua urmărește să garanteze că autoritățile judiciare ale statelor membre nu urmăresc persoana menționată pentru infracțiuni minore(51). În ceea ce privește cea de a doua cerință, se admite în general că problema controlului de proporționalitate constituie una dintre dificultățile majore cu care se confruntă sistemul mandatului european de arestare de la punerea sa în aplicare. În prezent, în urma pronunțării Hotărârii OG și PI, este clar că controlul de proporționalitate constituie o cerință fundamentală(52).

85.      Curtea a evidențiat deja cerințele privind independența și proporționalitatea care se aplică atunci când un stat membru emitent atribuie competența de emitere a mandatului european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției în acest stat membru, nu este ea însăși o instanță (precum în speță), în lumina obiectivelor și a economiei Deciziei‑cadru 2002/584(53).

86.      În opinia noastră, în cazul în care Curtea ar preciza normele de referință care trebuie urmate în această privință, ar fi mai simplu să se soluționeze problema dacă o autoritate națională abilitată să emită un mandat european de arestare îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584. În această privință, subliniem că este imperativ să se prevadă garanții procedurale în etapa eliberării mandatului european de arestare.

87.      În opinia noastră, atunci când ordinea juridică a unui stat membru emitent admite ca decizia de emitere a mandatului european de arestare să fie adoptată de o autoritate care nu este ea însăși o instanță, dar impune ca decizia respectivă să fie confirmată de o instanță, este esențial ca statul menționat să fie în măsură să demonstreze că controlul jurisdicțional astfel stabilit nu constă în acordarea unui simplu „nihil obstat”, fără o examinare veritabilă în ceea ce privește decizia inițială a unui organ precum un parchet.

88.      Vom adăuga că, atunci când autoritatea judiciară care a adoptat decizia de emitere a mandatului european de arestare este un parchet care poate fi supus unor ordine provenite în special de la puterea executivă (precum în speță), confirmarea judiciară a unei asemenea decizii trebuie să intervină înainte ca acest mandat de arestare să producă efecte juridice.

89.      În sfârșit, dat fiind că emiterea unui mandat european de arestare este de natură să aducă atingere dreptului la libertate al persoanei în cauză, consacrat la articolul 6 din cartă, considerăm că sistemul național de confirmare ar trebui să îi permită persoanei căutate să fie ascultată în fața unei instanțe pentru a contesta validitatea acestei decizii în conformitate cu articolul 47 din cartă.

 Aplicare în speță

90.      Care este incidența deciziei Curții în cauza OG și PI asupra litigiului principal?

91.      În opinia noastră, sistemul austriac este în mod clar diferit de sistemul german aflat la originea hotărârii respective, în ceea ce privește aspecte esențiale(54).

92.      Desigur, parchetele sunt subordonate puterii executive în ierarhia sistemului austriac. Astfel, conform informațiilor furnizate în ordonanța de trimitere, parchetele se află în subordinea directă a parchetelor generale și sunt supuse ordinelor acestora; parchetele generale și procurorul general sunt subordonate, la rândul lor, ministrului federal al justiției.

93.      Cu toate acestea, după cum arată instanța de trimitere însăși, procedura de emitere a unui mandat european de arestare în Austria este diferită de circumstanțele care au condus la pronunțarea Hotărârii OG și PI. În primul rând, sistemul austriac prevede o confirmare judiciară a mandatului european de arestare (confirmare care a avut loc efectiv în speță). În al doilea rând, această confirmare judiciară implică verificarea respectării criteriilor de legalitate și de proporționalitate [în conformitate cu articolul 5 alineatele (1) și (2) din StPO]. În al treilea rând, procedura de confirmare judiciară este reglementată de lege; în cazul în care sunt necesare obligații de investigare suplimentare pentru a se pronunța cu privire la confirmarea mandatului de arestare, instanța sesizată poate dispune poliției judiciare să le îndeplinească sau se poate ocupa de acestea din oficiu(55). În sfârșit, în al patrulea rând, confirmarea poate face obiectul unei căi de atac jurisdicționale, în temeiul articolului 87 alineatul (1) din StPO(56). Considerăm că o asemenea cale de atac este un element care întrunește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.

94.      Pe de altă parte, observăm că confirmarea judiciară intervine înainte ca decizia parchetului să își producă efectele.

95.      În lumina informațiilor furnizate în ordonanța de trimitere, în observațiile scrise și orale ale guvernului austriac, precum și răspunsurile acestuia din urmă la întrebările adresate de Curte în ședință, considerăm că, în temeiul legislației austriece, instanțele naționale sunt obligate să efectueze o examinare detaliată și riguroasă a fiecărui mandat care le este prezentat și a dosarului penal aferent. În cadrul acestui control judiciar, criteriile de legalitate și de proporționalitate trebuie să fie respectate.

96.      Întrucât sistemul instituit prin Decizia‑cadru 2002/584 se întemeiază pe un grad ridicat de încredere între statele membre, ceea ce implică o prezumție de respectare de către fiecare stat membru a drepturilor consacrate de cartă, considerăm că nu se poate pune în discuție, fără o dovadă contrară stabilită în mod corespunzător, conformitatea cu carta și cu decizia‑cadru menționată a unui sistem legal precum cel din speță, care subordonează emiterea de către parchet a unui mandat european de arestare unui control jurisdicțional prealabil. Răsturnarea acestei prezumții nu s‑ar putea justifica decât în temeiul unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător privind funcționarea sistemului judiciar în statul membru emitent(57), care constituie o asemenea dovadă contrară – elemente care par să lipsească în speță.

97.      Prin urmare, considerăm că, în lumina elementelor supuse aprecierii Curții, un sistem precum cel în vigoare în prezent în Austria este conform cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.

98.      Concluzionăm că instanței de trimitere îi revine sarcina de a verifica, ținând seama de toate împrejurările cauzei principale, dacă sistemul statului membru emitent în cauză cuprinde garanțiile procedurale necesare pentru protejarea dreptului la apărare al persoanei vizate de mandatul european de arestare și de a asigura un control al proporționalității acestui mandat, în conformitate cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584. Într‑o cauză precum cea principală, acest sistem național trebuie să cuprindă următoarele elemente: în primul rând, decizia inițială de emitere a mandatului european de arestare trebuie să facă obiectul unui control jurisdicțional, în cadrul căruia instanța sesizată efectuează o examinare riguroasă a deciziei menționate înainte de emiterea unei confirmări, în al doilea rând, acest control jurisdicțional trebuie să intervină înainte ca mandatul respectiv să producă efecte juridice și, în al treilea rând, confirmarea mandatului european de arestare (rezultată în urma acestui control jurisdicțional) trebuie să fie ea însăși supusă căilor de atac.

 Concluzie

99.      În lumina tuturor considerațiilor care precedă, apreciem că la întrebarea adresată Curții de Kammergericht Berlin (Tribunalul Regional Superior din Berlin, Germania) trebuie să se răspundă după cum urmează:

„Instanței de trimitere îi revine sarcina de a verifica, ținând seama de toate împrejurările cauzei în discuție, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, în primul rând, dacă o autoritate judiciară a emis mandatul european de arestare în speță, în al doilea rând, dacă această autoritate judiciară a acționat în condiții de independență deplină și, în al treilea rând, dacă autoritatea menționată a apreciat legalitatea și proporționalitatea deciziei de a emite un asemenea mandat.

Într‑o cauză precum cea din litigiul principal, următoarele elemente pot fi invocate pentru a se stabili că sistemul statului membru emitent îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective:

–        decizia inițială de emitere a mandatului european de arestare face obiectul unui control jurisdicțional, în cadrul căruia instanța sesizată efectuează o examinare riguroasă a deciziei menționate înainte de a o confirma;

–        acest control jurisdicțional intervine înainte ca mandatul menționat să producă efecte juridice;

–        confirmarea mandatului european de arestare (rezultată în urma acestui control jurisdicțional) este ea însăși supusă căilor de atac.”


1      Limba originală: franceza.


2      Hotărârea din 27 mai 2019 (Parchetele din Lübeck și din Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, denumită în continuare „Hotărârea OG și PI”, EU:C:2019:456).


3      Decizia‑cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”).


4      Trebuie să se semnaleze trei cereri de decizie preliminară (C‑625/19 PPU, C‑626/19 PPU și C‑627/19 PPU) introduse la 22 august 2019 de aceeași instanță (rechtbank Amsterdam, Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), privind aceeași problematică juridică.


5      A se vedea articolul 2 alineatul (2) a 18‑a liniuță.


6      A se vedea punctul 93 din prezentele concluzii.


7      A se vedea punctele 9 și 10 din prezentele concluzii.


8      În ordonanța sa de trimitere, instanța de trimitere menționează (la punctul 22) o declarație dată de guvernul austriac. Considerăm că este vorba despre declarația menționată în Documentul Consiliului din 12 iunie 2019, intitulat „Judgments of the CJEU of 27 May 2019 in joined cases C‑508/18 and C‑82/19 PPU and in case C‑509/18 – public prosecutors offices acting as judicial authorities – Exchange of views on the follow‑up – Paper by the Presidency”, documentul nr. ST 9974 2019, p. 13.


9      Astfel cum a fost definit anterior (a se vedea nota de subsol 2).


10      A se vedea punctele 11-15 din prezentele concluzii.


11      A se vedea punctele 76-81 din concluziile prezentate.


12      A se vedea Hotărârea din 30 mai 2013, F (C‑168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 31).


13      A se vedea Hotărârea din 12 februarie 2019, TC (C‑492/18 PPU, EU:C:2019:108, punctul 30 și jurisprudența citată).


14      A se vedea punctele 24 și 25 din prezentele concluzii.


15      A se vedea Hotărârea din 16 iulie 2015, Lanigan (C‑237/15 PPU, EU:C:2015:474, punctul 37).


16      A se vedea articolul 2 alineatul (2) a 18‑a liniuță din Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, instanța de trimitere arată că persoana în cauză ar fi săvârșit cel puțin o tentativă de furt cu ajutorul unui complice și prin utilizarea unui cuțit pentru intimidarea unui terț (a se vedea punctele 4 și 17 din prezentele concluzii).


17      A se vedea Hotărârea OG și PI (punctele 85-87).


18      Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Poltorak (C‑452/16 PPU, EU:C:2016:858, punctele 33 și 35), și Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Kovalkovas (C‑477/16 PPU, EU:C:2016:861, punctele 34 și 36).


19      A se vedea punctul 76 și urm. din prezentele concluzii.


20      A se vedea punctul 67 din Hotărârea OG și PI.


21      A se vedea Hotărârea din 10 noiembrie 2016 (C‑477/16 PPU, EU:C:2016:861, punctul 47).


22      A se vedea punctul 71 din Hotărârea OG și PI.


23      Hotărârea din 27 mai 2019 (Procurorul general al Lituaniei) (C‑509/18, EU:C:2019:457).


24      Hotărârea din 27 mai 2019 (Procurorul General al Lituaniei) (C‑509/18, EU:C:2019:457, punctele 55 și 56). Cu toate acestea, Curtea nu s‑a pronunțat cu privire la aspectul dacă deciziile luate de procurorul lituanian în materia mandatului european de arestare puteau face obiectul unei căi de atac care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective: Curtea a solicitat instanței de trimitere să verifice acest aspect.


25      Comisia adaugă în plus că instanța menționată trebuie să efectueze o verificare a condițiilor de emitere a mandatului european de arestare și a proporționalității acestuia.


26      În sensul avut în vedere în Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Poltorak (C‑452/16 PPU, EU:C:2016:858, punctele 33 și 35), în Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Kovalkovas (C‑477/16 PPU, EU:C:2016:861, punctele 34 și 36), precum și în Hotărârea OG și PI (punctul 50).


27      A se vedea Hotărârea OG și PI (punctul 60).


28      A se vedea punctul 67 și urm. din prezentele concluzii.


29      Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Özçelik (C‑453/16 PPU, EU:C:2016:860).


30      A se vedea Hotărârea OG și PI (punctul 50), în care Curtea evocă „ministere[le] sau […] serviciile de poliție, care fac parte din puterea executivă”. A se vedea de asemenea Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Özçelik (C‑453/16 PPU, EU:C:2016:860, punctul 32).


31      Ne referim astfel la formularea utilizată de guvernul austriac în pledoaria sa.


32      Acest element a fost de asemenea confirmat de guvernul austriac în ședință. Parchetul conduce ancheta și este cel mai în măsură să se pronunțe cu privire la oportunitatea emiterii unui mandat european de arestare.


33      Părțile au precizat, în ședință, că această notificare menționa, printre altele, stadiul reformei evocate la punctul 60 din prezentele concluzii – reformă care a transferat parchetului competențele judecătorilor de instrucție. A se vedea de asemenea „Statement by the Republic of Austria pursuant to Article 6 of Council Framework Decision 2002/584/JHA of 13 June 2002 on the European arrest warrant and the surrender procedures between Member States, Annex to Council of the European Union, Council Framework Decision 2002/584/JHA on the European arrest warrant and the surrender procedures between Member States – Statement by the Republic of Austria on a change in the competent Authorities, Brussels, 5711/08, 28 January 2008”.


34      A se vedea punctul 67 din Hotărârea OG și PI. A se vedea de asemenea punctul 42 și nota de subsol 21 din prezentele concluzii.


35      Hotărârea OG și PI (punctele 72 și 73).


36      Hotărârea OG și PI (punctele 74 și 75).


37      A se vedea punctul 66 din prezentele concluzii.


38      A se vedea punctul 66 din prezentele concluzii.


39      A se vedea punctul 15 din prezentele concluzii.


40      A se vedea punctul 14 din prezentele concluzii.


41      Curtea s‑a referit, ca exemplu, la instrucțiunile individuale din partea puterii executive (a se vedea Hotărârea OG și PI, punctul 74).


42      A se vedea punctul 59 din prezentele concluzii.


43      A se vedea considerentul (10) al Deciziei‑cadru 2002/584.


44      Hotărârea OG și PI (punctul 49 și jurisprudența citată).


45      A se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 1963, Da Costa și alții (28/62-30/62, EU:C:1963:6, pagina 76).


46      C‑241/15, EU:C:2016:131, punctul 55.


47      A se vedea în special articolul 6 (dreptul la libertate și la siguranță) și articolul 47 (dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil) din cartă.


48      A se vedea Hotărârea OG și PI (punctele 43-46 și jurisprudența citată).


49      A se vedea Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Özçelik (C‑453/16 PPU, EU:C:2016:860, punctul 25 și jurisprudența citată).


50      A se vedea considerentul (12) și articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584.


51      A se vedea Concluziile avocatului general Bot prezentate în cauza Bob‑Dogi (C‑241/15, EU:C:2016:131, punctele 77-83).


52      A se vedea Concluziile noastre prezentate în cauza Radu (C‑396/11, EU:C:2012:648), punctul 60.


53      A se vedea considerentul (8) al Deciziei‑cadru 2002/584, Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Kovalkovas (C‑477/16 PPU, EU:C:2016:861, punctul 47), și Hotărârea OG și PI (punctul 71).


54      A se vedea punctul 58 și urm. din prezentele concluzii.


55      A se vedea punctul 13 din prezentele concluzii.


56      A se vedea punctul 14 din prezentele concluzii.


57      A se vedea prin analogie Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențe ale sistemului judiciar) (C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 61 și jurisprudența citată).