CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
PAOLO MENGOZZI
prezentate la 4 septembrie 20081(1)
Cauza C‑260/07
Pedro IV Servicios SL
împotriva
Total España SA
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania)]
„Concurență – Înțelegeri – Acorduri între întreprinderi – Articolul 85 din Tratatul CEE (devenit articolul 85 din Tratatul CE, el însuși devenit articolul 81 CE) – Contracte de aprovizionare exclusivă între un exploatant de stații de distribuție a carburanților și o întreprindere petrolieră – Articolele 10-13 din Regulamentul (CEE) nr. 1984/83 – Articolele 2-5 din Regulamentul (CE) nr. 2790/1999 – Exonerare”
I – Introducere
1. Aceasta este cea de a treia cauză cu care este sesizată Curtea prin trimitere preliminară, într‑o perioadă de trei ani, care se referă la acordurile privind stațiile de distribuție a carburanților încheiate între o întreprindere petrolieră și unul dintre distribuitorii care își desfășoară activitatea pe piața spaniolă(2).
2. Primele două cauze se refereau în principal la calificarea juridică din punctul de vedere al dreptului comunitar al concurenței a relațiilor contractuale existente între întreprinderea petrolieră și exploatanții stațiilor de distribuție a carburanților în discuție(3).
3. Dimpotrivă, întrebările adresate în această cauză au legătură numai cu problema dacă contracte precum cele în discuție în acțiunea principală pot beneficia de aplicarea regimului de exceptare pe categorii prevăzut succesiv de Regulamentul (CEE) nr. 1984/83 al Comisiei din 22 iunie 1983 privind aplicarea articolului 85 alineatul (3) din tratat categoriilor de acorduri de aprovizionare exclusivă(4) și, respectiv, de Regulamentul (CE) nr. 2790/1999 al Comisiei din 22 decembrie 1999 privind aplicarea articolului 81 alineatul (3) din tratat categoriilor de acorduri verticale și practici concertate(5). În principal, instanța de trimitere nu este sigură de interpretarea articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 și a articolului 5 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999, care autorizează, în anumite condiții, încheierea de acorduri verticale de aprovizionare exclusivă cu o durată care o depășește pe cea pe care o impun, în principiu, aceste regulamente pentru a beneficia de exceptarea pe categorii.
II – Cadrul juridic
4. Regulamentul nr. 1984/83 exclude din domeniul de aplicare al articolului 85 alineatul (1) din Tratatul CEE [devenit articolul 85 alineatul (1) din Tratatul CE, el însuși devenit articolul 81 alineatul (1) CE] anumite categorii de acorduri de aprovizionare exclusivă și de practici concertate care îndeplinesc în mod normal condițiile prevăzute la alineatul (3) al respectivului articol, pentru motivul că, în general, aceste acorduri sau practici determină o ameliorare a distribuției produselor.
5. Potrivit articolului 3 litera (d) din regulamentul menționat, această exceptare nu se aplică atunci când acordul este încheiat pe o perioadă nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de cinci ani.
6. Regulamentul nr. 1984/83 cuprinde, la articolele 10-13, dispoziții speciale privind stațiile de distribuție a carburanților.
7. În temeiul articolului 10 din regulamentul menționat:
„În conformitate cu articolul 85 alineatul (3) din tratat și cu condițiile prevăzute la articolele 11-13 din prezentul regulament, articolul 85 alineatul (1) din tratatul menționat este declarat inaplicabil acordurilor la care nu participă decât două întreprinderi și în care una dintre ele, revânzătorul, se obligă față de cealaltă, furnizorul, în contrapartidă pentru acordarea unor avantaje economice sau financiare speciale, să nu se aprovizioneze decât de la acesta, de la o întreprindere legată de acesta sau de la o întreprindere terță pe care a autorizat‑o să îi distribuie produsele, în scopul revânzării într‑o stație de distribuție a carburanților desemnată în acord, cu anumiți carburanți pe bază de produse petroliere pentru vehicule cu motor sau cu anumiți carburanți pentru vehicule cu motor și cu combustibili pe bază de produse petroliere specificate în acord.” [traducere neoficială]
8. Articolului 11 din regulamentul menționat prevede:
„În plus față de obligația prevăzută la articolul 10, revânzătorului nu i se poate impune nicio altă restrângere a concurenței decât
(a) obligația de a nu revinde în stația de distribuție a carburanților desemnată în acord carburanți pentru vehicule cu motor sau combustibili furnizați de întreprinderi terțe;
(b) obligația de a nu utiliza în stația de distribuție a carburanților desemnată în acord lubrifianți sau produse petroliere conexe oferite de întreprinderi terțe, atunci când furnizorul sau o întreprindere legată de acesta a pus la dispoziția revânzătorului sau a finanțat un echipament de golire a uleiurilor sau alte instalații de lubrifiere a vehiculelor cu motor;
(c) obligația de a nu face publicitate pentru produsele livrate de întreprinderi terțe, în interiorul sau în exteriorul stației de distribuție a carburanților, decât în raport cu partea pe care aceste produse o reprezintă în cifra totală de afaceri a stației de distribuție a carburanților;
(d) obligația de a nu permite decât furnizorului sau unei întreprinderi desemnate de acesta să supravegheze instalațiile de depozitare sau de distribuție a produselor petroliere care sunt proprietatea sa sau care au fost finanțate de furnizor sau de o întreprindere legată de acesta.” [traducere neoficială]
9. Articolul 12 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1984/83 enumeră clauzele și obligațiile contractuale care împiedică aplicarea articolului 10 din acesta, printre care condiția, prevăzută la alineatul (1) litera (c), că acordul nu poate fi încheiat pe o perioadă nedeterminată sau pentru mai mult de 10 ani.
10. Cu toate acestea, prin derogare de la articolul 12 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1984/83, alineatul (2) al acestui articol prevede că, în cazul în care acordul se referă la o stație de distribuție a carburanților pe care furnizorul a închiriat‑o unui revânzător sau asupra căreia i‑a acordat folosința de drept sau de fapt, revânzătorului îi pot fi impuse obligațiile de aprovizionare exclusivă și interdicțiile de concurență prevăzute de titlul III din regulamentul menționat pe toată perioada în care acesta exploatează efectiv stația de distribuție a carburanților.
11. Articolul 13 din acest regulament prevede aplicarea prin analogie a articolului 2 alineatele (1) și (3), a articolului 3 literele (a) și (b), a articolului 4, precum și a articolului 5 în cazul acordurilor privind stațiile de distribuție a carburanților.
12. Considerentul (13) al regulamentului menționat prevede:
„[…] aceste acorduri se caracterizează în general prin faptul că, pe de o parte, furnizorul acordă revânzătorului avantaje economice și financiare deosebit de importante, plătindu‑i sume de bani nerecuperabile, acordându‑i sau procurându‑i împrumuturi în condiții avantajoase, concesionându‑i un teren sau incinte pentru exploatarea […] stației de distribuție a carburanților, punându‑i la dispoziție instalații tehnice sau alte echipamente sau efectuând alte investiții în favoarea revânzătorului și că, pe de altă parte, revânzătorul își asumă față de furnizor o obligație de aprovizionare exclusivă de lungă durată, însoțită în general de interzicerea concurenței”. [traducere neoficială]
13. Regulamentul nr. 1984/83, a cărui durată de valabilitate a fost prelungită până la 31 decembrie 1999 prin Regulamentul (CE) nr. 1582/97 al Comisiei din 30 iulie 1997(6), a fost abrogat prin Regulamentul nr. 2790/1999, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000.
14. Articolul 4 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999 prevede că exceptarea prevăzută la articolul 81 alineatul (1) CE nu se aplică acordurilor verticale care, direct sau indirect, separat ori în combinație cu alți factori sub controlul părților, au ca obiect „restrângerea capacității cumpărătorului de a‑și stabili prețul de vânzare, fără a aduce atingere posibilității furnizorului de a impune un preț de vânzare maxim sau de a recomanda un preț de vânzare, cu condiția ca acestea din urmă să nu echivaleze cu un preț de vânzare fix sau minim ca rezultat al presiunii ori al stimulentelor oferite de oricare dintre părți”.
15. Potrivit articolului 5 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999, exceptarea prevăzută la articolul 2 din acesta nu se aplică niciunei obligații directe sau indirecte de neconcurență a cărei durată este nedeterminată sau depășește cinci ani. O obligație de neconcurență care poate fi reînnoită tacit după o perioadă de cinci ani este considerată ca fiind încheiată pe o durată nedeterminată. Totuși, această dispoziție precizează că limitarea temporală de cinci ani nu se aplică atunci când bunurile sau serviciile contractuale sunt vândute de cumpărător din spații sau de pe terenuri aflate în proprietatea furnizorului sau închiriate de furnizor de la terți care nu au legătură cu cumpărătorul, cu condiția ca durata acestor obligații de neconcurență să nu depășească perioada de ocupare a spațiilor sau a terenurilor de către cumpărător.
16. Potrivit articolului 12 din Regulamentul nr. 2790/1999, interdicția prevăzută la articolul 81 alineatul (1) CE nu se aplică în perioada de la 1 iunie 2000 până la 31 decembrie 2001 acordurilor care sunt deja în vigoare la 31 mai 2000 și care nu îndeplinesc condițiile de exceptare prevăzute de acest regulament, dar care satisfac condițiile de exceptare prevăzute, printre altele, de Regulamentul nr. 1984/83.
III – Acțiunea principală, întrebările preliminare și procedura în fața Curții
17. Din decizia de trimitere rezultă că, la 26 octombrie 1989, societățile Pedro IV Servicios SL (denumită în continuare „Pedro IV”) și Total España SA (denumită în continuare „Total”) au încheiat un acord complex, constând în patru contracte corelate între ele.
18. Potrivit primului contract, Pedro IV a constituit în favoarea Total un drept real, denumit „drept de superficie”, asupra unui teren care îi aparținea. Acest contract autorizează Total să construiască pe acest teren o clădire, în schimbul unei sume plătite concedentului. Valoarea acestei sume a fost stabilită la 250 000 ESP pe lună (echivalentul a puțin mai mult de 1 500 de euro) care trebuie plătită timp de 20 de ani. La sfârșitul acestei perioade de 20 de ani, stația de distribuție a carburanților construită de Total va deveni proprietatea Pedro IV. Total s‑a angajat să construiască o stație de distribuție a carburanților în termen de doi ani și jumătate, astfel încât termenul de 20 de ani începe să curgă de la punerea în funcțiune a stației de distribuție a carburanților. Părțile au convenit că dreptul de superficie nu poate fi cedat fără acordul proprietarului terenului.
19. Al doilea contract este un contract de închiriere a stației de distribuție a carburanților care urmează să fie construită, în temeiul căruia Total a cedat in favoarea Pedro IV folosința și uzufructul stației de distribuție a carburanților pentru o perioadă de un an, care poate fi reînnoită de la o lună la alta. Cu toate acestea, locatorul este obligat să acorde această reînnoire pe toată durata contractului de aprovizionare exclusivă, pe care se angajează de asemenea să îl încheie cu societatea locatară. În orice caz, închirierea va înceta odată cu dreptul de superficie constituit în favoarea Total. Chiria lunară pe care trebuie să o plătească Pedro IV se ridică la 600 000 ESP (echivalentul a 3 600 de euro).
20. Potrivit celui de al treilea contract, Pedro IV s‑a angajat ca, din momentul în care îi este predată stația de distribuție a carburanților, să o exploateze aprovizionându‑se exclusiv de la Total și utilizând imaginea, culorile, marca, precum și însemnul acestuia. Contractul de aprovizionare exclusivă este încheiat pe o perioadă de 20 de ani și aprovizionarea se efectuează sub forma unei vânzări ferme, astfel încât distribuitorul dobândește proprietatea asupra combustibilului din momentul în care furnizorul îl pune la dispoziția sa în stația de distribuție a carburanților, cumpărătorul angajându‑se să îl revândă pe cont propriu și pe riscul său. În schimb, Total trebuie să plătească în favoarea Pedro IV o sumă lunară de 350 000 ESP (aproximativ 2 100 de euro). Pe de altă parte, Total se angajează să comunice distribuitorului prețurile de vânzare către public recomandate și să garanteze competitivitatea acestora în funcție de prețurile oferite cu bună‑credință de alți concurenți din regiune. Total se angajează de asemenea să stabilească prețul carburantului pe care îl furnizează revânzătorului astfel încât acesta să beneficieze de cele mai avantajoase condiții pe care Total le negociază cu alte stații de distribuție a carburanților care se pot stabili în Barcelona (Spania), fără a fi în niciun caz superior prețului mediu stabilit de alți furnizori semnificativi de pe piață care operează în Barcelona.
21. De asemenea, întrucât părțile din acțiunea principală au convenit să compenseze sumele pe care trebuie să și le plătească reciproc în temeiul celor trei contracte menționate anterior, rezultă că niciuna dintre cele două părți nu este obligată să plătească nimic celeilalte părți, întrucât aceste sume se ridică fiecare la 600 000 ESP.
22. În fine, prin al patrulea contract, Total a acordat un împrumut ipotecar în valoare de 30 000 000 ESP (aproximativ 180 300 de euro) în favoarea Pedro IV, care, drept garanție, a constituit o ipotecă pe terenul său pentru o perioadă de 20 de ani, cu condiția să fie construită stația de distribuție a carburanților.
23. Potrivit instanței a quo, odată încheiate aceste patru contracte, stația de distribuție a carburanților a fost construită efectiv pe terenul aparținând Pedro IV, iar Total a aprovizionat‑o pe aceasta din urmă în exclusivitate, cel puțin până la data deciziei de trimitere preliminară.
24. În luna decembrie 2004, Pedro IV a introdus o acțiune principală în anularea raportului juridic constituit prin cele patru contracte menționate anterior, la Juzgado de lo Mercantil de Barcelona. În susținerea acțiunii sale, Pedro IV afirma, pe de o parte, că respectivele contracte cuprindeau clauze care restrângeau în mod grav concurența, și anume o durată mult mai mare decât durata maximă autorizată de dreptul comunitar pentru acordurile de aprovizionare exclusivă, și, pe de altă parte, că al treilea dintre aceste contracte prevede stabilirea indirectă a prețului de revânzare către public, care ar fi interzisă în temeiul articolului 85 din tratat și nu ar putea să beneficieze nici de regimul de exceptare pe categorii prevăzut de Regulamentul nr. 1984/83, nici, ulterior, de regimul prevăzut de Regulamentul nr. 2790/1999.
25. Întrucât această acțiune a fost respinsă în întregime în primă instanță, Pedro IV a introdus apel la instanța de trimitere.
26. Având îndoieli cu privire la interpretarea dispozițiilor Regulamentului nr. 1984/83 și ale Regulamentului nr. 2790/1999, Audiencia Provincial de Barcelona a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Atunci când prevede că, «prin derogare de la dispozițiile alineatului (1) litera (c), în cazul în care acordul se referă la o stație de distribuție a carburanților pe care furnizorul a închiriat‑o unui revânzător sau asupra căreia i‑a acordat folosința de drept sau de fapt, revânzătorului îi pot fi impuse obligațiile de aprovizionare exclusivă și interdicțiile de concurență prevăzute de prezentul titlu pe toată perioada în care acesta exploatează efectiv stația de distribuție a carburanților», articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul […] nr. 1984/83 […] trebuie interpretat în sensul că se referă la ipoteza în care furnizorul este inițial proprietar al terenului și al instalațiilor sau, dimpotrivă, referirea la închirierea stației de distribuție a carburanților vizează ipoteza în care dreptul de proprietate al furnizorului se referă numai la stația de distribuție a carburanților, acesta fiind, în consecință, în măsură să o închirieze proprietarului terenului fără a se supune limitelor temporale pe care regulamentul le impune pentru acordurile de exclusivitate?
2) În cazul în care în speță ar fi aplicabil Regulamentul […] nr. 2790/1999, articolul 5, potrivit căruia exceptarea nu este aplicabilă dacă acordul de aprovizionare exclusivă depășește cinci ani, deși, «totuși, limitarea temporală de cinci ani nu se aplică atunci când bunurile sau serviciile contractuale sunt vândute de cumpărător din spații sau terenuri aflate în proprietatea furnizorului sau închiriate de furnizor de la terți care nu au legătură cu cumpărătorul, cu condiția ca durata obligației de neconcurență să nu depășească perioada de ocupare a spațiilor sau a terenurilor de către cumpărător», trebuie interpretat în sensul că, prin menționarea închirierii, se referă la ipoteza în care furnizorul este și proprietar inițial al terenului și al instalațiilor sau, dimpotrivă, referirea la închirierea stației de distribuție a carburanților vizează ipoteza în care dreptul de proprietate al furnizorului se referă strict la stația de distribuție a carburanților, acesta fiind, în consecință, în măsură să o închirieze proprietarului terenului fără a se supune limitelor temporale pe care regulamentul le impune pentru acordurile de exclusivitate?
3) Atunci când articolul [85] alineatul (1) litera (a) [din tratat] interzice acordurile care au ca obiect stabilirea indirectă a prețurilor de cumpărare sau de vânzare, iar considerentul (8) al Regulamentului […] nr. 1984/83 precizează că «celelalte dispoziții care restrâng concurența și, în special, cele care limitează libertatea revânzătorului de a stabili prețurile sau condițiile sale de revânzare sau de a‑și alege clienții nu pot fi exceptate în temeiul prezentului regulament», fără a menționa acordurile de stabilire a prețului de revânzare printre celelalte restrângeri ale concurenței permise de articolul 11, aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că vizează orice clauză care limitează libertatea revânzătorului de a stabili prețul de vânzare către public, cum ar fi o clauză care permite stabilirea de către furnizor a marjei de distribuție a exploatantului stației de distribuție a carburanților prin stabilirea prețului carburantului pe care îl furnizează revânzătorului în condițiile cele mai avantajoase stabilite cu alte stații care ar putea să se stabilească în Barcelona, fără a fi în niciun caz superior prețului mediu stabilit de alți furnizori importanți de pe piață, adăugând marja minimă considerată adecvată și obținând în acest mod prețul de vânzare către public pe care furnizorul nu îl impune expres, ci recomandă aplicarea acestuia?
4) Atunci când articolul [85] alineatul (1) litera (a) [din tratat] interzice acordurile având ca obiect stabilirea indirectă a prețurilor de cumpărare sau de vânzare, iar articolul 4 litera (a) din Regulamentul […] nr. 2790/1999 […] include ca restrângere deosebit de gravă a concurenței acordurile de impunere a prețului de revânzare, aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că vizează orice clauză care limitează libertatea revânzătorului de a stabili prețul de vânzare către public, cum ar fi o clauză care permite stabilirea de către furnizor a marjei de distribuție a exploatantului stației de distribuție a carburanților, prin stabilirea prețului carburantului pe care îl furnizează revânzătorului în condițiile cele mai avantajoase stabilite cu alte stații care ar putea să se stabilească în Barcelona, fără a fi în niciun caz superior prețului mediu stabilit de alți furnizori semnificativi de pe piață, adăugând marja minimă considerată adecvată și obținând în acest mod prețul de vânzare către public pe care furnizorul nu îl impune expres, ci recomandă aplicarea acestuia?”
27. În conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție, Pedro IV, Total, guvernul spaniol, precum și Comisia Comunităților Europene au depus observații scrise. De asemenea, aceștia au susținut și pledoarii în cadrul ședinței care a avut loc la 26 iunie 2008.
IV – Analiză
A – Cu privire la admisibilitate
28. Total ridică trei motive de inadmisibilitate ale întrebărilor preliminare, referitoare, în primul rând, la caracterul lacunar al prezentării situației de fapt și a contextului juridic furnizate de instanța de trimitere, în al doilea rând, la faptul că răspunsurile la întrebările adresate puteau rezulta în mod clar din jurisprudența comunitară și din cea spaniolă și, în al treilea rând, la lipsa de relevanță a întrebărilor adresate pentru soluționarea acțiunii principale.
29. Pe de altă parte, guvernul spaniol consideră că, având în vedere faptul că Regulamentele nr. 1984/83 și nr. 2790/1999 nu se pot aplica simultan, două dintre întrebările adresate, și anume, astfel cum s‑a precizat în cadrul ședinței, cele care se referă la interpretarea Regulamentului nr. 1984/83, ar trebui declarate inadmisibile, ținând seama de caracterul lor ipotetic.
30. În opinia noastră, obiecțiile invocate împotriva admisibilității trimiterii preliminare nu trebuie reținute.
31. În primul rând, susținerea Total potrivit căreia jurisprudența comunitară și cea națională ar da un răspuns clar întrebărilor adresate trebuie respinsă ca inoperantă. Astfel, chiar dacă o astfel de susținere ar fi corectă, în măsura în care se raportează la jurisprudența Curții, singura relevantă în speță, acest fapt nu ar determina Curtea să declare inadmisibile întrebările preliminare, ci, mai mult, i‑ar permite eventual să pronunțe hotărârea sa prin ordonanță motivată, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 104 alineatul (3) din Regulamentul său de procedură. În orice caz, nici Hotărârea Confederacion Española de Empresarios de Estaciones de Servicio, citată anterior, nici Hotărârea CEPSA, citată anterior, nu au ca obiect interpretarea articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 și/sau a articolului 5 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999(7).
32. În continuare, în ceea ce privește celelalte două motive invocate de Total, trebuie să se amintească faptul că, în contextul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, astfel cum a fost prevăzută la articolul 177 din tratat (devenit articolul 234 CE), numai instanța națională sesizată cu acțiunea principală și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei pendinte în fața sa, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții(8).
33. Din moment ce întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei prevederi de drept comunitar, Curtea este, prin urmare, în principiu, obligată să se pronunțe, cu excepția cazului în care este evident că cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare tinde, în realitate, să determine Curtea să pronunțe o hotărâre într‑un litigiu fictiv sau să formuleze opinii consultative cu privire la întrebări generale sau ipotetice, că interpretarea solicitată a dreptului comunitar nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului sau că, în speță, Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate(9).
34. În această privință, trebuie de asemenea să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului comunitar care să îi fie utilă instanței naționale impune ca aceasta din urmă să definească situația de fapt și contextul normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin să explice ipotezele de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări(10). Dacă cerințele de motivare impuse instanței naționale diferă în funcție de numeroși factori, acestea sunt deosebit de relevante în unele domenii, cum este cel al concurenței, care se caracterizează prin situații de fapt și de drept complexe(11).
35. Pe de altă parte, informațiile furnizate în deciziile de trimitere trebuie să dea posibilitatea guvernelor statelor membre, precum și altor părți interesate să prezinte observații în conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție, posibilitate cu privire la care Curtea trebuie să se asigure că este protejată, ținând cont de faptul că, în temeiul dispoziției menționate, numai deciziile de trimitere le sunt notificate părților interesate(12).
36. În prezenta cauză, este adevărat că, astfel cum arată Total în susținerea plângerii sale potrivit căreia prezentarea cadrului juridic și a situației de fapt din decizia de trimitere ar avea lacune, aceasta din urmă nu dă nicio informație cu privire la unele elemente proprii cauzei principale, cum sunt natura juridică a dreptului de superficie conferit de Pedro IV sau partea pe care o deține Total pe piața de distribuție a carburanților și a combustibililor din Spania.
37. Decizia de trimitere clarifică totuși cu suficientă precizie relația contractuală stabilită între părțile la acțiunea principală, astfel încât să permită Curții să răspundă în mod util solicitării de interpretare a dreptului comunitar. În plus, din observațiile scrise ale Total, pentru cazul în care Curtea ar constata că întrebările adresate de instanța de trimitere sunt admisibile, și din observațiile scrise ale celorlalte părți interesate rezultă că informațiile cuprinse în decizia de trimitere le‑au permis să își exprime efectiv opinia cu privire la aceste întrebări.
38. În ceea ce privește motivul întemeiat pe lipsa de relevanță a întrebărilor pentru soluționarea acțiunii principale, vom fi de acord cu Total că, în măsura în care instanța de trimitere se limitează să întrebe Curtea cu privire la interpretarea dispozițiilor Regulamentelor nr. 1984/83 și nr. 2790/1999, fără să fi analizat în prealabil aplicabilitatea articolului 85 alineatul (1) din tratat în cazul seriei de contracte încheiate între Pedro IV și Total, răspunsurile pe care le va da Curtea la întrebările menționate nu vor plasa în mod necesar instanța a quo în poziția de a pronunța o hotărâre definitivă în cauza din acțiunea principală.
39. Cu toate acestea, pe lângă faptul că, astfel cum s‑a amintit în jurisprudența citată la punctul 32 din prezentele concluzii, revine instanței naționale sarcina să aprecieze relevanța întrebărilor pe care le adresează Curții, nu considerăm că admisibilitatea unei întrebări preliminare poate fi condiționată de împrejurarea că răspunsul dat de Curte trebuie, în toate situațiile, să permită instanței naționale să soluționeze litigiul pendinte în fața sa. Dacă ar fi adevărat, admisibilitatea întrebărilor preliminare ar depinde pur și simplu de răspunsul pe care îl va da Curtea pe fond.
40. Dimpotrivă, în etapa examinării admisibilității trebuie să se constate dacă, indiferent care ar fi răspunsul pe care l‑ar da Curtea la o întrebare preliminară, acest răspuns ar fi în mod evident fără impact asupra soluției din acțiunea principală, întrucât în acest caz interpretarea solicitată a dreptului comunitar nu ar fi necesară în mod obiectiv pentru hotărârea pe care ar trebui să o pronunțe instanța națională(13). Or, în mod sigur nu aceasta este situația în ceea ce privește răspunsurile la întrebările adresate de instanța de trimitere.
41. În final, motivul invocat de guvernul spaniol cu privire la pretinsul caracter ipotetic al celor două întrebări privind interpretarea Regulamentului nr. 1984/83 trebuie de asemenea înlăturat. Într‑adevăr, deși regimul de exceptare pe categorii instituit prin acest regulament a fost abrogat prin Regulamentul nr. 2790/1999, nu este mai puțin adevărat că Regulamentul nr. 1984/83 era pe deplin aplicabil până la 31 mai 2000 și, cu titlu tranzitoriu, continua să se aplice până la 31 decembrie 2001 pentru acordurile aflate deja în vigoare la 31 mai 2000 care îndeplinesc, mai ales, condițiile de exceptare din acest regulament, fără a le întruni, cu toate acestea, pe cele din Regulamentul nr. 2790/1999(14). Contractele în discuție în acțiunea principală fiind încheiate în 1989, și anume în conformitate cu Regulamentul nr. 1984/83, pentru o perioadă de 20 de ani – care, conform contractelor, nu a început să curgă decât de la punerea în funcțiune a stației de distribuție a carburanților, și anume, se pare, în cursul anului 1991–, rezultă că întrebările privind interpretarea Regulamentului nr. 1984/83 nu pot fi calificate drept ipotetice; astfel, interpretarea solicitată își păstrează relevanța pentru perioada din contractele în discuție în acțiunea principală care a precedat intrarea în vigoare și aplicarea regimului exceptării pe categorii prevăzut de Regulamentul nr. 2790/1999.
42. Propunem, așadar, ca, în speță, Curtea să declare admisibilă trimiterea preliminară.
B – Cu privire la fond
1. Remarci preliminare
43. Astfel cum am subliniat mai sus în introducerea noastră, prezenta cauză nu se referă la calificarea juridică, din punctul de vedere al normelor comunitare privind concurența, a relației contractuale dintre Pedro IV și Total. Într‑adevăr, instanța de trimitere nu are nicio îndoială cu privire la faptul că această relație trebuie considerată ca o legătură între două întreprinderi independente din punct de vedere economic și, prin urmare, ca aparținând noțiunii ,,acord între întreprinderi” în sensul articolului 85 alineatul (1) din tratat.
44. Dimpotrivă, astfel cum am remarcat la punctul 38 din prezentele concluzii, instanța de trimitere nu pare să fi examinat dacă, în situația din acțiunea principală, toate condițiile de aplicare a articolului 85 alineatul (1) din tratat erau întrunite înainte de a întreba Curtea cu privire la interpretarea dispozițiilor Regulamentelor nr. 1984/83 și nr. 2790/1999, care, în anumite condiții, exceptează unele categorii de acorduri verticale de la aplicarea interdicției enunțate la articolul menționat.
45. Dacă acest demers pare mai degrabă surprinzător din punct de vedere logic, cu toate acestea, poate fi înțeles din punct de vedere practic și, într‑o anumită măsură, pentru motive de economie procedurală, întrucât, dacă normele privind exceptarea se aplică unui acord dat, nu mai este necesar să se stabilească dacă acest acord este interzis în temeiul articolului 85 alineatul (1) din tratat(15). Dimpotrivă, câștigul procedural scontat dispare dacă condițiile de exceptare pe categorii nu sunt satisfăcute. În această ipoteză, în mod evident, examinarea condițiilor de aplicare a articolului 85 alineatul (1) din tratat va trebui să fie efectuată de instanța națională.
46. Întrucât nu i s‑a solicitat să interpreteze articolul 85 alineatul (1) din tratat față de seria de contracte în discuție în acțiunea principală, Curtea ar putea, așadar, în opinia noastră, fie să se limiteze la a aminti că este de competența instanței de trimitere să aprecieze dacă acest tip de acord se încadrează la interdicția prevăzută de această dispoziție, fie să reitereze unele criterii de ordin general, rezultate din jurisprudență, cu privire la aprecierea caracterului anticoncurențial al acordurilor de aprovizionare exclusivă, de care instanța de trimitere ar trebui să țină cont în examinarea contractelor în discuție în acțiunea principală(16). Cu toate acestea, nu credem că, în lipsa unei întrebări preliminare privind acest aspect, Curtea trebuie să indice instanței de trimitere toate elementele relevante de ordin economic și juridic care să îi permită să verifice existența unui comportament interzis prin articolul 85 alineatul (1) din tratat(17).
47. Odată formulate aceste observații, în continuare trebuie să se examineze cele patru întrebări preliminare. Apreciem că, având în vedere redactarea și conținutul acestora, pe de o parte, prima întrebare ar trebui analizată împreună cu cea de a doua și, pe de altă parte, a treia întrebare împreună cu cea de a patra.
2. Cu privire la prima și la a doua întrebare
48. Prin intermediul primelor două întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă o obligație de aprovizionare exclusivă cu carburanți și combustibili precum cea convenită între Pedro IV și Total poate să beneficieze, în temeiul duratei sale, de aplicarea regimului de exceptare pe categorii prevăzut de Regulamentul nr. 1984/83 și, ulterior, dacă este cazul, de cel prevăzut de Regulamentul nr. 2790/99.
a) Cu privire la interpretarea Regulamentului nr. 1984/83
49. În ceea ce privește Regulamentul nr. 1984/83, trebuie amintit că acesta prevede, în special, aplicarea articolului 85 alineatul (3) din tratat în cazul unor acorduri de aprovizionare exclusivă încheiate în scopul revânzării produselor petroliere în stații de distribuție a carburanților. Aceste norme, care diferă de dispozițiile generale aplicabile acordurilor de aprovizionare exclusivă, sunt conținute în articolele 10-13 din Regulamentul nr. 1984/83. Articolul 10 din regulamentul menționat exceptează de la interdicția prevăzută la articolul 85 alineatul (1) din tratat obligația de aprovizionare exclusivă impusă revânzătorului de către furnizorul de carburanți și de combustibili având la bază produse petroliere „în contrapartidă pentru acordarea unor avantaje economice sau financiare speciale”. Articolul 11 din Regulamentul nr. 1984/83 enunță celelalte restrângeri ale concurenței care pot fi impuse revânzătorului în plus față de cea prevăzută la articolul 10 menționat, printre care „obligația de a nu revinde în stația de distribuție a carburanților desemnată în acord carburanți pentru vehicule cu motor sau combustibili furnizați de întreprinderi terțe”. Articolul 12 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1984/83 indică faptul că articolul 10 din același regulament nu se aplică atunci când acordul este încheiat pe o perioadă nedeterminată sau pentru mai mult de 10 ani.
50. Cu toate acestea, articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 precizează că, „[p]rin derogare de la dispozițiile alineatului (1) litera (c), în cazul în care acordul se referă la o stație de distribuție a carburanților pe care furnizorul a închiriat‑o unui revânzător sau asupra căreia i‑a acordat folosința de drept sau de fapt, revânzătorului îi pot fi impuse obligațiile de aprovizionare exclusivă și interdicțiile de concurență prevăzute de prezentul titlu pe toată perioada în care acesta exploatează efectiv stația de distribuție a carburanților” [traducere neoficială].
51. Astfel cum am avut deja ocazia să arătăm în Concluziile prezentate în cauza CEPSA(18), citate anterior, durata de 10 ani prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1984/83 se justifică dacă avantajele financiare și comerciale acordate de furnizor sunt atât de importante încât, în lipsa lor, este foarte puțin probabil ca exploatantul stației de distribuție a carburanților să fi putut avea acces pe piața serviciilor ca intermediar însărcinat cu comercializarea combustibililor.
52. Faptul că articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 permite, prin derogare, prelungirea dincolo de 10 ani a duratei clauzei de aprovizionare exclusivă pare a se justifica numai dacă furnizorul îi acordă exploatantului stației de distribuție a carburanților avantaje financiare și comerciale cel puțin tot atât de importante ca acelea pe care le‑ar fi acordat pentru ca acordul să poată beneficia de o exceptare pe categorii pe o durată de 10 ani, precum cea prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (c) din regulamentul menționat.
53. În această privință, articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 se referă numai la un singur avantaj acordat de furnizor, și anume închirierea stației de distribuție a carburanților în beneficiul exploatantului sau, în mod similar, acordarea folosinței de drept sau de fapt asupra acesteia în favoarea acestuia din urmă.
54. În opinia noastră, nu se poate contesta faptul că un astfel de avantaj este deosebit de important, dacă nu considerabil, întrucât constă, în fapt, în a preda distribuitorului stația de distribuție a carburanților „la cheie” pentru exercitarea activității sale economice. Cu alte cuvinte, furnizorul îl plasează pe distribuitor la conducerea unei stații de distribuție a carburanților complet echipate, aflată în proprietatea furnizorului, fără ca distribuitorul să fi făcut vreo investiție în această privință.
55. Fără îndoială, chiar din simpla lectură a textului articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 rezultă că acordarea unui astfel de avantaj ia forma unei condiții de aplicare a acestei dispoziții.
56. De asemenea, este incontestabil faptul că un furnizor ar putea să acorde avantaje financiare și comerciale suplimentare exploatantului unei stații de distribuție a carburanților pentru a solicita să beneficieze de aplicarea articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83. În această privință, trebuie să se amintească faptul că, în cauza din acțiunea principală, Total a acordat Pedro IV un împrumut ipotecar de valoare mare, cu o dobândă care, potrivit explicațiilor Total, necontestate în cadrul ședinței, ca răspuns la o întrebare precisă a Curții asupra acestui aspect, era inferioară ratei dobânzii practicate pe piață în acel moment. Această împrejurare, precum și celelalte condiții referitoare la acest împrumut trebuie, cu toate acestea, să fie verificate de instanța de trimitere.
57. Dimpotrivă, mai multe îndoieli ridică problema dacă, după cum susțin Pedro IV și Comisia, beneficiul regimului derogatoriu prevăzut la articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 trebuie subordonat dublei condiții ca furnizorul să dețină proprietatea atât a stației de distribuție a carburanților, cât și a terenului pe care a fost construită aceasta.
58. În susținerea acestei teze, Comisia se întemeiază, pe de o parte, pe considerentul (13) al Regulamentului nr. 1984/83, din care pare să rezulte spiritul regulamentului, precum și, pe de altă parte, pe articolul 5 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999, care ar subordona, de acum înainte în mod explicit, durata posibil nelimitată a exclusivității prevăzută de această dispoziție cerinței ca distribuitorul să își exercite activitatea din spațiile și pe terenurile al căror proprietar este furnizorul.
59. Aceste argumente nu sunt convingătoare.
60. În ceea ce privește primul argument prezentat de Comisie, trebuie să se arate că considerentul (13) al Regulamentului nr. 1984/83, care enumeră în mod neexhaustiv diferite tipuri de avantaje economice și financiare acordate de furnizor distribuitorului, menționează că printre aceste avantaje figurează și concesionarea unui „teren sau [a unor] incinte pentru exploatarea unei stații de distribuție a carburanților”(19). Desigur, având în vedere formularea sa ca o alternativă, acest considerent nu poate, bineînțeles, să îl împiedice pe un furnizor să îi acorde revânzătorului un teren și incinte pentru exploatarea stației de distribuție a carburanților pentru a se prevala, dacă este cazul, de aplicarea articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83. Totuși, din această parte a expunerii de motive a regulamentului menționat nu rezultă că beneficiul aplicării acestei din urmă dispoziții este subordonat dublei condiții ca furnizorul să închirieze atât terenul, cât și incinta din care distribuitorul exploatează stația de distribuție a carburanților.
61. Cu siguranță, nu este de competența Curții să dea o interpretare extinsă dispozițiilor cu caracter derogatoriu ale unui regulament de exceptare pe categorii(20) și, în opinia noastră, nu este de competența Curții nici să limiteze domeniul dispozițiilor menționate, cu toată claritatea redactării lor, astfel cum a fost confirmat, a fortiori, prin considerentele unui astfel de regulament.
62. Acesta este de asemenea motivul pentru care nu putem subscrie la interpretarea susținută de Comisie în observațiile sale scrise, conform căreia, pentru a putea beneficia de aplicarea articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83, ar trebui ca furnizorul să acorde „avantaje absolute” exploatantului stației de distribuție a carburanților. Într‑adevăr, dacă aceasta ar fi situația, atunci nu se poate înțelege motivul pentru care articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 s‑ar limita să menționeze închirierea incintelor din care își exercită activitățile exploatantul stației de distribuție a carburanților și nu ar condiționa chiar aplicarea acestei dispoziții de avantaje economice și financiare absolute, fără ca exploatantul să facă cea mai mică investiție.
63. În realitate, ratio a articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 [precum și, în parte, cea a articolului 5 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999] pare mai degrabă pragmatică, astfel cum a explicat Comisia în răspunsul său la întrebarea scrisă adresată de Curte. Într‑adevăr, din moment ce un revânzător își exercită activitățile din incintele care aparțin unui furnizor, este dificil să se imagineze ca durata acordului de aprovizionare exclusivă să fie limitată la o perioadă mai mică decât cea a contractului de închiriere, incintele neputând, în niciun caz, să fie puse la dispoziția altui furnizor pentru a‑i permite acestuia din urmă să obțină accesul pe piața relevantă sau să își extindă baza pe această piață. Astfel, după cum a arătat Comisia, o limitare în timp a exclusivității aprovizionării unui punct de vânzare (mai mică decât durata închirierii) nu are decât o mică utilitate atunci când acest punct de vânzare îi aparține integral vânzătorului.
64. Ratio a articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 se bazează, așadar, mult mai puțin pe o corelație absolută între importanța avantajelor acordate de furnizor și investițiile de care este scutit exploatantul decât pe constatarea potrivit căreia limitarea perioadei de exclusivitate a aprovizionării la zece ani în cazul în care furnizorul îi închiriază operatorului stația de distribuție a carburanților nu ar avea niciun efect (sau, cel mult, un efect pur marginal) asupra concurenței între mărci, întrucât, la expirarea acestei perioade, este foarte puțin probabil ca furnizorul, care este încă proprietarul stației de distribuție a carburanților, să o transfere unuia dintre concurenții săi.
65. Desigur, nu este imposibil să se aplice un raționament similar cu privire la terenul sau la terenurile pe care este situată stația de distribuție a carburanților închiriată exploatantului. Cu toate acestea, un astfel de raționament ar duce la introducerea unei condiții suplimentare de aplicare a articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83, neprevăzută în redactarea acestuia și fără ca o astfel de condiție să poată rezulta implicit din acest regulament. În această privință, suntem de părere că a‑i impune furnizorului, fără susținere în textul Regulamentului nr. 1984/83 și fără o analiză aprofundată efectuată de Comisie și de Comitetul consultativ în materia înțelegerilor și a pozițiilor dominante, ca, pentru a beneficia de aplicarea articolului 12 alineatul (2) din regulamentul menționat, să fie și proprietarul terenului pe care a construit stația de distribuție a carburanților și pe care o închiriază exploatantului ar fi o condiție care ar putea limita concurența între mărci, întărind poziția operatorilor istorici sau prezenți deja pe piață și care datorită acestei poziții au putut dobândi, de‑a lungul timpului, proprietăți funciare. O astfel de consecință este cu atât mai plauzibilă în contextul în care, după cum acceptă toate părțile care au depus observații în prezenta cauză, piața relevantă este dominată de mai mulți ani de trei operatori, ca urmare a desființării fostului monopol național.
66. Considerăm, așadar, că a interpreta articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 în sensul că ar include o condiție referitoare la proprietatea asupra terenului pe care este construită stația de distribuție a carburanților ar depăși interpretarea normală a dispozițiilor unui astfel de act pe care trebuie să o dea Curtea și în același timp ar depăși rolul conferit Curții, încălcând prerogativele legislative ale Comisiei, precum și pe cele ale Comitetului consultativ în materia înțelegerilor și pozițiilor dominante.
67. Nu considerăm că această apreciere ar trebui să fie infirmată de al doilea argument dezvoltat de Comisie, întemeiat pe adoptarea Regulamentului nr. 2790/1999 și, în special, pe articolul 5 litera (a) din acesta, care, de la data aplicării regulamentului menționat, subordonează exceptarea pe categorii a obligațiilor de aprovizionare exclusivă care depășesc cinci ani dublei condiții ca furnizorul să dețină atât proprietatea terenului, cât și pe cea a incintelor din care se exercită activitatea exploatantului.
68. Într‑adevăr, demersul propus de Comisie ar duce la conferirea unui efect retroactiv articolului 5 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999 în pofida conținutului articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 și a motivelor acestuia, efect care ar fi cel puțin contrar aplicării imediate a Regulamentului nr. 2790/1999 și care ar avea drept consecință faptul că acest regulament încalcă, cel puțin în parte, domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1984/83.
69. Dimpotrivă, astfel cum a susținut guvernul spaniol, este adevărat că justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de norme de drept comunitar(21). Aplicarea legislației comunitare nu ar putea fi extinsă astfel încât să acopere practicile abuzive ale operatorilor economici, și anume operațiunile care nu sunt realizate în cadrul tranzacțiilor comerciale normale, ci doar în scopul de a beneficia în mod abuziv de avantajele prevăzute de dreptul comunitar(22).
70. În conformitate cu jurisprudența, este de competența instanței de trimitere ca, în temeiul unor elemente obiective, să țină cont de comportamentul abuziv al persoanei interesate pentru a‑i refuza, dacă este cazul, aplicarea prevederii invocate a dreptului comunitar(23).
71. Cu toate acestea, în contextul cooperării jurisdicționale care caracterizează procedura preliminară, instanței de trimitere i se pot furniza câteva indicații generale.
72. În primul rând, considerăm că, într‑o situație precum cea din acțiunea principală, simpla recurgere la două contracte suprapuse prin care, pe de o parte, exploatantul proprietar al terenului îi acordă furnizorului un drept de superficie asupra terenului în temeiul căruia furnizorul devine proprietarul construcțiilor și al clădirilor ridicate pe teren într‑o perioadă negociată prin contract(24) și, pe de altă parte, furnizorul menționat, după ce s‑a angajat să construiască stația de distribuție a carburanților pe care o deține în proprietate, îi cedează proprietarului terenului exploatarea exclusivă a acesteia, pe o durată egală cu perioada de închiriere a stației de distribuție a carburanților, nu poate fi reținută ca un element obiectiv care caracterizează intenția de a profita în mod abuziv de beneficiul aplicării articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83. Într‑adevăr, beneficiul aplicării articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 nefiind subordonat cerinței ca furnizorul să fie proprietarul terenului (sau ca exploatantul să nu fie proprietarul terenului), simpla stipulare a acestor contracte suprapuse între furnizorul și exploatantul stației de distribuție a carburanților, care nu apare ca fiind ilicită în dreptul național, nu ar putea fi reținută în sine ca manifestare a voinței de a se prevala în mod abuziv de dispozițiile articolului menționat.
73. Cu toate acestea, în al doilea rând, considerăm că ar putea să apară un abuz dacă examinarea care trebuie efectuată de instanța de trimitere ar duce la constatarea că avantajele financiare și economice la care s‑a angajat furnizorul prin contract nu au fost convenite în fapt sau dacă prețul achitat de părți nu corespunde valorii de piață a activelor în discuție. În această privință, apreciem că trebuie luat în considerare faptul că, la expirarea acordului de aprovizionare exclusivă și de închiriere a stației de distribuție a carburanților, furnizorul se angajează să îi retrocedeze exploatantului proprietatea asupra stației de distribuție a carburanților, permițându‑i de asemenea acestuia din urmă ca, în final și dacă este cazul, să schimbe furnizorul.
74. Față de considerațiile precedente, opinăm că articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83 trebuie interpretat în sensul că, printre condițiile sale de aplicare, această dispoziție nu impune ca furnizorul să fie proprietarul terenului pe care a construit pe cheltuiala sa stația de distribuție a carburanților pe care o închiriază revânzătorului, inclusiv într‑o situație în care furnizorul este proprietarul stației de distribuție a carburanților în temeiul unui drept de superficie asupra terenului său, acordat de către revânzător. Cu toate acestea, este de competența instanței de trimitere să verifice, pe baza unor elemente obiective, dacă operațiunile în discuție în acțiunea principală au fost efectuate în contextul tranzacțiilor comerciale normale sau în mod abuziv, numai cu scopul de a evita durata maximă de zece ani aplicabilă în principiu acordurilor de aprovizionare exclusivă în contextul acordurilor privind stațiile de distribuție a carburanților, prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1984/83.
b) Cu privire la interpretarea Regulamentului nr. 2790/1999
75. Astfel cum am arătat în considerațiile precedente, adoptând Regulamentul nr. 2790/1999, Comisia a introdus în special, la articolul 5 litera (a) din regulamentul menționat, condiția suplimentară potrivit căreia furnizorul trebuie să fie proprietarul terenului sau al terenurilor pe care este situată și exploatată de către cumpărător stația de distribuție a carburanților pentru ca obligațiile de neconcurență convenite între părți să poată fi prevăzute pentru o perioadă mai mare de cinci ani, fără ca această perioadă să depășească totuși perioada de ocupare a spațiilor și a terenurilor de către cumpărător. Din lectura răspunsului Comisiei la întrebarea scrisă adresată de Curte, introducerea acestei condiții suplimentare este rezultatul observațiilor prezentate de părțile interesate asupra proiectului de regulament privind aplicarea articolului 81 alineatul (3) CE categoriilor de acorduri verticale și de practici concertate propus de Comisie la 24 septembrie 1999(25) și pare să fi fost motivată de lupta împotriva unor practici considerate abuzive, chiar dacă din textul regulamentului menționat nu rezultă nicio motivare în acest sens(26).
76. Așadar, nu este nicio îndoială că, în temeiul regimului de exceptare pe categorii prevăzut de Regulamentul nr. 2790/1999, pentru a beneficia de condițiile de aplicare a articolului 5 litera (a) din regulamentul menționat, furnizorul trebuie să fie proprietarul nu numai al stației de distribuție a carburanților, ci și al terenului pe care a fost construită această stație de distribuție a carburanților.
77. Din articolul 12 din Regulamentul nr. 2790/1999 rezultă că exceptările pe care le prevede acesta din urmă au devenit aplicabile, în principiu, începând cu 1 iunie 2000. Cu toate acestea, Regulamentul nr. 2790/1999 a prevăzut o perioadă tranzitorie, al cărei final a fost stabilit la 31 decembrie 2001, pentru acordurile care îndeplineau în special condițiile de exceptare prevăzute de Regulamentul nr. 1984/83, fără să le îndeplinească pe cele prevăzute de Regulamentul nr. 2790/1999.
78. Rezultă că, pentru a putea beneficia de o perioadă de exclusivitate mai mare de cinci ani, astfel cum se prevede la articolul 5 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999, părțile la aceste acorduri trebuiau să îndeplinească, cel mai târziu începând din 1 ianuarie 2002, în special condiția ca furnizorul să fie proprietarul terenurilor pe care a fost construită stația de distribuție a carburanților.
79. Trebuie să se arate că, în acțiunea principală, instanța de trimitere nu menționează că a intervenit o modificare a contractelor încheiate la 26 octombrie 1989 pentru o perioadă de 20 de ani începând cu construirea stației de distribuție a carburanților, cu scopul de a îndeplini condițiile de la articolul 5 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999.
80. În plus, în pofida a ceea ce pare să susțină Total, chiar dacă aceasta ar necesita o verificare a dreptului național care trebuie efectuată de instanța a quo pare puțin probabil ca dreptul de superficie acordat de Pedro IV să îi confere Total nu numai proprietatea asupra construcțiilor și a clădirilor ridicate pe terenul care face obiectul unei astfel de servituți, ci chiar și proprietatea asupra unui astfel de teren(27).
81. Prin urmare, dacă instanța de trimitere trebuia să considere, față de toate elementele de drept și de fapt din acțiunea principală, că acordurile încheiate în această cauză beneficiază de regimul de exceptare pe categorii prevăzut de Regulamentul nr. 1984/83, în special de aplicarea articolului 12 alineatul (2) din regulamentul menționat, aceste acorduri puteau să rămână acoperite de această exceptare până la 31 decembrie 2001, în temeiul regimului tranzitoriu prevăzut de Regulamentul nr. 2790/1999, dar încetau să beneficieze de acest regim începând din 1 ianuarie 2002, în conformitate cu cerințele articolului 5 litera (a) din regulamentul menționat, durata rămasă a acordurilor fiind, în orice situație, mai mare de cinci ani.
82. Dimpotrivă, dacă instanța de trimitere stabilește, ca urmare a examinării tuturor împrejurărilor din acțiunea principală, că părțile din acțiunea principală intenționează să se prevaleze în mod abuziv de dispozițiile articolului 12 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1984/83, părțile menționate nu vor putea să se bucure de niciunul dintre cele două regimuri de exceptare pe categorii.
83. Dacă instanța de trimitere concluzionează că acordurile în discuție în acțiunea principală nu pot să beneficieze de exceptările pe categorii pentru întreaga perioadă pentru care au fost încheiate, aceasta trebuie, așadar, în conformitate cu cele precizate anterior, să examineze dacă aceste acorduri îndeplinesc toate condițiile de aplicare a articolului 85 alineatul (1) din tratat.
84. În lumina celor ce precedă, considerăm că articolul 5 litera (a) din Regulamentul nr. 2790/1999 trebuie interpretat în sensul că, pentru ca obligațiile de neconcurență conținute de acordurile verticale să poată fi convenite pentru o durată mai mare de cinci ani, această reglementare impune în special ca furnizorul bunurilor sau al serviciilor contractuale să fie proprietarul incintelor și al terenurilor din care își exercită activitatea cumpărătorul. O astfel de cerință se aplică începând cu 1 iunie 2000 sau, dacă acordurile în vigoare la 31 mai 2000 îndeplinesc condițiile de exceptare din Regulamentul nr. 1984/83, dintre care în special pe cele prevăzute la articolul 12 alineatul (2) din regulamentul menționat, aceasta se aplică începând cu 1 ianuarie 2002. Este de competența instanței naționale să verifice care dintre cele două ipoteze se aplică în acțiunea principală.
3. Cu privire la a treia și la a patra întrebare
85. Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, instanța națională solicită, în esență, să se stabilească dacă clauzele contractuale referitoare la prețul de vânzare al combustibililor și al carburanților care fac obiectul unui acord de aprovizionare exclusivă, precum cele în cauză în acțiunea principală, sunt interzise de articolul 85 alineatul (1) litera (a) din tratat și nu pot beneficia de aplicarea regimului de exceptare pe categorii prevăzut de Regulamentul nr. 1984/83 și, ulterior, de cel prevăzut de Regulamentul nr. 2790/1999, pentru motivul că astfel de clauze pot limita, indiferent sub ce formă, libertatea revânzătorului de a stabili prețul de vânzare către public a produselor în discuție.
86. Trebuie amintit că articolul 85 alineatul (1) litera (a) din tratat interzice, printre altele, orice acorduri între întreprinderi care pot aduce atingere comerțului dintre statele membre și care „stabilesc, direct sau indirect […], prețuri de vânzare […]”.
87. Astfel cum a statuat Curtea anterior, obligația impusă unui exploatant de stație de distribuție a carburanților de a vinde carburantul la prețul de vânzare către public stabilit de furnizor(28) nu figurează printre restrângerile de concurență care pot beneficia de exceptarea pe categorii prevăzută de Regulamentul nr. 1984/83.
88. În ceea ce privește Regulamentul nr. 2790/1999, articolul 4 litera (a) prevede că exceptarea pe categorii nu se aplică acordurilor verticale care, direct sau indirect, separat ori în combinație cu alți factori sub controlul părților, au ca obiect restrângerea capacității cumpărătorului de a‑și stabili prețul de vânzare, fără a aduce atingere posibilității furnizorului de a impune un preț de vânzare maxim sau de a recomanda un preț de vânzare, cu condiția ca acestea din urmă să nu echivaleze cu un preț de vânzare fix sau minim ca rezultat al presiunii ori al stimulentelor oferite de oricare dintre părți.
89. Rezultă că, astfel cum au susținut toate părțile care au depus observații scrise în fața Curții, indiferent dacă în temeiul Regulamentului nr. 1984/83 sau în temeiul Regulamentului nr. 2790/1999, impunerea de către furnizor a unui preț de vânzare către public fix sau minim, și anume un preț sub care distribuitorul nu mai poate coborî, nu poate beneficia de aplicarea dispozițiilor respective din regulamentele menționate.
90. Dimpotrivă, problema în litigiu între părțile din acțiunea principală constă în a ști dacă, în special față de clauzele contractuale relevante în acțiunea principală, Total îi impune exploatantului, direct sau indirect, respectarea unui preț fix de vânzare către public.
91. Fără îndoială, o astfel de apreciere este de competența instanței de trimitere. Cu toate acestea, pot fi formulate câteva observații față de dosar și pentru a da un răspuns util întrebărilor adresate.
92. În această privință, din decizia de trimitere rezultă că, potrivit contractului de exclusivitate, Total se angajează să îi comunice distribuitorului prețurile de vânzare către public recomandate și să garanteze competitivitatea acestora în funcție de prețurile oferite cu bună‑credință de alți concurenți din regiune. Astfel cum în mod întemeiat arată guvernul spaniol și Comisia, exploatantul stației de distribuție a carburanților nu pare, așadar, constrâns să aplice un preț fix sau minim impus de furnizor, ci, dimpotrivă, este liber fie să practice prețuri mai ridicate decât cele recomandate, fie să le acorde clienților săi rabaturi, diminuându-și propria marjă de profit, pentru a încuraja astfel concurența dintre distribuitorii aceleiași mărci.
93. Această apreciere nu pare să fie pusă în discuție de cel de al doilea angajament tarifar al Total, asupra căruia s‑a atras atenția în decizia de trimitere, în temeiul căruia furnizorul se obligă să stabilească prețul carburantului la exploatantul stației de distribuție a carburanților în cele mai avantajoase condiții pe care le negociază cu alți exploatanți care se pot stabili în Barcelona, fără a fi în niciun caz superior prețului mediu stabilit de ceilalți furnizori semnificativi de pe piață care operează în Barcelona. Într‑adevăr, această clauză nu se referă decât la prețul tranzacțiilor convenit între cei doi operatori părți la contract, și nu la prețul de vânzare către public.
94. În observațiile sale scrise și în cadrul ședinței, Pedro IV a insistat totuși asupra împrejurării că, în pofida modului de redactare a prevederilor contractului de exclusivitate, Total ar stabili, în mod indirect, prețul de vânzare către public, practică ce ar transforma în fapt prețul recomandat într‑un preț de vânzare către public fix sau minim.
95. Deși este adevărat că folosirea de mijloace indirecte de stabilire de către furnizor a prețului de vânzare către public ar exclude, în fapt, beneficierea de exceptările pe categorii prevăzute de Regulamentele nr. 1984/83 și, respectiv, nr. 2790/1999(29), nu este mai puțin adevărat că exactitatea celor afirmate de Pedro IV trebuie verificată de instanța a quo, care nu s‑a referit la acest aspect în decizia de trimitere.
96. În lumina observațiilor precedente, propunem Curții să răspundă la a treia și la a patra întrebare în sensul că, atât în temeiul Regulamentului nr. 1984/83, cât și în temeiul Regulamentului nr. 2790/1999, impunerea, în mod direct sau indirect, de către furnizor a unui preț de vânzare către public fix sau minim, și anume un preț sub care distribuitorul nu poate să coboare, nu poate să beneficieze de aplicarea dispozițiilor respective de exceptare pe categorii din regulamentele menționate. Este de competența instanței de trimitere ca, atât față de clauzele contractuale opozabile părților din acțiunea principală, cât și față de împrejurările proprii acțiunii principale, să verifice dacă furnizorul îi impune distribuitorului, în mod indirect, un preț de vânzare către public fix sau minim.
V – Concluzie
97. Pentru motivele dezvoltate în cele ce precedă, considerăm că trebuie să se răspundă la întrebările adresate de Audiencia Provincial de Barcelona după cum urmează:
„1) Articolul 12 alineatul (2) din Regulamentul (CEE) nr. 1984/83 al Comisiei din 22 iunie 1983 privind aplicarea articolului 85 alineatul (3) din tratat categoriilor de acorduri de aprovizionare exclusivă trebuie interpretat în sensul că, printre condițiile sale de aplicare, această dispoziție nu impune ca furnizorul să fie proprietar al terenului pe care a construit stația de distribuție a carburanților pe care o închiriază revânzătorului, inclusiv într‑o situație în care furnizorul este proprietarul stației de distribuție a carburanților în temeiul unui drept de superficie asupra terenului său, acordat de revânzător. Cu toate acestea, este de competența instanței de trimitere să verifice, pe baza unor elemente obiective, dacă operațiunile în discuție în acțiunea principală au fost efectuate în contextul tranzacțiilor comerciale normale sau în mod abuziv, numai cu scopul de a evita durata maximă de zece ani aplicabilă în principiu acordurilor de aprovizionare exclusivă în contextul acordurilor privind stațiile de distribuție a carburanților, prevăzută la articolul 12 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 1984/83.
2) Articolul 5 litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 2790/1999 al Comisiei din 22 decembrie 1999 privind aplicarea articolului 81 alineatul (3) din tratat categoriilor de acorduri verticale și practici concertate trebuie interpretat în sensul că această dispoziție impune în special ca, pentru ca obligațiile de neconcurență cuprinse în acordurile verticale să poată fi aplicate pe perioadă mai mare de cinci ani, furnizorul bunurilor sau al serviciilor prevăzute prin contract să fie proprietarul incintelor și al terenurilor din care cumpărătorul își exercită activitatea. O astfel de cerință se aplică începând cu 1 iunie 2000 sau, dacă acordurile în vigoare la 31 mai 2000 îndeplinesc condițiile de exceptare din Regulamentul nr. 1984/83, dintre care în special pe cele prevăzute la articolul 12 alineatul (2) din regulamentul menționat, aceasta se aplică începând cu 1 ianuarie 2002. Este de competența instanței naționale să verifice care dintre cele două ipoteze se aplică în acțiunea principală.
3) Atât în temeiul Regulamentului nr. 1984/83, cât și în temeiul Regulamentului nr. 2790/1999, impunerea, în mod direct sau indirect, de către furnizor a unui preț de vânzare către public fix sau minim, și anume un preț sub care distribuitorul nu poate să coboare, nu poate să beneficieze de aplicarea dispozițiilor respective de exceptare pe categorii din regulamentele menționate. Este de competența instanței de trimitere ca, atât față de clauzele contractuale opozabile părților din acțiunea principală, cât și față de împrejurările proprii acțiunii principale să verifice dacă furnizorul îi impune distribuitorului, în mod indirect, un preț de vânzare către public fix sau minim.”