HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)
28 martie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Mediu – Directiva 2008/98/CE și Decizia 2000/532/CE – Deșeuri – Clasificarea ca deșeuri periculoase – Deșeuri cărora li se pot atribui coduri aferente atât deșeurilor periculoase, cât și deșeurilor nepericuloase”
În cauzele conexate C‑487/17-C‑489/17,
având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), prin deciziile din 21 iulie 2017, primite de Curte la 10 august 2017, în procedurile penale împotriva
Alfonso Verlezza,
Riccardo Traversa,
Irene Cocco,
Francesco Rando,
Carmelina Scaglione,
Francesco Rizzi,
Antonio Giuliano,
Enrico Giuliano,
Refecta Srl,
E. Giovi Srl,
Vetreco Srl,
SE.IN Srl (C‑487/17),
Carmelina Scaglione (C‑488/17),
MAD Srl (C‑489/17),
cu participarea:
Procuratore della Repubblica presso il Tribunale di Roma,
Procuratore generale della Repubblica presso la Corte suprema di cassazione,
CURTEA (Camera a zecea),
compusă din domnul K. Lenaerts, președintele Curții, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a zecea, și domnii F. Biltgen (raportor) și E. Levits, judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: domnul R. Schiano, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 septembrie 2018,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Verlezza, de V. Spigarelli, avvocato;
– pentru domnul Rando, de F. Giampietro, avvocato;
– pentru domnii E. și A. Giuliano, de L. Imperato, avvocato;
– pentru E. Giovi Srl, de F. Pugliese și de L. Giampietro, avvocatesse;
– pentru Vetreco Srl, de G. Sciacchitano, avvocato;
– pentru MAD Srl, de R. Mastroianni, de F. Lettera și de M. Pizzutelli, avvocati;
– pentru Procuratore della Repubblica presso il Tribunale di Roma, de G. Pignatone și de A. Galanti, în calitate de agenți;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. Palatiello, avvocato dello Stato;
– pentru Comisia Europeană, de G. Gattinara, de F. Thiran și de E. Sanfrutos Cano, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 15 noiembrie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive (JO 2008, L 312, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 1357/2014 al Comisiei din 18 decembrie 2014 (JO 2014, L 365, p. 89, rectificare în JO 2017, L 42, p. 43) (denumită în continuare „Directiva 2008/98”) și a anexei III la aceasta, precum și a punctului 2 din rubrica intitulată „Evaluare și clasificare” din anexa la Decizia 2000/532/CE a Comisiei din 3 mai 2000 de înlocuire a Deciziei 94/3/CE de stabilire a unei liste de deșeuri în temeiul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului privind deșeurile și a Directivei 94/904/CE a Consiliului de stabilire a unei liste de deșeuri periculoase în temeiul articolului 1 alineatul (4) din Directiva 91/689/CEE a Consiliului privind deșeurile periculoase (JO 2000, L 226, p. 3, Ediție specială, 15/vol. 6, p. 69), astfel cum a fost modificată prin Decizia 2014/955/UE a Comisiei din 18 decembrie 2014 (JO 2014, L 370, p. 44) (denumită în continuare „Decizia 2000/532”).
2 Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor proceduri penale îndreptate împotriva domnilor Alfonso Verlezza și Riccardo Traversa, a doamnei Irene Cocco, a domnului Francesco Rando, a doamnei Carmelina Scaglione, a domnilor Francesco Rizzi, Antonio Giuliano și Enrico Giuliano, a Refecta Srl, a E. Giovi Srl, a Vetreco Srl, a SE.IN Srl (cauza C‑487/17), a doamnei Carmelina Scaglione (cauza C‑488/17) și a MAD Srl (cauza C‑489/17) pentru săvârșirea de infracțiuni privind printre altele trafic ilegal de deșeuri.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Directiva 2008/98 enunță în considerentul (14):
„Clasificarea deșeurilor ca periculoase ar trebui să se bazeze, printre altele, pe legislația comunitară în materie de substanțe chimice, în special în privința clasificării preparatelor ca preparate periculoase, inclusiv în ceea ce privește valorile concentrației‑limită utilizate în scopul acestei clasificări. Deșeurile periculoase ar trebui să fie reglementate conform unor norme stricte, pentru a preveni sau limita, pe cât posibil, potențialele efecte negative asupra mediului și asupra sănătății populației rezultate în urma unei gestionări necorespunzătoare. În plus, este necesară menținerea sistemului prin care au fost clasificate deșeurile și deșeurile periculoase în conformitate cu lista tipurilor de deșeuri, astfel cum a fost stabilită ultima dată prin Decizia 2000/532 […], pentru a încuraja o clasificare armonizată a deșeurilor și pentru a se asigura determinarea armonizată a deșeurilor considerate periculoase în cadrul Comunității.”
4 Articolul 3 din Directiva 2008/98 conține printre altele următoarele definiții:
„1. «deșeuri» înseamnă orice substanță sau obiect pe care deținătorul le aruncă sau are intenția sau obligația să le arunce;
2. «deșeuri periculoase» înseamnă orice deșeuri care prezintă una sau mai multe din proprietățile periculoase enumerate în anexa III;
[…]
6. «deținător de deșeuri» înseamnă producătorul deșeurilor sau persoana fizică sau juridică care se află în posesia acestora;
7. «comerciant» înseamnă orice întreprindere care acționează în nume propriu pentru cumpărarea și pentru vânzarea ulterioară a deșeurilor, inclusiv acei comercianți care nu intră fizic în posesia deșeurilor;
8. «broker» înseamnă orice întreprindere care se ocupă de valorificarea sau eliminarea deșeurilor în numele altor persoane, inclusiv brokerii care nu intră fizic în posesia deșeurilor;
9. «gestionarea deșeurilor» înseamnă colectarea, transportul, valorificarea și eliminarea deșeurilor, inclusiv supervizarea acestor operațiuni și întreținerea ulterioară a amplasamentelor de eliminare, inclusiv acțiunile întreprinse de un comerciant sau un broker;
10. «colectare» înseamnă strângerea deșeurilor, inclusiv sortarea și stocarea preliminară a deșeurilor, în vederea transportării la o instalație de tratare;
[…]”
5 Articolul 4 alineatul (2) al treilea paragraf din această directivă prevede:
„Statele membre iau în considerare principiile generale ale protecției mediului, al precauției și durabilității, fezabilității tehnice și viabilității economice, protecției resurselor, precum și impactul global asupra mediului, sănătății populației, economiei și societății, conform articolelor 1 și 13.”
6 Articolul 7 din această directivă, intitulat „Lista deșeurilor”, prevede:
„(1) Măsurile destinate să modifice elemente neesențiale ale prezentei directive cu privire la actualizarea listei deșeurilor stabilită prin Decizia 2000/532/CE sunt adoptate în conformitate cu procedura de reglementare cu control menționată la articolul 39 alineatul (2). Lista deșeurilor include deșeuri periculoase și ia în considerare originea și compoziția deșeurilor și, dacă este cazul, valorile‑limită de concentrație a substanțelor periculoase. Lista de deșeuri este obligatorie pentru a determina dacă un deșeu trebuie considerat deșeu periculos. Includerea unui obiect sau a unei substanțe în listă nu înseamnă că respectivul obiect sau respectiva substanță va fi considerat(ă) deșeu în orice împrejurare. O substanță sau un obiect este considerat deșeu numai în cazul în care corespunde definiției de la articolul 3 punctul 1.
(2) Un stat membru poate considera că anumite deșeuri sunt periculoase în cazul în care, chiar dacă nu figurează pe lista de deșeuri, acestea prezintă una sau mai multe dintre proprietățile enumerate în anexa III. Statul membru notifică astfel de situații Comisiei fără întârziere. Acesta le consemnează în raportul prevăzut la articolul 37 alineatul (1) și furnizează Comisiei toate informațiile relevante. În lumina notificărilor primite, lista este reexaminată pentru a determina dacă aceasta trebuie adaptată.
(3) În cazul în care un stat membru deține dovezi conform cărora anumite deșeuri care figurează pe listă ca fiind periculoase nu prezintă niciuna din proprietățile enumerate în anexa III, acesta le poate trata ca nepericuloase. Statul membru notifică fără întârziere situațiile de acest tip Comisiei și furnizează Comisiei toate dovezile necesare. În lumina notificărilor primite, lista este reexaminată pentru a determina dacă aceasta trebuie adaptată.
(4) Reclasificarea deșeurilor periculoase ca deșeuri nepericuloase nu se poate realiza prin diluarea sau amestecarea acestora în scopul de a diminua concentrațiile inițiale de substanțe periculoase la un nivel mai mic decât nivelul prevăzut pentru ca un deșeu să fie definit ca fiind periculos.
[…]
(6) Statele membre pot considera deșeurile drept nepericuloase în conformitate cu lista deșeurilor menționată la alineatul (1).
[…]”
7 Anexa III la Directiva 2008/98/CE conține lista diferitor proprietăți care fac ca deșeurile să fie periculoase. În ceea ce privește „metodele de testare”, anexa menționată prevede:
„Metodele care trebuie utilizate sunt descrise în Regulamentul (CE) nr. 440/2008 al Comisiei [de stabilire a metodelor de testare în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH) (JO 2008, L 142, p. 1)] și în alte norme relevante ale [Comitetului European de Standardizare (CEN)] sau în alte metode de testare și orientări recunoscute la nivel internațional.”
8 Potrivit rubricii intitulate „Evaluare și clasificare” din anexa la Decizia 2000/532:
„1. Evaluarea proprietăților periculoase ale deșeurilor
La evaluarea proprietăților periculoase ale deșeurilor se aplică criteriile stabilite în anexa III la Directiva 2008/98/CE. În ceea ce privește proprietățile periculoase HP 4, HP 6 și HP 8, la evaluare se aplică valorile‑limită aferente fiecărei substanțe, conform indicațiilor prevăzute în anexa III la Directiva 2008/98/CE. În cazul în care o substanță este prezentă în deșeuri sub valoarea‑limită a acesteia, substanța nu se include în calcularea niciunui prag. În cazul în care proprietatea periculoasă a unui deșeu a fost evaluată pe baza unui test și prin utilizarea concentrațiilor de substanțe periculoase, conform indicațiilor din anexa III la Directiva 2008/98/CE, rezultatele testului primează.
2. Clasificarea unui deșeu ca fiind periculos
Orice deșeu marcat cu un asterisc (*) în lista deșeurilor va fi considerat deșeu periculos, în temeiul Directivei [2008/98], cu excepția cazului în care se aplică articolul 20 din această directivă.
În ceea ce privește deșeurile cărora li s‑ar putea atribui coduri aferente deșeurilor periculoase și nepericuloase, se aplică următoarele:
– o mențiune în lista armonizată de deșeuri marcate ca periculoase, care au o referire specifică sau generală la «substanțe periculoase», este adecvată în cazul unui deșeu numai atunci când acesta conține substanțe periculoase relevante din cauza cărora deșeul respectiv prezintă una sau mai multe proprietăți periculoase HP 1-HP 8 și/sau HP 10-HP 15, după cum se menționează în anexa III la Directiva [2008/98]. Evaluarea unei proprietăți periculoase HP 9 ca fiind «infecțioasă» se face în conformitate cu legislația relevantă sau cu documentele de referință ale statelor membre;
– o proprietate periculoasă poate fi evaluată prin utilizarea concentrației de substanțe din deșeul respectiv, astfel cum se precizează în anexa III la Directiva [2008/98] sau, dacă nu se prevede altfel în Regulamentul (CE) nr. 1272/2008, prin efectuarea unui test conform cu [Regulamentul nr. 440/2008] ori cu alte metode de testare și orientări recunoscute pe plan internațional, ținându‑se seama de articolul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1272/2008 în ceea ce privește testarea pe animale și pe oameni;
[…]”
9 Regulamentul nr. 1357/2014 enunță în considerentul (2):
„Conform Directivei 2008/98/CE, clasificarea deșeurilor ca periculoase ar trebui să se bazeze, printre altele, pe legislația Uniunii în materie de substanțe chimice, în special în privința clasificării preparatelor ca preparate periculoase, inclusiv în ceea ce privește valorile‑limită de concentrație utilizate în scopul acestei clasificări. În plus, este necesar să se mențină sistemul prin care au fost clasificate deșeurile și deșeurile periculoase în conformitate cu lista tipurilor de deșeuri, astfel cum a fost stabilită ultima dată prin Decizia 2000/532 […], pentru a se încuraja o clasificare armonizată a deșeurilor și pentru a se asigura determinarea armonizată a deșeurilor considerate periculoase în cadrul Uniunii.”
Dreptul italian
10 Potrivit celor indicate de instanța de trimitere, dispozițiile fundamentale în materie de deșeuri figurează în prezent în Decretul legislativ nr. 152 din 3 aprilie 2006 (supliment ordinar la GURI nr. 88 din 14 aprilie 2006, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 152/2006”). În special, articolul 184 din acest decret reglementează clasificarea deșeurilor, făcând distincție, în funcție de originea acestora, între deșeurile urbane și deșeurile speciale, care, la rândul lor, pot fi diferențiate, în funcție de caracteristicile lor periculoase, în deșeuri periculoase și deșeuri nepericuloase. Acest articol 184 a făcut obiectul mai multor modificări.
11 La origine, articolul respectiv prevedea, la alineatul 4, întocmirea, prin adoptarea unui decret interministerial, unei liste de deșeuri în conformitate cu diverse dispoziții ale dreptului Uniunii, în special cu Decizia 2000/532, precizând că, până la adoptarea acestui decret, ar fi aplicabile dispozițiile prevăzute de o directivă a ministrului mediului și protecției teritoriului din 9 aprilie 2002, directivă care figurează în anexa D la Decretul legislativ nr. 152/2006. În plus, același articol califica drept deșeuri periculoase deșeurile nemenajere specificate în mod expres ca atare în acest scop printr‑un asterisc pe lista prevăzută în această anexă D.
12 Legea nr. 116 din 11 august 2014 (supliment ordinar la GURI nr. 192 din 20 august 2014, denumită în continuare „Legea nr. 116/2014”), care a convertit, cu modificări, Decretul‑lege nr. 91 din 24 iunie 2014 în lege, a modificat preambulul anexei D la Decretul legislativ nr. 152/2006 introducând următoarele dispoziții:
„1. Clasificarea deșeurilor se efectuează de către producător, care le atribuie codul CED [catalogul european al deșeurilor] corespunzător, aplicând dispozițiile cuprinse în Decizia [2000/532].
2. În cazul în care un deșeu este clasificat sub un cod CED ca deșeu periculos «absolut», este periculos, fără nicio altă precizare. Proprietățile periculoase pe care le prezintă deșeul, definite la punctele H 1-H 15, trebuie să fie stabilite în scopul gestionării acestui deșeu.
3. În cazul în care un deșeu este clasificat sub un cod CED ca deșeu nepericulos «absolut», este nepericulos, fără nicio altă precizare.
4. În cazul în care un deșeu este clasificat cu coduri în oglindă, unul periculos și altul nepericulos, pentru a stabili dacă deșeul este sau nu periculos trebuie să se determine proprietățile periculoase ale acestuia. Pentru a determina proprietățile periculoase ale unui deșeu, trebuie efectuate următoarele verificări: a) identificarea compușilor prezenți în deșeu, cu ajutorul: fișei informative a producătorului; cunoașterii procesului chimic; eșantionării și analizării deșeului; b) determinarea pericolelor asociate unor astfel de compuși, cu ajutorul: reglementării europene privind etichetarea substanțelor și preparatelor periculoase; surselor de informare europene și internaționale; fișei cu datele de securitate ale produselor din care rezultă deșeul; c) stabilirea aspectului dacă concentrațiile de compuși conținuți fac ca deșeul să prezinte proprietăți periculoase, prin compararea concentrațiilor evidențiate prin analiza chimică cu valoarea‑limită pentru frazele de risc specifice părților componente sau prin efectuarea de teste pentru a verifica dacă deșeul prezintă proprietăți periculoase.
5. În cazul în care părțile componente ale unui deșeu sunt evidențiate prin analize chimice fără o altă precizare și nu sunt cunoscuți compușii specifici care îl formează, pentru a identifica proprietățile periculoase ale deșeului trebuie luați ca referință compușii cei mai periculoși, în temeiul principiului precauției.
6. Atunci când substanțele prezente într‑un deșeu nu sunt cunoscute sau nu sunt determinate prin modalitățile prevăzute la alineatele precedente ori atunci când proprietățile periculoase nu pot fi determinate, deșeul se clasifică drept deșeu periculos.
7. Clasificarea se face în orice caz înainte ca deșeul să fie îndepărtat din locul de producție.”
Litigiile principale și întrebările preliminare
13 Cererile de decizie preliminară au fost formulate în cadrul a trei litigii în legătură cu proceduri penale inițiate împotriva unui număr de aproximativ 30 de inculpați acuzați de infracțiuni legate de tratarea deșeurilor periculoase.
14 Reiese din deciziile de trimitere că inculpații menționați, în calitățile lor de administratori ai unor depozite de deșeuri, ai unor societăți de colectare și de producere a deșeurilor, precum și ai unor societăți responsabile cu efectuarea analizelor chimice ale deșeurilor, sunt suspectați că au realizat, cu încălcarea articolului 260 din Decretul legislativ nr. 152/2006, un trafic ilicit de deșeuri. Acestora li se reproșează, în raport cu deșeurile cărora le puteau fi atribuite fie coduri aferente unor deșeuri periculoase, fie coduri aferente unor deșeuri nepericuloase (denumite în continuare „coduri în oglindă”), că au tratat aceste deșeuri ca deșeuri nepericuloase. Pe baza unor analize chimice neexhaustive și parțiale, aceștia ar fi atribuit deșeurilor menționate coduri aferente unor deșeuri nepericuloase și, în continuare, le‑ar fi tratat în depozite pentru deșeuri nepericuloase.
15 În acest context, Giudice per le indagini preliminari del Tribunale di Roma (judecătorul de instrucție de pe lângă Tribunalul din Roma, Italia) a dispus diverse măsuri de sechestru care vizau depozitele de deșeuri în care deșeurile în cauză fuseseră tratate, precum și capitalurile care aparțineau proprietarilor acestor depozite de deșeuri și, în acest context, a numit un comisar judiciar responsabil cu gestionarea respectivelor depozite de deșeuri și a siturilor de colectare și de producere a deșeurilor pentru o perioadă de șase luni.
16 Sesizat cu mai multe acțiuni introduse de inculpați împotriva măsurilor respective, Tribunale di Roma (Tribunalul din Roma) a hotărât, prin trei ordonanțe separate, să anuleze aceste măsuri.
17 Procuratore della Repubblica presso il Tribunale di Roma (Parchetul de pe lângă Tribunalul din Roma) a introdus trei căi de atac împotriva ordonanțelor menționate la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia).
18 Potrivit acestei instanțe, cauzele principale se referă la stabilirea criteriilor care trebuie aplicate la evaluarea proprietăților periculoase pe care le prezintă deșeurile cărora le pot fi atribuite coduri în oglindă. În această privință, instanța menționată precizează că determinarea respectivelor criterii este o problemă care a interesat jurisprudența și doctrina naționale în cursul ultimilor zece ani și că au fost adoptate două soluții diferite în legătură cu interpretarea care trebuie dată dispozițiilor pertinente atât din dreptul național, cât și din dreptul Uniunii.
19 Astfel, pe de o parte, potrivit așa‑numitei teze „a certitudinii” sau a „periculozității prezumate”, care s‑ar inspira din principiul precauției, în prezența unor deșeuri cărora le pot fi atribuite coduri în oglindă, deținătorul acestora are obligația de a răsturna o prezumție de periculozitate a acestor deșeuri, fiind, prin urmare, obligat să efectueze analize cu scopul de a verifica lipsa oricărei substanțe periculoase în deșeurile în cauză.
20 Pe de altă parte, în conformitate cu teza denumită „a probabilității”, care se inspiră din principiul dezvoltării durabile și care se bazează pe versiunea în limba italiană a punctului 2 din rubrica intitulată „Evaluare și clasificare” din anexa la Decizia 2000/532, deținătorul de deșeuri cărora le pot fi atribuite coduri în oglindă ar dispune de o putere de apreciere în cazul în care ar stabili, în prealabil, caracterul periculos al deșeurilor în cauză prin intermediul unor analize adecvate. Astfel, deținătorul deșeurilor menționate ar putea să își limiteze analizele la substanțele care, cu un nivel de probabilitate ridicat, pot fi conținute în produsele aflate la baza procesului de producție a deșeului în cauză.
21 În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzelor și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, care sunt formulate în termeni identici în cauzele C‑487/17-C‑489/17:
„1) Anexa la Decizia [2000/532], precum și [anexa III la Directiva 2008/98] trebuie interpretate, în ceea ce privește clasificarea deșeurilor cu coduri în oglindă, în sensul că producătorul deșeurilor, în cazul în care nu este cunoscută compoziția acestora, trebuie să efectueze caracterizarea lor prealabilă și, în caz afirmativ, în ce limite?
2) Căutarea substanțelor periculoase trebuie făcută pe baza unor metode uniforme prestabilite?
3) Căutarea substanțelor periculoase trebuie să se întemeieze pe o verificare exactă și reprezentativă care să țină seama de compoziția deșeului, în cazul în care aceasta este deja cunoscută sau a fost identificată în etapa de caracterizare, sau, dimpotrivă, trebuie să fie efectuată potrivit unor criterii de probabilitate, având în vedere substanțe care ar putea fi în mod rezonabil prezente într‑un deșeu?
4) În caz de îndoială sau de imposibilitate de a stabili cu certitudine prezența sau absența substanțelor periculoase într‑un deșeu, acesta din urmă trebuie să fie totuși clasificat și tratat ca deșeu periculos în temeiul principiului precauției?”
22 Prin Decizia președintelui Curții din 7 septembrie 2017, cauzele C‑487/17-C‑489/17 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la admisibilitate
23 Domnul Rando, Vetreco și Procuratore generale della Repubblica presso la Corte suprema di cassazione (Parchetul General de pe lângă Curtea de Casație, Italia) consideră că cererile de decizie preliminară sunt inadmisibile și trebuie, prin urmare, să fie respinse.
24 Potrivit domnului Rando, întrebările preliminare sunt lipsite de pertinență, deoarece se bazează pe aplicarea Legii nr. 116/2014. Or, aceasta din urmă ar constitui o „reglementare tehnică”, care ar fi trebuit să fie notificată în prealabil Comisiei. Întrucât această notificare nu a avut loc, legea respectivă nu s‑ar putea aplica particularilor.
25 Vetreco susține că întrebările preliminare nu sunt indispensabile pentru soluționarea litigiilor principale, având în vedere că jurisprudența italiană a definit criteriile conform cărora trebuie să se clasifice deșeurile care pot intra sub incidența codurilor oglinzi. Instanța de trimitere ar trebui, așadar, să se limiteze la aprecierea situației de fapt și să aplice jurisprudența sa, fără a fi necesar pentru aceasta să solicite Curții să se pronunțe.
26 Parchetul General de pe lângă Curtea de Casație susține, în primul rând, că întrebările adresate nu identifică cu precizie dispozițiile dreptului Uniunii a căror interpretare este solicitată, întrucât numai prima dintre acestea conține o trimitere generică la Decizia 2000/532 și la Directiva 2008/98. În continuare, aceste întrebări nu ar îndeplini nici criteriile de autosuficiență, întrucât acestea nu sunt clare în sine. În sfârșit, deciziile de trimitere nu ar conține nicio explicație privind clasificarea ilegală pretins săvârșită în anii 2013-2015, iar instanța de trimitere nu ar fi explicat legătura logică și argumentativă între, pe de o parte, singura îndoială de interpretare prevăzută în motivele acestor decizii, cu privire la termenii „adecvată” și „relevante” care figurează la punctul 2 din rubrica intitulată „Evaluare și clasificare” din anexa la Decizia 2000/532, și, pe de altă parte, întrebările preliminare, care privesc aspecte care nu au fost abordate în aceste motive.
27 În această privință, este necesar să se amintească faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, procedura prevăzută la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale. Rezultă de aici că numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (a se vedea printre altele Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur‑Bloem, C‑28/95, EU:C:1997:369, punctul 24, precum și Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței și alții, C‑310/10, EU:C:2011:467, punctul 25).
28 În consecință, dacă întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei prevederi de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea printre altele Hotărârea din 17 iulie 1997, Leur‑Bloem, C‑28/95, EU:C:1997:369, punctul 25, precum și Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței și alții, C‑310/10, EU:C:2011:467, punctul 26).
29 Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate (a se vedea printre altele Hotărârea din 11 iulie 2006, Chacón Navas, C‑13/05, EU:C:2006:456, punctul 33, Hotărârea din 7 iulie 2011, Agafiței și alții, C‑310/10, EU:C:2011:467, punctul 27, precum și Hotărârea din 2 martie 2017, Pérez Retamero, C‑97/16, EU:C:2017:158, punctul 22).
30 În speță, mai întâi, trebuie să se constate că, deși este adevărat că descrierea cadrului factual și normativ cuprinsă în cererile de decizie preliminară este succintă, nu este mai puțin adevărat că această descriere corespunde cerințelor articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții și, prin urmare, permite acesteia din urmă să înțeleagă atât faptele, cât și cadrul juridic în care au intervenit litigiile principale.
31 În continuare, este necesar să se adauge că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 18-20 din prezenta hotărâre, instanța de trimitere a explicat motivele care au determinat‑o să solicite interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii care fac obiectul întrebărilor preliminare.
32 În sfârșit,trebuie amintit că, potrivit articolului 10 din Directiva 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998, referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 1998, L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO 1998, L 217, p. 18, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 282), statele membre nu sunt supuse nici obligației de a notifica Comisiei proiectul de reglementare tehnică, nici celei de a o informa atunci când își îndeplinesc obligațiile care decurg din directive ale Uniunii.
33 În speță, nu se contestă că, prin adoptarea dispozițiilor Legii nr. 116/2014, Republica Italiană și‑a îndeplinit obligațiile care decurg din directivele în materie de clasificare a deșeurilor, în special din Directiva 2008/98. Prin urmare, presupunând că Legea nr. 116/2014 intră în domeniul de aplicare al Directivei 98/34, lipsa notificării acestor dispoziții de către statul membru menționat nu ar constitui un viciu de procedură substanțial de natură să determine inaplicabilitatea reglementărilor tehnice în cauză în privința particularilor. Această lipsă nu aduce atingere opozabilității lor față de particulari și, prin urmare, nu are, ca atare, nicio incidență asupra admisibilității întrebărilor preliminare.
34 Având în vedere aceste considerații, este necesar să se constate că cererile de decizie preliminară conțin elementele de fapt și de drept necesare pentru a permite Curții să furnizeze un răspuns util instanței de trimitere.
35 Prin urmare, cererile de decizii preliminare sunt admisibile.
Cu privire la fond
Cu privire la primele trei întrebări
36 Prin intermediul primelor trei întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă anexa III la Directiva 2008/98, precum și anexa la Decizia 2000/532 trebuie interpretate în sensul că deținătorul unui deșeu susceptibil de a fi încadrat sub coduri în oglindă, dar a căror componență nu este cunoscută de la început, trebuie, în vederea acestei clasificări, să determine compoziția respectivă și să verifice dacă deșeul în cauză conține una sau mai multe substanțe periculoase pentru a stabili dacă acest deșeu prezintă proprietăți periculoase, precum și, în caz afirmativ, cu ce grad de determinare și potrivit căror metode.
37 Cu titlu introductiv, trebuie să se precizeze că, pornind de la premisa că deșeurile în discuție în acțiunea principală, care rezultă din tratarea mecanică a deșeurilor municipale, sunt susceptibile de a intra sub incidența codurilor în oglindă, instanța de trimitere a delimitat în mod clar obiectul întrebărilor sale preliminare astfel încât nu este necesar, contrar a ceea ce au susținut unele dintre părțile din litigiul principal, ca Curtea să se pronunțe cu privire la aspectul dacă calificarea efectuată de instanța de trimitere este corectă sau nu.
38 Potrivit articolului 3 punctul 2 din Directiva 2008/98, constituie deșeuri periculoase „orice deșeuri care prezintă una sau mai multe din proprietățile periculoase enumerate în anexa III” la această directivă. Trebuie să se observe, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 33 din concluzii, că această directivă condiționează gestionarea deșeurilor periculoase de cerințe specifice privind urmărirea, ambalarea și etichetarea lor, interdicția de a le amesteca cu alte deșeuri periculoase sau cu alte deșeuri, substanțe sau materii, precum și faptul că deșeurile periculoase nu pot fi tratate decât în instalații desemnate în mod specific, care au obținut o autorizație specială.
39 Astfel cum reiese din cuprinsul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2008/98, pentru a se stabili dacă un deșeu este inclus în lista de deșeuri stabilită prin Decizia 2000/532, care este obligatorie în ceea ce privește determinarea deșeurilor care sunt considerate deșeuri periculoase, este necesar să se ia în considerare „originea și compoziția deșeurilor și, dacă este cazul, valorile‑limită de concentrație a substanțelor periculoase”, având în vedere că acestea din urmă permit să se verifice dacă un deșeu prezintă una sau mai multe dintre proprietățile periculoase enumerate în anexa III la această directivă.
40 Prin urmare, în cazul în care compoziția unui deșeu căruia i se pot atribui coduri în oglindă nu este cunoscută de la început, deținătorul acestuia, în calitate de responsabil cu gestiunea, are obligația de a colecta informații susceptibile să îi permită să dobândească o cunoaștere suficientă a compoziției respective și, prin aceasta, atribuie respectivului deșeu codul corespunzător.
41 Astfel, în lipsa obținerii acestor informații, deținătorul unui astfel de deșeu riscă să nu își îndeplinească obligațiile în calitate de responsabil cu gestionarea acestuia, în cazul în care se dovedește ulterior că acest deșeu a fost tratat ca deșeu nepericulos, în condițiile în care prezenta una sau mai multe dintre proprietățile periculoase enumerate în anexa III la Directiva 2008/98.
42 Trebuie observat că, așa cum a arătat avocatul general la punctul 52 din concluzii, există diferite metode pentru a colecta informațiile necesare cu privire la compoziția deșeurilor, care permit, prin urmare, să se identifice eventuala prezență a unor substanțe periculoase, precum și a uneia sau mai multora dintre proprietățile periculoase enumerate în anexa III la Directiva 2008/98.
43 În plus față de metodele indicate în rubrica „Metode de testare” din anexa respectivă, deținătorul de deșeuri poate printre altele să utilizeze:
– informațiile privind procesul de fabricație sau procesul chimic „generator de deșeuri”, precum și intermediarii și substanțele care intră în acest procedeu sau în acest proces, inclusiv avizele unor experți;
– informațiile furnizate de producătorul inițial al substanței sau al obiectului înainte de eliminarea acestuia, în special fișele cu date de securitate, etichetele sau fișele produsului;
– bazele de date ale analizelor deșeurilor la nivelul statelor membre și
– eșantionarea și analiza chimică a deșeurilor.
44 În ceea ce privește eșantionarea și analiza chimică, este necesar să se precizeze, după cum a subliniat avocatul general la punctul 69 din concluzii, că aceste metode trebuie să ofere garanțiile de eficacitate și de reprezentativitate.
45 Trebuie remarcat faptul că analiza chimică a unui deșeu trebuie, desigur, să îi permită deținătorului său să dobândească o cunoaștere suficientă a compoziției respectivului deșeu pentru a verifica dacă deșeul menționat prezintă una sau mai multe proprietăți periculoase enumerate în anexa III la Directiva 2008/98. Cu toate acestea, nicio dispoziție din reglementarea Uniunii în discuție nu poate fi interpretată în sensul că obiectul acestei analize ar consta în a verifica absența oricărei substanțe periculoase în deșeul în cauză, astfel încât deținătorul deșeului ar avea obligația de a răsturna o prezumție de periculozitate a acestui deșeu.
46 Astfel, trebuie amintit, pe de o parte, că, în ceea ce privește obligațiile care decurg din articolul 4 din Directiva 2008/98, reiese în mod clar din cuprinsul alineatului (2) al acestui articol că statele membre trebuie, atunci când aplică ierarhia deșeurilor prevăzută de această directivă, să ia măsurile adecvate pentru a încuraja soluțiile care produc cel mai bun rezultat global în privința mediului (Hotărârea din 15 octombrie 2014, Comisia/Italia, C‑323/13, nepublicată, EU:C:2014:2290, punctul 36). Astfel, articolul menționat prevede că statele membre iau în considerare fezabilitatea tehnică și viabilitatea economică, astfel încât dispozițiile directivei menționate nu pot fi interpretate în sensul că ar impune deținătorului unui deșeu obligații nerezonabile, atât din punct de vedere tehnic, cât și economic, în materie de gestionare a deșeurilor. Pe de altă parte, în conformitate cu punctul 2 prima liniuță din rubrica intitulată „Evaluare și clasificare” din anexa la Decizia 2000/532, clasificarea unui deșeu susceptibil de a intra sub incidența codurilor oglindă ca „deșeu periculos” nu este adecvată decât dacă acest deșeu conține substanțe periculoase care îi conferă una sau mai multe proprietăți periculoase enumerate în anexa III la Directiva 2008/98. Rezultă că deținătorul unui deșeu, fără a fi obligat să verifice lipsa oricărei substanțe periculoase în deșeul în discuție, are totuși obligația de a le căuta pe cele care se pot găsi în acesta în mod rezonabil, neavând, așadar, nicio putere de apreciere în această privință.
47 Această interpretare este, astfel cum au susținut în ședință părțile din litigiile principale, susținută de Comunicarea Comisiei din 9 aprilie 2018 privind orientări tehnice referitoare la clasificarea deșeurilor (JO 2018, C 124, p. 1). Cu toate acestea, întrucât această comunicare este ulterioară faptelor în discuție în cauzele principale, Curtea, ținând seama de caracterul penal al acestor cauze, consideră că nu este necesar să se țină seama de respectiva comunicare în cadrul răspunsurilor sale la întrebările preliminare.
48 De altfel, această interpretare este, de altfel, conformă de asemenea cu principiul precauției, care este unul dintre fundamentele politicii de protecție adoptate de Uniune în domeniul mediului, având în vedere că reiese din jurisprudența Curții că o măsură de protecție precum clasificarea unui deșeu ca fiind periculos nu se impune decât în cazul în care, după o evaluare a riscurilor cât mai completă posibil ținând cont de împrejurările speciale ale cazului în speță, există elemente obiective care demonstrează că o astfel de clasificare se impune (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging, C‑127/02, EU:C:2004:482, punctul 44, precum și Hotărârea din 13 septembrie 2017, Fidenato și alții, C‑111/16, EU:C:2017:676, punctul 51).
49 Având în vedere că deținătorul unui deșeu a reunit informațiile privind compoziția acestui deșeu, îi revine sarcina, în situații precum cele în discuție în litigiul principal, să efectueze evaluarea proprietăților periculoase ale deșeului menționat în conformitate cu punctul 1 din rubrica intitulată „Evaluare și clasificare” din anexa la Decizia 2000/532, pentru a putea să îl clasifice fie pe baza calculului concentrațiilor de substanțe periculoase prezente în același deșeu și în funcție de valorile‑limită indicate, pentru fiecare substanță, în anexa III la Directiva 2008/98, fie pe baza unui test, fie pe baza ambelor metode. În acest din urmă caz, același punct 1 prevede că „rezultatele testului primează”.
50 În ceea ce privește calcularea proprietății periculoase prezentate de un deșeu, rezultă din cuprinsul punctului 2 a doua liniuță din rubrica intitulată „Evaluare și clasificare” din anexa la Decizia 2000/532 că gradul de concentrație a substanțelor periculoase conținute în acest deșeu și care îi pot atribui acestuia din urmă proprietăți periculoase trebuie să fie calculat în conformitate cu indicațiile din anexa III la Directiva 2008/98. Aceasta din urmă conține, în ceea ce privește proprietățile periculoase HP 4-HP 14, instrucțiuni precise în ceea ce privește determinarea concentrațiilor în cauză și stabilește, în tabele specifice diferitor proprietăți periculoase, limitele de concentrație peste sau sub care deșeul în cauză trebuie să fie clasificat ca periculos.
51 În ceea ce privește testele, trebuie, în primul rând, să se arate că evaluarea proprietăților periculoase HP 1-HP 3 trebuie, astfel cum rezultă din anexa III la Directiva 2008/98, să se efectueze pe baza acestei metode în cazul în care acest lucru este „necesar și proporțional”. Rezultă că, în cazul în care evaluarea periculozității unui deșeu poate fi făcută pe baza informațiilor deja obținute astfel încât recurgerea la o testare nu ar fi nici necesară, nici proporțională, deținătorul acestui deșeu poate să efectueze clasificarea acestuia din urmă fără a se recurge la un test.
52 În al doilea rând, este necesar să se constate că, deși este adevărat că, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 64 din concluzii, legiuitorul Uniunii nu a armonizat, în acest stadiu, metodele de analiză și de testare, nu este mai puțin adevărat că atât anexa III la Directiva 2008/98, cât și Decizia 2000/532 fac trimitere în această privință, pe de o parte, la Regulamentul nr. 440/2008 și la notele pertinente ale CEN, precum și, pe de altă parte, la metodele de testare și la orientările recunoscute la nivel internațional.
53 Cu toate acestea, din rubrica intitulată „Metode de testare” din anexa III la Directiva 2008/98 reiese că această trimitere nu exclude faptul că pot fi luate de asemenea în considerare metode de testare dezvoltate la nivel național, cu condiția ca acestea să fie recunoscute la nivel internațional.
54 Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la primele trei întrebări că anexa III la Directiva 2008/98, precum și anexa la Decizia 2000/532 trebuie interpretate în sensul că deținătorul unui deșeu susceptibil de a fi încadrat sub coduri în oglindă, dar a cărui compoziție nu este cunoscută de la început trebuie, în vederea acestei clasificări, să determine compoziția respectivă și să caute substanțele periculoase care se pot găsi în mod rezonabil în compoziția acestuia pentru a stabili dacă respectivul deșeu prezintă proprietăți periculoase și, în acest scop, poate utiliza eșantionări, analize chimice și teste prevăzute de Regulamentul nr. 440/2008 sau orice altă eșantionare, analiză chimică și test recunoscute la nivel internațional.
Cu privire la a patra întrebare
55 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă principiul precauției trebuie interpretat în sensul că, în caz de îndoială cu privire la proprietățile periculoase ale unui deșeu susceptibil de a fi clasificat sub coduri în oglindă sau în caz de imposibilitate de a determina cu certitudine lipsa unor substanțe periculoase în acest deșeu, acesta din urmă trebuie, în aplicarea principiului menționat, să fie clasificat ca deșeu periculos.
56 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie, mai întâi, să se amintească faptul că principiul precauției constituie, potrivit articolului 191 alineatul (2) TFUE, unul dintre fundamentele politicii Uniunii în domeniul mediului.
57 Este necesar, în continuare, să se sublinieze că reiese din jurisprudența Curții că o aplicare corectă a principiului precauției presupune, în primul rând, identificarea consecințelor potențial negative pentru mediu ale deșeurilor în cauză și, în al doilea rând, o evaluare completă a riscului pentru mediu, întemeiată pe cele mai fiabile date științifice disponibile și pe cele mai recente rezultate ale cercetării internaționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2003, Monsanto Agricoltura Italia și alții, C‑236/01, EU:C:2003:431, punctul 113, Hotărârea din 28 ianuarie 2010, Comisia/Franța, C‑333/08, EU:C:2010:44, punctul 92, precum și Hotărârea din 19 ianuarie 2017, Queisser Pharma, C‑282/15, EU:C:2017:26, punctul 56).
58 Curtea deduce de aici că, atunci când se dovedește imposibilă determinarea cu certitudine a existenței sau a întinderii riscului invocat din cauza naturii insuficiente, neconcludente sau imprecise a rezultatelor studiilor efectuate, dar persistă probabilitatea unui prejudiciu real pentru mediu în ipoteza realizării riscului, principiul precauției justifică adoptarea unor măsuri restrictive, cu condiția ca acestea să fie nediscriminatorii și obiective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 ianuarie 2017, Queisser Pharma, C‑282/15, EU:C:2017:26, punctul 57 și jurisprudența citată).
59 Trebuie, în sfârșit, să se constate că, potrivit articolului 4 alineatul (2) al treilea paragraf din Directiva 2008/98, statele membre trebuie să ia în considerare nu numai principiile generale ale precauției și durabilității în materie de protecție a mediului, ci și ale fezabilității tehnice și viabilității economice, protecției resurselor, precum și impactul global asupra mediului și a sănătății populației și efectele economice și sociale. Rezultă că legiuitorul Uniunii, în domeniul specific al gestionării deșeurilor, a intenționat să evalueze comparativ, pe de o parte, principiul precauției, precum și, pe de altă parte, fezabilitatea tehnică și viabilitatea economică, astfel încât deținătorii de deșeuri să nu fie obligați să verifice lipsa oricărei substanțe periculoase în deșeul în cauză, ci să se poată limita să caute substanțele care pot fi prezente în mod rezonabil în acest deșeu și să evalueze proprietățile periculoase ale acestuia pe baza unor calcule sau prin intermediul unor testări în raport cu aceste substanțe.
60 Rezultă că o măsură de protecție precum clasificarea unui deșeu susceptibil de a fi clasificat sub codurile în oglindă ca deșeu periculos se impune în cazul în care, după o evaluare a riscurilor cât mai completă posibil ținând cont de împrejurările speciale ale cazului în speță, deținătorul acestui deșeu se află în imposibilitatea practică de a stabili prezența de substanțe periculoase sau de a evalua proprietatea periculoasă pe care o prezintă deșeul menționat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging, C‑127/02, EU:C:2004:482, punctul 44, precum și Hotărârea din 13 septembrie 2017, Fidenato și alții, C‑111/16, EU:C:2017:676, punctul 51).
61 Astfel cum a invocat Comisia în observațiile sale, o astfel de imposibilitate practică nu poate rezulta din comportamentul însuși al deținătorului deșeului.
62 Având în vedere aceste considerații, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că principiul precauției trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care, după o evaluare a riscurilor cât mai completă posibil ținând cont de împrejurările speciale ale cazului în speță, deținătorul unui deșeu susceptibil de a fi încadrat sub coduri în oglindă este în imposibilitatea practică de a determina prezența de substanțe periculoase sau de a evalua proprietățile periculoase prezentate de deșeul menționat, acesta din urmă trebuie clasificat ca deșeu periculos.
Cu privire la cheltuielile de judecată
63 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:
1) Anexa III la Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 1357/2014 al Comisiei din 18 decembrie 2014, precum și anexa la Decizia 2000/532/CE a Comisiei din 3 mai 2000 de înlocuire a Deciziei 94/3/CE de stabilire a unei liste de deșeuri în temeiul articolului 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE a Consiliului privind deșeurile și a Directivei 94/904/CE a Consiliului de stabilire a unei liste de deșeuri periculoase în temeiul articolului 1 alineatul (4) din Directiva 91/689/CEE a Consiliului privind deșeurile periculoase, astfel cum a fost modificată prin Decizia 2014/955/UE a Comisiei din 18 decembrie 2014, trebuie interpretate în sensul că deținătorul unui deșeu susceptibil de a fi încadrat fie sub coduri aferente unor deșeuri periculoase, fie sub coduri aferente unor deșeuri nepericuloase, dar a cărui compoziție nu este cunoscută de la început trebuie, în vederea acestei clasificări, să determine compoziția respectivă și să caute substanțele periculoase care se pot găsi în mod rezonabil în compoziția acestuia pentru a stabili dacă respectivul deșeu prezintă proprietăți periculoase și, în acest scop, poate utiliza eșantionări, analize chimice și teste prevăzute de Regulamentul nr. 440/2008 al Comisiei din 30 mai 2008 de stabilire a metodelor de testare în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1907/2006 al Parlamentului European și al Consiliului privind înregistrarea, evaluarea, autorizarea și restricționarea substanțelor chimice (REACH) sau orice altă eșantionare, analiză chimică și test recunoscute la nivel internațional.
2) Principiul precauției trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care, după o evaluare a riscurilor cât mai completă posibil ținând cont de împrejurările speciale ale cazului în speță, deținătorul unui deșeu susceptibil de a fi încadrat fie sub coduri aferente unor deșeuri periculoase, fie sub coduri aferente unor deșeuri nepericuloase este în imposibilitatea practică de a determina prezența de substanțe periculoase sau de a evalua proprietățile periculoase prezentate de deșeul menționat, acesta din urmă trebuie clasificat ca deșeu periculos.
Semnături