HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)
12 decembrie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Procedură preliminară de urgență – Cooperare polițienească și judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Articolul 6 alineatul (1) – Noțiunea de «autoritate judiciară emitentă» – Criterii – Mandat european de arestare emis de parchetul unui stat membru pentru efectuarea urmăririi penale”
În cauzele conexate C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU,
având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Cour d’appel (Curtea de Apel, Luxemburg), prin decizia din 9 iulie 2019, primită de Curte la 25 iulie 2019, și, respectiv, de rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos), prin decizia din 22 august 2019, primită de Curte la 22 august 2019, în procedurile privind executarea unor mandate europene de arestare emise împotriva
JR (C‑566/19 PPU),
YC (C‑626/19 PPU),
CURTEA (Camera întâi),
compusă din domnul J.‑C. Bonichot, președinte de cameră, domnii M. Safjan, L. Bay Larsen, doamna C. Toader (raportoare) și domnul N Jääskinen, judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: doamna M. Ferreira, administratoare principală,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 24 octombrie 2019,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru JR, de P.‑F. Onimus, de E. Moyne, de G. Goubin și de F. Joochi, avocats;
– pentru YC, de T. E. Korff și de H. G. Koopman, advocaten;
– pentru Parquet général du Grand Duché de Luxembourg, de J. Petry;
– pentru Openbaar Ministerie, de K. van der Schaft și de N. Bakkenes;
– pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și de J. Langer, în calitate de agenți;
– pentru Irlanda, de G. Hodge și de M. Browne, în calitate de agenți, asistate de R. Kennedy, SC;
– pentru guvernul spaniol, de L. Aguilera Ruiz, în calitate de agent;
– pentru guvernul francez, de A. Daniel și de A.‑L. Desjonquères, în calitate de agenți;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de L. Fiandaca, avvocato dello Stato;
– pentru guvernul finlandez, de M. Pere, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid și de R. Troosters, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 26 noiembrie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”).
2 Aceste cereri au fost formulate în cadrul executării, în Luxemburg și, respectiv, în Țările de Jos, a unor mandate europene de arestare emise, unul, la data de 24 aprilie 2019, de procurorul Republicii de pe lângă tribunal de grande instance de Lyon (Tribunalul de Mare Instanță din Lyon, Franța) pentru efectuarea urmăririi penale inițiate împotriva lui JR (cauza C‑566/19 PPU) și celălalt, la data de 27 martie 2019, de procurorul Republicii de pe lângă tribunal de grande instance de Tours (Tribunalul de Mare Instanță din Tours, Franța) pentru efectuarea urmăririi penale inițiate împotriva lui YC (cauza C‑626/19 PPU).
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Considerentele (5), (6), (10) și (12) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:
„(5) Obiectivul stabilit pentru Uniune, și anume de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, duce la eliminarea extrădării între statele membre și la înlocuirea acesteia cu un sistem de predare între autoritățile judiciare. Pe de altă parte, introducerea unui nou sistem simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite, cu scopul executării sentințelor de condamnare sau a urmăririlor, în materie penală, permite eliminarea complexității și a riscurilor de întârziere inerente procedurilor actuale de extrădare. Relațiile de cooperare clasice care au dominat până în prezent între statele membre ar trebui să fie înlocuite cu un sistem de liberă circulație a deciziilor judiciare în materie penală, atât a celor anterioare sentinței de condamnare, cât și a celor definitive, într‑un spațiu de libertate, securitate și justiție.
(6) Mandatul de arestare european prevăzut în prezenta decizie‑cadru constituie prima concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoașterii reciproce pe care Consiliul European l‑a calificat drept «piatra de temelie» a cooperării judiciare.
[…]
(10) Mecanismul mandatului european de arestare se bazează pe un grad ridicat de încredere între statele membre. Punerea în aplicare a acestuia nu poate fi suspendată decât în caz de încălcare gravă și persistentă de către unul dintre statele membre a principiilor enunțate la articolul 6 alineatul (1) [UE], constatată de Consiliu, în aplicarea articolului 7 alineatul (1) [UE] și cu consecințele prevăzute la alineatul (2) din același articol.
[…]
(12) Prezenta decizie‑cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute la articolul 6 [UE] și reflectate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene[…], în special în capitolul VI. […]”
4 Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:
„(1) Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.
(2) Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.
(3) Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [UE].”
5 Articolul 2 din această decizie‑cadru, intitulat „Domeniul de aplicare al mandatului european de arestare”, prevede la alineatul (1):
„Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite de legea statului membru emitent cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate a căror durată maximă este de cel puțin douăsprezece luni sau, atunci când s‑a dispus o condamnare la o pedeapsă sau s‑a pronunțat o măsură de siguranță, pentru condamnări pronunțate cu o durată de cel puțin patru luni.”
6 Potrivit articolului 6 din aceeași decizie‑cadru, intitulat „Stabilirea autorităților judiciare competente”:
„(1) Autoritatea judiciară emitentă este autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.
(2) Autoritatea judiciară de executare este autoritatea judiciară a statului membru de executare, care este competentă să execute mandatul european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.
(3) Fiecare stat membru informează Secretariatul General al Consiliului despre autoritatea judiciară competentă, în conformitate cu dreptul intern.”
Dreptul francez
Constituția
7 Conform articolului 64 primul paragraf din Constituția din 4 octombrie 1958:
„Președintele Republicii este garantul independenței autorității judiciare.”
Ordonanța cu privire la Legea organică privind statutul magistraților
8 Potrivit articolului 5 din Ordonanța nr. 58‑1270 din 22 decembrie 1958 cu privire la Legea organică privind statutul magistraților (JORF din 23 decembrie 1958, p. 11551):
„Magistrații parchetului sunt plasați sub îndrumarea și controlul șefilor lor ierarhici și sub autoritatea celui însărcinat cu păstrarea sigiliilor, ministrul justiției. În ședință, aceștia își pot exprima liber opinia.”
CPP
9 Volumul I din partea legislativă a Codului de procedură penală (denumit în continuare „CPP”), intitulat „Cu privire la îndeplinirea politicii penale, la exercitarea acțiunii penale și la efectuarea cercetării”, cuprinde patru titluri.
10 Titlul I din volumul I din CPP, intitulat „Autoritățile însărcinate cu îndeplinirea politicii penale, cu exercitarea acțiunii penale și cu efectuarea cercetărilor”, cuprinde, printre altele, articolele 30, 31 și 36 din acesta. Acest articol 30 prevede:
„Ministrul justiției îndeplinește politica penală stabilită de guvern. Acesta asigură coerența punerii în aplicare a acesteia pe teritoriul Republicii.
În acest scop, acesta adresează instrucțiuni generale magistraților din cadrul Ministerului Public.
Ministrul justiției nu le poate adresa acestora instrucțiuni în cauze individuale.
[…]”
11 Articolul 31 din CPP are următorul cuprins:
„Ministerul Public exercită acțiunea penală și solicită aplicarea legii, cu respectarea principiului imparțialității care este aplicabil acestuia.”
12 Articolul 36 din CPP prevede:
„Procurorul general poate da dispoziții procurorilor Republicii, prin instrucțiuni scrise și depuse la dosarul procedurii, poate iniția sau poate dispune începerea urmăririi penale ori poate sesiza instanța competentă cu privire la astfel de cereri scrise considerate oportune de procurorul general.”
13 Titlul III din volumul I din CPP, intitulat „Instanțe cu competențe de cercetare”, cuprinde, printre altele, capitolul I, intitulat el însuși „Despre judecătorul de instrucție: instanța de instrucție de prim grad” și structurat în 13 secțiuni.
14 Articolul 122 din CPP, care figurează în secțiunea 6 din acest capitol I, intitulată „Mandatele și executarea lor”, prevede:
„Judecătorul de instrucție poate să emită un mandat de cercetare, un mandat de înfățișare, un mandat de aducere sau un mandat de arestare, după caz. Judecătorul de drepturi și libertăți poate emite un mandat de depunere.
[…]
Mandatul de arestare este dispoziția dată forțelor de ordine publică de a căuta persoana pe numele căreia a fost emis mandatul și de a o aduce în fața sa, eventual după însoțirea acesteia la sediul arestului indicat în mandat, unde ea urmează să fie primită și deținută.
[…]”
15 Potrivit articolului 131 din CPP, care face parte de asemenea din această secțiune 6:
„În cazul în care persoana se sustrage sau nu are reședința pe teritoriul Republicii, judecătorul de instrucție, după obținerea avizului procurorului Republicii, poate emite un mandat de arestare dacă fapta săvârșită este sancționată cu închisoarea corecțională sau cu o pedeapsă mai gravă.”
16 Articolul 170 din CPP, care figurează în secțiunea 10 din capitolul I din titlul III din volumul I al acestuia, intitulată la rândul său „Nulitatea informării”, prevede:
„În orice caz, Camera de instrucție poate fi sesizată, în cursul informării, de judecătorul de instrucție, de procurorul Republicii, de părți sau de martorul‑asistent în vederea anulării unui act sau a unui document procedural.”
17 Volumul IV al CPP, consacrat unor „[p]roceduri speciale”, cuprinde, printre altele, un titlu X, intitulat „Asistența judiciară internațională” și structurat în 7 capitole, în care se regăsește capitolul IV, intitulat „Mandatul european de arestare, procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene care rezultă din Decizia‑cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 și procedurile de predare care rezultă din acordurile încheiate de Uniunea Europeană cu alte state”. Articolul 695‑16 din CPP, care figurează în acest capitol IV, prevede la primul paragraf:
„Parchetul de pe lângă instanța de instrucție, de pe lângă instanța de judecată sau de pe lângă instanța de executare a pedepselor, care a emis un mandat de arestare, îl pune în executare sub forma unui mandat european de arestare, fie la cererea instanței, fie din oficiu, potrivit normelor și în condițiile stabilite la articolele 695‑12-695‑15.”
Litigiile principale și întrebările preliminare
Cauza C‑566/19 PPU
18 La data de 24 aprilie 2019, procurorul Republicii de pe lângă tribunal de grande instance de Lyon (Tribunalul de Mare Instanță din Lyon) a emis un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale inițiate împotriva lui JR, bănuit că ar fi fost implicat în săvârșirea unor infracțiuni de criminalitate organizată.
19 Acest mandat a fost emis pentru executarea unui mandat de arestare național emis în aceeași zi de judecătorul de instrucție din cadrul tribunal de grande instance de Lyon (Tribunalul de Mare Instanță din Lyon).
20 În aceeași zi, JR a fost arestat în Luxemburg pe baza mandatului european de arestare. Cu toate acestea, la data de 25 aprilie 2019, judecătorul de instrucție din cadrul tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg), la care fusese prezentat JR, l‑a pus pe acesta în libertate, considerând că descrierea faptelor din mandatul european de arestare menționat era foarte succintă și nu îi permitea să înțeleagă natura infracțiunilor imputate lui JR.
21 La data de 28 mai 2019, procurorul d’État du Luxembourg (Procurorul de stat al Luxemburgului) a solicitat camerei de consiliu din cadrul tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg) să dispună că este necesară predarea lui JR autorităților franceze.
22 Prin Ordonanța din 19 iunie 2019, camera de consiliu din cadrul tribunal d’arrondissement de Luxembourg (Tribunalul Districtual din Luxemburg) a constatat că nu are competența de a soluționa cererea de declarare a nulității respectivului mandat european de arestare formulată de JR și a admis cererea de predare a acestuia autorităților franceze.
23 JR a declarat apel împotriva acestei ordonanțe la Cour d’appel (Curtea de Apel, Luxemburg), susținând, cu titlu principal, că magistrații parchetului din Franța nu pot fi considerați drept autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, întrucât pot primi instrucțiuni indirecte din partea puterii executive.
24 Instanța de trimitere apreciază că, la prima vedere, s‑ar putea considera că magistrații din cadrul Ministerului Public îndeplinesc cerințele de independență stabilite prin Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), în măsura în care, potrivit articolului 30 din CPP, ministrul justiției nu le poate adresa acestora instrucțiuni în cauze individuale. Totuși, aceeași instanță arată că articolul 36 din CPP autorizează procurorul general, atunci când consideră oportun, să dea dispoziție procurorilor Republicii, prin instrucțiuni scrise, să declanșeze urmărirea penală sau să sesizeze instanța competentă cu cereri scrise.
25 Astfel, referindu‑se la concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauzele OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:337), instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă această legătură ierarhică este compatibilă cu cerințele de independență necesare pentru a considera o autoritate națională drept o autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584.
26 Această instanță arată totodată că Ministerul Public se caracterizează prin indivizibilitate, în sensul că un act efectuat de unul dintre membrii săi este considerat a fi efectuat în numele întregului Minister Public. În plus, având în vedere că trebuie, într‑o cauză, să controleze respectarea condițiilor necesare emiterii unui mandat european de arestare și să examineze caracterul său proporțional, Ministerul Public ar fi în același timp autoritatea care efectuează urmărirea penală în aceeași cauză, astfel încât imparțialitatea sa ar putea fi pusă la îndoială.
27 În aceste condiții, Cour d’appel (Curtea de Apel) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Ministerul Public francez de pe lângă instanța de instrucție sau de judecată, care are competența în Franța să emită un mandat de arestare european în temeiul dreptului acestui stat, poate fi considerat o autoritate judiciară emitentă, în sensul autonom vizat la articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru [2002/584], în ipoteza în care acesta trebuie să verifice respectarea condițiilor necesare pentru emiterea unui mandat european de arestare și să analizeze proporționalitatea acestuia având în vedere circumstanțele dosarului de urmărire penală, fiind în același timp autoritatea responsabilă cu efectuarea urmăririi penale în aceeași cauză?”
Cauza C‑626/19 PPU
28 La data de 27 martie 2019, procurorul Republicii de pe lângă tribunal de grande instance de Tours (Tribunalul de Mare Instanță din Tours) a emis un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale inițiate împotriva lui YC, bănuit că a participat în Franța la un atac armat.
29 Acest mandat a fost emis pentru executarea unui mandat de arestare național emis în aceeași zi de judecătorul de instrucție de pe lângă tribunal de grande instance de Tours (Tribunalul de Mare Instanță din Tours).
30 La 5 aprilie 2019, YC a fost arestat în Țările de Jos pe baza mandatului european de arestare.
31 În aceeași zi, Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Țările de Jos) a sesizat rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) în temeiul articolului 23 din Overleveringswet (Legea privind predarea) din 29 aprilie 2004, în versiunea sa aplicabilă în cauza principală, în vederea examinării mandatului european de arestare.
32 Instanța de trimitere consideră că, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 50, 74 și 75 din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), un procuror poate fi considerat o autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, dacă participă la administrarea justiției în statul membru emitent, dacă acționează în mod independent și dacă decizia sa de a emite un mandat european de arestare poate face obiectul unei căi de atac în justiție.
33 În speță, în opinia acestei instanțe, primele două cerințe sunt îndeplinite întrucât, în Franța, magistrații Ministerului Public participă la administrarea justiției și nu sunt expuși riscului de a primi, direct sau indirect, ordine sau instrucțiuni individuale din partea puterii executive.
34 În schimb, în ceea ce privește a treia cerință, instanța menționată arată că, astfel cum reiese din informațiile care i‑au fost furnizate de autoritățile franceze, decizia de a emite un mandat european de arestare și caracterul său proporțional nu fac obiectul vreunei căi de atac în justiție. Cu toate acestea, în practică, la momentul emiterii mandatului de arestare național pe baza căruia se emite mandatul european de arestare, judecătorul de instrucție ar analiza de asemenea condițiile și proporționalitatea emiterii acestui mandat european.
35 Ținând seama de aceste considerații, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în primul rând, dacă aprecierea judiciară făcută la momentul emiterii mandatului de arestare național și, prin urmare, anterior deciziei efective a Ministerului Public de a emite mandatul european de arestare, cu privire la proporționalitatea eventualei emiteri a acestui din urmă mandat, este conformă în esență cu cerințele stabilite la punctul 75 din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), potrivit căreia decizia Ministerului Public de a emite un mandat european de arestare trebuie să poată face obiectul unei căi de atac în justiție care îndeplinește pe deplin condițiile inerente unei protecții jurisdicționale efective.
36 În al doilea rând, având în vedere faptul că, potrivit informațiilor care i‑au fost furnizate de autoritățile franceze, o instanță poate fi sesizată cu o cerere de declarare a nulității mandatului european de arestare de către persoana în cauză după predarea sa efectivă statului membru emitent, instanța de trimitere ridică problema dacă această posibilitate răspunde aceleiași cerințe.
37 În aceste condiții, rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Un procuror care participă la administrarea justiției în statul membru emitent, care acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor sale inerente emiterii unui mandat european de arestare și care a emis un mandat european de arestare poate fi considerat drept autoritate judiciară emitentă, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru [2002/582], dacă o instanță a verificat, în statul membru emitent, condițiile pentru emiterea unui mandat european de arestare și în special proporționalitatea acesteia, înaintea deciziei efective a procurorului de a emite mandatul european de arestare?
2) În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare preliminară, este îndeplinită condiția prevăzută la punctul 75 din Hotărârea OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) ca decizia procurorului de a emite un mandat european de arestare și în special proporționalitatea unei astfel de decizii să facă obiectul unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective dacă persoana căutată, după predarea efectivă a acesteia, are posibilitatea de a recurge la o procedură judiciară în care poate fi invocată nulitatea mandatului european de arestare la instanța din statul membru emitent și în care această instanță examinează, printre altele, proporționalitatea deciziei de emitere a acestui mandat european de arestare?”
38 Printr‑o decizie a președintelui Curții din 17 septembrie 2019 cauzele C‑662/19 și C‑672/19 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.
Cu privire la procedura de urgență
39 La data de 17 septembrie 2019, Camera întâi a Curții a decis, la propunerea judecătoarei raportoare, după ascultarea avocatului general, să soluționeze cauzele C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU în procedură preliminară de urgență.
40 Astfel, după ce a arătat că cele două trimiteri preliminare priveau interpretarea Deciziei‑cadru 2002/584, care face parte din titlul V din partea a treia din Tratatul FUE, referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție, și, prin urmare, erau susceptibile să fie soluționate potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 23a din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții, Camera întâi a Curții a arătat, în ceea ce privește cauza C‑626/19 PPU pentru care rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam) a solicitat să fie soluționată în această procedură, că YC era privat de libertate și că menținerea sa în detenție depindea de soluționarea litigiului principal. În ceea ce privește cauza C‑566/19 PPU, Camera întâi a Curții a considerat că, deși JR nu era privat de libertate, problema ridicată în această cauză avea legătură în mod intrinsec cu cele în discuție în cauza C‑626/19 PPU, astfel încât, pentru a îndeplini cerințele unei bune administrări a justiției, era necesar să se dispună din oficiu soluționarea cauzei în procedură preliminară de urgență.
Cu privire la întrebările preliminare
41 Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească, pe de o parte, dacă este necesar ca articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 să fie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei dispoziții, magistrații din cadrul parchetului unui stat membru, care exercită acțiunea penală și se află sub îndrumarea și controlul superiorilor lor ierarhici, și, pe de altă parte, dacă cerința verificării respectării condițiilor necesare emiterii mandatului european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale și în special a caracterului său proporțional la care face trimitere punctul 75 din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C 82/19 PPU, EU:C:2019:456), este îndeplinită atunci când, în statul membru emitent, o instanță judecătorească exercită acest control și examinează caracterul proporțional al deciziei de a emite un mandat european de arestare înainte de adoptarea sa și dacă, în lipsa acestui control, cerința este îndeplinită atunci când poate fi de asemenea exercitat un control jurisdicțional împotriva acestei decizii după predarea efectivă a persoanei căutate.
Observații introductive
42 Atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, care are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au o importanță fundamentală în dreptul Uniunii, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta [Hotărârea din 25 iulie 2018, Minister for Justice and Equality (Deficiențele sistemului judiciar), C‑216/18 PPU, EU:C:2018:586, punctul 36 și jurisprudența citată].
43 De asemenea, este necesar să se observe că Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum reiese din considerentul (6) al acesteia, constituie prima concretizare în domeniul dreptului penal a principiului recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare, consacrat la articolul 82 alineatul (1) TFUE, care a înlocuit articolul 31 UE în temeiul căruia a fost adoptată această decizie‑cadru. De atunci, cooperarea judiciară în materie penală s‑a dotat progresiv cu instrumente juridice a căror aplicare coordonată este destinată să consolideze încrederea statelor membre în ordinile lor juridice naționale, în scopul de a asigura recunoașterea și executarea în Uniune a hotărârilor judecătorești în materie penală pentru a evita orice impunitate a autorilor infracțiunilor.
44 Principiul recunoașterii reciproce, care stă la baza structurii Deciziei‑cadru 2002/584, presupune, potrivit articolului 1 alineatul (2) din aceasta, că statele membre sunt, în principiu, obligate să dea curs unui mandat european de arestare (Hotărârea din 16 noiembrie 2010, Mantello, C‑261/09, EU:C:2010:683, punctul 36 și jurisprudența citată).
45 Astfel, potrivit dispozițiilor Deciziei‑cadru 2002/584, statele membre nu pot refuza executarea unui astfel de mandat decât în cazurile de neexecutare obligatorie prevăzute la articolul 3, precum și în cazurile de neexecutare facultativă enumerate la articolele 4 și 4a din aceasta. În plus, executarea unui mandat european de arestare nu poate fi supusă de autoritatea judiciară de executare decât condițiilor definite la articolul 5 din decizia‑cadru (Hotărârea Curții din 29 ianuarie 2013, Radu, C‑396/11, EU:C:2013:39, punctul 36 și jurisprudența citată).
46 Trebuie de asemenea să se observe că eficacitatea și buna funcționare a sistemului simplificat de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, instituit prin Decizia‑cadru 2002/584, se întemeiază pe respectarea anumitor cerințe stabilite în această decizie‑cadru al cărei domeniu de aplicare a fost clarificat prin jurisprudența Curții.
47 În speță, cerințele cu privire la care instanțele de trimitere solicită clarificări vizează, pe de o parte, noțiunea de „autoritate judiciară emitentă” în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 și, pe de altă parte, întinderea protecției jurisdicționale efective care trebuie asigurată persoanelor pe numele cărora a fost emis un mandat european de arestare.
48 În această privință, astfel cum a arătat și domnul avocat general la punctul 70 din concluziile sale, existența unei căi de atac în justiție împotriva deciziei de a emite un mandat european de arestare adoptată de o autoritate, alta decât o instanță judecătorească, nu constituie o condiție pentru a putea considera această autoritate drept autoritate judiciară emitentă în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584. O astfel de cerință nu face parte din normele statutare și organizatorice ale autorității menționate, ci privește procedura de emitere a unui astfel de mandat.
49 Această interpretare este consolidată prin Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul General al Lituaniei) (C‑509/18, EU:C:2019:457), în care Curtea a statuat că procurorul general al unui stat membru care are competența de a efectua urmărirea penală, fiind independent din punct de vedere structural față de puterea judecătorească, și al cărui statut îi conferă în acest stat membru o garanție de independență în raport cu puterea executivă în ceea ce privește emiterea mandatului european de arestare trebuie să fie considerat drept autoritate judiciară emitentă în sensul Deciziei‑cadru 2002/584 și a lăsat instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă deciziile acestui procuror pot face, pe de altă parte, obiectul unei căi de atac care îndeplinește în totalitate cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective.
Cu privire la noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”
50 Articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 definește autoritatea judiciară emitentă drept autoritatea judiciară a statului membru emitent care este competentă să emită un mandat european de arestare, în conformitate cu dreptul acestui stat.
51 Potrivit jurisprudenței Curții, deși, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale, statele membre pot desemna, potrivit dreptului lor național, „autoritatea judiciară” care este competentă să emită un mandat european de arestare, sensul și întinderea acestei noțiuni nu pot fi lăsate la aprecierea fiecărui stat membru, noțiunea menționată impunând o interpretare autonomă și uniformă în întreaga Uniune, care trebuie stabilită ținând seama în același timp de dispozițiile articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, de contextul în care se înscrie și de obiectivul urmărit de această decizie‑cadru [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 48 și 49, precum și jurisprudența citată].
52 Astfel, Curtea a declarat că noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, poate îngloba autoritățile unui stat membru care, fără a fi în mod necesar judecători sau instanțe, participă la administrarea justiției penale a acestui stat membru și acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor inerente emiterii unui mandat european de arestare, independența menționată impunând să existe norme statutare și organizatorice de natură să garanteze că autoritatea judiciară emitentă nu este expusă, în cadrul adoptării unei decizii de emitere a unui asemenea mandat de arestare, vreunui risc de a primi în special instrucțiuni individuale din partea puterii executive [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 51 și 74].
53 În speță, nu se contestă participarea la administrarea justiției penale a membrilor parchetului, care în Franța au calitatea de magistrați.
54 În ceea ce privește problema dacă acești magistrați acționează în mod independent în exercitarea funcțiilor inerente emiterii unui mandat european de arestare, reiese din observațiile scrise și orale prezentate în ședința de la Curte de guvernul francez că articolul 64 din Constituție garantează independența autorității judiciare care este compusă din magistrați ai instanțelor și magistrați ai parchetului și că, în temeiul articolului 30 din CPP, Ministerul Public își exercită funcțiile în mod obiectiv la adăpost de orice instrucțiuni individuale provenind de la puterea executivă, ministrul justiției putând doar să adreseze magistraților din cadrul parchetului instrucțiuni generale de politică penală pentru a asigura coerența acestei politici pe întregul teritoriu. În opinia guvernului menționat, aceste instrucțiuni generale nu pot în niciun caz să aibă ca efect împiedicarea unui magistrat din cadrul parchetului să își exercite puterea de apreciere cu privire la proporționalitatea emiterii unui mandat european de arestare. În plus, conform articolului 31 din CPP, Ministerul Public ar exercita acțiunea penală și ar solicita aplicarea legii cu respectarea principiului imparțialității.
55 Astfel de elemente sunt suficiente pentru a demonstra că, în Franța, magistrații din cadrul parchetului dispun de puterea de a aprecia în mod independent, în special în raport cu puterea executivă, necesitatea și proporționalitatea emiterii unui mandat european de arestare și exercită această putere în mod obiectiv, luând în considerare toate elementele incriminatoare și dezincriminatoare.
56 Deși este adevărat că magistrații parchetului sunt obligați să se conformeze instrucțiunilor provenind de la superiorii lor ierarhici, reiese din jurisprudența Curții, în special din Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau) (C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456), precum și din Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul General al Lituaniei) (C‑509/18, EU:C:2019:457), că cerința privind independența, care exclude posibilitatea ca puterea decizională a magistraților parchetului să fie supusă unor instrucțiuni exterioare puterii judiciare, provenind în special de la puterea executivă, nu interzice instrucțiunile interne care pot fi date magistraților parchetului de către superiorii lor ierarhici, ei înșiși magistrați ai parchetului, pe baza raportului de subordonare care reglementează funcționarea Ministerului Public.
57 Independența Ministerului Public nu este repusă în discuție nici de faptul că acesta exercită acțiunea publică. Astfel, după cum a arătat Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg (Parchetul general al Marelui Ducat al Luxemburgului) în ședință desfășurată la Curte, noțiunea de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, nu vizează numai judecătorii sau instanțele judecătorești ale unui stat membru. În această privință, Curtea a statuat că această noțiune se aplică și procurorului general al unui stat membru care are competența de a exercita urmărirea penală, cu condiția ca statutul său să îi confere o garanție de independență în raport cu puterea executivă la emiterea mandatului european de arestare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, PF (Procurorul general al Lituaniei), C‑509/18, EU:C:2019:457, punctul 57].
58 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei dispoziții, magistrații din cadrul parchetului unui stat membru, care exercită acțiunea penală și se află sub îndrumarea și controlul superiorilor lor ierarhici, din moment ce statutul lor le conferă o garanție de independență, în special în raport cu puterea executivă, la emiterea mandatului european de arestare.
Cu privire la dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă
59 Sistemul mandatului european de arestare cuprinde o protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, având în vedere că, la protecția judiciară prevăzută la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii judiciare naționale cum este un mandat de arestare național, se adaugă protecția care trebuie să fie asigurată la cel de al doilea nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare, care poate interveni, dacă este cazul, în termene scurte după adoptarea respectivei decizii judiciare naționale [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 67 și jurisprudența citată].
60 Astfel, în ceea ce privește o măsură cum este emiterea unui mandat european de arestare, care este de natură să aducă atingere dreptului la libertate al persoanei în cauză, această protecție implică adoptarea, cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate, a unei decizii care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 68].
61 În special, al doilea nivel de protecție a drepturilor persoanei în cauză presupune că autoritatea judiciară emitentă controlează respectarea condițiilor necesare pentru această emitere și examinează în mod obiectiv, ținând seama de toate elementele incriminatoare și dezincriminatoare, și fără a fi expusă riscului de a face obiectul unor instrucțiuni din exterior, în special din partea puterii executive, dacă emiterea respectivă are un caracter proporțional [a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctele 71 și 73].
62 De altfel, atunci când dreptul statului membru emitent atribuie competența de emitere a unui mandat european de arestare unei autorități care, deși participă la administrarea justiției din acest stat membru, nu este ea însăși o instanță judecătorească, decizia de emitere a unui astfel de mandat de arestare și în special caracterul proporțional al unei astfel de decizii trebuie să poată fi supuse în respectivul stat membru unei căi de atac jurisdicționale care îndeplinește pe deplin cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C 508/18 și C 82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 75].
63 O astfel de cale de atac împotriva deciziei de a emite un mandat european de arestare adoptate de o autoritate care, deși participă la administrarea justiției și se bucură de independența necesară în raport cu puterea executivă, nu este o instanță urmărește să garanteze faptul că respectarea condițiilor necesare pentru emiterea unui mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale și în special proporționalitatea acesteia fac obiectul unui control exercitat în cadrul unei proceduri care respectă cerințele care decurg dintr‑o protecție jurisdicțională efectivă.
64 Prin urmare, revine statelor membre sarcina de a se asigura că ordinile lor juridice garantează în mod efectiv nivelul de protecție jurisdicțională stabilit prin Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum este interpretată de jurisprudența Curții, prin intermediul normelor de procedură pe care le instituie și care pot fi diferite de la un sistem la altul.
65 În special, instituirea unui drept la o cale de atac distinctă împotriva deciziei de a emite un mandat european de arestare luate de o autoritate judiciară, alta decât o instanță judecătorească, constituie doar o posibilitate în această privință.
66 Astfel, Decizia‑cadru 2002/584 nu împiedică un stat membru să aplice normele sale de procedură în privința emiterii unui mandat european de arestare, atât timp cât nu se aduce atingere obiectivului acestei decizii‑cadru și cerințelor care decurg din aceasta (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 mai 2013, F, C‑168/13 PPU, EU:C:2013:358, punctul 53).
67 În speță, astfel cum reiese din dosarul de care dispune Curtea, emiterea unui mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale rezultă în mod obligatoriu în ordinea juridică franceză dintr‑un mandat de arestare național emis de o instanță judecătorească, în general judecătorul de instrucție. Potrivit articolului 131 din CPP, în cazul în care persoana se sustrage sau nu are reședința pe teritoriul Republicii, judecătorul de instrucție, după obținerea avizului procurorului Republicii, poate emite un mandat de arestare dacă fapta imputată se sancționează cu închisoarea corecțională sau cu o pedeapsă mai gravă.
68 Rezultă din trimiterea preliminară din cauza C‑626/19 PPU că, atunci când un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale este emis de Ministerul Public, instanța judecătorească care a emis mandatul de arestare național, în temeiul căruia a fost emis mandatul european de arestare, solicită concomitent Ministerului Public să emită un mandat european de arestare și face o analiză a condițiilor necesare emiterii unui astfel de mandat european de arestare și în special a caracterului său proporțional.
69 În plus, potrivit guvernului francez, în ordinea juridică franceză, decizia de a emite un mandat european de arestare poate fi atacată, ca act procedural, cu o acțiune în declararea nulității în temeiul articolului 170 din CPP. O astfel de acțiune, care poate fi introdusă pe toată durata urmăririi penale, permite respectarea drepturilor pe care le au părțile la procedură. În cazul în care mandatul european de arestare este emis împotriva unei persoane care nu este încă parte în proces, aceasta va putea exercita acțiunea în anulare după predarea sa efectivă și prezentarea sa în fața judecătorului de instrucție.
70 Existența unor astfel de norme de procedură în ordinea juridică franceză scoate astfel în evidență faptul că proporționalitatea deciziei Ministerului Public de a emite un mandat european de arestare poate face obiectul unui control jurisdicțional prealabil sau aproape concomitent cu emiterea lui și, în orice caz, după emiterea mandatului european de arestare, această examinare putând avea loc înainte sau după predarea efectivă a persoanei căutate, după caz.
71 Un astfel de sistem îndeplinește, așadar, cerința privind protecția jurisdicțională efectivă.
72 În plus, astfel cum s‑a amintit la punctul 43 din prezenta hotărâre, Decizia‑cadru 2002/584 se înscrie într‑un sistem global de garanții privind protecția jurisdicțională efectivă prevăzute de alte reglementări ale Uniunii, adoptate în domeniul cooperării judiciare în materie penală, care permit persoanei căutate în temeiul unui mandat european de arestare să își exercite drepturile chiar înainte de a fi predat statului membru emitent.
73 În special, articolul 10 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, dreptul de a informa un terț de la privarea de libertate și de dreptul de a comunica cu terți și cu autoritățile consulare (JO 2013, L 294, p. 1) impune autorității competente din statul membru de executare să informeze, fără întârzieri nejustificate de la momentul privării de libertate, persoanele căutate că au dreptul de a angaja un avocat în statul membru emitent.
74 Având în vedere aceste considerații, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei dispoziții, magistrații din cadrul parchetului unui stat membru, care exercită acțiunea penală și se află sub îndrumarea și controlul superiorilor lor ierarhici, din moment ce statutul lor le conferă o garanție de independență, în special în raport cu puterea executivă, la emiterea mandatului european de arestare. Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretată în sensul că cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze o persoană pe numele căreia a fost emis un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale sunt îndeplinite din moment ce, în conformitate cu legislația statului membru emitent, condițiile de emitere a acestui mandat și în special caracterul său proporțional fac obiectul unui control jurisdicțional în acest stat membru.
Cu privire la cheltuielile de judecată
75 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
Articolul 6 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „autoritate judiciară emitentă”, în sensul acestei dispoziții, magistrații din cadrul parchetului unui stat membru, care exercită acțiunea penală și se află sub îndrumarea și controlul superiorilor lor ierarhici, din moment ce statutul lor le conferă o garanție de independență, în special în raport cu puterea executivă, la emiterea mandatului european de arestare.
Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299, trebuie interpretată în sensul că cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective de care trebuie să beneficieze o persoană pe numele căreia a fost emis un mandat european de arestare pentru efectuarea urmăririi penale sunt îndeplinite din moment ce, în conformitate cu legislația statului membru emitent, condițiile de emitere a acestui mandat și în special caracterul său proporțional fac obiectul unui control jurisdicțional în acest stat membru.
Semnături