Cauza C‑413/14 P

Intel Corp. Inc.

împotriva

Comisiei Europene

„Recurs – Articolul 102 TFUE – Abuz de poziție dominantă – Reduceri de fidelitate – Competența Comisiei – Regulamentul (CE) nr. 1/2003 – Articolul 19”

Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 6 septembrie 2017

1.        Concurență – Normele Uniunii – Domeniu de aplicare teritorial – Competența Comisiei – Admisibilitate în raport cu dreptul internațional public – Punere în aplicare sau efecte calificate ale practicilor abuzive în SEE – Modalități alternative – Criteriul efectului imediat, substanțial și previzibil – Conținut

(art. 101 TFUE și 102 TFUE)

2.        Recurs – Motive – Motiv îndreptat împotriva unui motiv neesențial – Motiv inoperant – Respingere

[art. 256 alin. (1) TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 58 primul paragraf]

3.        Concurență – Procedură administrativă – Competențele Comisiei – Competența de a lua declarații – Declarații referitoare la obiectul unei investigații – Distincție între interviurile formale și interviurile informale – Inadmisibilitate

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, considerentul (25) și art. 19 alin. (1); Regulamentul nr. 773/2004 al Comisiei, art. 3]

4.        Concurență – Procedură administrativă – Competențele Comisiei – Competența de a lua declarații – Declarații referitoare la obiectul unei investigații – Obligație care revine Comisiei de a înregistra orice interviu efectuat de aceasta, în integralitate, într‑o formă la alegerea sa

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 19 alin. (1); Regulamentul nr. 773/2004 al Comisiei, art. 3 alin. (1) și (3)]

5.        Recurs – Motive – Motivare a unei hotărâri viciată de o încălcare a dreptului Uniunii – Dispozitiv întemeiat pentru alte motive de drept – Respingere

[art. 256 alin. (1) TFUE; Statutul Curții de Justiție, art. 58 primul paragraf]

6.        Concurență – Procedură administrativă – Respectarea dreptului la apărare – Acces la dosar – Conținut – Refuzul de a comunica un document – Consecințe – Necesitatea de a distinge, la nivelul sarcinii probei care îi incumbă întreprinderii în cauză, între documentele incriminatoare și documentele dezincriminatoare

[Regulamentul nr. 1/2003 al Consiliului, art. 27 alin. (2)]

7.        Poziție dominantă – Abuz – Practică de excludere abuzivă – Noțiune – Discriminare prin prețuri – Practică ce nu poate, în sine, să sugereze prezența unei practici de excludere abuzive

(art. 102 TFUE)

8.        Poziție dominantă – Abuz – Reduceri de exclusivitate sau de fidelitate – Capacitate de restrângere a concurenței și efect de excludere – Analiza concurentului la fel de eficient – Criterii de apreciere

(art. 102 TFUE)

9.        Recurs – Recurs considerat fondat – Soluționare pe fond a litigiului de către instanța de recurs – Condiție – Litigiu în stare de judecată – Inexistență – Trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal

[Statutul Curții de Justiție, art. 61 primul paragraf]

1.      Normele de concurență ale Uniunii enunțate la articolele 101 și 102 TFUE urmăresc să includă comportamentele colective și unilaterale ale întreprinderilor care limitează concurența în cadrul pieței interne. Astfel, în timp ce articolul 101 TFUE interzice acordurile și practicile care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne, articolul 102 TFUE interzice exploatarea abuzivă a unei poziții dominante pe piața internă sau pe o parte semnificativă a acesteia. În ceea ce privește aplicarea articolului 101 TFUE, faptul că o întreprindere care participă la un acord este situată într‑un stat terț nu împiedică aplicarea acestei dispoziții, întrucât un asemenea acord își produce efectele pe teritoriul pieței interne. Pe de altă parte, pentru a justifica aplicarea criteriului punerii în aplicare, a face să depindă aplicabilitatea interdicțiilor edictate de dreptul concurenței de locul formării înțelegerii ar conduce în mod evident la furnizarea către întreprinderi a unui mijloc facil de a se sustrage de la interdicțiile menționate. Or, criteriul efectelor calificate urmărește același obiectiv, și anume includerea unor comportamente care, desigur, nu au fost adoptate pe teritoriul Uniunii, însă ale căror efecte anticoncurențiale sunt susceptibile să se facă simțite pe piața Uniunii. Criteriul efectelor calificate poate servi așadar drept fundament pentru competența Comisiei.

Astfel, criteriul efectelor calificate permite să se justifice aplicarea dreptului concurenței Uniunii din perspectiva dreptului internațional public, atunci când este previzibil că respectivul comportament produce un efect imediat și substanțial în Uniune.

Trebuie să se determine în raport cu comportamentul întreprinderii sau al întreprinderilor în cauză, considerat în ansamblu, dacă Comisia dispune de competența necesară pentru a aplica, în fiecare caz, dreptul Uniunii în domeniul concurenței. În această privință, este suficient să se țină seama de efectele probabile ale unui comportament asupra concurenței pentru ca condiția privind cerința previzibilității să fie îndeplinită. Pe de o parte, întrucât comportamentul întreprinderii în poziție dominantă în privința unui producător de calculatoare ținea de o strategie de ansamblu care viza ca niciun laptop al producătorului de calculatoare echipat cu produsul unui concurent să nu fie disponibil pe piață, inclusiv în Spațiul Economic European (SEE), comportamentul întreprinderii în poziție dominantă putea avea un efect imediat în SEE. Pe de altă parte, în prezența unei strategii precum cea dezvoltată de întreprinderea menționată în privința producătorului de calculatoare, care vizează împiedicarea accesului concurentului la canalele de vânzare cele mai importante de pe piață, trebuie să se ia în considerare comportamentul întreprinderii privit în ansamblul său pentru a aprecia caracterul substanțial al efectelor acestuia pe piața Uniunii și a SEE.

A proceda altfel ar conduce la o fragmentare artificială a unui comportament anticoncurențial global, susceptibil să afecteze structura pieței în cadrul SEE, într‑o serie de comportamente distincte care riscă să nu țină de competența Uniunii.

(a se vedea punctele 42-46, 49-52 și 55-57)

2.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 63, 64, 105 și 106)

3.      În cadrul unei proceduri administrative în materie de concurență, din însuși textul articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 reiese că acesta din urmă are vocația să se aplice oricărui interviu care vizează obținerea de informații privind obiectul unei investigații. Considerentul (25) al acestui regulament precizează, în această privință, că regulamentul menționat urmărește să consolideze competențele de investigație ale Comisiei, permițându‑i acesteia în special să interogheze orice persoană susceptibilă să dispună de informații utile și să îi înregistreze declarațiile.

Articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 constituie astfel un temei juridic care abilitează Comisia să procedeze la un interviu cu o persoană în cadrul unei investigații, ceea ce confirmă lucrările pregătitoare ale acestui regulament.

Niciun element dedus din textul acestei dispoziții sau din scopul pe care îl urmărește nu permite să se deducă faptul că legiuitorul a intenționat să introducă o distincție între două categorii de interviuri privind obiectul unei investigații și nici să excludă din domeniul de aplicare al dispoziției respective unele dintre aceste interviuri.

Prin urmare, în mod eronat Tribunalul a considerat că era necesar să se distingă, în cadrul interviurilor efectuate de Comisie în cadrul unei investigații, între interviurile formale, care țin de aplicarea coroborată a articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și a articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 și 82 [CE], și interviurile informale, care s‑ar situa în afara domeniului de aplicare al acestor dispoziții.

(a se vedea punctele 84-88)

4.      În cadrul unei proceduri administrative în materie de concurență, articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 773/2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor 81 și 82 [CE], care prevede că, de asemenea, Comisia informează persoana intervievată cu privire la intenția de a înregistra interviul, trebuie înțeles nu în sensul că înregistrarea interviului ar avea un caracter facultativ, ci că Comisia este obligată să prevină persoana vizată despre înregistrarea avută în vedere. Articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004, care precizează că Comisia poate înregistra sub orice formă declarațiile făcute de persoanele intervievate, presupune că, dacă Comisia decide, cu consimțământul persoanei interogate, să procedeze la un interviu în temeiul articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, ea este ținută să înregistreze acest interviu în integralitatea sa, fără a aduce atingere alegerii lăsate Comisiei cu privire la forma acestei înregistrări.

Rezultă că revine Comisiei obligația de a înregistra, într‑o formă la alegerea sa, orice interviu organizat de aceasta, în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003, pentru obținerea informațiilor privind obiectul unei investigații realizate de ea.

(a se vedea punctele 89-91)

5.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctul 94)

6.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 96-101)

7.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 133-137)

8.      În materie de concurență, articolul 102 TFUE nu are nicidecum ca scop să împiedice o întreprindere să cucerească, prin propriile merite, poziția dominantă pe o piață. Această dispoziție nu urmărește nici să garanteze că rămân pe piață concurenți mai puțin eficienți decât întreprinderea care ocupă o poziție dominantă. Astfel, nu orice efect de excludere aduce în mod necesar atingere concurenței. Prin definiție, concurența bazată pe merite poate conduce la dispariția de pe piață sau la marginalizarea concurenților mai puțin eficienți și, așadar, mai puțin interesanți pentru consumatori în special din punctul de vedere al prețurilor, al ofertei, al calității sau al inovării. Cu toate acestea, revine întreprinderii care deține o poziție dominantă răspunderea specială de a nu aduce atingere prin comportamentul său unei concurențe efective și nedenaturate pe piața internă. Astfel, articolul 102 TFUE interzice între altele unei întreprinderi care ocupă o poziție dominantă să pună în aplicare practici care produc efecte de excludere a concurenților săi considerați la fel de eficienți precum aceasta și care îi consolidează poziția dominantă prin recurgerea la alte mijloace decât cele care țin de o concurență bazată pe merite. Din această perspectivă, nu orice concurență prin prețuri poate fi considerată, așadar, legitimă. În această privință, s‑a statuat deja că, pentru o întreprindere aflată într‑o poziție dominantă pe o piață, faptul de a lega cumpărătorii – chiar dacă la cererea acestora – printr‑o obligație sau printr‑o promisiune de a se aproviziona pentru totalitatea sau pentru o parte considerabilă a nevoilor lor exclusiv de la întreprinderea menționată constituie o folosire abuzivă a unei poziții dominante în sensul articolului 102 TFUE, indiferent dacă obligația în cauză este stipulată ca atare sau dacă este asumată în schimbul acordării unor rabaturi. Situația este identică în cazul în care întreprinderea respectivă, fără a lega cumpărătorii printr‑o obligație formală, aplică, fie în temeiul unor acorduri încheiate cu acești cumpărători, fie în mod unilateral, un sistem de reduceri de fidelitate, și anume reduceri condiționate de aprovizionarea exclusivă a clientului, pentru totalitatea sau pentru o parte importantă a nevoilor sale – oricare ar fi, pe de altă parte, valoarea achizițiilor sale – de la întreprinderea aflată în poziție dominantă.

Totuși, această jurisprudență trebuie precizată în cazul în care întreprinderea vizată susține, în cursul procedurii administrative, întemeindu‑se pe elemente de probă, că comportamentul său nu a avut capacitatea de a restrânge concurența și, în special, de a produce efectele de excludere reproșate. Într‑un astfel de caz, Comisia nu este doar obligată să analizeze, pe de o parte, importanța poziției dominante a întreprinderii pe piața relevantă și, pe de altă parte, rata de acoperire a pieței de către practica contestată, precum și condițiile și modalitățile de acordare a reducerilor în cauză, durata și cuantumul lor, ci este de asemenea obligată să aprecieze existența eventuală a unei strategii privind excluderea concurenților cel puțin la fel de eficienți.

Analiza capacității de excludere este de asemenea pertinentă pentru aprecierea aspectului dacă un sistem de reduceri care intră în principiu în sfera interdicției de la articolul 102 TFUE poate fi justificat în mod obiectiv. În plus, efectul de excludere care rezultă dintr‑un sistem de reduceri, dezavantajos pentru concurență, poate fi contrabalansat sau chiar depășit de avantaje în termeni de eficacitate care profită deopotrivă consumatorului. O asemenea punere în balanță a efectelor, favorabile și defavorabile pentru concurență, a practicii contestate nu poate fi operată în decizia Comisiei decât în urma unei analize a capacității de excludere a concurenților cel puțin la fel de eficienți, inerentă practicii în cauză. Deși, într‑o decizie care constată caracterul abuziv al unui sistem de reduceri, Comisia efectuează o asemenea analiză, revine Tribunalului sarcina de a examina ansamblul argumentelor întreprinderii în poziție dominantă care urmăresc să conteste temeinicia constatărilor efectuate de Comisie cu privire la capacitatea de excludere a sistemului de reduceri vizat.

În speță, în decizia în litigiu, Comisia, subliniind în același timp că reducerile în cauză aveau, prin însăși natura lor, capacitatea de a restrânge concurența, astfel încât o analiză a ansamblului împrejurărilor speței și în special un test AEC [as efficient competitor test (testul concurentului la fel de eficient)] nu erau necesare pentru a se constata un abuz de poziție dominantă, a efectuat totuși o analiză aprofundată a acestor împrejurări în decizia în litigiu, consacrând dezvoltări foarte detaliate analizei sale desfășurate în cadrul testului AEC, analiză care a determinat‑o să concluzioneze că un concurent la fel de eficient ar fi trebuit să practice prețuri care nu ar fi fost viabile și că, prin urmare, practica reducerilor în discuție era susceptibilă să aibă efecte de excludere a unui asemenea concurent.

Rezultă că, în decizia în litigiu, testul AEC a prezentat o importanță reală în aprecierea de către Comisie a capacității practicii reducerilor în discuție de a produce un efect de excludere a unor concurenți la fel de eficienți.

În aceste condiții, Tribunalul era obligat să examineze ansamblul argumentelor formulate de întreprinderea în poziție dominantă în legătură cu acest test.

Or, acesta a statuat că nu era necesar să se examineze dacă Comisia efectuase testul AEC după toate regulile artei și fără a săvârși erori și că nu era necesar nici să se examineze aspectul dacă calculele alternative propuse de reclamantă fuseseră efectuate în mod corect.

Tribunalul a negat, în consecință, orice relevanță a testului AEC efectuat de Comisie și nu a răspuns, prin urmare, la criticile emise împotriva acestui test de întreprinderea în poziție dominantă.

În consecință, Tribunalul s‑a abținut în mod eronat, în cadrul analizei sale privind capacitatea reducerilor în litigiu de a restrânge concurența, să ia în considerare argumentația prezentată de întreprinderea în poziție dominantă privind denunțarea pretinselor erori săvârșite de Comisie în cadrul testului AEC.

(a se vedea punctele 133-147)

9.      A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 148-150)