Language of document : ECLI:EU:T:2018:699

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a cincea)

18 octombrie 2018(*)

„Asistență financiară – Proiecte de interes comun în domeniul rețelelor transeuropene energetice – Stabilirea cuantumului final al asistenței financiare – Raport de audit care identifică neregularități – Costuri neeligibile – Obligația de motivare – Încredere legitimă – Proporționalitate”

În cauza T‑387/16,

Terna – Rete elettrica nazionale SpA, cu sediul în Roma (Italia), reprezentată de A. Police, de L. Di Via, de F. Degni, de F. Covone și de D. Carria, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de O. Beynet, de L. Di Paolo, de A. Tokár și de G. Gattinara, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE privind anularea scrisorilor din 6 iulie 2015, din 23 mai 2016 și din 14 iunie 2016 ale Comisiei referitoare la anumite costuri suportate în cadrul a două proiecte în domeniul rețelelor transeuropene energetice (Proiectele 209-E255/09-ENER/09/TEN‑E-S 12.564583 și 2007-E221/07/2007-TREN/07TEN‑E-S 07.91403) ca urmare a asistenței financiare acordate de Comisie reclamantei,

TRIBUNALUL (Camera a cincea),

compus din domnul D. Gratsias, președinte, doamna I. Labucka și domnul I. Ulloa Rubio (raportor), judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Reclamanta, Terna – Rete Elettrica Nazionale SpA, este o societate cu sediul în Italia, care își desfășoară activitatea în sectorul transportului și al distribuției energiei electrice de înaltă tensiune.

2        Reclamanta este acționar în proporție de 42,68 % al CESI SpA, societate care operează în sectorul testării și certificării aparatelor electromecanice și al consilierii cu privire la sistemele electrice.

3        În conformitate cu Decizia nr. 1364/2006/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 septembrie 2006 de stabilire a orientărilor pentru rețelele energetice transeuropene și de abrogare a Deciziei 96/391/CE și a Deciziei 1229/2003/CE (JO 2006, L 262, p. 1, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 252), la 15 iunie 2007, Comisia Comunităților Europene a publicat o cerere de propuneri pentru acordarea unei asistențe financiare în cadrul programului anual de lucru C(2007) 3945 din 14 august 2007, în materie de subvenții în domeniul rețelelor transeuropene energetice.

4        Conform articolului 9 din Regulamentul (CE) nr. 680/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 iunie 2007 de stabilire a normelor generale pentru acordarea asistenței financiare comunitare în domeniul rețelelor transeuropene de transport și energetice (JO 2007, L 162, p. 1), în urma fiecărei cereri de propuneri bazate pe programul multianual de lucru sau pe programele anuale de lucru menționate la articolul 8 alineatul (1) din același regulament, Comisia decide cu privire la valoarea asistenței financiare acordate proiectelor sau părților de proiect selectate și precizează condițiile și metodele de punere în aplicare a acestora.

5        Prin Decizia C(2008) 7941 din 2 decembrie 2008 (denumită în continuare „Decizia din 2 decembrie 2008”), Comisia a selectat, dintre programele care pot beneficia de asistența financiară, proiectul de interes comun „Transport de energie electrică în curent continuu între Italia și Franța prin infrastructurile rutiere” (denumit în continuare „proiectul E 221”). Prin această decizie, reclamantei i s‑a acordat o asistență financiară maximă de 1 542 600 de euro.

6        Prin Decizia C(2010) 3360 din 21 mai 2010 (denumită în continuare „Decizia din 21 mai 2010”), Comisia a selectat, dintre programele care pot beneficia de asistența financiară, programul de interes comun „Studiu de fezabilitate pentru o nouă interconexiune electrică transfrontalieră meridională Italia – Franța prin intermediul infrastructurilor autorutiere” (denumit în continuare „proiectul E 255”). Prin intermediul deciziei menționate, reclamantei i s‑a acordat o asistență financiară maximă de 500 000 de euro.

7        Odată cu executarea proiectelor E 221 și E 255 a apărut necesitatea achiziționării unor servicii referitoare la activități pe care reclamanta nu putea să le execute cu ajutorul propriilor resurse. Prin urmare, reclamanta a încredințat CESI executarea acestor servicii. Mai precis, în cadrul proiectelor E 221 și E 255, reclamanta a atribuit în mod direct CESI, pe baza unei proceduri negociate, realizarea a șapte sarcini având ca obiect furnizarea de servicii de cercetare, de dezvoltare și de asistență specializată și care reies din acordurile‑cadru nr. 3000029140, nr. 3000034279 și nr. 6000001506 încheiate cu CESI printr‑o derogare de la normele de atribuire a contractelor de achiziții publice, pe baza existenței unor motive tehnice, la 17 aprilie 2009, la 27 mai 2010 și, respectiv, la 8 aprilie 2011 (denumite în continuare „sarcinile în cauză”).

8        După finalizarea proiectelor E 221 și E 255, prin scrisoarea din 5 noiembrie 2012, Comisia a informat reclamanta că o societate de audit extern (denumită în continuare „societatea de audit”) urma să procedeze la auditul financiar al costurilor declarate de reclamantă în cadrul acestor proiecte. Comisia a precizat că rezultatele auditului financiar vor fi apreciate de serviciile competente pentru efectuarea ajustării costurilor pretinse de reclamantă și că, dacă aceste ajustări s‑ar dovedi favorabile Comisiei, ar putea să aibă incidență asupra viitoarelor plăți sau să determine emiterea ordinelor de recuperare în limita cuantumului plătit în plus.

9        Prin scrisoarea din 13 iunie 2013, societatea de audit a transmis reclamantei proiectul de raport de audit. Proiectul de raport de audit informa reclamanta cu privire la faptul că anumite costuri suportate cu ocazia realizării proiectelor E 221 și E 255 nu puteau fi considerate eligibile. În mod concret, în ceea ce privește costurile externe derivate din sarcinile în cauză, proiectul de audit constata că acestea nu puteau fi considerate eligibile dat fiind că, potrivit indicațiilor furnizate de Comisie, atribuirea contractelor unor societăți care fac parte din același grup nu ar fi permisă decât prin intermediul scăderii, din costurile suportate, a oricărui profit comercial realizat de executant. Or, CESI furnizase serviciile reclamantei în condițiile pieței, obținând astfel o marjă de profit. Reclamanta a fost invitată să își exprime acordul sau să prezinte eventuale observații.

10      Reclamanta și‑a prezentat observațiile în scrisoarea din 5 iulie 2013. În această privință, reclamanta a invocat inexistența oricărei forme de control asupra CESI și deplina conformitate a atribuirii sarcinilor în cauză acestei societăți cu principiile impuse de reglementarea europeană și națională. Mai precis, reclamanta a susținut că atribuirea acestor sarcini societății CESI, fără o procedură de convocare la licitație prealabilă, fusese realizată în temeiul derogărilor prevăzute la articolul 40 alineatul (3) literele (c), (e) și (i) din Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și serviciilor poștale (JO 2004, L 134, p. 1, Ediție specială, 06/vol. 8, p. 3), și anume existența unor rațiuni tehnice din cauza cărora contractul nu putea fi executat decât de un operator economic unic determinat, dificultățile tehnice decurgând din eventuala achiziționare a unor noi bunuri care determinau o creștere excesivă și disproporționată a costurilor și existența unui acord‑cadru cu CESI.

11      Prin scrisoarea din 18 iunie 2014, Comisia a transmis reclamantei raportul de audit definitiv (denumit în continuare „raportul de audit”) realizat de societatea de audit. Raportul de audit reproducea aproape toate concluziile inițiale ale proiectului de raport de audit, erau acceptate anumite costuri cerute de reclamantă și formula considerații în lumina observațiilor reclamantei. Reclamanta a fost invitată să își prezinte eventualele observații într‑un termen de două săptămâni de la primirea scrisorii, în lipsa cărora Comisia urma să emită două note de debit în vederea recuperării sumei de 414 101,72 euro pentru proiectul E 221 și de 80 769,67 euro pentru proiectul E 255.

12      Prin scrisoarea din 15 iulie 2014, reclamanta a răspuns scrisorii Comisiei prezentând noi explicații. Reclamanta, luând act de faptul că o mare parte dintre observațiile sale precedente au fost admise, a contestat concluziile adoptate în raportul de audit privind costurile directe externe derivate din sarcinile în cauză. Reclamanta a insistat asupra faptului că nu exercita niciun fel de control asupra CESI, care era doar o societate în care era asociată, însă asupra căreia nu exercita nicio putere de conducere sau de coordonare, conform articolului 2497 din Codul civil italian. În plus, reclamanta a explicat motivele care au condus‑o la utilizarea unei proceduri fără o convocare la licitație prealabilă pentru atribuirea sarcinilor în cauză societății CESI, pe baza derogărilor prevăzute la articolul 40 alineatul (3) literele (c), (e) și (i) din Directiva 2004/17.

13      Ca urmare a răspunsului furnizat de reclamantă prin scrisoarea din 15 iulie 2014, Comisia a solicitat completarea probelor. Prin corespondența din 13 februarie 2015, aceasta a solicitat reclamantei să îi furnizeze explicații suplimentare cu privire la procedurile care au condus la atribuirea societății CESI, fără o procedură de convocare la licitație prealabilă, a acordurilor‑cadru nr. 3000034279 și nr. 6000001506. În mod concret, Comisia a solicitat o explicație cu privire la trimiterea la articolul 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17 pentru a justifica natura CESI de operator economic unic determinat, datorită specificității tehnice a contractului. În plus, Comisia a semnalat că excepția prevăzută la articolul 40 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/17 nu era aplicabilă în speță, dat fiind că contractul în cauză era un contract de servicii, iar nu de bunuri.

14      Prin corespondența din 23 martie 2015, reclamanta a răspuns solicitărilor Comisiei. Reclamanta a insistat asupra faptului că nu exercita nicio putere de control, de conducere sau de coordonare asupra CESI și a arătat că, prin scrisoarea din 5 iulie 2013, aceasta expusese deja Comisiei cadrul legal care îi permisese să atribuie sarcinile în cauză direct societății CESI, fără o procedură de convocare la licitație prealabilă, și anume articolul 40 din Directiva 2004/17, care, în anumite cazuri, permitea să se utilizeze o procedură fără o convocare la licitație prealabilă. Reclamanta a declarat că CESI, datorită utilizării unor instrumente și a unor programelor informatice specifice dezvoltate împreună cu ea însăși, era singurul operator economic care putea furniza servicii care făceau parte din sarcinile în cauză, dat fiind că faptul de a face apel la alți operatori economici ar fi determinat costuri suplimentare, termene mai lungi și un risc de pierdere a informațiilor în cadrul executării acestor servicii.

15      Prin scrisoarea din 6 iulie 2015, Comisia, luând act de informațiile colectate în urma completării probelor și constatând că CESI nu era o societate controlată de reclamantă, ci o societate asociată acesteia și asupra căreia reclamanta nu exercita nicio formă de conducere sau de coordonare, și‑a schimbat poziția și a informat reclamanta că costurile derivate din sarcinile în cauză, atribuite în mod direct societății CESI, nu puteau fi considerate eligibile nu din cauza nerespectării indicațiilor Comisiei privind atribuirea de contracte unor societăți care făceau parte din același grup, ci din cauza nerespectării normelor aplicabile în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice. În această privință, Comisia a constatat că reclamanta ar fi putut atribui în mod direct societății CESI sarcinile în cauză, fără să treacă în prealabil printr‑o procedură de convocare la licitație, în temeiul articolului 40 alineatul (3) litera (i) din Directiva 2004/17, numai dacă acordurile‑cadru din care făceau parte aceste sarcini fuseseră atribuite în conformitate cu această directivă. De asemenea, Comisia a constatat că reclamanta nu îndeplinise sarcina probei prevăzută la articolul 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17, deoarece nu demonstrase că, datorită capacităților tehnice proprii serviciilor care făceau parte din acordurile‑cadru acordate societății CESI, aceasta din urmă era singura societate căreia reclamanta putea să îi atribuie acordurile‑cadru respective. În sfârșit, Comisia a semnalat că excepția prevăzută la articolul 40 alineatul (3) litera (e) din Directiva 2004/17 nu era aplicabilă în speță, dat fiind că aceasta privea exclusiv contractele cu privire la bunuri. Comisia a anunțat că, în termen de o lună, va emite două note de debit, una în cuantum de 414 101,72 euro privind proiectul E 221 și cealaltă în cuantum de 80 769,67 euro privind proiectul E 255.

16      La 21 septembrie 2015, reclamanta a introdus la Tribunal o acțiune având ca obiect anularea scrisorii din 6 iulie 2015. Această acțiune a fost înregistrată la Tribunal sub numărul T‑544/15.

17      Prin scrisoarea din 23 mai 2016, Direcția Generală (DG) „Energie” a Comisiei, urmând procedura de recuperare a sumelor care îi erau datorate, a informat reclamanta că argumentele sale fuseseră examinate din nou în colaborare cu membrii personalului competent din alte direcții generale. Prin această scrisoare, Comisia a confirmat concluziile enunțate în scrisoarea din 6 iulie 2015 și a anunțat că, în termen de o lună, va emite două note de debit în vederea recuperării sumei de 414 101,72 euro privind proiectul E 221 și a sumei de 80 769,67 euro privind proiectul E 255.

18      Prin scrisoarea din 14 iunie 2016, Comisia a transmis reclamantei două note de debit în cuantum de 414 101,72 euro privind proiectul E 221 și de 80 769,67 euro privind proiectul E 255.

19      Prin Ordonanța din 13 septembrie 2016, Terna/Comisia (T‑544/15, nepublicată, EU:T:2016:513), Tribunalul a respins acțiunea introdusă în cauză ca vădit inadmisibilă.

 Procedura și concluziile părților

20      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 iulie 2016, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

21      Prin act separat depus la grefa Tribunalului la 4 octombrie 2016, Comisia a ridicat o excepție de inadmisibilitate în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului.

22      La 16 noiembrie 2016, reclamanta a depus observații cu privire la această excepție.

23      Prin Ordonanța președintelui Camerei a cincea a Tribunalului din 17 februarie 2017, excepția de inadmisibilitate a fost unită cu fondul.

24      Potrivit articolului 106 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, în lipsa unei cereri de organizare a unei ședințe de audiere prezentate de părți în termenul de trei săptămâni de la notificarea închiderii fazei scrise a procedurii, Tribunalul poate decide să se pronunțe asupra acțiunii fără parcurgerea fazei orale a procedurii. În speță, Tribunalul, considerându‑se suficient de lămurit de înscrisurile și de mijloacele materiale de probă de la dosarul cauzei, a decis, în lipsa unei asemenea cereri, să se pronunțe fără parcurgerea fazei orale a procedurii.

25      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        anularea scrisorilor din 6 iulie 2015, din 23 mai 2016 și din 14 iunie 2016 (denumite în continuare „actele atacate”);

–        conexarea prezentei proceduri cu cauza T‑544/15, conform articolului 68 alineatul (1) din Regulamentul de procedură;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

26      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii ca nefondată;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

27      Cererea de conexare a prezentei cauze cu cauza T‑544/15 a rămas fără obiect și, în consecință, nu mai este necesară pronunțarea asupra celui de al doilea capăt de cerere al reclamantei, având în vedere că, prin Ordonanța din 13 septembrie 2016, Terna/Comisia (T‑544/15, nepublicată, EU:T:2016:513), Tribunalul a respins acțiunea introdusă în cauza în discuție ca vădit inadmisibilă.

 În drept

 Cu privire la excepția de inadmisibilitate

28      Comisia invocă inadmisibilitatea acțiunii pentru motivul că actele atacate nu constituie acte care pot face obiectul unei acțiuni în anulare în sensul articolului 263 TFUE. Comisia susține în această privință că actele atacate nu constituie acte care stabilesc poziția sa în mod definitiv, nici acte definitive, ci că este vorba despre acte pregătitoare pentru o eventuală procedură de recuperare. Comisia susține că numai o decizie eventuală și ulterioară emiterii notei de debit ar putea face obiectul unei acțiuni în anulare.

29      Reclamanta contestă argumentele Comisiei și susține că actele atacate constituie acte definitive care produc efecte juridice obligatorii, precum restituirea sumelor, de natură să afecteze interesele acesteia, modificând în mod distinct situația sa juridică. În această privință, mai întâi, aceasta susține că Comisia nu ține seama de plata pe care ea a efectuat‑o, sub condiție, la 12 august 2016, a sumelor solicitate de Comisie, pentru a evita curgerea dobânzilor moratorii și că, în consecință, într‑o asemenea situație, Comisia nu va adopta o decizie ulterioară, singurul act atacabil potrivit acesteia. În continuare, reclamanta susține că deși actele atacate nu pot face obiectul unor căi de atac în temeiul articolului 263 TFUE, singurul act atacabil ar fi acela pe care Comisia l‑ar adopta la expirarea termenului acordat pentru plata notei de debit, mai precis atunci când sancțiunea moratorie este aplicabilă, și că acest lucru ar fi contrar principiilor de bază ale dreptului. În sfârșit, reclamanta susține că, în cazul respingerii acțiunii ca inadmisibilă, Tribunalul ar priva‑o de dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă.

30      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, nu constituie acte sau decizii susceptibile de a face obiectul unei acțiuni în anulare în sensul articolului 263 TFUE decât măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură a afecta interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia (Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 9, Hotărârea din 5 octombrie 1999, Țările de Jos/Comisia, C‑308/95, EU:C:1999:477, punctul 26, și Hotărârea din 29 ianuarie 2002, Van Parys și Pacific Fruit Company/Comisia, T‑160/98, EU:T:2002:18, punctul 60).

31      Mai exact, atunci când este vorba despre acte a căror elaborare se realizează în mai multe etape, în special la finele unei proceduri interne, din aceeași jurisprudență rezultă că, în principiu, nu constituie acte atacabile decât măsurile care stabilesc definitiv poziția instituției la sfârșitul acestei proceduri, cu excluderea măsurilor intermediare al căror obiectiv este pregătirea deciziei finale (Hotărârea din 11 noiembrie 1981, IBM/Comisia, 60/81, EU:C:1981:264, punctul 10, și Hotărârea din 14 decembrie 2006, Germania/Comisia, T‑314/04 și T‑414/04, nepublicată, EU:T:2006:399, punctul 38).

32      În speță, trebuie arătat că, astfel cum s‑a amintit la punctul 4 de mai sus, conform articolului 9 din Regulamentul nr. 680/2007, în urma fiecărei cereri de propuneri pentru atribuirea unei asistențe financiare, Comisia decide cu privire la cuantumul asistenței financiare care urmează să fie acordată pentru proiectele sau părțile de proiecte selectate și precizează condițiile și metodele de punere în aplicare a acestora.

33      Astfel, actele atacate se înscriu în contextul Deciziilor din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010, care leagă Comisia de reclamantă. Aceste decizii ale Comisiei implică o acceptare a propunerilor făcute, și anume un acord de voință între cei care propun, pe de o parte, și Comisie, pe de altă parte, fără ca Regulamentul nr. 680/2007 să prevadă însă că acest acord de voință ia forma unui contract.

34      Într‑un asemenea context, scrisorile Comisiei din 23 mai 2016 și din 14 iunie 2016, în cadrul cărora aceasta formulează în mod definitiv pretenții împotriva beneficiarului ajutorului, în temeiul deciziei de acordare a asistenței financiare, nu pot fi calificate decât ca acte atacabile atunci când definesc sumele pe care Comisia apreciază că trebuie să le recupereze de la beneficiarul asistenței și pe care acesta din urmă le rambursează, sub rezerva introducerii unei acțiuni, respectând astfel voința Comisiei.

35      Pe de altă parte, dat fiind că rambursarea a fost efectuată, Comisia nu va adopta o eventuală decizie, ulterioară emiterii notei de debit. În consecință, privarea reclamantei de dreptul de a contesta sumele rambursate ar risca să aducă atingere dreptului acesteia la o cale de atac efectivă. În consecință, ar fi contrară dreptului la bună administrare încurajarea reclamantei să nu plătească sumele datorate în nota de debit pentru ca o eventuală decizie, ulterioară emiterii notei de debit, să fie adoptată și să poată fi atacată în temeiul articolului 263 TFUE.

36      Din ceea ce precedă rezultă că excepția de inadmisibilitate invocată de Comisie trebuie înlăturată în ceea ce privește scrisoarea din 14 iunie 2016, care are rolul de scrisoare de înaintare a notelor de debit menționate la punctul 18 de mai sus, și scrisoarea din 23 mai 2016, în temeiul căreia DG „Energie” a Comisiei a stabilit poziția definitivă a acestei instituții referitoare la fondul cauzei, după examinarea pentru ultima dată a argumentelor reclamantei, consultând de asemenea personalul competent al altor direcții generale. În schimb, acțiunea trebuie respinsă ca inadmisibilă în condițiile în care este îndreptată împotriva scrisorii din 6 iulie 2015, care a făcut deja obiectul unei acțiuni respinse în temeiul Ordonanței din 13 septembrie 2016, Terna/Comisia (T‑544/15, nepublicată, EU:T:2016:513) (a se vedea punctele 16 și 19 de mai sus), întrucât această ordonanță a devenit definitivă.

 Cu privire la fond

37      În susținerea acțiunii formulate, reclamanta invocă patru motive, primul, întemeiat în esență pe lipsa cercetării și pe nemotivarea actelor atacate, pe aplicarea eronată a articolelor 14 și 37 din Directiva 2004/17 și pe aplicarea eronată a articolului III.3.7 alineatele (1), (4) și (6) din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010, al doilea, pe aplicarea eronată a articolului 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17, al treilea, pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime și al patrulea, invocat cu titlu subsidiar, pe încălcarea principiului proporționalității.

38      Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, cu mai multe ocazii în cererea introductivă, reclamanta a susținut că sarcinile în cauză ar fi trebuit examinate independent de acordurile‑cadru, încheiate cu CESI între anii 2009 și 2011, din care acestea fac parte. Reclamanta consideră că această eroare de fond a condiționat analiza ulterioară a Comisiei, în măsura în care unele considerații cu caracter economic, cu siguranță relevante în ceea ce privește încheierea acordurilor‑cadru, nu sunt relevante în ceea ce privește sarcinile în cauză, ceea ce a determinat ca costurile legate de aceste sarcini să nu fie considerate eligibile.

39      În speță, în primul rând, trebuie să se constate că reclamanta se contrazice, în această privință, în cererea introductivă. Deși contestă cu mai multe ocazii legătura dintre sarcinile în cauză și acordurile‑cadru, cu alte ocazii, ea susține că aceste sarcini au legătură cu acordurile‑cadru și fac parte din acestea. Astfel, în cererea introductivă, reclamanta delimitează ea însăși acest raport, arătând că sarcinile în cauză trebuie apreciate în cadrul mai larg al relațiilor existente între ea însăși și CESI, reglementate de acordurile‑cadru pe care le‑au încheiat între anii 2009 și 2011. În plus, în cadrul celui de al treilea motiv, reclamanta susține că legalitatea atribuirii directe a sarcinilor în cauză rezulta mai precis din neconstatarea de către Comisie a atribuirii, fără o procedură de convocare la licitație, a acordului‑cadru nr. 3000034279 din care fac parte aceste sarcini. În schimb, reclamanta afirmă de asemenea în cererea sa introductivă că acordurile‑cadru nu au relevanță în ceea ce privește proiectele E 221 și E 255 și că, în consecință, Comisia ar fi trebuit să se limiteze numai la examinarea atribuirilor directe în favoarea CESI a sarcinilor în cauză, în afara acordurilor‑cadru. Prin urmare, rezultă din ceea ce precedă că reclamanta nu poate reproșa Comisiei, pe de o parte, că s‑a concentrat numai pe legalitatea acordurilor‑cadru și, pe de altă parte, că a dedus legalitatea fiecărei atribuiri directe a sarcinilor în cauză chiar din legalitatea în amonte a acordurilor‑cadru.

40      În al doilea rând, trebuie arătat că definiția acordului‑cadru cuprinsă la articolul 1 alineatul (4) din Directiva 2004/17 stabilește că un acord‑cadru reprezintă un acord prin care entitatea contractantă definește, împreună cu unul sau mai mulți operatori economici, termenii care reglementează contractele ce urmează a fi atribuite în cursul unei anumite perioade, în special în ceea ce privește prețurile și, după caz, cantitățile avute în vedere. Reiese din această definiție că contractele întemeiate pe acordurile‑cadru sunt atribuite în condițiile stabilite în acordul‑cadru și că ansamblul contractelor atribuite pe durata totală a acordului‑cadru sunt legate intrinsec de acordul‑cadru, prin care vor fi stabilite prețurile, cantitățile și condițiile.

41      În al treilea rând, trebuie arătat că, în conformitate cu articolul 17 alineatul (2) din Directiva 2004/17, entitățile contractante nu pot eluda aplicarea acestei directive prin scindarea proiectelor de lucrări sau a proiectelor de achiziții care prevăd o anumită cantitate.

42      În consecință, în lumina Directivei 2004/17 și datorită strânsei legături dintre acordurile‑cadru și sarcinile în cauză, atribuite în mod direct societății CESI pe baza acestora din urmă, o apreciere a legalității atribuirii sarcinilor în cauză, independent de atribuirea acordurilor‑cadru de care acestea sunt inevitabil și intrinsec legate, ar fi în mod clar contrară acestei directive.

43      În consecință, Comisia a apreciat în mod corect legalitatea atribuirii directe a sarcinilor în cauză societății CESI în strânsă legătură cu atribuirea acordurilor‑cadru de care depindeau acestea.

44      În lumina acestor observații introductive trebuie analizate motivele invocate în susținerea acțiunii.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat în esență pe lipsa cercetării și pe nemotivarea actelor atacate, pe aplicarea eronată a articolelor 14 și 37 din Directiva 2004/17 și pe aplicarea eronată a articolului III.3.7 alineatele (1), (4) și (6) din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010

45      Acest motiv cuprinde în esență trei aspecte, întemeiate, primul, pe lipsa cercetării și pe nemotivarea actelor atacate, al doilea, pe aplicarea eronată a articolelor 14 și 37 din Directiva 2004/17 și, al treilea, pe aplicarea eronată a articolului III.3.7 alineatele (1), (4) și (6) din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010, din cauza unei aplicări excesiv de formale a Directivei 2004/17.

–       Cu privire la primul aspect al primului motiv, întemeiat pe lipsa cercetării și pe nemotivarea actelor atacate

46      Reclamanta consideră în esență că actele atacate se dovedesc a fi afectate de o lipsă de cercetare și de o insuficiență a motivării, deoarece Comisia s‑a întemeiat pe o interpretare eronată a dispozițiilor aplicabile și pe o calificare incorectă a raportului dintre sarcinile în cauză și acordurile‑cadru.

47      În această privință, reclamanta arată că a invocat întotdeauna, cu titlu alternativ și necumulativ, derogarea prevăzută la articolul 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17, care viza numai sarcinile în cauză, și pe cea prevăzută la articolul 40 alineatul (3) litera (i) din directiva menționată, care viza acordurile‑cadru. Reclamanta consideră că Comisia ar fi trebuit să aprecieze dacă exista o rațiune tehnică, în sensul articolului 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17, care să justifice atribuirea fără o procedură de convocare la licitație prealabilă în raport cu aceste sarcini, iar nu în raport cu acordurile‑cadru.

48      În plus, reclamanta susține caracterul vădit eronat al motivării succinte expuse de Comisie pentru motivul că aceasta din urmă nu a formulat niciodată un răspuns la observațiile pe care le‑a prezentat în ceea ce privește existența motivelor tehnice care justificau atribuirea, fără o procedură de convocare la licitație prealabilă, a sarcinilor în cauză societății CESI.

49      În sfârșit, reclamanta susține că Comisia a exclus în mod eronat de la rambursarea solicitată de reclamantă costurile referitoare la sarcinile în cauză atribuite în mod direct societății CESI, întemeindu‑se pe presupunerea că acordurile‑cadru la care fac trimitere sarcinile menționate ar fi fost încheiate fără o procedură de convocare la licitație prealabilă, cu încălcarea normelor Uniunii Europene în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice.

50      Comisia contestă argumentele reclamantei.

51      Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de a motiva un act cauzator de prejudiciu, care constituie un corolar al principiului respectării dreptului la apărare, are ca scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a afla dacă actul este bine fundamentat sau dacă este, eventual, afectat de un viciu care permite contestarea validității sale în fața instanței Uniunii și, pe de altă parte, să dea posibilitatea acestei instanțe să își exercite controlul asupra legalității actului respectiv (se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, EU:C:2012:718, punctul 49 și jurisprudența citată).

52      Motivarea impusă la articolul 296 TFUE trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanei interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurilor luate, iar instanței competente să își exercite controlul (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, EU:C:2012:718, punctul 50 și jurisprudența citată).

53      Cu toate acestea, motivarea trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și contextului în care actul a fost adoptat. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul destinatarilor sau al altor persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv de a primi explicații. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care caracterul suficient al unei motivări trebuie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă. În special, un act cauzator de prejudiciu este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii luate în privința sa (a se vedea Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Consiliul/Bamba, C‑417/11 P, EU:C:2012:718, punctele 53 și 54 și jurisprudența citată).

54      În primul rând trebuie arătat, astfel cum s‑a expus la punctele 39-43 de mai sus, că Comisia a apreciat în mod corect legalitatea atribuirii directe a sarcinilor în cauză societății CESI în strânsă legătură cu atribuirea acordurilor‑cadru din care acestea făceau parte. Rezultă că criticile reclamantei privind o calificare incorectă a raportului dintre sarcinile în cauză și acordurile‑cadru sunt nefondate.

55      În al doilea rând, reiese din actele atacate că Comisia a expus motivele pentru care a apreciat că costurile derivate din sarcinile în cauză atribuite în mod direct societății CESI în cadrul proiectelor E 221 și E 255 erau considerate neeligibile și că motivele expuse de reclamantă în vederea derogării de la normele de atribuire a contractelor de achiziții publice nu erau acceptabile nici din punct de vedere tehnic, nici din punct de vedere legal. Astfel, prin scrisoarea din 6 iulie 2015, Comisia a indicat că aceste sarcini nu făcuseră obiectul unei proceduri de convocare la licitație la momentul atribuirii lor și că, așadar, posibilitatea reclamantei de a le atribui în mod direct societății CESI depindea de compatibilitatea procedurii urmate în vederea încheierii acordurilor‑cadru, din care fac parte sarcinile în cauză, cu Directiva 2004/17, conform articolului 14 alineatele (2) și (3) din această directivă. Comisia a susținut în această privință că explicațiile prezentate de reclamantă, întemeiate pe caracterul tehnic al prestațiilor așteptate, nu erau de natură să justifice atribuirea directă a acordurilor‑cadru. În plus, prin scrisoarea din 23 mai 2016, Comisia a indicat reclamantei că explicațiile prezentate nu erau de natură să modifice aprecierile efectuate în scrisoarea din 6 iulie 2015, care trebuiau considerate definitive și a anunțat că, în termen de o lună, ar urma să emită două note de debit în vederea recuperării sumei de 414 101,72 euro pentru proiectul E 221 și a sumei de 80 769,67 euro pentru proiectul E 255. În sfârșit, la 14 iunie 2016, Comisia a transmis reclamantei două note de debit.

56      Din ceea ce precedă rezultă că actele atacate reprezintă rezultatul unui schimb de scrisori în cursul căruia Comisia a expus corespunzător cerințelor legale împrejurările de drept și de fapt pe care și‑a întemeiat deciziile și a răspuns tuturor remarcilor formulate de reclamantă. În consecință, actele atacate au intervenit într‑un context care a permis reclamantei să înțeleagă întinderea măsurilor luate în privința sa și sunt, prin urmare, motivate suficient.

57      În sfârșit, aspectul dacă încheierea unui acord‑cadru cu încălcarea normelor Uniunii în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice nu este de natură să excludă costurile referitoare la sarcinile care fac parte din acest acord‑cadru ține de examinarea pe fond a cauzei, iar nu de forma actelor atacate. În consecință, asemenea considerații, presupunând că sunt suficient de precise, sunt inoperante în cadrul criticii întemeiate pe lipsa de motivare și nu pot fi decât respinse.

58      Rezultă din ceea ce precedă că primul aspect al primului motiv trebuie respins.

–       Cu privire la al doilea aspect al primului motiv, întemeiat pe aplicarea eronată a articolelor 14 și 37 din Directiva 2004/17

59      Reclamanta susține că Comisia a concluzionat în mod eronat că recurgerea la subcontractare ar furniza elemente care să permită excluderea existenței unor rațiuni tehnice care ar justifica atribuirea contractelor fără o procedură de convocare la licitație, în conformitate cu articolul 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17. Reclamanta consideră, în această privință, că dispoziția care prevede subcontractarea, și anume articolul 37 din Directiva 2004/17, nu exclude din domeniul său de aplicare contractele atribuite fără o procedură de convocare la licitație prealabilă și că, în mod similar, articolul 40 din Directiva 2004/17 nu prevede că, în caz de atribuire directă fără o procedură de convocare la licitație, operatorul economic determinat este obligat să execute personal toate prestările care fac obiectul contractului.

60      Reclamanta adaugă faptul că, în orice caz, recurgerea la subcontractare nu a avut loc decât în ceea ce privește una singură dintre sarcinile în cauză și că ar fi fost prevăzută în avantajul unui număr restrâns de operatori și pentru activități exclusiv secundare și accesorii, care au o incidență minoritară, care nu ar avea nicio importanță anume în executarea sarcinii respective. În plus, reclamanta arată că prestările efectuate de subcontractant erau diferite de cele care au o specificitate tehnică.

61      Comisia contestă argumentele reclamantei.

62      Trebuie amintit că, deși articolul 37 din Directiva 2004/17 permite entităților contractante să subcontracteze terților o parte din contractul în cauză, articolul 40 alineatul (2) din această directivă stabilește că entitățile contractante pot alege între o procedură deschisă, restrânsă sau negociată pentru a atribui contractele, cu condiția să fi fost efectuată o convocare la licitație. În plus, articolul 40 alineatul (3) litera (c) din această directivă dispune că entitățile contractante pot utiliza o procedură fără convocare la licitație atunci când, datorită specificității sale tehnice, contractul nu poate fi executat decât de un operator economic determinat.

63      În speță, trebuie arătat că recurgerea la alți operatori economici în vederea furnizării unui serviciu exclude, în sine, ca această prestare să se poată intra sub incidența derogării prevăzute la articolul 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17. Astfel, după cum reiese din jurisprudență, aplicarea articolului 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17 depinde de două condiții cumulative, și anume, pe de o parte, să existe o specificitate tehnică a serviciilor care fac obiectul contractului și, pe de altă parte, ca această specificitate tehnică să facă absolut necesară atribuirea contractului respectiv unui operator determinat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 iunie 2005, Comisia/Grecia, C‑394/02, EU:C:2005:336, punctul 34).

64      Or, acordurile‑cadru încheiate cu CESI, sub incidența cărora intră sarcinile în cauză, permit recurgerea la subcontractare, activitățile cu subcontractanții corespondenți fiind enumerate în acordurile‑cadru. În consecință, trebuie să se considere că reclamanta a apreciat că alți operatori erau, în principiu, capabili să efectueze aceste activități (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 2 iunie 2005, Comisia/Grecia, C‑394/02, EU:C:2005:336, punctul 37). Trebuie, așadar, să se constate că nu era absolut necesar ca acordurile‑cadru să fie atribuite societății CESI, întrucât aceasta din urmă nu era unicul operator care dispunea de know‑how pentru a efectua prestările în cauză.

65      În consecință, nu se poate susține că recurgerea la alți operatori, chiar dacă este vorba despre un caz marginal, despre un număr restrâns de operatori sau despre activități secundare, nu exclude ca prestarea să poată face obiectul derogării prevăzute la articolul 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17.

66      În aceste condiții, al doilea aspect al primului motiv trebuie respins.

–       Cu privire la al treilea aspect al primului motiv, întemeiat pe aplicarea eronată a articolului III.3.7 alineatele (1), (4) și (6) din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010

67      Reclamanta invocă o aplicare eronată a articolului III.3.7 alineatele (1), (4) și (6) din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010, din cauza unei aplicări excesiv de formale a Directivei 2004/17.

68      În această privință, reclamanta susține că articolul III.3.7 alineatul (1) din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010 nu prevede obligația de a se utiliza proceduri prealabile deschise sau restrânse pentru atribuirea contractelor, ci impune pur și simplu o obligație mai generală de a suporta costurile „rezonabile și justificate, care respectă cerințele unei bune gestiuni financiare, în special în materie de economie și de eficiență”. Reclamanta susține că, deși a omis în mod legitim să înceapă o procedură de convocare la licitație propriu‑zisă în vederea atribuirii contractelor societății CESI, a finalizat cu succes o negociere aprofundată cu CESI, obținând din partea acestui operator reduceri ulterioare. În consecință, reclamanta reproșează Comisiei că a efectuat o aplicare excesiv de formală a Directivei 2004/17, întrucât aceasta din urmă s‑ar fi limitat să constate că costurile care decurg din contractele atribuite în mod direct societății CESI nu erau eligibile pentru simplul motiv că fuseseră atribuite fără o procedură de convocare la licitație prealabilă, fără să verifice pe fond dacă aceste contracte erau sau nu erau avantajoase din punct de vedere economic și dacă costurile erau rezonabile și justificate.

69      Comisia contestă argumentele reclamantei.

70      Trebuie arătat că principiul licitării se află la baza tuturor contractelor de achiziții publice finanțate integral sau parțial de la bugetul Uniunii, la fel ca principiile transparenței, proporționalității, egalității de tratament și nediscriminării, astfel cum se prevede la articolul 102 din Regulamentul (UE, Euroatom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO 2012, L 298, p. 1).

71      Trebuie amintit că contractele în cauză, întrucât sunt parțial finanțate de Uniune, trebuie să respecte normele aplicabile în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice. Printre aceste norme, articolul III.2.5 din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010 stabilește principiul potrivit căruia, în caz de atribuire a activităților care fac obiectul unei finanțări din partea terților, beneficiarul este obligat să respecte normele aplicabile în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice prevăzute de legislația Uniunii. Or, în conformitate cu articolul 40 alineatul (2) din Directiva 2004/17, pentru a‑și atribui contractele, entitățile contractante pot aplica proceduri deschise, restrânse sau negociate cu condiția ca, sub rezerva excepțiilor prevăzute la alineatul (3) al acestui articol, să se fi făcut o convocare la licitație.

72      În speță, eficiența în ceea ce privește costurile atribuirii activităților unor operatori externi nu exonerează de obligația de a respecta dispozițiile articolului III.2.5 din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010. Reclamanta se întemeiază pe articolul III.3.7 litera (f) din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010, susținând că, pentru a fi eligibile, costurile acțiunii trebuie să fie rezonabile, justificate și să respecte principiile unei bune gestiuni financiare. Aceasta susține că principiile respective nu au fost în niciun caz încălcate cu ocazia atribuirii contractelor‑cadru societății CESI fără o procedură de convocare la licitație prealabilă, dat fiind că CESI i‑a făcut rambursări importante. Cu toate acestea, deși acest aspect poate fi important în cursul atribuirii contractelor, el nu poate în niciun caz să justifice exceptarea de la normele de atribuire și nu garantează că o acțiune a fost efectuată în conformitate cu politica Uniunii, în special cu normele referitoare la achizițiile publice.

73      În acest context, Comisia a subliniat, în scrisorile sale din 6 iulie 2015 și din 23 mai 2016, că atribuirea directă a acordurilor‑cadru din care fac parte sarcinile în cauză nu era justificată de argumente întemeiate pe specificitatea tehnică a contractului, potrivit căreia contractul nu poate fi executat decât de un operator economic determinat. În consecință, din cauza nerespectării normelor prevăzute de legislația Uniunii, aplicabile în materie de achiziții publice cu ocazia atribuirii directe a acordurilor‑cadru menționate fără o procedură de convocare la licitație prealabilă, costurile aferente sarcinilor în cauză nu pot fi considerate eligibile, chiar dacă sunt rezonabile și justificate.

74      Din ceea ce precedă rezultă că se impune respingerea celui de al treilea aspect al primului motiv și, prin urmare, a primului motiv în totalitate.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe aplicarea eronată a articolului 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17

75      Reclamanta susține că faptul că a încredințat societății CESI, fără o procedură de convocare la licitație prealabilă, serviciile pe care aceasta nu putea să le exercite prin intermediul propriilor resurse constituia, în realitate, o decizie care se impunea, dat fiind că CESI era unicul operator în măsură să îndeplinească aceste servicii. Reclamanta afirmă astfel că alegerea societății CESI intra sub incidența excepției prevăzute la articolul 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17.

76      Reclamanta consideră că a furnizat indicațiile și justificările precise cu privire la întinderea specificităților tehnice ale serviciilor atribuite în mod direct societății CESI, care permiteau să se dovedească motivele pentru care atribuirea în favoarea CESI era necesară și, în orice caz, mai avantajoasă din punct de vedere economic. În această privință, reclamanta susține că CESI este unicul operator capabil să furnizeze suportul necesar, datorită competențelor pe care le deține în gestionarea sau în utilizarea programelor informatice Spira, Promed, Sicre și Wcreso și a instrumentului Grare, utilizate în cadrul acordului‑cadru nr. 3000034279 privind proiectul E 255, și a acordului‑cadru nr. 3000029140 privind proiectul E 221. Mai precis, reclamanta susține că un contract cu un alt eventual operator economic ar fi fost încheiat în condiții mai puțin avantajoase, că termenele de executare ar fi fost mai lungi și că ar fi putut fi săvârșite anumite erori sau că ar fi putut fi pierdute informații.

77      Pe de altă parte, reclamanta consideră că, potrivit jurisprudenței, continuitatea proiectelor complexe constituie un motiv tehnic valabil pentru atribuirea directă unui operator determinat. În această privință, ea susține că a demonstrat că nu existau alternative rezonabile pentru atribuirea directă a sarcinilor în cauză societății CESI și că a atribuit aceste sarcini societății CESI fără o procedură de convocare la licitație prealabilă datorită legăturii existente între sarcinile în cauză și activitățile efectuate anterior în cadrul acordurilor‑cadru.

78      Comisia contestă argumentele reclamantei.

79      Reiese de la articolul 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17 că entitățile contractante pot utiliza o procedură fără convocare la licitație prealabilă în special în cazul în care, din rațiuni tehnice sau artistice sau din rațiuni privind protecția unor drepturi exclusive, contractul poate fi executat doar de către un operator tehnic determinat.

80      Pe de altă parte, trebuie amintit că reiese din jurisprudență că aplicarea articolului 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17 depinde de două condiții cumulative, și anume, pe de o parte, să existe o specificitate tehnică a lucrărilor care fac obiectul contractului și, pe de altă parte, ca această specificitate tehnică să facă absolut necesară atribuirea contractului menționat unei întreprinderi determinate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 iunie 2005, Comisia/Grecia, C‑394/02, EU:C:2005:336, punctul 34).

81      Trebuie amintit de asemenea că, fiind derogări de la normele referitoare la procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice, dispozițiile articolului 20 alineatul (2) litera (c) din Directiva 93/38/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO 1993, L 199, p. 84), care cuprindea norme analoage celor enunțate la articolul 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17, trebuiau să facă obiectul unei interpretări stricte. În plus, sarcina probei revine părții care dorește să invoce aceste dispoziții (Hotărârea din 2 iunie 2005, Comisia/Grecia, C‑394/02, EU:C:2005:336, punctul 33).

82      În speță, reclamanta arată că prestările care fac parte din serviciile pe care nu le‑a putut exercita ea însăși, prin intermediul propriilor resurse, intră sub incidența excepției prevăzute la articolul 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17, întrucât CESI era unicul operator în măsură să efectueze aceste prestări.

83      Este necesar să se constate că reclamanta, căreia îi revine sarcina probei, nu menționează nici vreo specificitate tehnică, nici vreun motiv care să demonstreze că o asemenea specificitate, presupunând că există, ar face absolut necesară încredințarea realizării acestor prestări societății CESI. În această privință, reclamanta se limitează să invoce împrejurarea potrivit căreia activitățile care fac obiectul prestărilor menționate implicau utilizarea unui program informatic sau a unui program deja utilizat de ea însăși împreună cu CESI. Trebuie să se arate că, astfel cum subliniază Comisia, împrejurarea că CESI utilizează programe informatice a căror titulară este reclamanta constituie fără îndoială un factor de apreciere în cadrul unei comparații cu alți operatori concurenți, însă nu poate justifica, în raport cu jurisprudența citată la punctul 80 de mai sus, excluderea a priori a oricărui alt operator pentru motivul pretinsei competențe unice a CESI. Astfel, nimic nu ar împiedica reclamanta, în cazul unei oferte mai avantajoase decât cea a CESI, să acorde noului operator o licență pentru utilizarea programului informatic sau a programului în cauză. În special, trebuie arătat că licența pentru programele sau programele informatice nu constituie un drept exclusiv care ar impune imposibilitatea de a se recurge la alți operatori pentru efectuarea activităților în cauză. Situația nu poate fi diferită deoarece, deși pot fi invocate relațiile profesionale anterioare cu entitatea contractantă pentru excluderea oricărei proceduri de convocare la licitație cu ocazia unor noi contracte, obiectivul deschiderii contractelor urmărit de Directiva 2004/17 ar fi compromis în mod inevitabil, iar acest lucru ar avea ca rezultat paradoxal împiedicarea concurenței în favoarea executantului.

84      În plus, în ceea ce privește explicațiile reclamantei prin care se urmărește justificarea atribuirii directe a prestărilor în litigiu societății CESI, pentru motivul că un contract încheiat cu orice altă societate ar fi fost încheiat în condiții mai puțin avantajoase, că termenele de executare ar fi fost mai lungi sau că anumite erori ar fi putut fi săvârșite sau că unele informații ar fi putut fi pierdute, trebuie arătat că pretinsele probleme de adaptare cu ocazia trecerii de la un furnizor la altul și costurile suplimentare pe care această adaptare le‑ar putea determina, invocate de reclamantă, presupun în mod logic că o schimbare a operatorului CESI cu un alt ofertant era posibilă din punct de vedere tehnic. Astfel, reclamanta nu face referire niciodată la o cauză de incompatibilitate tehnică ce ar împiedica în mod obiectiv un alt operator să furnizeze aceleași servicii, astfel încât, după cum s‑a arătat la punctul 80 de mai sus, ar fi absolut necesar să se aleagă un operator unic. În orice caz, trebuie semnalat, pe de altă parte, că reclamanta nu a furnizat în niciun moment cifre sau date care să permită să se demonstreze că un contract încheiat cu orice altă societate ar fi fost încheiat cu costuri mai ridicate și cu termene de executare mai lungi.

85      În sfârșit, în ceea ce privește continuitatea lucrărilor, trebuie amintit că, fără îndoială, obiectivul de a asigura continuitatea lucrărilor aferente unor proiecte complexe este o considerație tehnică a cărei importanță trebuie recunoscută. Cu toate acestea, simpla afirmare a caracterului complex și delicat al unui ansamblu de lucrări nu este suficientă pentru a se demonstra că acestea nu pot fi acordate decât aceluiași operator (a se vedea prin analogie Hotărârea din 14 septembrie 2004, Comisia/Italia, C‑385/02, EU:C:2004:522, punctul 21). Or, în speță, reclamanta s‑a mulțumit să evoce în mod general că recurgerea la oricare alt operator ar crește costurile și termenele, fără să prezinte explicațiile care ar permite să se demonstreze necesitatea recurgerii la un unic operator. Lipsa altor soluții rezonabile nu este criteriul de referință pentru a se stabili legalitatea atribuirii directe unui operator determinat, care presupune, dimpotrivă, necesitatea absolută a unei asemenea atribuiri, astfel cum stabilește jurisprudența. Prin urmare, legătura dintre activitățile precedente furnizate de CESI pentru reclamantă în cadrul acordurilor‑cadru și sarcinile în cauză nu pot constitui un motiv în acest sens.

86      Întrucât reclamanta nu a reușit să demonstreze că, pentru motive tehnice, în sensul articolului 40 alineatul (3) litera (c) din Directiva 2004/17, acordurile‑cadru din care fac parte sarcinile în cauză puteau fi atribuite numai societății CESI, al doilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului protecției încrederii legitime

87      În primul rând, reclamanta invocă faptul că actele atacate sunt contrare principiului protecției încrederii legitime, întrucât Comisia a considerat neeligibile costurile derivate din sarcinile care fac parte din acordul‑cadru nr. 3000034279, care nu a fost niciodată contestat de aceasta din urmă, în pofida publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, la 7 iulie 2010, a anunțului de atribuire a acestui acord‑cadru. În această privință, reclamanta susține că publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a unui anunț de atribuire prin care se face cunoscută atribuirea unui contract în favoarea unui operator economic determinat, ca urmare a unei proceduri negociate fără o convocare la licitație prealabilă, fără ca nici Comisia, nici vreun alt operator economic să conteste atribuirea menționată sau să prezinte observații în termenele prevăzute la articolul 2f din Directiva 2007/66/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 decembrie 2007 de modificare a Directivelor 89/665/CEE și 92/13/CEE ale Consiliului în ceea ce privește ameliorarea eficacității căilor de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice (JO 2007, L 335, p. 31) este o împrejurare de natură să îi creeze reclamantei încrederea legitimă în ceea ce privește conformitatea procedurii urmate.

88      În al doilea rând, reclamanta contestă aplicabilitatea în speță a dispozițiilor Directivei 2004/17 pe baza valorii unei părți semnificative din numărul de sarcini în cauză, care ar fi inferioară pragului de relevanță prevăzut la articolul 16 litera (a) din această directivă.

89      Comisia contestă argumentele reclamantei.

90      În primul rând, trebuie amintit că, conform unei jurisprudențe constante, dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime se extinde la orice justițiabil căruia o instituție a Uniunii Europene i‑a creat speranțe întemeiate [a se vedea Hotărârea din 11 martie 1987, Van den Bergh en Jurgens și Van Dijk Food Products (Lopik)/CEE, 265/85, EU:C:1987:121, punctul 44 și jurisprudența citată].

91      Dreptul de a se prevala de acest principiu presupune însă îndeplinirea a trei condiții cumulative. În primul rând, administrația Uniunii trebuie să îi fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să determine persoana căreia i se adresează să nutrească o așteptare legitimă. În al treilea rând, asigurările date trebuie să fie conforme normelor aplicabile (a se vedea Hotărârea din 30 iunie 2005, Branco/Comisia, T‑347/03, EU:T:2005:265, punctul 102 și jurisprudența citată, Hotărârea din 23 februarie 2006, Cementbouw Handel & Industrie/Comisia, T‑282/02, EU:T:2006:64, punctul 77, și Hotărârea din 30 iunie 2009, CPEM/Comisia, T‑444/07, EU:T:2009:227, punctul 126).

92      În ceea ce privește prima condiție, potrivit unei jurisprudențe constante, reprezintă astfel de asigurări, indiferent de forma în care sunt comunicate, informațiile precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. În schimb, nimeni nu poate invoca o încălcare a principiului încrederii legitime în lipsa unor asigurări precise acordate de administrație (a se vedea Hotărârea din 19 martie 2003, Innova Privat‑Akademie/Comisia, T‑273/01, EU:T:2003:78, punctul 26 și jurisprudența citată).

93      În speță, nu reiese din elementele dosarului că Comisia a oferit reclamantei asigurarea precisă că ar accepta modalitatea prin care aceasta a încheiat contractele de achiziții publice care fac parte din proiectele E 221 și E 255. Astfel, verificarea eligibilității cheltuielilor nu s‑a efectuat decât ulterior prezentării situațiilor financiare finale, în timp ce fazele precedente privesc numai supravegherea tehnică a stadiului de avansare al proiectelor. Astfel, această verificare este efectuată numai la momentul cererii de plată a soldului, care este prezentată concomitent cu raportul de execuție tehnică și cu situația financiară a costurilor eligibile suportate în mod real, astfel cum reiese în special din articolul III.3.5 din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010.

94      În consecință, faptul că Comisia nu a contestat atribuirea în favoarea societății CESI a acordului‑cadru nr. 3000034279, în pofida publicării în mod legal, în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,a avizului de atribuire, nu constituie o asigurare de natură să dea naștere unei așteptări legitime în percepția reclamantei în ceea ce privește eligibilitatea cheltuielilor. În această privință, tăcerea Comisiei cu privire la atribuirea directă a acordului‑cadru nu poate fi considerată o asigurare precisă dată de administrație de natură să creeze o încredere legitimă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2006, Regione Marche/Comisia, T‑107/03, nepublicată, EU:T:2006:20, punctul 134).

95      În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia Directiva 2004/17 nu ar fi aplicabilă în speță, trebuie notat că, în ceea ce privește în special calculul valorii estimate a unui contract de achiziții publice, articolul 17 alineatele (2) și (3) din Directiva 2004/17 prevede, pe de o parte, că, pentru acordurile‑cadru, valoarea care trebuie luată în considerare este valoarea maximă fără taxa pe valoare adăugată (TVA) a tuturor contractelor avute în vedere pentru întreaga durată a acordului‑cadru și, pe de altă parte, că entitățile contractante nu se pot sustrage de la aplicarea directivei menționate împărțind proiectele de lucrări sau de achiziții propuse pentru anumite cantități de bunuri și de servicii sau prin utilizarea de metode speciale pentru calculul valorii estimate a contractelor. Or, astfel cum s‑a arătat la punctele 39 și 43 de mai sus, sarcinile în cauză atribuite în mod direct societății CESI nu puteau fi considerate în mod serios ca fiind separate de acordurile‑cadru, deoarece acestea au fost realizate tocmai în executarea acestora din urmă.

96      În consecință, este necesar să se determine aplicabilitatea Directivei 2004/17, în sensul articolului 17 alineatul (3), în raport cu valoarea acordurilor‑cadru. În această privință, este necesar să se arate că valoarea acordurilor‑cadru depășește cu mult pragul de relevanță, dat fiind că acordul‑cadru nr. 3000029140 a fost încheiat pentru suma de 16 039 700 de euro, acordul‑cadru nr. 000034279 pentru suma de 19 200 000 de euro, iar acordul‑cadru nr. 6000001506 pentru suma de 24 925 000 de euro, în timp ce pragul de relevanță pentru contractele de bunuri și servicii este de 499 000 de euro, conform articolului 16 litera (a) din Directiva 2004/17.

97      În aceste condiții, al treilea motiv trebuie respins.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului proporționalității

98      Reclamanta susține, cu titlu subsidiar, că actele atacate sunt nelegale, întrucât Comisia a concluzionat în sensul neeligibilității integralității costurilor derivate din sarcinile în cauză. Reclamanta susține că Comisia a declarat că aceste costuri nu erau eligibile, întrucât principiul eficacității economice, cu ocazia atribuirii contractelor unor societăți care fac parte din același grup, nu fusese respectat, dat fiind că CESI i‑a furnizat serviciile în condițiile de piață și, astfel, a obținut un profit. În această privință, reclamanta consideră că acțiunile Comisiei sunt contrare principiului proporționalității, dat fiind că articolul III.3.8 alineatele (4) și (6) din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010 nu permite Comisiei să excludă integralitatea costurilor suportate, în cazul realizării unui profit, însă impune, dacă este cazul, simpla reducere a cuantumului asistenței financiare pentru partea din profit considerată neeligibilă.

99      În consecință, reclamanta susține că aplicarea corectă a acestui articol ar fi trebuit să determine Comisia, mai întâi, să identifice marja de profit a costurilor derivate din sarcinile în cauză, iar ulterior să declare aceste costuri neeligibile numai pentru partea din profit considerată neeligibilă. Reclamanta consideră, așadar, că Comisia a exercitat o competență de sancționare excesivă din cauza atribuțiilor sale, care nu îi conferă decât competențe de supraveghere și de control.

100    În plus, reclamanta susține că Comisia a declarat neeligibile cheltuielile în cauză, luând act în același timp de faptul că CESI nu era o societate controlată de reclamantă, ci numai asociată acesteia. Or, potrivit reclamantei, o aplicare coerentă a acestei constatări ar fi trebuit să determine Comisia să înțeleagă imposibilitatea reclamantei de a obține din partea CESI o repartizare detaliată a costurilor referitoare la serviciile furnizate de această societate.

101    Comisia contestă argumentele reclamantei.

102    Trebuie arătat că acest motiv este inoperant, întrucât, astfel cum s‑a stabilit la punctul 15 de mai sus, ca urmare a completării probelor dispuse de Comisie, aceasta din urmă și‑a schimbat poziția și a concluzionat în sensul neeligibilității costurilor din cauza nerespectării normelor aplicabile în materie de atribuire a contractelor de achiziții publice, iar nu din cauza nerespectării principiului eficienței economice în cazul atribuirii unor contracte unor societăți care fac parte din același grup. Astfel, Comisia, prin scrisoarea sa din 6 iulie 2015, a informat reclamanta că costurile referitoare la sarcinile în cauză, atribuite în mod direct CESI, nu erau eligibile pentru motivul că acordurile‑cadru fuseseră atribuite fără o procedură de convocare la licitație și că reclamanta nu îndeplinise sarcina probei prevăzută la articolul 40 alineatul (3) din Directiva 2004/17.

103    În speță, Comisia nu a aplicat nicio competență de sancționare, ci s‑a limitat să constate încălcarea articolului III.2.5.3 din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010, care impune reclamantei să respecte legislația Uniunii referitoare la contractele de achiziții publice cu ocazia încheierii acestora. Din momentul demonstrării de către Comisie a încălcării respective, aceasta din urmă nu putea ajunge la o altă concluzie, dat fiind că numai costurile acțiunii referitoare la contractele atribuite conform reglementării Uniunii privind achizițiile publice puteau fi considerate costuri eligibile pentru cofinanțare, astfel cum prevăd articolele III.2.5.3 și III.3.7 din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010. În consecință, Comisia, confruntată cu nerespectarea reglementării Uniunii privind atribuirea contractelor de achiziții publice în cazul anumitor contracte, era obligată să declare neeligibile cheltuielile aferente acestora, să calculeze în mod corespunzător cuantumul asistenței financiare și să deschidă procedura de recuperare pentru suma corespunzătoare diferenței dintre cuantumurile costurilor eligibile și cuantumurile deja plătite. Astfel, cuantumurile corespunzătoare costurilor neeligibile, întrucât se referă la contractele încredințate în mod nelegal societății CESI, au devenit nedatorate și, au fost supuse, ca atare, obligației de rambursare conform articolului III.3.9 alineatul (1) din anexa III la Deciziile din 2 decembrie 2008 și din 21 mai 2010.

104    În plus, nu se poate reproșa Comisiei că a impus o sancțiune, având în vedere că măsurile adoptate pentru recuperarea unei părți din sumele plătite se repercutează în mod mai puțin oneros asupra beneficiarului decât eliminarea pură și simplă a asistenței financiare. Astfel, conform articolului 116 alineatul (3) din Regulamentul nr. 966/2012, în cazul în care, după semnarea contractului, procedura sau executarea contractului se dovedește a fi viciată de erori substanțiale, de nereguli sau de fraudă, autoritatea contractantă poate să suspende executarea contractului sau, dacă este cazul, să îl rezilieze. Pe de altă parte, în cazul în care erorile substanțiale sau neregulile sunt imputabile contractantului, autoritatea contractantă poate refuza, în plus, să efectueze plățile sau poate recupera sumele plătite în mod nejustificat, proporțional cu gravitatea erorilor substanțiale, a neregulilor sau a fraudei.

105    În aceste condiții, al patrulea motiv trebuie respins, iar prezenta acțiune trebuie respinsă în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

106    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune să fie obligată să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și cheltuielile de judecată efectuate de Comisie, conform concluziilor acesteia din urmă.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a cincea)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Obligă societatea Terna – Rete elettrica nazionale SpA să suporte propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Comisia Europeană.

Gratsias

Labucka

Ulloa Rubio

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 18 octombrie 2018.

Semnături


*      Limba de procedură: italiana.