HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE (Camera întâi)
20 noiembrie 2007
Cauza F‑120/05
Antonis Kyriazis
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Funcție publică – Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare – Condiții prevăzute la articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care domnul Kyriazis solicită, în primul rând, anularea deciziei Comisiei din 12 octombrie 2005 de respingere a reclamației prin care solicita acordarea indemnizației de expatriere, în al doilea rând, recunoașterea dreptului său de a percepe indemnizația menționată cu efect retroactiv de la 1 martie 2005 și, în al treilea rând, recunoașterea dreptului său de a percepe în viitor indemnizația menționată
Decizia: Respinge acțiunea. Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare
[Statutul funcționarilor, anexa VII art. 4 alin. (1) lit. (a)]
2. Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare
[Statutul funcționarilor, anexa VII art. 4 alin. (1) lit. (a)]
3. Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare
[Statutul funcționarilor, anexa VII art. 4 alin. (1) lit. (a)]
1. În conformitate cu articolul 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță din anexa VII la statut, pentru ca indemnizația de expatriere să fie acordată, trebuie ca persoana în cauză, în mod obișnuit, să nu fi locuit și nu își fi exercitat activitatea profesională principală în țara pe teritoriul căreia este situat locul său de repartizare în cursul celor cinci ani imediat premergători angajării sale în muncă. Rezultă că, în cazul unui funcționar, perioada de șase luni prevăzută în această dispoziție se situează imediat anterior angajării sale în muncă în această calitate.
Această interpretare literală a articolului 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță din anexa VII la statut este confirmată de interpretarea teleologică a acestei dispoziții. Într‑adevăr, acest termen de șase luni trebuie să fie interpretat în lumina finalității sale, care constă în a evita ca funcționarii care în mod obișnuit și practic în cursul întregii perioade de referință au locuit și și‑au exercitat activitatea profesională în țara pe teritoriul căreia este situat locul său de repartizare dorit să își schimbe locul de reședință obișnuit sau locul în care își exercită activitatea profesională principală cu numai câtva timp înainte de angajarea lor în muncă. Pentru a evita un astfel de risc, perioada de șase luni se situează imediat anterior angajării în muncă.
În ceea ce privește stabilirea perioadei de referință, această perioadă de cinci ani în total nu trebuie să prezinte în mod necesar un caracter continuu, ci poate fi împărțită, la rândul său, în diferite etape în ipoteza în care persoana în cauză a lucrat, în trecut, pentru un stat sau pentru o organizație internațională.
(a se vedea punctele 24, 25 și 31)
Trimitere la:
Curte: 10 octombrie 1989, Atala‑Palmerini/Comisia, 201/88, Rec., p. 3109, punctele 2 și 6
Tribunalul de Primă Instanță: 3 mai 2001, Liaskou/Consiliul, T‑60/00, RecFP, p. I‑A‑107 și II-489, punctele 42, 43, 45 și 50; 19 iunie 2007, Asturias Cuerno/Comisia, T‑473/04, RecFP, p. I-A-2-0000 şi II-A-2-0000, punctul 72
2. Reședința obișnuită la care face trimitere articolul 4 alineatul (1) litera (a) din anexa VII la statut, pentru acordarea indemnizației de expatriere, corespunde locului în care persoana în cauză și‑a stabilit, cu intenția de a‑i conferi un caracter stabil, centrul de interese permanent sau obișnuit. Pentru stabilirea reședinței obișnuite, trebuie să se țină seama de toate elementele de fapt constitutive ale acesteia.
În cazul unui refuz de a acorda indemnizația de expatriere, revine funcționarului obligația de a demonstra că îndeplinește toate condițiile impuse de statut pentru a putea beneficia de aceasta și de a aduce toate elementele de probă în acest sens. În această privință și în prezența unui ansamblu de elemente de fapt constitutive ale reședinței obișnuite în statul membru de repartizare în perioada de referință, nu sunt suficiente perioadele de ședere în alt stat membru în vederea pregătirii unei reinstalări și găsirii unui loc de muncă și nici o serie de alte elemente care demonstrează în raport cu acel stat membru legături de natura celor care există în mod obișnuit între un funcționar și țara sa natală.
(a se vedea punctele 47, 48, 53, 56, 58 și 59)
Trimitere la:
Curte: 9 octombrie 1984, Witte/Parlamentul European, 188/83, Rec., p. 3465, punctele 5, 9 și 11; 15 septembrie 1994, Magdalena Fernández/Comisia, C‑452/93 P, Rec., p. I‑4295, punctul 22
Tribunalul de Primă Instanță: 28 septembrie 1993, Magdalena Fernández/Comisia, T‑90/92, Rec., p. II‑971, punctul 30; Liaskou/Consiliul, citată anterior, punctele 62-64; 13 decembrie 2004, E/Comisia, T‑251/02, RecFP, p. I‑A‑359 și II-1643, punctul 61; 13 septembrie 2005, Recalde Langarica/Comisia, T‑283/03, RecFP, p. I‑A‑235 și II-1075, punctul 142; 25 octombrie 2005, De Bustamante Tello/Consiliul, T‑368/03, RecFP, p. I‑A‑321 și II-1439, punctele 60 și 62 și jurisprudența citată; 27 septembrie 2006, Koistinen/Comisia, T‑259/04, RecFP, p. I-A-2-177 şi p. II‑A‑2-879, punctul 34; 16 mai 2007, F/Comisia, T‑324/04, RecFP, p. I-A-2-0000 şi II-A-2-0000, punctele 63 şi 87
Tribunalul Funcției Publice: 26 septembrie 2007, Salvador Roldán/Comisia, F‑129/06, RecFP, p. I-A-1-0000 şi II-A-1-0000, punctul 59 și jurisprudența citată
3. Derogarea în domeniul acordării indemnizației de expatriere, prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (a) a doua liniuță ultima teză din anexa VII la statut, nu poate fi limitată numai la persoanele care au făcut parte din personalul altui stat sau al unei organizații internaționale, în măsura în care vizează toate „situațiile ce rezultă din serviciile efectuate pentru un alt stat sau pentru o organizație internațională”. Cu toate acestea, numai situațiile care cuprind o legătură juridică directă între persoana respectivă și organizația sau statul în cauză corespund unei situații care intră sub incidența noțiunii de servicii efectuate pentru o organizație internațională în sensul acestei dispoziții.
Intervenția, ca intermediar, a unei societăți private din afara instituției comunitare nu permite să se concluzioneze în sensul existenței unei legături juridice directe între salariat și instituția comunitară.
(a se vedea punctele 74, 75, 77 și 78)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 14 decembrie 1995, Diamantaras/Comisia, T‑72/94, RecFP, p. I‑A‑285 și II-865, punctul 52; Liaskou/Consiliul, citată anterior, punctul 50; 22 septembrie 2002, Nevin/Comisia, T‑127/00, RecFP, p. I‑A‑149 și II-781, punctul 51; Asturias Cuerno/Comisia, citată anterior, punctele 45 și 48-52