ORDONANȚA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera întâi)
27 martie 2007
Cauza F‑87/06
Thierry Manté
împotriva
Consiliului Uniunii Europene
„Funcționari – Remunerație – Indemnizație de instalare – Expert național detașat, numit funcționar – Restituirea plății nedatorate – Inadmisibilitate vădită”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care domnul Manté, fost funcționar național detașat devenit funcționar al Comunităților Europene, solicită, pe de o parte, anularea deciziei autorității împuternicite să facă numiri din 22 august 2005 prin care i se respinge acordarea unei indemnizații de instalare și se dispune recuperarea sumelor plătite în acest temei, dispusă împreună cu deciziile aceleiași autorități, adoptate la 17 octombrie 2005, prin care s‑a respins cererea sa de reconsiderare a deciziei menționate mai sus, din 22 august 2005, și, respectiv, la 10 mai 2006, prin care se respinge reclamația sa, și, pe de altă parte, repararea prejudiciului pe care consideră că l‑a suferit
Decizia: Respinge acțiunea ca vădit inadmisibilă. Consiliul suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată efectuate de domnul Manté.
Sumarul ordonanței
Procedură – Decizie luată prin ordonanță motivată – Condiții – Acțiune vădit inadmisibilă sau vădit nefondată
[Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 111; Statutul funcționarilor, art. 90 și 91; Decizia 2004/752 a Consiliului, art. 3 alin (4)]
În ipoteza unei acțiuni în mod vădit inadmisibile, posibilitatea de a se pronunța, fără continuarea procedurii, prin ordonanță motivată, prevăzută la articolul 111 din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, nu se aplică numai cazurilor în care încălcarea normelor în materia admisibilității este atât de evidentă și de flagrantă încât niciun argument serios nu poate fi invocat în favoarea admisibilității, ci și cazurilor în care, după studierea dosarului, completul de judecată, considerându‑se suficient lămurit din înscrisurile aflate la dosar, este pe deplin convins de inadmisibilitatea cererii, în special din cauza faptului că aceasta încalcă exigențele stabilite printr‑o jurisprudență constantă, și consideră, în plus, că desfășurarea unei ședințe nu ar fi de natură să ofere nici cel mai mic element de noutate în această privință. Într‑o astfel de ipoteză, respingerea cererii, prin ordonanță motivată, contribuie nu doar la economia procesului, dar scutește și părțile de cheltuielile pe care le‑ar presupune desfășurarea unei ședințe.
Aceasta este situația în cazul în care, fără a respecta jurisprudența constantă în temeiul căreia, fiind în prezența unui act care lezează, funcționarul trebuie să utilizeze procedura reclamației prevăzută la articolul 90 alineatul (2) din Statut, reclamantul formulează o simplă cerere prin care solicită reexaminarea unui act ce reprezintă în mod vădit un act care lezează și, ulterior, formulează o reclamație împotriva răspunsului administrației la această cerere, fără a respecta termenele de reclamație și de acțiune prevăzute la articolele 90 și 91 din Statut.
În plus, precizarea din cuprinsul deciziei de respingere a cererii pe care reclamantul o introdusese împotriva actului care lezează, precizare potrivit căreia această decizie putea face obiectul unei reclamații, nu poate avea, totuși, ca efect să permită aplicarea, în favoarea reclamantului, a jurisprudenței referitoare la eroarea scuzabilă, nefiind îndeplinită în speță condiția de aplicare a acestei jurisprudențe care privește existența unei confuzii admisibile în spiritul unui funcționar, care să probeze întreaga diligență cerută unei persoane normal avizate; într‑adevăr, prin introducerea cererii, reclamantul a ales de bună voie, și nu din cauza comportamentului instituției de natură să îl inducă în eroare, să acționeze împotriva actului care lezează; în astfel de circumstanțe, jurisprudența în materie de eroare scuzabilă nu ar putea fi invocată de reclamant decât dacă, având îndoieli în privința regularității procedurii angajate prin introducerea cererii și fiind pregătit să formuleze o reclamație în termenul de trei luni de la data actului care lezează, prevăzut de regulament, reclamantul a renunțat la aceasta, deoarece precizarea menționată mai sus îl convinsese de regularitatea demersului său inițial.
(a se vedea punctele 15, 16, 19, 20 și 23-26)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 7 iunie 1991, Weyrich/Comisia, T‑14/91, Rec., p. II‑235, punctele 32 și 34, 1 aprilie 2003, Mascetti/Comisia, T‑11/01, RecFP, p. I‑A‑117 și II‑579, punctul 33
Tribunalul Funcției Publice: 28 iunie 2006, Le Maire/Comisia, F‑27/05, RecFP, p. I‑A‑1‑47 și II‑A‑1‑159, punctul 36