Cauza C‑157/15
Samira Achbita
și
Centrum voor gelijkheid van kansen en voor racismebestrijding
împotriva
G4S Secure Solutions NV
(cerere de decizie preliminară formulată de Hof van Cassatie)
„Trimitere preliminară – Politica socială – Directiva 2000/78/CE – Egalitate de tratament – Discriminare pe motive de apartenență religioasă sau convingeri – Regulament intern al unei întreprinderi care interzice lucrătorilor purtarea de semne vizibile de natură politică, filozofică sau religioasă la locul de muncă – Discriminare directă – Lipsă – Discriminare indirectă – Interdicție impusă unei lucrătoare de a purta un văl islamic”
Sumar – Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 14 martie 2017
1. Politica socială – Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – Directiva 2000/78 – Noțiunea de religie – Domeniu de aplicare
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 10 alin. (1) și art. 52 alin. (3); Directiva 2000/78 a Consiliului, art. 1]
2. Politica socială – Egalitate de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă – Directiva 2000/78 – Interzicerea discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri – Normă internă a unei întreprinderi private care interzice purtarea vizibilă a oricărui semn politic, filozofic sau religios la locul de muncă – Interdicție de a purta un văl islamic – Lipsa unei discriminări directe – Existența unei posibile discriminări indirecte – Justificare întemeiată pe urmărirea unui obiectiv legitim – Respectarea principiului proporționalității – Verificare de către instanța națională
[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 16; Directiva 2000/78 a Consiliului, art. 2 alin. (2) lit. (a) și (b)]
1. În ceea ce privește noțiunea „religie”, care figurează la articolul 1 din Directiva 2000/78, trebuie arătat că această directivă nu conține o definiție a noțiunii menționate.
Cu toate acestea, legiuitorul Uniunii s‑a referit, în considerentul (1) al Directivei 2000/78, la drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”), care prevede, la articolul 9, că orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include printre altele libertatea de a‑și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.
În același considerent, legiuitorul Uniunii a făcut referire de asemenea la tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului Uniunii. Or, printre drepturile care rezultă din aceste tradiții comune și care au fost reafirmate în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) figurează dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie consacrat la articolul 10 alineatul (1) din cartă. Acest drept implică libertatea de a‑și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a‑și manifesta religia sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului, învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor. Astfel cum rezultă din Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (JO 2007, C 303, p. 17), dreptul garantat la articolul 10 alineatul (1) din aceasta corespunde dreptului garantat la articolul 9 din CEDO și, în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și acesta.
Întrucât CEDO și, ulterior, carta conferă o accepțiune largă noțiunii „religie”, prin faptul că includ în această noțiune libertatea persoanelor de a‑și manifesta religia, este necesar să se considere că legiuitorul Uniunii a intenționat să rețină aceeași abordare la momentul adoptării Directivei 2000/78, astfel încât noțiunea „religie” care figurează la articolul 1 din această directivă trebuie interpretată în sensul că acoperă atât forum internum, și anume faptul de a avea convingeri, cât și forum externum, și anume manifestarea în public a credinței religioase.
(a se vedea punctele 25-28)
2. Articolul 2 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretat în sensul că interdicția de a purta un văl islamic care decurge dintr‑o normă internă a unei întreprinderi private care interzice purtarea vizibilă a oricărui semn politic, filozofic sau religios la locul de muncă nu constituie o discriminare directă pe motive de apartenență religioasă sau convingeri în sensul acestei directive.
În speță, norma internă în discuție în litigiul principal se referă la purtarea de semne vizibile care exprimă convingeri politice, filozofice sau religioase și are, așadar, în vedere în mod nediferențiat orice manifestare a unor asemenea convingeri. Trebuie, prin urmare, să se considere că norma menționată tratează în mod identic toți lucrătorii întreprinderii, impunându‑le, în mod general și nediferențiat, printre altele o neutralitate vestimentară care se opune purtării unor asemenea semne.
În schimb, o asemenea normă internă a unei întreprinderi private este susceptibilă să constituie o discriminare indirectă în sensul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2000/78 dacă se stabilește că obligația în aparență neutră pe care o prevede determină în fapt un dezavantaj special pentru persoanele care aderă la o religie sau la anumite convingeri, cu excepția cazului în care este obiectiv justificată de un obiectiv legitim, precum urmărirea de către angajator, în relațiile sale cu clienții, a unei politici de neutralitate politică, filozofică și religioasă, iar modalitățile de realizare a acestui obiectiv sunt adecvate și necesare, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.
În ceea ce privește, în primul rând, condiția referitoare la existența unui obiectiv legitim, trebuie arătat că voința de a afișa, în raporturile cu clienții atât publici, cât și privați, o politică de neutralitate politică, filozofică sau religioasă trebuie să fie considerată legitimă.
Astfel, dorința unui angajator de a afișa o imagine de neutralitate față de clienți se raportează la libertatea de a desfășura o activitate comercială, recunoscută la articolul 16 din cartă, și are, în principiu, un caracter legitim, în special atunci când angajatorul implică în urmărirea acestui obiectiv numai lucrătorii care trebuie să intre în contact cu clienții angajatorului.
În ceea ce privește, în al doilea rând, caracterul adecvat al unei norme interne precum cea în discuție în litigiul principal, este necesar să se constate că faptul de a interzice lucrătorilor purtarea vizibilă de semne care exprimă convingeri politice, filozofice sau religioase este în măsură să asigure buna aplicare a unei politici de neutralitate, cu condiția ca această politică să fie cu adevărat urmărită în mod coerent și sistematic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 martie 2009, Hartlauer, C‑169/07, EU:C:2009:141, punctul 55, și Hotărârea din 12 ianuarie 2010, Petersen, C‑341/08, EU:C:2010:4, punctul 53).
În ceea ce privește, în al treilea rând, caracterul necesar al interdicției în discuție în litigiul principal, trebuie verificat dacă această interdicție se limitează la strictul necesar. În speță, trebuie verificat dacă interdicția purtării vizibile a oricărui semn sau a oricărei îmbrăcăminți susceptibile să fie asociată cu o credință religioasă sau cu o convingere politică ori filozofică vizează numai lucrătorii G4S care se află în contact cu clienții. Dacă aceasta este situația, interdicția menționată trebuie considerată strict necesară pentru a atinge obiectivul urmărit.
În speță, în ceea ce privește refuzul unei lucrătoare precum doamna Achbita de a renunța la purtarea vălului islamic în exercitarea activităților sale profesionale pentru clienții G4S, revine instanței de trimitere sarcina să verifice dacă, ținând seama în același timp de constrângerile inerente întreprinderii și fără ca aceasta să fie supusă unei sarcini suplimentare, G4S ar fi avut posibilitatea, în fața unui asemenea refuz, să îi propună un loc de muncă ce nu presupune un contact vizual cu acești clienți, în loc să o concedieze. Revine instanței de trimitere, având în vedere toate elementele dosarului, sarcina să țină seama de interesele în cauză și să limiteze restricțiile privind libertățile în discuție la strictul necesar.
(a se vedea punctele 30, 37, 38, 40 și 42-44 și dispozitivul)