HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE (Camera întâi)
27 noiembrie 2007(*)
„Funcție publică – Funcționari – Asigurări sociale – Sistem comun de asigurări de sănătate – Uniune consensuală – Articolul 72 din statut – Articolul 1 din anexa VII la statut – Articolul 12 din Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de boală”
În cauza F‑122/06,
având ca obiect o acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA,
Anton Pieter Roodhuijzen, funcționar al Comisiei Comunităților Europene, cu domiciliul în Luxemburg, reprezentat de É. Boigelot, avocat,
reclamant,
împotriva
Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnii J. Currall și D. Martin, în calitate de agenți,
pârâtă,
TRIBUNALUL (Camera întâi),
compus din domnii H. Kreppel, președinte, H. Tagaras (raportor) și S. Gervasoni, judecători,
grefier: domnul S. Boni, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 12 iunie 2007,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 23 octombrie 2006, domnul Roodhuijzen, funcționar al Comisiei Comunităților Europene, solicită Tribunalului să anuleze decizia Comisiei din 28 februarie 2006, confirmată la 20 martie 2006, prin care se refuza recunoașterea uniunii sale cu doamna Maria Helena Astrid Hart și, în consecință, i se refuza acesteia beneficiul sistemului comun de asigurări de sănătate al Comunităților Europene (denumit în continuare „RCAM”), precum și decizia de respingere a reclamației, adoptată de autoritatea împuternicită să facă numiri (denumită în continuare „AIPN”) la 12 iulie 2006.
Cadrul juridic
2 Articolul 72 alineatul (1) din Statutul funcționarilor Comunităților Europene (denumit în continuare „statutul”) prevede:
„Pe baza unei reglementări adoptate de comun acord de către instituțiile comunitare după obținerea avizului Comitetului pentru statutul funcționarilor, funcționarul, soțul acestuia, atunci când acesta din urmă nu poate beneficia de prestații de aceeași natură și de același nivel în temeiul oricăror alte acte cu putere de lege sau norme administrative, copiii funcționarului și celelalte persoane aflate în întreținerea sa în sensul articolului 2 din anexa VII sunt asigurați împotriva riscurilor de boală, în limita a 80 % din cheltuielile suportate. Procentul menționat anterior se ridică la 85 % pentru următoarele prestații: consultații și vizite medicale, intervenții chirurgicale, spitalizare, produse farmaceutice, radiologie, analize, examene de laborator și proteze pe bază de rețetă medicală, cu excepția protezelor dentare. Procentul se ridică la 100 % în caz de tuberculoză, poliomielită, cancer, boli mintale și alte boli recunoscute de autoritatea împuternicită să facă numiri ca fiind de gravitate comparabilă, precum și pentru examenele de depistare și în caz de naștere. Cu toate acestea, rambursarea în procent de 100 % nu se aplică în cazuri de boală profesională sau de accident care a determinat aplicarea articolului 73.
Partenerul necăsătorit al unui funcționar este considerat ca soț al acestuia în cadrul sistemului de asigurări de boală în cazul în care sunt îndeplinite primele trei condiții prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII.
[…]”
3 Articolul 1 alineatul (2) din anexa VII la statut prevede:
„La alocația pentru locuință are dreptul:
(a) funcționarul căsătorit,
(b) funcționarul văduv, divorțat, separat în drept sau necăsătorit care are în întreținere unul sau mai mulți copii în sensul articolului 2 alineatele (2) și (3),
(c) funcționarul înregistrat ca partener stabil în cadrul unei uniuni consensuale, cu următoarele condiții:
(i) cuplul să furnizeze un document oficial recunoscut ca atare de un stat membru sau de orice autoritate competentă a unui stat membru, care să ateste statutul lor de parteneri în cadrul unei uniuni consensuale;
(ii) niciunul dintre parteneri să nu fie căsătorit sau angajat într‑o altă uniune consensuală;
(iii) partenerii să nu fie rude între ei în unul din următoarele grade: părinți, părinți și copii, bunici și nepoți, frați și surori, mătuși, unchi, nepoți, nepoate, gineri și nurori;
(iv) cuplul să nu aibă acces la căsătorie civilă într‑un stat membru; se consideră că un cuplu are acces la căsătorie civilă în sensul prezentului punct numai în cazul în care membrii cuplului îndeplinesc toate condițiile stabilite de legislația unui stat membru care autorizează căsătoria unui astfel de cuplu;
[…]”
4 Articolul 12 din Reglementarea privind asigurarea riscurilor de boală ale funcționarilor Comunităților Europene (denumită în continuare „reglementarea comună”) are următorul conținut:
„Sunt persoane asigurate prin asigurarea funcționarului, în conformitate cu condițiile stabilite la articolele 13 și 14:
– soțul funcționarului în măsura în care nu este el însuși asigurat în cadrul prezentului sistem,
– partenerul recunoscut al asiguratului, chiar dacă nu este îndeplinită condiția prevăzută la articolul 1 alineatul (2) [litera] (c) ultima liniuță din anexa VII din [s]tatut,
– soțul sau partenerul recunoscut, aflat în concediu pentru interese personale astfel cum se prevede în [s]tatut”. [traducere neoficială]
5 În Țările de Jos, astfel cum rezultă din broșura pe care Comisia a anexat‑o la memoriul său în apărare și care, potrivit acesteia, provine de la administrația olandeză, dreptul național prevede, pe lângă căsătoria tradițională, două forme de uniune, care sunt uniunea consensuală înregistrată („geregistreerd partnerschap”) și convenția de conviețuire („samenlevingsovereenkomst”). Spre deosebire de prima, care are efecte legale, patrimoniale și nepatrimoniale similare într‑o mare măsură celor produse prin căsătorie, a doua formă de uniune rezultă din autonomia de voință a părților și în principal nu dă naștere, în privința părților, decât unor efecte care rezultă din drepturile și obligațiile prevăzute de acestea în convenție.
Situația de fapt
6 Reclamantul, cetățean olandez, este funcționar al Eurostat de la 15 februarie 2006. La 20 februarie 2006, acesta a solicitat ca uniunea sa consensuală cu doamna Maria Helena Astrid Hart, reglementată printr‑o convenție de conviețuire („samenlevingsovereenkomst”) întocmită în fața notarului în Țările de Jos la 29 decembrie 2005, să fie recunoscută de către Comisie pentru ca partenera sa să beneficieze de RCAM.
7 Prin nota din 28 februarie 2006, Oficiul pentru Administrarea și Plata Drepturilor Individuale (PMO) a respins cererea sa pentru motivul că acea convenție de conviețuire încheiată între reclamant și partenera sa nu poate fi considerată o uniune consensuală recunoscută de legislația olandeză (Legea privind „geregistreerd partnerschap”, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1998), astfel cum impune articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut.
8 La 13 martie 2006, reclamantul a contestat respingerea cererii sale și a furnizat un certificat eliberat de Ambasada Țărilor de Jos în Luxemburg, conform căruia „samenlevingsovereenkomst” semnat în prezența unui notar între reclamant și partenera sa era recunoscut de Țările de Jos și confirma, în consecință, statutul lor de parteneri în cadrul unei uniuni consensuale.
9 Cu toate acestea, prin nota din 20 martie 2006, Comisia a confirmat decizia sa din 28 februarie 2006. Aceasta a considerat că, deși convenția de conviețuire constituie o confirmare oficială a statutului de parteneri în cadrul unei uniuni consensuale al reclamantului și al partenerei sale, nu este mai puțin adevărat că acea convenție nu instituie alte drepturi și obligații decât cele pe care partenerii le‑au stabilit în scris. Faptul că respectiva convenție a fost semnată în fața notarului nu ar afecta faptul că ar fi vorba doar despre un contract privat, care nu are consecințe legale pentru terți și care nu este supus obligației de înregistrare. Or, articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut ar institui o astfel de obligație pentru uniunile consensuale, înregistrarea dând naștere unor drepturi și obligații comparabile cu efectele legale ale căsătoriei.
10 Reclamantul a introdus o plângere la 31 martie 2006, prin care a contestat interpretarea prea restrictivă reținută de Comisie, în opinia sa, a dispozițiilor articolului 1 alineatul (2) din anexa VII la statut. Acesta susținea în plângerea sa că înregistrarea convenției la notar este o condiție suficientă și dovedește anumite circumstanțe de natură să probeze că între uniunea sa consensuală și căsătorie ar fi puține diferențe. Reclamantul sublinia în special că relația cu partenera sa avea o durată mai mare de doi ani, că aveau împreună un copil pe care îl recunoscuse oficial și că așteptau al doilea copil. Reclamantul a adăugat că el și partenera sa redactaseră unul în favoarea celuilalt testamente și că încheiase o asigurare de viață în beneficiul partenerei sale.
11 Prin avizul din 1 iunie 2006, Comitetul de gestiune al RCAM (denumit în continuare „Comitetul de gestiune”) a stabilit, în baza documentelor furnizate de reclamant, în special convenția de conviețuire încheiată în fața notarului, precum și certificatul eliberat de Ambasada Țărilor de Jos în Luxemburg, că trebuie considerat că uniunea în cauză îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 12 din reglementarea comună, în special condiția impusă prin articolul 1 alineatul (2) litera (c) punctul (i) din anexa VII la statut.
12 În ciuda acestui aviz pozitiv al Comitetului de gestiune, prin decizia din 12 iulie 2006, AIPN a respins plângerea reclamantului. Aceasta a considerat că dispozițiile statutului aveau ca obiectiv să limiteze beneficiul RCAM la partenerii care erau angajați într‑o relație similară căsătoriei, care presupune drepturi și obligații reciproce precum cele definite prin lege. Autoritatea a arătat că acea convenție de conviețuire nu reprezenta decât un contract privat, care putea fi încheiat de mai mult de două persoane și al cărui conținut putea fi stabilit de către părți, și că, deși înregistrată la notar, această uniune de fapt nu avea niciun efect legal și, prin urmare, nu putea fi considerată o uniune consensuală, astfel cum se prevede la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut.
13 Decizia AIPN a fost notificată reclamantului la 13 iulie 2006.
Concluziile părților
14 Reclamantul solicită Tribunalului:
– anularea deciziei din 28 februarie 2006, confirmată la 20 martie 2006, de a nu recunoaște uniunea sa cu doamna Maria Helena Astrid Hart ca uniune consensuală în cadrul RCAM;
– anularea deciziei de respingere a plângerii introduse la 27 martie 2006, în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut, care datează din 12 iulie 2006 și care a fost notificată la 13 iulie 2006;
– în orice caz, obligarea Comisiei la plata integrală a cheltuielilor de judecată, în temeiul articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță.
15 Comisia solicită Tribunalului:
– declararea acțiunii ca neîntemeiată;
– pronunțarea asupra cheltuielilor de judecată potrivit prevederilor legale.
Cu privire la obiectul litigiului
16 Reclamantul solicită anularea deciziei din 28 februarie 2006, confirmată la 20 martie 2006, prin care se refuza recunoașterea uniunii cu partenera sa și, în consecință, i se refuza acesteia beneficiul RCAM, precum și anularea deciziei de respingere a plângerii, adoptată de AIPN la 12 iulie 2006. În această privință, trebuie subliniat că, în astfel de circumstanțe, Tribunalul este în realitate sesizat, potrivit unei jurisprudențe constante, numai cu actele cauzatoare de prejudicii împotriva cărora a fost formulată plângerea (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1989, Vainker/Parlamentul European, 293/87, Rec., p. 23, punctul 8, Hotărârea Tribunalului din 14 noiembrie 2006, Chatziioannidou/Comisia, F‑100/05, nepublicată încă în Recueil, punctul 24). În consecință, concluziile reclamantului trebuie interpretate în sensul că urmăresc anularea deciziei din 28 februarie 2006, astfel cum a fost confirmată la 20 martie 2006.
În drept
17 În susținerea concluziilor sale, reclamantul invocă încălcarea articolului 72 din statut, a articolului 1 alineatul (2) litera (c) punctul (i) din anexa VII la statut, precum și a articolului 12 din reglementarea comună, o eroare vădită de apreciere, încălcarea obligației de motivare și totodată încălcarea unor principii generale de drept cum sunt principiul egalității de tratament între funcționari, principiul bunei administrări și obligația de solicitudine, precum și principii care impun ca AIPN să nu adopte o decizie decât în baza unor motive admisibile din punct de vedere legal, și anume pertinente și neafectate de erori manifeste de apreciere, de fapt sau de drept.
18 Tribunalul consideră oportun să examineze în primul rând motivele întemeiate pe încălcarea articolului 72 din statut, a articolului 1 alineatul (2) litera (c) punctul (i) din anexa VII la statut, precum și a articolului 12 din reglementarea comună.
Argumentele părților
19 Pe de o parte, reclamantul consideră că din articolul 72 din statut, din articolul 1 alineatul (2) litera (c) punctul (i) din anexa VII la statut, precum și din articolul 12 din reglementarea comună, care trebuie interpretate împreună și în mod coerent, rezultă că, în temeiul articolului 72 din statut și al articolului 12 din reglementarea comună, pentru a beneficia de RCAM, partenerul unui funcționar în cadrul unei uniuni consensuale trebuie să îndeplinească numai cele trei condiții prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut, și anume condițiile prevăzute la punctele (i), (ii) și (iii). În ședință, reclamantul a subliniat de asemenea că o interpretare literală a dispozițiilor în cauză ar confirma această analiză. În consecință, spre deosebire de ceea ce susțin PMO în decizia de respingere a cererii de recunoaștere a uniunii reclamantului și, ulterior, AIPN în decizia de respingere a plângerii, uniunile consensuale ar putea fi acceptate în cadrul RCAM fără a fi în mod necesar înregistrate altfel decât printr‑un act notarial; Comisia nu ar putea astfel să adauge la articolele menționate condiții care nu se regăsesc în cuprinsul acestora. Așadar, uniunile consensuale recunoscute ca atare de către un stat membru, cum este în mod evident cazul uniunii dintre reclamant și partenera sa, ar trebui să poată beneficia de avantajele stabilite în statut.
20 În această privință reclamantul susține că, în plus față de condițiile prevăzute la punctele (ii) și (iii), care nu ridică dificultăți în cazul său, acesta îndeplinește și condiția prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (c) punctul (i) din anexa VII la statut. Astfel, reclamantul ar fi transmis un document oficial recunoscut ca atare de către un stat membru, în speță convenția de conviețuire, încheiată în fața notarului, care ar atesta recunoașterea statutului său de partener necăsătorit; în plus, în afara acestui document oficial, care, potrivit acestuia, ar fi suficient, în dosar se găsește o adeverință eliberată de Ambasada Țărilor de Jos în Luxemburg, care confirmă recunoașterea uniunii. În orice caz, Comisia ar fi obligată să ia în considerare convenția de conviețuire depusă la dosar și nu ar putea, în ceea ce privește situația reclamantului, să refuze recunoașterea efectelor care rezultă din statutul de partener recunoscut, și nici să acționeze ca un jurisconsult în raport cu legislația internă a Țărilor de Jos.
21 Reclamantul remarcă de asemenea că însăși Comisia a recunoscut, în nota sa din 20 martie 2006, că acea convenție de conviețuire între acesta și partenera sa reprezenta o confirmare oficială a statutului lor de parteneri în cadrul unei uniuni consensuale. Prin urmare, ar fi surprinzător ca aceasta să continue să refuze reclamantului și partenerei sale dreptul dobândit care rezultă din constatarea respectivă. În măsura în care dispozițiile statutului se referă la recunoașterea de către un stat membru a unui document și a unei situații, Comisia nu s‑ar putea eschiva invocând principiul interpretării autonome a dreptului comunitar pentru a refuza să ia în considerare documentele furnizate și situația pe care acestea o atestă. În plus, convenția pe care a încheiat‑o cu partenera sa este un act notarial, și anume un act întocmit de o persoană învestită cu autoritate publică și care poate întocmi acte autentice executorii.
22 În plus, reclamantul arată că articolul 1 alineatul (2) litera (c) punctul (iv) din anexa VII la statut, care privește condiția legată de imposibilitatea pentru parteneri de a avea acces la căsătoria civilă într‑un stat membru, este exclus în mod expres prin articolul 72 din statut și prin articolul 12 din reglementarea comună, ceea ce ar demonstra în mod clar că problema căsătoriei nu este esențială pentru recunoașterea uniunii în vederea extinderii beneficiului RCAM la partenerul unui funcționar, spre deosebire de ceea ce a afirmat Comisia. Indiferent că ar fi existat sau nu ar fi existat posibilitatea încheierii căsătoriei, persoanele ar fi libere să aleagă sau să prefere uniunea, cele două instituții nefiind identice, asemănările lor limitându‑se la declarația publică și la recunoașterea subsecventă.
23 În sfârșit, făcând trimitere la Hotărârea Curții din 17 aprilie 1986, Reed (59/85, Rec., p. 1283, punctul 15), reclamantul consideră că și evoluția socială a moravurilor, în numeroase state membre, justifică interpretarea extensivă a noțiunii „soț” și „partener în cadrul unei uniuni consensuale” pentru a include în această categorie partenerii de sex opus angajați într‑o relație stabilă recunoscută.
24 Comisia răspunde că, spre deosebire de ceea ce susține reclamantul, legiuitorul nu a dorit să extindă beneficiul RCAM la orice partener stabil al funcționarului odată ce uniunea lor ar fi „recunoscută”, ci doar la cei a căror uniune este asimilată în mare măsură unei „căsătorii” în statul membru în care a fost încheiată.
25 În primul rând, Comisia reamintește că dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că pentru interpretarea unei dispoziții de drept comunitar trebuie să se țină cont nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție. Pe de o parte, Comisia consideră că nu se poate contesta faptul că obiectivul atât al articolului 72 din statut, cât și al articolului 1 din anexa VII la statut vizează persoane care sunt „asimilabile” „soților” funcționarilor. Potrivit Comisiei, acest obiectiv ar rezulta de altfel din dispozițiile articolului 72 din statut, care se referă la partenerul unui funcționar în cadrul unei uniuni consensuale care poate fi „considerat” ca soț al său. Pe de altă parte, Comisia susține că formularea „neutră” a articolului 1 alineatul (2) litera (c) punctul (i) din anexa VII la statut se explică în mod concret prin marea diversitate a legislațiilor naționale privind „uniuni consensuale asimilabile unei căsătorii” care există în statele membre și, în consecință, prin imposibilitatea pentru legiuitor de a adopta o formulă mai explicită, care, din cauza preciziei sale exagerate, ar risca să omită uniunile încheiate în acest scop în anumite state membre.
26 De asemenea, dacă legiuitorul comunitar ar fi vrut să extindă beneficiul RCAM la alte categorii de parteneri stabili, ar fi indicat acest lucru în mod expres. În această privință, Comisia observă că în Țările de Jos nu există decât un singur tip de „uniune consensuală înregistrată” asimilată căsătoriei. Convenția de conviețuire încheiată de reclamant nu ar constitui din punct de vedere juridic o astfel de uniune consensuală înregistrată, ci mai degrabă un contract sau un „acord de coabitare”, care ar putea să fie încheiat de două sau de mai multe persoane, această ultimă posibilitate fiind, din contră, interzisă în cadrul unei „uniuni consensuale înregistrate”. Comisia subliniază totodată că înregistrarea la notar a unei convenții de conviețuire nu este obligatorie decât pentru acordarea anumitor avantaje. De altfel, în timp ce o adevărată „uniune consensuală înregistrată” își are temeiul în lege, convenția de conviețuire rezultă numai din autonomia de voință a părților. De asemenea, spre deosebire de prima, care dă naștere unor drepturi și obligații legale similare căsătoriei, cea de a doua nu are decât efecte patrimoniale.
27 Potrivit Comisiei, este lipsit de relevanță faptul că această convenție de conviețuire a fost înregistrată la notar și că Țările de Jos recunosc acest acord de coabitare. O astfel de recunoaștere nu are efecte juridice asupra problemei dacă „acordul de coabitare” respectiv este opozabil unui angajator comunitar în scopul extinderii beneficiului RCAM la partenerul unui funcționar.
28 În sfârșit, pentru a răspunde la argumentul reclamantului întemeiat pe Hotărârea Reed, citată anterior, Comisia amintește că, în Hotărârea din 31 martie 2001, D și Suedia/Consiliul (C‑122/99 P și C‑125/99 P, Rec., p. I‑4319, punctele 37 și 38), Curtea a arătat în mod expres că nu este de competența instanței comunitare să interpreteze extensiv noțiunile „căsătorie” și „uniune consensuală înregistrată”, ci, din contră, numai legiuitorul ar avea sarcina să modifice statutul pentru a asimila căsătoriei anumite forme de uniune înregistrată. Comisia precizează în plus că, de altfel, din această hotărâre rezultă în mod explicit că legiuitorul a dorit să acorde beneficiul RCAM numai persoanelor angajate într‑o uniune consensuală stabilă, ale cărei efecte sunt echivalente căsătoriei.
Aprecierea Tribunalului
29 Din chiar textul articolului 72 din statut reiese că, pentru a defini noțiunea „partenerul unui funcționar în cadrul unei uniuni consensuale”, acest articol face trimitere în mod direct la primele trei condiții de la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut, problema înregistrării uniunii, menționată la articolul 1 alineatul (2) litera (c) teza introductivă din anexa VII la statut, neputând fi considerată drept o condiție prealabilă. Dacă legiuitorul ar fi vrut să reglementeze acest aspect în mod diferit, articolul 72 din statut și articolul 12 din reglementarea comună nu ar fi făcut referire la partenerul „în cadrul unei uniuni consensuale” și, respectiv, la cel „recunoscut” al funcționarului, ci la partenerul „înregistrat”, termen utilizat în articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut; trebuie remarcat în plus că, în considerentul (8) al Regulamentului (CE, Euratom) nr. 723/2004 al Consiliului din 22 martie 2004 de modificare a Statutului funcționarilor Comunităților Europene, precum și a Regimului aplicabil celorlalți agenți ai acestor Comunități (JO L 124, p. 1), considerent care se referă la extinderea avantajelor de care beneficiază cuplurile căsătorite la alte forme de uniune decât căsătoria, sunt avuți în vedere „funcționarii angajați într‑o uniune consensuală recunoscută de către un stat membru ca uniune stabilă”, fără să existe vreo mențiune privind condițiile legate de înregistrarea uniunii respective. În același context, Tribunalul trebuie să precizeze că, în esență, nu există diferență între noțiunea „partener al unui funcționar în cadrul unei uniuni consensuale”, utilizată în articolul 72 din statut, și cea de partener recunoscut al unui funcționar, în sensul articolului 12 din reglementarea comună.
30 Astfel, este de competența instanței comunitare, pentru a hotărî cu privire la extinderea beneficiului RCAM la partenerul unui funcționar în cadrul unei uniuni consensuale, să verifice numai respectarea primelor trei condiții de la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut.
31 În legătură cu primele trei condiții prevăzute la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut, părțile nu contestă faptul că în speță sunt îndeplinite ultimele două dintre acestea, care se referă la neangajarea partenerilor într‑o altă uniune consensuală și, respectiv, la lipsa unor legături de rudenie între aceștia.
32 În plus, prima condiție, în legătură cu care există de fapt diferența de interpretare a părților (denumită în continuare „condiția în litigiu”), prevede că respectivul cuplu trebuie să furnizeze un document oficial, recunoscut ca atare de către un stat membru, care atestă statutul lor de parteneri în cadrul unei uniuni consensuale. Această condiție are trei aspecte:
– primul aspect privește depunerea unui document „oficial” referitor la starea civilă a persoanelor;
– al doilea aspect instituie obligația ca documentul oficial respectiv să fie „recunoscut” ca atare de către un stat membru;
– în sfârșit, prin al treilea aspect se impune ca acest document oficial privind starea civilă a persoanelor să ateste statutul de „parteneri în cadrul unei uniuni consensuale” al persoanelor respective.
33 În speță, condiția în litigiu este îndeplinită în ceea ce privește primele două aspecte. Astfel, reclamantul a depus o convenție de conviețuire încheiată cu partenera sa, întocmită în fața notarului în Țările de Jos, precum și o adeverință de la Ambasada Țărilor de Jos în Luxemburg, în care se certifică faptul că acest document, care atestă statutul de parteneri în cadrul unei uniuni consensuale al reclamantului și al partenerei sale, este recunoscut în Țările de Jos. La rândul său, Comisia nu a negat caracterul „oficial” al acestei convenții de conviețuire, nici „recunoașterea” de către un stat membru.
34 În ceea ce privește al treilea aspect, reclamantul consideră că, în măsura în care adeverința de la Ambasada Țărilor de Jos în Luxemburg arată în mod expres că „samenlevingsovereenkomst” recunoaște acestuia și partenerei sale statutul de „parteneri în cadrul unei uniuni consensuale”, acest document este suficient pentru a se constata că respectiva condiție în litigiu este îndeplinită de asemenea în ceea ce privește al treilea aspect.
35 Tribunalul nu poate accepta această motivare. Problema dacă două persoane sunt „parteneri în cadrul unei uniuni consensuale” în sensul statutului nu ar putea să depindă doar de aprecierea autorităților unui stat membru. În ceea ce privește în special „samenlevingsovereenkomst”, cerințele care trebuie îndeplinite pentru a avea statutul de „parteneri în cadrul unei uniuni consensuale” nu pot fi considerate îndeplinite doar prin faptul că un document oficial, recunoscut ca atare de către un stat membru, atestă existența unui astfel de statut. Astfel, convenția de conviețuire din dreptul olandez nu este decât un contract ale cărui clauze sunt stabilite în mod liber de către părți, cu condiția respectării normelor privind ordinea publică și bunele moravuri. Convenția poate fi încheiată între două sau mai multe persoane și nu există nicio obligație legală de a include anumite angajamente sau declarații, în special în ceea ce privește obligația de a gospodări împreună. Pe de altă parte, aceasta nu este obligatorie în principiu pentru părți decât cu privire la drepturile și obligațiile prevăzute în cuprinsul său, iar efectele sale juridice, în orice caz limitate, necesită declarații și proceduri speciale.
36 În schimb, urmând într‑o anumită măsură poziția Comisiei atunci când aceasta afirmă că articolul 72 din statut și articolul 12 din reglementarea comună privesc uniunile consensuale „asimilabile” căsătoriei, trebuie să se admită că, pentru a se încadra în dispozițiile respective, o uniune consensuală trebuie să prezinte anumite caracteristici asemănătoare căsătoriei.
37 În lumina acestui element, Tribunalul consideră că al treilea aspect al condiției în litigiu trebuie interpretat ca incluzând trei subcondiții cumulative.
38 În primul rând, acest al treilea aspect al condiției în litigiu presupune, de altfel, chiar termenul utilizat în această dispoziție statutară aplicabilă confirmă această interpretare, că partenerii trebuie să formeze un „cuplu”, și anume o uniune de două persoane, spre deosebire de alte uniuni de persoane susceptibile să fie părți la convenția de conviețuire din dreptul olandez. Trebuie să se constate, iar părțile sunt de acord asupra acestui aspect, că acesta este cazul în speță.
39 În continuare, utilizarea termenului „statut” demonstrează că relația partenerilor trebuie să se bucure de elemente de publicitate și de formalism. Legată parțial de primul aspect al condiției în litigiu (a se vedea punctul 32 din prezenta hotărâre), această a doua subcondiție a celui de al treilea aspect reprezintă mai mult decât o simplă cerință a unui document „oficial”. Cu toate acestea, este îndeplinită în speță. Pe de o parte, întocmită în fața notarului, fără să existe o obligație în acest sens, convenția care organizează viața în comun a reclamantului și a partenerei sale se bucură de caracterul autentic conferit prin încheierea actului notarial; pe de altă parte, aceasta reglementează în mod structurat și detaliat viața în comun a partenerilor, urmând modul de redactare a textelor juridice.
40 În sfârșit, noțiunea „parteneri în cadrul unei uniuni consensuale” trebuie interpretată ca reprezentând o situație, caracterizată printr‑o anumită stabilitate, în care partenerii conviețuiesc și sunt legați în cadrul acestei conviețuiri prin drepturi și obligații reciproce referitoare la viața lor în comun.
41 Aceasta este situația în speță.
42 În primul rând, în preambulul „samenlevingsovereenkomst” încheiat între reclamant și partenera sa, aceștia declară în mod expres că locuiesc și gospodăresc împreună din 1 iulie 2004. În plus, astfel cum a arătat reclamantul în ședință, articolul 7 din convenția de conviețuire impune cuplului obligația de a avea o locuință comună.
43 În continuare, trebuie să se constate că respectiva convenție de conviețuire între reclamant și partenera sa conține o reglementare extinsă a drepturilor și obligațiilor legate de viața în comun a cuplului. În special, în temeiul articolului 3 din convenție, partenerii și‑au dat mandat reciproc pentru acte juridice încheiate pentru activitatea curentă a gospodăriei. În ceea ce privește articolul 4 din convenție, acesta prevede că toate bunurile de folosință curentă sunt proprietate comună, cu excepția bunurilor enumerate în anexa la convenție sau dacă părțile au convenit altfel în scris. Aceste bunuri comune sunt enumerate la articolul 4 alineatul (2) din convenție. De asemenea, partenerii se obligă, la articolul 5 din convenție, să contribuie lunar, în mod proporțional cu veniturile nete din muncă, la un fond comun, pentru a putea face față cheltuielilor curente din cadrul gospodăriei. În plus, articolul 8 din convenție prevede că, în toate cazurile când există un litigiu cu privire la proprietatea unui bun, bunul este considerat ca aparținând amândurora, fiecare având o cotă parte indiviză egală cu jumătate din bun. În sfârșit, trebuie menționat articolul 9 din convenție, conform căruia partenerii s‑au desemnat reciproc beneficiari ai „pensiei de partener” în cazul în care sistemele lor de pensii ar recunoaște o astfel de pensie.
44 În ceea ce privește copiii, chiar dacă nu se precizează nimic în acest sens în convenția de conviețuire, din broșura anexată memoriului în apărare și menționată la punctul 5 din prezenta hotărâre rezultă că în cazul în care părinții sunt simpli parteneri, dreptul olandez permite tatălui copilului ca, prin recunoașterea copilului, dar și prin anumite modalități procedurale, să dobândească aceleași drepturi față de copil pe care le‑ar fi avut dacă ar fi fost căsătorit cu mama acestuia. În special, acesta dobândește răspunderea părintească împreună cu mama copilului; în plus, copilul poate dobândi, dacă este cazul, numele tatălui. În speță, reclamantul a declarat, fără a fi contrazis de către Comisie, că a recunoscut paternitatea primului său copil la nașterea acestuia, ceea ce îi conferă drepturi extinse în calitate de tată.
45 Pe de altă parte, deși încheierea unei convenții de conviețuire nu obligă în principiu decât partenerii (a se vedea punctul 35 din prezenta hotărâre), trebuie subliniat că, după ce arată că instanțele judecătorești olandeze încep să trateze în același mod cuplurile care au încheiat o convenție de coabitare și pe acelea care au încheiat o uniune consensuală înregistrată sau o căsătorie („courts are starting to put couples with a cohabitation agreement on the same footing as married and registered couples”), broșura menționată admite în mod expres că, în ceea ce privește cuplurile care au încheiat o convenție de conviețuire, se pot recunoaște efecte față de terți, legate în special de pensiile pentru limită de vârstă; or, astfel cum s‑a subliniat la punctul 43 in fine din prezenta hotărâre, în litigiul de față chiar partenerii s‑au desemnat reciproc drept beneficiari ai „pensiei de partener” în cazul în care în sistemele de pensii respective ar exista o astfel de pensie.
46 Toate aceste elemente pun în evidență faptul că, deși efectele convenției de conviețuire încheiate între reclamant și partenera sa nu sunt la fel de extinse precum cele din cadrul unei căsătorii sau chiar din cadrul unui „geregistreerd partnerschap”, acestea pot fi similare în numeroase aspecte dacă, astfel cum este cazul în speță, partenerii stabilesc prin contract aceste condiții.
47 Având în vedere considerațiile de mai sus (punctele 42-46 din prezenta hotărâre), se poate constata că a treia subcondiție din al treilea aspect al condiției în litigiu, și anume cea privind noțiunea „parteneri în cadrul unei uniuni consensuale”, astfel cum este definită la punctul 40 din prezenta hotărâre, este îndeplinită și că, în consecință, este întrunit și al treilea aspect al condiției în litigiu.
48 Din cele de mai sus rezultă că, în prezenta cauză, primele trei condiții menționate la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut și vizate la articolul 72 din statut sunt îndeplinite.
49 În plus, o astfel de interpretare este în conformitate cu evoluția socială a moravurilor, a căror pertinență pentru interpretarea statutului a fost subliniată în Hotărârea Reed, citată anterior, invocată de reclamant în înscrisurile sale. În această privință trebuie subliniat că extinderea beneficiului RCAM la partenerul funcționarului este valabilă și pentru partenerul de același sex, autorii statutului admițând astfel că pot fi recunoscute drepturi noi persoanelor care nu sunt legate prin căsătorie. În plus, și spre deosebire de susținerile Comisiei, interpretarea reținută mai sus de Tribunal – interpretare care de altfel se referă în special la termenul „uniune consensuală” – nu contrazice jurisprudența potrivit căreia instanța comunitară nu poate realiza o interpretare extensivă a noțiunii „căsătorie” (a se vedea Hotărârea D și Suedia/Consiliul, citată anterior, punctele 37-39). În sfârșit, în contextul de față trebuie subliniat că extinderea beneficiului RCAM la partenerul stabil al unui funcționar are ca obiective solidaritatea și coeziunea socială, care diferă de obiectivele urmărite prin dispozițiile care conferă funcționarilor avantaje pur pecuniare, sub forma unui supliment la salariu cum este, spre exemplu, alocația pentru locuință prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut; astfel, nu este nerezonabil ca aceste ultime avantaje să fie supuse unor condiții mai stricte în ceea ce privește relația dintre funcționar și partenerul său în cadrul unei uniuni consensuale decât avantajul care constă în extinderea la acesta din urmă a beneficiului RCAM.
50 În consecință, Tribunalul consideră că partenera reclamantului poate, în temeiul articolului 72 din statut și al articolului 12 din reglementarea comună, să beneficieze de RCAM rezervat „partenerului unui funcționar în cadrul unei uniuni consensuale” și „partenerului recunoscut al asiguratului”.
51 Argumentele contrare invocate de Comisie nu sunt de natură să combată această constatare.
52 Aceasta este situația în special în ceea ce privește argumentul potrivit căruia beneficiul RCAM ar fi rezervat doar uniunilor consensuale „asimilabile” căsătoriei, argument pe care Comisia îl deduce din interpretarea normelor aplicabile, ce ține cont nu doar de termenii acestora, ci și de contextul și de obiectivele urmărite prin reglementarea din care acestea fac parte. Deși acceptă faptul că o astfel de interpretare ar trebui să prevaleze față de o interpretare pur literală, Tribunalul nu vede motivul pentru care aceasta ar avea ca efect excluderea partenerului reclamantului de la beneficiul RCAM. Din contră, chiar prin utilizarea metodei de interpretare sugerate de Comisie, care face obiectul unei jurisprudențe constante (a se vedea Hotărârea Curții din 17 noiembrie 1983, Merck, 292/82, Rec., p. 3781, punctul 12, Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, André/Comisia, F‑10/06, nepublicată încă în Recueil, punctul 35), Tribunalul, departe de a se mulțumi cu afirmația din adeverința eliberată de Ambasada Țărilor de Jos în Luxemburg, a ales să examineze, la punctele 42-46 din prezenta hotărâre, însuși conținutul uniunii în litigiu și a concluzionat că aceasta prezenta caracteristici asemănătoare căsătoriei, care permiteau ca beneficiul instituit prin articolul 72 din statut să fie recunoscut partenerei reclamantului, în ciuda faptului că în sistemul juridic național respectiv exista un alt tip de uniune înregistrată, având caracteristici mai apropiate căsătoriei și care s‑ar fi încadrat din oficiu la articolul menționat. În schimb, în măsura în care argumentul privind posibilitatea de a asimila uniunea căsătoriei depășea cerința, acceptată în speță, a existenței unor caracteristici asemănătoare între acestea (a se vedea punctul 36 și, pentru fiecare dintre aceste elemente, punctele 38, 39 și 40-47 din prezenta hotărâre), a admite acest argument ar însemna să se instituie o condiție suplimentară, care nu există conform prevederilor articolului 72 din statut.
53 În același context, trebuie respins argumentul dedus de Comisie din utilizarea expresiei „considerat ca soț al acestuia”, folosită în articolul 72 din statut, atunci când aceasta arată că termenul „considerat” trebuie interpretat în sensul că vizează partenerii „asimilabili” în esență soților și constituie astfel o condiție pentru ca partenerul unui funcționar în cadrul unei uniuni consensuale să poată beneficia de RCAM. Această interpretare nu poate fi acceptată. Astfel, și prin analogie cu ceea ce s‑a hotărât în ceea ce privește aplicarea altor dispoziții statutare (spre exemplu, articolul 2 alineatul (4) din anexa VII la statut, care permite ca orice persoană față de care funcționarul are obligații alimentare legale și a cărei întreținere presupune costuri importante să fie „asimilată” copiilor aflați în întreținere), expresia „considerat ca soț al acestuia” utilizată în articolul 72 din statut trebuie interpretată în sensul că, în cadrul RCAM, partenerul în cadrul unei uniuni consensuale și soțul unui funcționar trebuie să beneficieze de același tratament dacă sunt îndeplinite cele trei condiții instituite prin articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut.
54 În plus, în ceea ce privește poziția Comisiei potrivit căreia trimiterea din articolul 72 din statut la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din anexa VII la statut nu se limitează numai la condițiile prevăzute la punctele (i)-(iii) din această ultimă dispoziție, ci cuprinde și enunțul său introductiv, care se referă la cerința înregistrării, trebuie să se constate că, presupunând chiar că o astfel de interpretare a trimiterii făcută în articolul 72 din statut este întemeiată, motivele reclamantului trebuie totuși admise. Astfel, în speță, iar reclamantul a amintit acest lucru în ședință, convenția de conviețuire a fost înregistrată la notar, adică la un funcționar public învestit cu autoritate publică. Prin această înregistrare la notar, respectivul act a dobândit un anumit „caracter oficial”, bucurându‑se astfel de anumite caracteristici cunoscute din dreptul național și corespunzătoare actelor autentice, cum sunt certitudinea cu privire la consimțământ și la semnătura părților, precum și la conținutul convenției. Aceste caracteristici nu sunt de natură numai să faciliteze respectarea și executarea convenției de conviețuire între parteneri, ci permit și extinderea efectelor convenției de conviețuire față de terți; într‑adevăr, astfel cum rezultă din broșura administrației olandeze menționată mai sus (a se vedea punctul 45 din prezenta hotărâre), anumiți terți, precum sistemele de pensii, pot condiționa recunoașterea unei convenții de conviețuire de încheierea unei astfel de convenții în fața notarului. Astfel, chiar presupunând că această condiție a înregistrării este necesară, spre deosebire de ceea ce susține Comisia, condiția nu impune încheierea unui „geregistreerd partnerschap”, o înregistrare la notar fiind în acord cu cerințele textului.
55 În speță, reclamantul nu era, prin urmare, obligat să probeze existența unui „geregistreerd partnerschap” între acesta și partenera sa pentru ca aceasta să poată beneficia de RCAM.
56 Cu titlu suplimentar, Tribunalul observă că poziția Comisiei privind necesitatea unei convenții de tipul „geregistreerd partnerschap” din dreptul olandez ar putea da naștere unor inegalități de tratament. Astfel, dat fiind că în numeroase țări nu există forme de uniune comparabile cu „geregistreerd partnerschap”, a solicita existența unui astfel de tip de uniune „înregistrată”, așa cum procedează Comisia, ar avea drept consecință, pentru cuplurile necăsătorite care, din motive ce țin în special atât de locul lor de reședință, cât și de cetățenia partenerilor, sunt cel mai strâns legate de aceste țări, lipsirea în mod definitiv a partenerului funcționarului de beneficiul RCAM în afara căsătoriei. Invers, presupunând că uniunile încheiate sub forma unor convenții de conviețuire sunt acceptate de către Comisie în ceea ce privește aceste cupluri, refuzul acesteia de a recunoaște convenții „simple” de conviețuire în ceea ce privește cuplurile care au legături mai strânse, în sensul prezentat mai sus, cu țările în care există alte forme de uniuni decât căsătoria sau uniunea „înregistrată” ar constitui un tratament inegal al acestor ultime cupluri; astfel, pentru aceleași cupluri extinderea beneficiului RCAM la partener ar fi refuzată, în timp ce aceasta ar fi permisă pentru cuplurile care prezintă legăturile menționate cu țările în care nu există uniuni „înregistrate”. Astfel de inegalități ar fi și mai greu de justificat în cazul unor uniuni consensuale care nu ar fi „înregistrate” în sensul preconizat de Comisie, dar care ar prezenta mai multe caracteristici asemănătoare căsătoriei decât „geregistreerd partnerschap” din dreptul olandez. În plus, chiar dacă este adevărat că, potrivit jurisprudenței, prin faptul că interzic tuturor statelor membre să aplice dreptul național în mod diferit în funcție de cetățenie sau de naționalitate, articolele 12 CE, 39 CE, 43 CE și 49 CE nu vizează eventualele diferențe de tratament care pot rezulta de la un stat membru la altul datorită deosebirilor dintre legislațiile diferitelor state membre, din moment ce acestea afectează toate persoanele care intră sub incidența acestora potrivit unor criterii obiective și fără a ține seama de naționalitatea sau cetățenia acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 28 iunie 1978, Kenny, 1/78, Rec., p. 1489, punctul 18, Hotărârea Curții din 7 mai 1992, Wood și Cowie, C‑251/90 și C‑252/90, Rec., p. I‑2873, punctul 19, Hotărârea Curții din 3 iulie 1979, Van Dam en Zonen și alții, 185/78‑204/78, Rec., p. 2345, punctul 10, și Hotărârea Curții din 1 februarie 1996, Perfili, C‑177/94, Rec., p. 161, punctul 17), inegalitățile de tipul celor menționate la prezentul punct nu intră în sfera acestei jurisprudențe; astfel, pe de o parte, și spre deosebire de premisa pe care se bazează jurisprudența în cauză, inegalitățile de tratament menționate la prezentul punct și‑ar avea originea în cetățenia persoanelor interesate, precum și în locul lor de reședință, criteriu care îl include frecvent pe cel al naționalității sau al cetățeniei, pe de altă parte, în cauzele care au condus la jurisprudența menționată, problema egalității de tratament se punea în raport cu principiul liberei circulații, în timp ce în speță este vorba despre garantarea principiului egalității de tratament în calitate de principiu al dreptului funcției publice comunitare.
57 Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se admită motivele reclamantului întemeiate pe încălcarea articolului 72 din statut, a articolului 1 alineatul (2) litera (c) punctul (i) din anexa VII la statut și a articolului 12 din reglementarea comună și să se anuleze decizia atacată, fără a fi necesară pronunțarea asupra celorlalte motive, invocate de altfel, așa cum subliniază în mod just Comisia, în mod neorganizat în cererea introductivă, anumitor motive lipsindu‑le orice argumentație.
58 Este adevărat că interpretarea reținută de Tribunal în privința articolului 72 din statut coroborat cu articolul 1 alineatul (2) litera (c) punctul (i) din anexa VII la statut și cu articolul 12 din reglementarea comună ar putea în anumite cazuri să conducă serviciile sesizate cu cereri de extindere a beneficiului RCAM la partenerul unui funcționar în cadrul unei uniuni consensuale să efectueze cercetări și verificări, în timp ce legiuitorul comunitar a dorit, prin adoptarea Regulamentului nr. 723/2004, să simplifice gestiunea administrativă a instituțiilor. Cu toate acestea, acest obiectiv este atins într‑o mare măsură prin noile norme în materie de indemnizații și alocații, singurele domenii la care se referă considerentul (26) al Regulamentului nr. 723/2004 în vederea simplificării, domenii care de altfel sunt nu numai distincte de cel al extinderii beneficiului RCAM, ci și mai puțin sensibile decât acesta din punct de vedere social (a se vedea în acest sens punctul 49 din prezenta hotărâre). În plus, în orice caz, obiectivul simplificării trebuie să fie conciliat cu principiile superioare de drept și cu normele statutare; or, constrângerile care ar putea rezulta pentru administrații privind interpretarea reținută în speță nu sunt decât consecința aplicării de către Tribunal a acestor principii și norme în vederea delimitării sensului exact al noțiunii „partener în cadrul unei uniuni consensuale” din articolul 72 din statut.
Cu privire la cheltuielile de judecată
59 În temeiul articolului 122 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 29 august 2007 (JO L 225, p. 1), dispozițiile din regulamentul menționat în materie de cheltuieli de judecată nu se aplică decât cererilor înregistrate pe rolul Tribunalului începând cu data intrării în vigoare a acestui Regulament de procedură, și anume 1 noiembrie 2007. Prevederile pertinente în materie din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță continuă să se aplice mutatis mutandis cauzelor în curs de judecată înregistrate pe rolul Tribunalului înaintea acestei date.
60 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului de Primă Instanță, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât Comisia a căzut în pretenții în prezenta cauză, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera întâi)
declară și hotărăște:
1) Anulează decizia Comisiei Comunităților Europene din 28 februarie 2006, confirmată la 20 martie 2006, prin care uniunea încheiată între domnul Anton Pieter Roodhuijzen și doamna Maria Helena Astrid Hart nu este recunoscută ca uniune consensuală în cadrul sistemului comun de asigurări de sănătate al Comunităților Europene.
2) Obligă Comisia Comunităților Europene la plata cheltuielilor de judecată.
Kreppel | Tagaras | Gervasoni |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 27 noiembrie 2007.
Textele prezentei hotărâri, precum și hotărârile instanţelor comunitare citate în aceasta și nepublicate în Culegere sunt disponibile pe site-ul internet al Curţii de Justiţie www.curia.europa.eu