Language of document : ECLI:EU:C:2019:398

ORDONANȚA CURȚII (Camera a șasea)

8 mai 2019(*)

„Trimitere preliminară – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 48 – Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare – Contravenții în materia circulației rutiere – Sarcina probei – Nepunerea în aplicare a dreptului Uniunii – Articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții – Necompetență vădită a Curții”

În cauza C‑723/18,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Judecătoria Orăștie (România), prin decizia din 5 noiembrie 2018, primită de Curte la 20 noiembrie 2018, în procedura

EV

împotriva

Inspectoratului General al Poliției Române – Brigada Autostrăzi și Misiuni Speciale – Biroul de Poliție Autostrada A 1 Râmnicu Vâlcea – Deva (IGPR),

CURTEA (Camera a șasea),

compusă din doamna C. Toader, președintă de cameră, și domnii L. Bay Larsen și M. Safjan (raportor), judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere decizia luată, după ascultarea avocatului general, de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) coroborat cu articolul 52 alineatul (3) din aceasta, precum și cu articolul 6 TUE și cu articolul 4 TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între EV, pe de o parte, și Inspectoratul General al Poliției Române – Brigada Autostrăzi și Misiuni Speciale – Biroul de Poliție Autostrada A 1 Râmnicu Vâlcea – Deva (IGPR) (România), pe de altă parte, cu privire la legalitatea unui proces‑verbal de constatare a unei contravenții în materia circulației rutiere.

 Litigiul principal și întrebările preliminare

3        La 13 aprilie 2018, organele de control din cadrul Biroului de Poliție Autostrada A 1 Râmnicu Vâlcea – Deva (România) au întocmit un proces‑verbal prin care au constatat că EV condusese un autovehicul pe autostrada A 1, pe teritoriul localității Orăștie (România), cu viteza de 186 km/h, în condițiile în care limita de viteză era de 130 km/h.

4        EV a fost sancționat cu o amendă de 1 305 lei românești (RON) (aproximativ 274 de euro) și cu suspendarea exercitării dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile.

5        În plus, EV a fost sancționat cu avertisment pentru încălcarea legislației naționale care prevede obligația participanților la trafic de a înmâna polițistului rutier, la cererea acestuia, documentul de identitate sau, după caz, permisul de conducere, documentul de înmatriculare ori de înregistrare a vehiculului, documentele referitoare la bunurile transportate, precum și alte documente prevăzute de lege.

6        EV a sesizat instanța de trimitere, Judecătoria Orăștie (România), în principal cu o cerere de anulare a procesului‑verbal întocmit în privința sa, susținând că i se solicita să probeze un fapt negativ, în timp ce organul de control nu furnizase nicio probă obiectivă și, în subsidiar, cu o cerere de înlocuire a sancțiunii suspendării permisului său de conducere pe o perioadă de 90 de zile cu un avertisment.

7        Din decizia de trimitere reiese că, în opinia lui EV, reglementarea națională aplicabilă în speță prevede cerințe diferite pentru organele de control și pentru conducătorul vehiculului în materia probei care trebuie adusă în cauzele privind contravenții în materia circulației rutiere. Mai precis, pe de o parte, polițistul ar fi obligat să efectueze o constatare pur subiectivă, empirică, a încălcării săvârșite. Pe de altă parte, conducătorul vehiculului ar fi obligat să facă proba obiectivă a faptului că nu a săvârșit încălcarea în cauză.

8        În aceste condiții, Judecătoria Orăștie a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Este compatibilă cu articolul 48 din [cartă] coroborat cu articolul 4 TFUE și cu articolul 6 TUE o practică administrativă și judiciară de a nu lua toate măsurile necesare în vederea colectării probelor pentru a proba vinovăția unei persoane?

2)      Au instituțiile administrative, în considerarea prevederilor articolului 48 [alineatul] (2) din cartă coroborat cu articolul 52 [alineatul] (3) [din aceasta] și cu articolul 6 TUE și articolul 4 TFUE, o obligație de colaborare în vederea probării constatărilor asupra stării de fapt sau, în lipsa unei astfel de posibilități, are statul obligația de a dota agenții săi cu toată aparatura necesară pentru o constatare obiectivă, fiind culpabil pentru o conduită contrară în care sancționarea e fundamentată pe pura constatare subiectivă a agenților săi?”

 Cu privire la competența Curții

9        În temeiul articolului 53 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când Curtea este în mod vădit necompetentă să judece o cauză sau atunci când o cerere este în mod vădit inadmisibilă, Curtea poate oricând să decidă, după ascultarea avocatului general, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.

10      Este necesar ca în prezenta cauză să se aplice această dispoziție.

11      Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze dreptul Uniunii numai în limitele competențelor atribuite Uniunii Europene (Ordonanța din 26 octombrie 2017, Caixa Económica Montepio Geral, C‑333/17, nepublicată, EU:C:2017:810, punctul 12 și jurisprudența citată).

12      Întrebările adresate în prezenta cauză privesc interpretarea articolului 48 din cartă coroborat cu articolul 52 alineatul (3) din aceasta, precum și cu articolul 6 TUE și articolul 4 TFUE.

13      În această privință, trebuie amintit că articolul 51 alineatul (1) din cartă prevede că dispozițiile acesteia se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Articolul 6 alineatul (1) TUE, la fel ca articolul 51 alineatul (2) din cartă, precizează că dispozițiile acesteia din urmă nu extind în niciun fel domeniul de aplicare al dreptului Uniunii în afara competențelor Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate (Ordonanța din 26 octombrie 2017, Caixa Económica Montepio Geral, C‑333/17, nepublicată, EU:C:2017:810, punctul 14 și jurisprudența citată).

14      Astfel cum rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (Hotărârea din 26 februarie 2013, Åkerberg Fransson, C‑617/10, EU:C:2013:105, punctul 22, și Ordonanța din 26 octombrie 2017, Caixa Económica Montepio Geral, C‑333/17, nepublicată, EU:C:2017:810, punctul 15).

15      Or, în speță, trebuie să se arate că decizia de trimitere nu conține niciun element care să permită să se considere că procedura principală privește interpretarea sau aplicarea unei norme de drept al Uniunii, alta decât cele care figurează în cartă. Astfel, această decizie nu stabilește în niciun fel că procedura principală privește o reglementare națională care pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (a se vedea prin analogie Ordonanța din 10 noiembrie 2016, Pardue, C‑321/16, nepublicată, EU:C:2016:871, punctul 20 și jurisprudența citată).

16      În ceea ce privește articolul 4 TFUE, la care instanța de trimitere face referire în întrebările sale, trebuie să se constate că această dispoziție, care privește competențele Uniunii și ale statelor membre, este în mod vădit lipsită de pertinență pentru soluționarea litigiului principal.

17      De altfel, trebuie amintit că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale instituite la articolul 267 TFUE, necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă pentru instanța națională impune ca acesta să definească situația de fapt și contextul normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin să explice ipotezele de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări (Ordonanța din 15 ianuarie 2019, Farmland, C‑489/18, nepublicată, EU:C:2019:19, punctul 22 și jurisprudența citată). Aceste cerințe privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează în mod expres la articolul 94 din Regulamentul de procedură și sunt amintite în Recomandările Curții în atenția instanțelor naționale referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2018, C 257, p. 1).

18      În aceste condiții, trebuie să se constate că Curtea este vădit necompetentă să răspundă la întrebările adresate de Judecătoria Orăștie.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) dispune:

Curtea de Justiție a Uniunii Europene este vădit necompetentă să răspundă la întrebările adresate de Judecătoria Orăștie (România) prin decizia din 5 noiembrie 2018.

Luxemburg, 8 mai 2019.

Grefier

 

Președinta Camerei a șasea

A. Calot Escobar

 

C. Toader


*      Limba de procedură: româna.