HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Ședință plenară)
13 ianuarie 2010
Cauzele conexate F‑124/05 și F‑96/06
A și G
împotriva
Comisiei Europene
„Funcție publică — Funcționari — Acțiune în anulare — Nepronunțare asupra fondului — Acțiune în răspundere — Admisibilitate — Privilegii și imunități — Ridicarea imunității de jurisdicție — Confidențialitatea investigațiilor OLAF — Anchete ale IDOC — Acces la documentele de natură medicală — Acces la dosarul personal — Procedură disciplinară — Termen rezonabil”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, în cauza F‑124/05, prin care reclamantul solicită, pe de o parte, anularea, prin altele, a deciziei Comisiei din 28 februarie 2005 de respingere a cererii sale din 22 octombrie 2004 privind încheierea procedurii disciplinare inițiate împotriva sa prin decizia din 16 ianuarie 2004 și, pe de altă parte, obligarea Comisiei la plata de daune interese; în cauza F‑96/06, același reclamant solicită obligarea Comisiei la plata de daune interese ca urmare a diverselor greșeli pe care le‑ar fi săvârșit aceasta
Decizia: Nu mai este necesar să se pronunțe cu privire la concluziile prezentate de reclamant în cadrul acțiunii înregistrate cu numărul F‑124/05, A/Comisia. Obligă Comisia să plătească reclamantului suma de 30 000 de euro pentru repararea prejudiciului moral suferit de acesta. Comisia suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, jumătate din cheltuielile de judecată ale reclamantului aferente acțiunilor înregistrate cu numerele F‑124/05, A/Comisia, și F‑96/06, G/Comisia. Reclamantul suportă jumătate din cheltuielile de judecată aferente acțiunilor înregistrate cu numerele F‑124/05, A/Comisia, și F 96/06, G/Comisia.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Acțiune în despăgubire — Concluzii privind repararea prejudiciului moral cauzat de durata excesivă a unei proceduri disciplinare
(Statutul funcționarilor, art. 73)
2. Funcționari — Asigurări sociale — Asigurare pentru accident și boală profesională — Despăgubire forfetară în temeiul regimului statutar — Cerere de despăgubire complementară întemeiată pe o greșeală de natură să angajeze răspunderea instituției — Condiții
(Statutul funcționarilor, art. 73)
3. Funcționari — Asigurări sociale — Asigurare pentru accident și boală profesională — Invaliditate — Rata de invaliditate — Stabilire de către comisia medicală
[Statutul funcționarilor, art. 73; Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională, art. 19 alin. (3)]
4. Funcționari — Regim disciplinar — Anchetă prealabilă inițierii procedurii disciplinare
(Statutul funcționarilor, anexa IX)
5. Funcționari — Acțiune — Reclamație administrativă prealabilă — Reclamații întemeiate pe aceleași motive, dar având un obiect diferit din punct de vedere juridic — Admisibilitate
(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
6. Răspundere extracontractuală — Condiții — Nelegalitate — Prejudiciu — Legătură de cauzalitate
(art. 340 al doilea paragraf TFUE)
7. Funcționari — Acțiune — Act cauzator de prejudicii — Noțiune — Decizie de ridicare a imunității unui funcționar sau agent — Includere
(Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene, art. 12; Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)
8. Funcționari — Asigurări sociale — Asigurare pentru accident și boală profesională — Stabilirea originii profesionale a bolii
(Statutul funcționarilor, art. 73)
9. Funcționari — Asigurări sociale — Asigurare pentru accident și boală profesională — Constatarea existenței unei boli profesionale
(Statutul funcționarilor, art. 26 și 73; Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională, art. 21)
10. Comunitățile Europene — Instituții — Drept de acces public la documente — Regulamentul nr. 1049/2001
[Statutul funcționarilor, art. 26; Regulamentul nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului, art. 4 alin. (2)]
11. Procedură — Cerere de sesizare a instanței — Cerințe de formă — Expunere sumară a motivelor invocate — Trimitere la cererea formulată de reclamant în fața aceleiași instanțe într‑o altă cauză — Inadmisibilitate — Excepții
[Statutul Curții de Justiție, art. 21; Regulamentul de procedură al Tribunalului, art. 44 alin. (1)]
12. Funcționari — Regim disciplinar — Decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare
(Statutul funcționarilor, anexa IX)
13. Funcționari — Regim disciplinar — Inițiere a unei proceduri disciplinare — Putere de apreciere a autorității împuternicite să facă numiri
(Statutul funcționarilor, anexa IX)
14. Funcționari — Obligația de solicitudine care incumbă administrației — Limite
15. Funcționari — Regim disciplinar — Procedură disciplinară — Termene
(Statutul funcționarilor, anexa IX)
1. O procedură disciplinară plasează orice funcționar într‑o situație de incertitudine în privința viitorului său profesional, cauzându‑i în mod necesar stres și neliniște. Atunci când această incertitudine continuă pe parcursul unei durate excesive, intensitatea stresului și a neliniștii cauzate funcționarului depășește ceea ce este justificabil. Astfel, durata excesivă a unei proceduri disciplinare trebuie să fie considerată ca fundamentând prezumția existenței unui prejudiciu moral în cazul părții interesate. În această privință, trebuie să se distingă, pe de o parte, prejudiciul moral cauzat oricărui funcționar sau agent, independent de o eventuală boală și, pe de altă parte, prejudiciul cauzat de o eventuală boală psihică – sau agravarea unei asemenea boli – care și‑ar afla originea în durata excesivă a procedurii respective. Astfel, o cerere de despăgubiri prin care se solicită repararea primei categorii de prejudiciu este admisibilă, indiferent de stadiul unei eventuale proceduri introduse, pe de altă parte, de funcționar în temeiul articolului 73 din Statutul funcționarilor. În schimb, cererea de despăgubiri a unui funcționar prin care acesta urmărește repararea prejudiciului material și moral care i‑a fost cauzat de o boală profesională nu este, în general, admisibilă atât timp cât procedura inițiată în temeiul articolului 73 din statut nu este încheiată.
(a se vedea punctele 147 și 149‑151)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 2 mai 2007, Giraudy/Comisia, F‑23/05, RepFP, p. I‑A‑1‑121 și II‑A‑1‑657, punctele 197‑202
2. Cererea prin care un funcționar solicită repararea prejudiciului pe care pretinde că l‑a suferit din cauza bolii sale profesionale, introdusă înainte de încheierea procedurii inițiate în temeiul articolului 73 din statut, este în general prematură, în măsura în care nu este posibil, la stadiul la care se introduce acțiunea, să se aprecieze caracterul adecvat al despăgubirii statutare pe care putea să o pretindă partea interesată. Astfel, în majoritatea cazurilor, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre condițiile exercitării atribuțiilor și prejudiciul invocat, precum și evaluarea prejudiciului respectiv necesită recurgerea la o expertiză medicală, astfel încât stabilirea de către instanță a legăturii de cauzalitate menționate și a prejudiciului respectiv, înainte ca procedura introdusă în temeiul articolului 73 din statut să fie încheiată, nu ar avea sens, sau chiar ar fi imposibilă.
Cu toate acestea, nu se putea deduce în mod sistematic din faptul că nu s‑a încheiat procedura medicală caracterul prematur al unei cereri prin care se solicita acordarea unor daune interese, din cauza unei pretinse greșeli de serviciu săvârșite de o instituție. Din perspectiva economiei procedurii, principiu care impune o echilibrare a diferiților factori existenți în fiecare caz particular, instanța poate, printre altele, să ia în considerare faptul că, într‑o anumită cauză, expertiza medicală nu este necesară pentru evaluarea prejudiciului moral suferit.
(a se vedea punctele 153, 154, 156 și 158)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 15 decembrie 1999, Latino/Comisia, T‑300/97, RecFP, p. I‑A‑259 și II‑1263, punctele 94 și 95; 10 decembrie 2008, Nardone/Comisia, T‑57/99, RepFP, p. I‑A‑2‑83 și II‑A-2-505, punctele 56 și 57
3. Articolul 19 alineatul (3) al doilea paragraf din Reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională, care prevede că, atunci când, după încetarea tratamentului medical, gradul de invaliditate nu poate fi încă stabilit definitiv, raportul comisiei medicale trebuie să precizeze termenul limită până la care dosarul persoanei asigurate trebuie să fie reexaminat, trebuie în mod necesar să fie interpretat restrictiv. Astfel, dacă ar fi posibil pentru comisia medicală să amâne de mai multe ori termenul la care trebuie reexaminat dosarul persoanei asigurate, anumitor persoane asigurate nu li s‑ar plăti niciodată pe durata vieții suma prevăzută la articolul 73 din statut. Pe de altă parte, o interpretare extensivă a acestei dispoziții nu ar respecta noțiunea de consolidare, astfel cum este definită la articolul 19 alineatul (3) din amintita reglementare privind asigurările, potrivit căruia sechelele accidentului sau ale bolii profesionale sunt consolidate atunci când aceste sechele sunt stabilizate sau atunci când acestea se atenuează foarte lent ori într‑o măsură foarte limitată. Astfel, noțiunea de consolidare nu exclude orice evoluție a stării pacientului, ci implică o stabilizare sau o evoluție foarte lentă.
(a se vedea punctul 161)
4. O instituție dispune de o putere largă de apreciere în ceea ce privește inițierea și desfășurarea anchetelor administrative, cu condiția să existe o bănuială rezonabilă că a fost săvârșită o încălcare disciplinară.
(a se vedea punctele 173 și 188)
5. Un funcționar are posibilitatea de a invoca același motiv, același argument sau aceeași faptă în susținerea mai multor reclamații al căror obiect este diferit din punct de vedere juridic.
(a se vedea punctul 205)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 19 septembrie 2008, Chassagne/Comisia, T‑253/06 P, RepFP, p. I‑B‑1‑43 și II‑B‑1‑295, punctul 149
6. În cadrul unei acțiuni în despăgubiri, reclamantului îi revine sarcina de a demonstra că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii extracontractuale a Uniunii Europene. Cu toate acestea, există o atenuare a acestei norme în cazul în care un fapt cauzator de prejudicii a avut la origine mai multe cauze diferite, iar instituția pârâtă nu a prezentat niciun element de probă care să permită a se stabili care dintre aceste cauze era la originea faptului, deși instituția era cea mai în măsură să furnizeze probele în această privință, astfel încât se poate considera că incertitudinea care subzistă i se datorează acesteia.
(a se vedea punctul 213)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia, T‑48/05, Rep., p. II‑1585, punctele 182 și 183
7. Imunitatea de jurisdicție prevăzută la articolul 12 din Protocolul privind privilegiile și imunitățile Comunităților Europene îi protejează pe funcționari și pe agenți împotriva urmăririi de autoritățile statelor membre pentru actele îndeplinite în calitate oficială. Astfel, o decizie de ridicare a imunității unui funcționar sau a unui agent modifică situația juridică a acestuia prin simplul efect al suspendării acestei protecții, restabilind statutul acestuia de persoană supusă dreptului comun al statelor membre și, fără a fi necesară vreo normă intermediară, expunându‑l astfel unor măsuri, în special de detenție și de urmărire în justiție, instituite de acest drept comun.
Puterea de apreciere lăsată autorităților naționale după ridicarea imunității, în ceea ce privește reluarea sau abandonarea procedurii penale declanșate împotriva unui funcționar sau agent, nu are vreun impact asupra afectării directe a situației juridice a acestuia din urmă, din moment ce efectele avute de decizia de ridicare a imunității se limitează la suprimarea protecției de care acesta beneficia datorită calității sale de funcționar sau agent, neimplicând nicio măsură suplimentară de punere în aplicare.
Rezultă că decizia prin care o instituție a ridicat imunitatea de jurisdicție a unui funcționar sau agent constituie un act care îl lezează.
(a se vedea punctele 231‑233)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 15 octombrie 2008, Mote/Parlamentul European, T‑345/05, Rep., p. II‑2849, punctele 34 și 35
8. Obiectul unei anchete administrative efectuate în temeiul articolului 73 din statut este de a colecta în mod obiectiv toate elementele care să permită stabilirea originii profesionale a afecțiunii de care suferă funcționarul respectiv, precum și împrejurările în care aceasta s‑a produs. În cazul în care condițiile de muncă ale funcționarului în cauză se află în centrul preocupărilor care privesc originea profesională a afecțiunii de care suferă, ancheta trebuie să cuprindă o analiză obiectivă detaliată atât a condițiilor de muncă ale persoanei interesate, cât și a afecțiunii sale ca atare.
(a se vedea punctul 263)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 3 martie 2004, Vainker/Parlamentul European, T‑48/01, RecFP, p. I‑A‑51 și II‑197, punctul 129
9. Articolul 26 din statut prevede constituirea, pentru fiecare funcționar, a unui dosar individual care să conțină toate documentele privind situația sa administrativă și toate rapoartele privind competența, eficiența sau conduita sa, precum și observațiile formulate de funcționar cu privire la respectivele documente. Instituția nu poate opune unui funcționar și nici nu poate să utilizeze împotriva sa documente, dacă acestea nu i‑au fost comunicate înainte de depunerea la dosar. Aceste dispoziții au drept scop garantarea dreptului la apărare al funcționarului.
În ceea ce privește accesul la documentele de natură medicală în cadrul unei proceduri de recunoaștere a unei boli profesionale, reglementarea privind asigurarea împotriva riscurilor de accident și de boală profesională a instituit o procedură specială care prevede transmiterea raportului medical complet pe care se întemeiază decizia pe care autoritatea împuternicită să facă numiri are în vedere să o adopte către medicul ales de funcționar, dacă acesta a formulat o astfel de cerere, după notificarea proiectului de decizie prevăzut la articolul 21 din reglementarea privind asigurările, precum și recurgerea la o comisie medicală din care face parte medicul desemnat de funcționar.
Astfel, respectarea drepturilor funcționarului necesită să i se recunoască acestuia o cale de acces la documentele de natură medicală. Această posibilitate recunoscută funcționarului trebuie să se concilieze totuși cu necesitățile secretului medical care determină fiecare medic să aibă în vedere posibilitatea de a le comunica persoanelor pe care le îngrijește sau le examinează natura afecțiunilor de care ar putea suferi. Prevăzând accesul indirect la documentele de natură medicală, cu ajutorul intervenției unui medic de încredere desemnat de funcționar, reglementarea privind asigurările conciliază drepturile funcționarului cu necesitățile secretului medical.
Respectarea drepturilor funcționarului impune să i se recunoască acestuia o cale de acces nu numai la documentele de natură medicală, ci și la constatarea faptelor care servesc drept temei pentru decizia care urmează a fi adoptată în temeiul articolului 73 din statut. Astfel, trebuie să se recunoască un caracter medical și documentelor referitoare la constatările de fapt cu privire la un incident care s‑a produs pe parcursul desfășurării activității, care pot servi drept temei pentru o procedură ce urmărește recunoașterea existenței unui accident de muncă sau a unei boli profesionale în sensul reglementării privind asigurările.
Este indispensabil ca raportul medical complet, pe care funcționarul îl poate solicita pentru a fi transmis medicului ales de el și care trebuie să fie transmis membrilor comisiei medicale prevăzute prin reglementarea privind asigurările, să cuprindă eventualul raport de anchetă administrativă. Astfel, funcționarul poate, dacă a introdus o cerere în acest sens, să se pronunțe cu privire la constatările cuprinse în raportul de anchetă, prin intermediul intervenției unui medic de încredere, și să aprecieze oportunitatea de a solicita comisiei medicale să își dea avizul.
În plus, caracterul medical al anumitor documente nu împiedică posibilitatea ca acestea să prezinte interes, dacă este cazul, și pentru situația administrativă a funcționarului. În această ipoteză, documentele respective trebuie să figureze în dosarul personal al părții interesate.
Astfel, pe de o parte, dosarul care servește drept bază pentru medicul desemnat de instituție sau pentru comisia medicală în vederea aprecierii caracterului profesional al unei boli este de natură medicală și, prin urmare, nu poate fi consultat decât indirect, prin intermediul unui medic desemnat de funcționar, și, pe de altă parte, elementele de natură administrativă, care pot figura în acest dosar și care pot influența situația administrativă a funcționarului, trebuie să figureze și în dosarul individual în care, în conformitate cu articolul 26 din statut, funcționarul le poate consulta direct.
Ansamblul documentelor înaintate medicului desemnat de instituție sau comisiei medicale este supus astfel regimului prevăzut prin reglementarea privind asigurările. Depunerea la dosarul individual al funcționarului a unora dintre aceste documente, precum și posibilitatea, pentru acesta din urmă, de a lua cunoștință de ele nu se impune, prin urmare, decât dacă aceste documente sunt utilizate pentru aprecierea sau pentru modificarea situației administrative a funcționarului de către administrația căreia îi aparține.
(a se vedea punctele 275‑282)
Trimitere la:
Curte: 28 iunie 1972, Brasseur/Parlamentul European, 88/71, Rec., p. 499, punctul 11; 7 octombrie 1987, Strack/Comisia, 140/86, Rec., p. 3939, punctele 7, 9, 10, punctul 11 și jurisprudența citată, precum și punctele 12 și 13; 1 octombrie 1991, Vidrányi/Comisia, C‑283/90 P, Rec., p. I‑4339, punctele 20‑22, 24 și 25
Tribunalul de Primă Instanță: 12 iulie 1990, Vidrányi/Comisia, T‑154/89, Rec., p. II‑445, punctele 33‑36; Vainker/Parlamentul European, citată anterior, punctele 136 și 137
10. Rezultă chiar din titlul Regulamentului nr. 1049/2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei, al cărui articol 4 alineatul (2) a treia liniuță permite instituțiilor să refuze accesul la un document în cazul în care divulgarea acestuia ar aduce atingere protecției obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit, că domeniul de aplicare al acestuia privește accesul publicului la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei. Or, drepturile unui funcționar sau ale unui agent care solicită comunicarea unui document ce prezintă interes pentru situația sa administrativă nu sunt aceleași cu drepturile unui membru al publicului ce ar solicita accesul la documentele unei instituții. Astfel, drepturile funcționarilor și ale agenților în materie decurg din dispozițiile speciale ale articolului 26 din statut, care impun obligații speciale instituțiilor cu scopul de a garanta dreptul la apărare al părții interesate. Funcționarii beneficiază, așadar, de un drept propriu, întemeiat pe articolul 26 din statut. În plus, cererea unui funcționar poate intra, dacă este cazul, în domeniul de aplicare al dispozițiilor speciale în materia funcției publice, care se referă la accesul la tipuri de documente specifice, cum ar fi, de exemplu, documentele de natură medicală. Excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 nu împiedică aplicarea dispozițiilor prevăzute la articolul 26 din statut.
(a se vedea punctele 289 și 291‑296)
11. Finalitatea articolului 44 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului este aceea de a permite instanței să se pronunțe în privința motivelor formulate cu suficientă precizie. Această dispoziție nu trebuie să fie interpretată totuși astfel încât să aibă drept consecință a se impune părților un formalism excesiv ce ar contribui la îngreunarea procedurii jurisdicționale.
Prin urmare, având în vedere împrejurările proprii ale unei cauze, se poate considera admisibil un motiv al unei cereri în fața Tribunalului Funcției Publice care face trimitere la ansamblul motivelor formulate în cadrul unei alte acțiuni introduse în fața acestui Tribunal de același reclamant, atunci când cele două cauze, fiind conexe, pot fi conexate, o astfel de trimitere având ca obiect să evite repetarea de către reclamant a unor argumentații lungi și furnizarea încă o dată a anexelor de mai multe sute de pagini.
(a se vedea punctele 314‑318)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 11 iunie 2009, Othman/Consiliul și Comisia, T‑318/01, Rep., p. II‑1627, punctul 57
12. Dat fiind că legalitatea unui act trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept care existau la data adoptării actului, eventualele elemente pe care instrumentarea unei proceduri disciplinare le‑ar revela ulterior adoptării deciziei de inițiere a procedurii respective nu pot afecta legalitatea respectivei decizii, obiectul instrumentării fiind, printre altele, acela de a determina dacă suspiciunile inițiale erau întemeiate. Astfel, ținând seama de obiectul și de finalitatea unei proceduri disciplinare, nu este necesar ca faptele reproșate părții interesate să fie dovedite pentru a iniția în mod valabil o procedură disciplinară. Procedura disciplinară are exact scopul de a clarifica faptele reproșate părții interesate.
(a se vedea punctele 351 și 360)
Trimitere la:
Curte: 7 februarie1979, Franța/Comisia, 15/76 și 16/76, Rec., p. 321, punctul 7
Tribunalul Funcției Publice: Giraudy/Comisia, citată anterior, punctul 145
13. Împrejurarea că procedura disciplinară a fost încheiată fără aplicarea unei sancțiuni disciplinare funcționarului în cauză nu poate împiedica instanța să exercite un control cu privire la legalitatea deciziei de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva reclamantului. Astfel, ar exista un risc de arbitrariu dacă s‑ar admite că autoritatea împuternicită să facă numiri are o putere absolută și nelimitată de a iniția o procedură disciplinară împotriva unui funcționar și apoi de a o încheia fără adoptarea unei sancțiuni, fără ca funcționarul respectiv să aibă posibilitatea, la momentul potrivit, să conteste decizia de inițiere a procedurii în cauză, dată fiind lipsa unei sancțiuni împotriva căreia acesta ar putea îndrepta o eventuală acțiune. Prin urmare, trebuie să existe o limitare juridică a puterii de apreciere a autorității împuternicite să facă numiri atunci când adoptă o decizie de inițiere a unei proceduri disciplinare. O asemenea limitare trebuie să facă obiectul controlului instanței.
În plus, ar rămâne un risc de arbitrariu dacă s‑ar admite că ipotezele de nelegalitate a unei decizii de inițiere a unei proceduri disciplinare împotriva unui funcționar se limitează la ipotezele abuzului de putere. Se poate considera, așadar, că autoritatea împuternicită să facă numiri își exercită competența în mod nelegal nu numai în cazul în care se face dovada unui abuz de putere, dar și atunci când lipsesc elemente suficient de precise și de pertinente care să indice că partea interesată ar fi săvârșit o greșeală disciplinară.
Ținând seama de puterea largă de apreciere de care dispune autoritatea împuternicită să facă numiri și de limitele care trebuie atribuite acesteia, controlul jurisdicțional trebuie, prin urmare, să se limiteze la a verifica exactitatea materială a elementelor luate în considerare de administrație pentru inițierea procedurii disciplinare, lipsa unei erori vădite de apreciere a faptelor reproșate și lipsa unui abuz de putere.
(a se vedea punctele 352‑354 și 365‑367)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 15 mai 1997, N/Comisia, T‑273/94, RecFP, p. I‑A‑97 și II‑289, punctul 125; 17 mai 2000, Tzikis/Comisia, T‑203/98, RecFP, p. I‑A‑91 și II‑393, punctul 50; Franchet și Byk/Comisia, citată anterior, punctul 352
14. Obligația de solicitudine reflectă echilibrul dintre drepturile și obligațiile reciproce pe care statutul le‑a instituit în relațiile dintre autoritatea publică și agenții din serviciul public. Această obligație implică, printre altele, ca, atunci când se pronunță cu privire la situația unui funcționar, autoritatea împuternicită să facă numiri să ia în considerare toate elementele care pot sta la baza deciziei sale și ca, astfel, să țină seama nu numai de interesul serviciului, dar și de interesul funcționarului în cauză.
Cerințele obligației de solicitudine nu pot fi interpretate în sensul că împiedică autoritatea împuternicită să facă numiri să inițieze și să instrumenteze o procedură disciplinară împotriva unui funcționar. Astfel, o asemenea decizie este adoptată, în primul rând, în interesul instituției pentru ca eventuala neîndeplinire de către un funcționar a obligațiilor din statut să fie constatată și, dacă este cazul, să fie sancționată. Nu se poate reproșa instituției nicio încălcare a obligației sale de solicitudine pentru simplul fapt că a inițiat o procedură disciplinară împotriva unui funcționar.
(a se vedea punctele 376‑378)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 20 iunie 1990, Burban/Parlamentul European, T‑133/89, Rec., p. II‑245, punctul 27; 6 iulie 1999, Séché/Comisia, T‑112/96 și T‑115/96, RecFP, p. I‑A‑115 și II‑623, punctul 147
15. Din principiul bunei administrări rezultă că autoritățile disciplinare au obligația de a efectua cu diligență procedura disciplinară și de a acționa astfel încât fiecare act de cercetare să intervină într‑un termen rezonabil în raport cu actul anterior. Această obligație de diligență și de respectare a termenului rezonabil se impune în egală măsură în privința inițierii procedurii disciplinare, în special în cazul și începând de la momentul la care administrația a luat cunoștință de faptele și de conduitele care pot constitui încălcări ale obligațiilor statutare ale unui funcționar.
Durata nerezonabilă a unei proceduri disciplinare poate rezulta atât din desfășurarea anchetelor administrative prealabile, cât și din procedura disciplinară propriu‑zisă. Perioada care trebuie luată în considerare pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri disciplinare nu este numai cea care începe să curgă de la data deciziei de inițiere a procedurii respective. Problema dacă procedura disciplinară, odată inițiată, s‑a desfășurat cu diligența necesară, va fi influențată de împrejurarea că, de la pretinsa încălcare disciplinară, se va scurge o perioadă mai lungă sau mai scurtă până la decizia de inițiere a procedurii disciplinare.
Caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și, în special, de miza litigiului pentru partea interesată, de complexitatea cauzei, precum și de conduita reclamantului și de cea a autorităților competente. Niciun factor specific nu este determinant. Trebuie să se examineze fiecare dintre aceștia în mod separat, apoi să se evalueze efectul lor cumulativ. Anumite exemple de întârziere imputabile autorității împuternicite să facă numiri pot să nu pară nerezonabile dacă sunt luate în considerare izolat, dar să fie nerezonabile dacă sunt privite împreună. Cerințele în materie de diligență procedurală nu le depășesc totuși pe cele care sunt compatibile cu principiul bunei administrări.
Atunci când, din cauza deciziilor adoptate de autoritatea împuternicită să facă numiri, o procedură a depășit ceea ce s‑ar considera în mod normal ca fiind o durată rezonabilă, autoritatea menționată are competența de a stabili existența unor împrejurări speciale de natură să justifice această depășire.
(a se vedea punctele 390‑395)
Trimitere la:
Curte: 17 decembrie 1998, Baustahlgewerbe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 29 și jurisprudența citată; 5 mai 1983, Ditterich/Comisia, 207/81, Rec., p. 1359, punctul 26
Tribunalul de Primă Instanță: 10 iunie 2004, François/Comisia, T‑307/01, Rec., p. II‑1669, punctul 47
Tribunalul Funcției Publice: 8 noiembrie 2007, Andreasen/Comisia, F‑40/05, RepFP, p. I‑A‑1‑337 și II‑A‑1‑1859, punctul 194 și jurisprudența citată, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑17/08 P