CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
MELCHIOR WATHELET
prezentate la 4 octombrie 2018(1)
Cauza C‑389/17
„Paysera LT” UAB, fostă „EVP International” UAB
cu participarea:
Lietuvos bankas
[cerere de decizie preliminară formulată de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei)]
„Trimitere preliminară – Instituții emitente de monedă electronică – Directiva 2009/110/CE – Norme în materie de fonduri proprii – Fonduri necesare pentru desfășurarea unor activități care au legătură cu emiterea de monedă electronică – Noțiunea «activitate care are legătură cu emiterea de monedă electronică» – Emiterea de monedă electronică în beneficiul vânzătorului la valoarea nominală a fondurilor primite”
1. Moneda electronică este o monedă falsă sau chiar o imitație de monedă(2)?
2. Prezenta cerere de decizie preliminară, introdusă de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), privește interpretarea articolului 5 alineatul (2) și a articolului 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2009/110/CE(3). Aceasta a fost prezentată în cadrul unui litigiu între „Paysera LT” UAB, fostă „EVP International UAB” (denumită în continuare „Paysera”) și Lietuvos bankas (Banca [Centrală] a Lituaniei), cu privire la metodele de calcul al fondurilor proprii aplicabile anumitor tranzacții de plată și la calificarea anumitor operațiuni drept servicii de plată „care au legătură cu emiterea de monedă electronică”.
I. Cadrul juridic
A. Directiva DME II
3. Potrivit considerentului (11) al Directivei DME II:
„Este necesar să se instituie un regim combinat de capital inițial și capital curent pentru a se asigura un nivel corespunzător de protecție a consumatorilor și funcționarea sănătoasă și prudentă a instituțiilor emitente de monedă electronică. Dat fiind specificul monedei electronice, ar trebui să fie oferită o metodă suplimentară pentru calcularea capitalului curent. Ar trebui păstrată puterea discreționară totală în materie de supraveghere pentru a se asigura un tratament identic pentru riscuri identice pentru toți furnizorii de servicii de plată, precum și pentru a se asigura faptul că metoda de calcul are în vedere situația comercială specifică a fiecărei instituții emitente de monedă electronică. În plus, ar trebui să se impună instituțiilor emitente de monedă electronică să păstreze fondurile deținătorilor de monedă electronică separat de fondurile instituției emitente de monedă electronică destinate altor activități comerciale. Instituțiile emitente de monedă electronică ar trebui de asemenea să fie supuse unor reguli eficiente de combatere a spălării banilor și a finanțării terorismului.”
4. Potrivit articolului 2 punctul 2 din Directiva DME II, intitulat „Definiții”, moneda electronică este „orice valoare monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanță asupra emitentului, care este emisă la primirea fondurilor, în scopul efectuării unor tranzacții de plată, astfel cum sunt definite la articolul 4 punctul 5 din Directiva 2007/64/CE, și care este acceptată de o persoană fizică sau juridică, alta decât emitentul de monedă electronică”.
5. Articolul 5 alineatele (2) și (3) din Directiva DME II, intitulat „Fonduri proprii”, prevede:
„(2) Pentru activitățile menționate la articolul 6 alineatul (1) litera (a) care nu au legătură cu emiterea de monedă electronică, cerința de fonduri proprii ale instituției emitente de monedă electronică se calculează în conformitate cu una dintre cele trei metode (A, B sau C) prevăzute la articolul 8 alineatele (1) și (2) din Directiva 2007/64/CE. Metoda corespunzătoare se stabilește de către autoritățile competente în conformitate cu legislația națională.
În ceea ce privește activitatea de emitere de monedă electronică, cerința de fonduri proprii ale unei instituții emitente de monedă electronică se calculează în conformitate cu metoda D prevăzută la alineatul (3).
Instituțiile emitente de monedă electronică dispun în orice moment de fonduri proprii care sunt cel puțin egale cu suma cerințelor precizate la primul și al doilea paragraf.
(3) Metoda D: fondurile proprii ale unei instituții emitente de monedă electronică pentru activitatea de emitere de monedă electronică reprezintă cel puțin 2 % din volumul mediu de monedă electronică aflată în circulație.”
6. Articolul 6 din Directiva DME II, intitulat „Activități”, prevede la alineatul (1) litera (a):
„(1) În afară de emiterea de monedă electronică, instituțiile emitente de monedă electronică au dreptul de a desfășura oricare dintre următoarele activități:
(a) furnizarea serviciilor de plată enumerate în anexa la Directiva 2007/64/CE.”
7. Articolul 11 din Directiva DME II, intitulat „Emiterea și răscumpărarea”, prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Statele membre asigură că emitenții de monedă electronică emit monedă electronică la valoarea nominală, la primirea fondurilor.
(2) Statele membre asigură că, la cererea deținătorului de monedă electronică, emitenții de monedă electronică răscumpără, în orice moment și la valoarea nominală, valoarea monetară a monedei electronice pe care o dețin.”
B. Directiva 2007/64/CE
8. Articolul 4, punctele 3 și 5 din Directiva 2007/64/CE(4), intitulat „Definiții”, se referă la noțiunea de „serviciu de plată” și la noțiunea de „operațiune de plată”:
„3. prin «serviciu de plată» se înțelege una dintre activitățile comerciale enumerate în anexă;
[…]
5. prin «operațiune de plată» se înțelege acțiunea, inițiată de plătitor sau de beneficiarul plății, de a plasa, transfera sau retrage fonduri, indiferent de eventualele obligații subiacente existente între plătitor și beneficiarul plății;”.
9. Articolul 8 din Directiva DSP, intitulat „Calculul fondurilor proprii”, prevede la alineatele (1) și (2):
„(1) Fără a aduce atingere cerințelor privind capitalul inițial stabilite la articolul 6, statele membre solicită instituțiilor de plată să dețină în orice moment fonduri proprii calculate în conformitate cu una dintre următoarele trei metode, astfel cum se stabilește de către autoritățile competente, în conformitate cu legislația națională:
Metoda A
Fondurile proprii ale instituțiilor de plată sunt cel puțin egale cu 10 % din cheltuielile sale de exploatare fixe din anul precedent. Autoritățile competente pot ajusta această cerință în caz de modificare semnificativă a activității instituției de plată în raport cu anul precedent. În cazul în care o instituție de plată nu a înregistrat un an complet de activitate de la data calculului, cerința este ca fondurile proprii să fie cel puțin egale cu 10 % din cheltuielile sale de exploatare fixe corespunzătoare prevăzute în planul său de afaceri, cu excepția cazului în care autoritățile competente solicită ajustarea acestui plan.
Metoda B
Fondurile proprii ale instituției de plată sunt cel puțin egale cu suma următoarelor elemente, înmulțite cu coeficientul k menționat la alineatul (2), unde volumul plăților (VP) reprezintă o doisprezecime din valoarea totală a operațiunilor de plată executate de instituția de plată în anul precedent:
(a) 4,0 % din tranșa de VP până la 5 milioane EUR,
plus
(b) 2,5 % din tranșa de VP peste 5 milioane EUR și până la 10 milioane EUR,
plus
(c) 1 % din tranșa de VP peste 10 milioane EUR și până la 100 milioane EUR,
plus
(d) 0,5 % din tranșa de VP peste 100 milioane EUR și până la 250 milioane EUR,
plus
(e) 0,25 % din tranșa de VP peste 250 milioane EUR.
Metoda C
Fondurile proprii ale instituției de plată sunt cel puțin egale cu indicatorul aplicabil definit la litera (a), înmulțit cu factorul de multiplicare menționat la litera (b) de mai jos și la care se aplică coeficientul k menționat la alineatul (2) de mai jos.
(a) Indicatorul aplicabil este suma următoarelor elemente:
– venituri din dobânzi;
– cheltuieli cu dobânzi;
– comisioane și taxe percepute; și
– alte venituri din exploatare.
Fiecare element este adăugat sumei cu semnul său, pozitiv sau negativ. Venitul din produsele excepționale sau neobișnuite nu poate fi folosit la calcularea indicatorului aplicabil. Cheltuielile legate de externalizarea serviciilor prestate de terți pot micșora indicatorul aplicabil dacă acestea sunt angajate de o întreprindere care face obiectul unei supravegheri în conformitate cu prezenta directivă. Indicatorul aplicabil este calculat pe baza observării anuale efectuate la sfârșitul exercițiului financiar anterior. Indicatorul aplicabil este calculat pe baza exercițiului financiar anterior. Cu toate acestea, fondurile proprii calculate pe baza metodei C nu trebuie să fie inferioare sumei de 80 % din media celor trei exerciții financiare anterioare pentru indicatorul aplicabil. Când nu sunt disponibile cifre auditate, se pot folosi estimări.
(b) Factorul de multiplicare este de:
(i) 10 % din tranșa indicatorului aplicabil până la 2,5 milioane EUR;
(ii) 8 % din tranșa indicatorului aplicabil cuprinsă între 2,5 milioane EUR și 5 milioane EUR;
(iii) 6 % din tranșa indicatorului aplicabil cuprinsă între 5 milioane EUR și 25 milioane EUR;
(iv) 3 % din tranșa indicatorului aplicabil cuprinsă între 25 milioane EUR și 50 milioane EUR;
(v) 1,5 % pentru tranșa indicatorului aplicabil care depășește 50 milioane EUR.
(2) Coeficientul k urmând a fi folosit în cazul metodelor B și C este următorul:
(a) 0,5 în cazul în care instituția de plată prestează numai serviciul de plată enumerat la punctul 6 din anexă;
(b) 0,8 în cazul în care instituția de plată prestează serviciul de plată enumerat la punctul 7 din anexă;
(c) 1 în cazul în care instituția de plată prestează oricare dintre serviciile de plată enumerate la punctele 1-5 din anexă.”
10. Anexa la Directiva DSP, intitulată „Servicii de plată (articolul 4 punctul 3)”, cuprinde lista activităților considerate ca atare:
„1. Servicii care permit plasarea de numerar într‑un cont de plăți, precum și toate operațiunile necesare pentru funcționarea unui cont de plăți.
2. Servicii care permit retrageri de numerar dintr‑un cont de plăți, precum și toate operațiunile necesare pentru funcționarea unui cont de plăți.
3. Executarea de operațiuni de plată, inclusiv transferul de fonduri într‑un cont de plăți deschis la prestatorul serviciilor de plată al utilizatorului sau la un alt prestator de servicii de plată:
– realizarea de debitări directe, inclusiv debitări directe singulare;
– executarea operațiunilor de plată printr‑un card de plată sau un dispozitiv asemănător;
– executarea transferurilor‑credit, inclusiv a ordinelor de plată programată.
4. Executarea operațiunilor de plată în cazul în care fondurile sunt acoperite printr‑o linie de credit pentru un utilizator al serviciilor de plată:
– executarea de debitări directe, inclusiv debitări directe singulare;
– executarea operațiunilor de plată printr‑un card de plată sau un dispozitiv asemănător;
– executarea transferurilor‑credit, inclusiv a ordinelor de plată programată.
5. Emiterea și/sau achiziționarea de instrumente de plată.
6. Remiterea de bani.
7. Executarea operațiunilor de plată în cazul în care consimțământul plătitorului pentru executarea unei operațiuni de plată este exprimat prin intermediul oricăror dispozitive de telecomunicație, digitale sau informatice, și în cazul în care plata este efectuată către operatorul sistemului sau rețelei informatice sau de telecomunicații, acționând exclusiv ca intermediar între utilizatorul serviciilor de plată și furnizorul bunurilor și serviciilor.”
II. Litigiul principal și întrebarea preliminară
11. Paysera este o societate lituaniană care dispune de autorizație emisă de Banca Lituaniei pentru a funcționa ca instituție emitentă de monedă electronică și ca instituție de plată, în temeiul căreia este autorizată să emită monedă electronică și să furnizeze servicii legate de emiterea acestei monede, precum și alte servicii de plată.
12. În urma unei inspecții a activității reclamantei din litigiul principal realizate de Serviciul de supraveghere al Băncii Lituaniei, s‑a constatat prin decizia atacată că această reclamantă nu a respectat metodele de calcul al fondurilor proprii impuse, având în vedere că Banca Lituaniei a considerat că serviciile în cauză nu au legătură cu emiterea de monedă electronică.
13. Astfel, serviciile care au legătură cu emiterea de monedă electronică sunt supuse unor obligații de menținere a fondurilor proprii, calculate potrivit metodei D definită la articolul 5 alineatul (3) din Directiva DME II, care impun acestor instituții un capital permanent mai scăzut decât în cazul în care acestea ar furniza servicii de plată care nu au legătură cu emiterea de monedă electronică și pentru care necesitățile de fonduri proprii sunt calculate în conformitate cu metodele A, B și C definite la articolul 8 alineatele (1) și (2) din Directiva DSP.
14. În special, Serviciul de supraveghere a refuzat să recunoască următoarele activități desfășurate de reclamantă ca reprezentând servicii de plată care au legătură cu emiterea de monedă electronică:
– plățile (viramentele) realizate de către un deținător de monedă electronică din contul său de monedă electronică pe care îl deține în cadrul instituției emitente de monedă electronică către conturi ale unor terți deschise la instituții de credit (denumite în continuare „serviciul I”) și
– colectarea plăților pentru bunuri și/sau servicii furnizate de către clienții (comercianți) ai unei instituții emitente de monedă electronică, care dețin conturi în monedă electronică de la persoane care au achiziționat aceste bunuri sau servicii, care nu participă la sistemul de monedă electronică (denumită în continuare „serviciul II”).
15. În consecință, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă aceste două servicii trebuie considerate servicii de plată care au sau nu au legătură cu emiterea de monedă electronică.
16. În aceste condiții, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Dacă articolul 5 alineatul (2) coroborat cu articolul 6 alineatul (1) litera (a) din [Directiva DME II] trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele din prezenta cauză, trebuie considerate servicii de plată care sunt legate (sau nu sunt legate) de emiterea de monedă electronică următoarele:
a) o tranzacție de plată prin care, la cererea (la ordinul) deținătorului de monedă electronică adresată instituției emitente de monedă electronică (emitentul), moneda electronică (fondurile care pot fi răscumpărate) este transferată la valoarea sa nominală în contul bancar al unui terț;
b) o tranzacție de plată prin care, la ordinul vânzătorului, cumpărătorul (plătitorul) bunurilor și/sau serviciilor transferă (virează) fonduri pentru bunurile și/sau serviciile respective către instituția emitentă de monedă electronică (emitent de monedă electronică) care, după primirea acestor fonduri, emite moneda electronică la valoarea nominală a fondurilor primite, în beneficiul vânzătorului (deținătorul de monedă electronică).”
III. Procedura în fața Curții
17. Niciuna dintre părțile din litigiul principal nu a considerat necesar să prezinte observații în prezenta procedură. Guvernul lituanian, guvernul polonez și Comisia Europeană au prezentat observații scrise. Guvernul lituanian și Comisia au participat la ședința care a avut loc la 27 iunie 2018.
IV. Analiză
A. Sinteza observațiilor părților
18. În primul rând, guvernul lituanian consideră, spre deosebire de instanța de trimitere, că noțiunea „emitere de monedă electronică” nu poate include emiterea și răscumpărarea efectivă a monedei electronice.
19. Activitatea de emitere de monedă electronică ar trebui considerată numai schimbul unei formațiuni nominale de valoare monetară prin transferul acestei valori pe un suport electronic astfel încât, prin acceptarea monedei electronice emise de instituția emitentă de monedă electronică ca modalitate de plată, persoanele să poată efectua între ele operațiuni de plată cu această valoare. În plus, odată ce deținătorul de monedă electronică ar fi răscumpărat moneda electronică pe care o deține la valoarea monetară nominală, nu ar mai fi posibil ca acesta să realizeze operațiunile de plată în monedă electronică cu această valoare monetară.
20. În al doilea rând, cu privire la noțiunea „servicii de plată legate de emiterea de monedă electronică”, guvernul lituanian susține că aplicarea diferitor metode de calcul al fondurilor proprii ar avea ca efect faptul că necesarul de capital permanent al instituțiilor emitente de monedă electronică care furnizează servicii de plată fără legătură cu emiterea de monedă electronică este mai mare decât cel al instituțiilor emitente de monedă electronică care nu furnizează servicii de plată fără legătură cu emiterea unei astfel de monede.
21. Principalul criteriu pentru a aprecia dacă servicii de plată specifice trebuie considerate că au sau că nu au legătură cu emiterea de monedă electronică ar fi întinderea riscului potențial în fiecare caz concret. Acest fapt ar fi confirmat de propunerea Comisiei din 9 octombrie 2008(5), care conține, printre altele, o modificare a cerințelor privind capitalul permanent în noua directivă propusă, cu metode noi de calcul bazate pe natura instituțiilor emitente de monedă electronică și pe natura riscului.
22. În consecință, cele mai ridicate cerințe în materie de calcul al capitalului ar fi impuse instituțiilor care furnizează servicii de plată fără legătură cu emiterea de monedă electronică, având în vedere că acestea oferă un spectru mai larg de servicii de plată.
23. Primo, guvernul lituanian reamintește că adoptarea Directivei DME II este cea care a permis instituțiilor de comerț electronic să își dezvolte activitatea pentru a furniza, în plus față de serviciile strâns legate de emiterea de monedă electronică, servicii de plată enumerate în anexa la Directiva DSP și în special acordarea anumitor credite.
24. Secundo, dacă sunt furnizate servicii de plată care nu sunt legate de emiterea de monedă electronică, riscul eventual îi include nu numai pe deținătorii de monedă electronică, ci și pe terții care nu participă la sistem (cercul acestor terți putând fi foarte vast și nedefinit) și care, prin urmare, nu au încheiat un contract cu o instituție emitentă de monedă electronică – apărarea intereselor acestora ar fi, în consecință, mai limitată.
25. Pentru guvernul lituanian, ar trebui îndeplinite două condiții cumulative pentru ca un serviciu să fie considerat ca având legătură cu emiterea de monedă electronică: i) moneda electronică trebuie emisă în momentul prestării serviciului și ii) serviciul trebuie efectuat între participanți la sistemul de monedă electronică.
26. Cu privire la raportul dintre serviciul I și emiterea de monedă electronică, guvernul lituanian afirmă că nu are nicio îndoială cu privire la faptul că, înainte ca serviciul I să înceapă să opereze, moneda electronică trebuie să fi fost deja emisă și consideră că serviciul I corespunde unui transfer precum cel prevăzut la punctul 3 a treia liniuță din anexa la Directiva DSP.
27. Pentru a efectua transferurile către conturile bancare, clienții instituțiilor de credit ar accepta nu moneda electronică, ci fonduri percepute odată ce moneda electronică este convertită la valoarea sa monetară nominală. În consecință, serviciul I ar fi operațiunea prin care instituția emitentă de monedă electronică (emitentul) transferă moneda electronică, la cererea deținătorului de monedă electronică, după ce a convertit‑o la valoarea sa monetară nominală, în contul unui terț în cadrul unei instituții de credit.
28. În consecință, operațiunea de plată ar fi fost efectuată între deținătorul de monedă electronică și un terț. Ar fi vorba, prin urmare, de o plată „inițiată”. O astfel de plată ar putea fi considerată legată de emiterea de monedă electronică numai dacă ar fi efectuată între doi participanți la sistemul de monedă electronică.
29. Guvernul lituanian subliniază de asemenea că serviciul I nu este legat sau considerat identic cu răscumpărarea monedei electronice. Astfel, în temeiul articolului 11 alineatul (2) din Directiva DME II, o răscumpărare a monedei electronice ar fi doar restituirea către deținătorul de monedă electronică a resurselor monetare la valoarea lor nominală.
30. De altfel, această definiție ar fi coerentă cu obiectivele Directivei DME II, prevăzute în preambulul acesteia, care ar urmări să mențină și să consolideze încrederea deținătorilor de monedă electronică, care ar putea în orice moment să recupereze această monedă la valoarea sa nominală.
31. În cazul serviciului I, moneda electronică nu ar fi restituită deținătorului de monedă electronică la valoarea sa nominală. Obiectivul deținătorului de monedă electronică ar fi să efectueze plăți și decontări pentru bunuri și servicii. Modalitatea și forma răscumpărării banilor ar avea, de altfel, o importanță determinantă pentru a stabili dacă un serviciu concret trebuie considerat o răscumpărare a monedei electronice sau un serviciu de plată care nu are legătură cu emiterea de monedă electronică.
32. În ceea ce privește raportul dintre serviciul II și emiterea de monedă electronică, guvernul lituanian reamintește că acesta este furnizat în modul următor: 1) pe baza dispoziției vânzătorului, cumpărătorul transferă fondurile pentru bunurile sau serviciile achiziționate în contul bancar al solicitantului și, 2) odată ce fondurile au fost primite, instituția emitentă de monedă electronică emite de îndată moneda electronică pe care o plasează în contul de monedă electronică al comerciantului.
33. Astfel, în primul rând, ar fi incontestabil că, în cadrul serviciului II, fondurile primite din partea plătitorului sunt convertite în monedă electronică și sunt creditate în contul deținătorului de monedă electronică. Cu toate acestea, plata însăși ar fi efectuată mai întâi la valoarea nominală, iar nu în monedă electronică. Operațiunea de plată ar fi considerată finalizată în momentul în care instituția emitentă de monedă electronică primește fondurile în contul său din cadrul unei instituții de credit. Moneda electronică ar fi emisă numai într‑o a doua etapă. Această emitere ulterioară a monedei electronice ar fi doar rezultatul faptului că este încheiat un contract corespunzător între furnizorul de bunuri și/sau prestatorul de servicii, pe de o parte, și instituția emitentă de monedă electronică, pe de altă parte. Serviciul II nu ar mai îndeplini cel de al doilea criteriu elaborat de guvernul lituanian, prin faptul că ar fi realizat între un terț și un deținător de monedă electronică.
34. În al doilea rând, în speță ar fi vorba de o plată „primită” în sistemul de monedă electronică, și nu de o plată „efectuată” în cadrul acestui sistem, între participanții săi.
35. În consecință, serviciul II nu ar mai putea fi considerat un serviciu legat de emiterea de monedă electronică.
36. Guvernul polonez apreciază, mai întâi, că expresia „servicii de plată care nu au legătură cu emiterea de monedă electronică” trebuie înțeleasă ca referindu‑se la serviciile de plată menționate în Directiva DSP și furnizate de o anumită instituție, fără emiterea de monedă electronică, pentru realizarea acestor servicii de plată. Dimpotrivă, serviciile de plată care au legătură cu emiterea de monedă electronică ar fi serviciile de plată efectuate cu emitere de monedă electronică de către o anumită instituție emitentă de monedă electronică.
37. Astfel, o instituție emitentă de monedă electronică care exercită activitatea de emitere de monedă electronică și de furnizare a serviciilor de plată legate de această emitere ar fi obligată să își mențină fondurile proprii, cel puțin la nivelul calculat în conformitate cu metoda D, prevăzută de Directiva DME II.
38. Totuși, în cazul în care această instituție furnizează și alte servicii de plată, în special în ceea ce privește plățile în monedă scripturală, nivelurile minime ale fondurilor proprii impuse ar trebui calculate, prin urmare, în conformitate cu metodele A, B sau C, definite la articolul 8 alineatele (1) și (2) din Directiva DSP.
39. Această interpretare ar fi susținută de articolul 2 alineatul (2) din Directiva DME II care definește moneda electronică.
40. Primo, moneda electronică nu ar fi asimilabilă monedei scripturale și nu ar putea fi identificată cu aceasta. Astfel, cea din urmă ar constitui o înregistrare contabilă în registrele instituției de plată sau ale băncii cu privire la contul bancar al clientului, care să indice existența unei obligații a instituției de plată de a achita (rambursa) o sumă de bani determinată. Decontarea efectuată în monedă scripturală și, prin urmare, prin intermediul instituțiilor de plată sau al băncilor nu ar constitui de iure prestarea unui serviciu monetar înțeles drept transfer al controlului asupra numerarului, ci doar o cesiune a creanței privind plata în numerar a unui cuantum determinat în numerar și a decontării legate de aceasta, combinate cu schimbarea debitorului, în cazul în care plătitorul și destinatarul plății operează cu alte instituții de plată sau bănci.
41. Secundo, moneda electronică, spre deosebire de moneda scripturală, nu ar reprezenta o înregistrare contabilă care să exprime obligația de a plăti în numerar, ci o valoare monetară emisă și stocată electronic, inclusiv magnetic, legată de obligația de răscumpărare sistematică a acesteia, de la deținătorul său, de către emitent. Astfel, aceasta ar constitui un transfer al controlului asupra unor valori monetare între plătitor și destinatarul plății.
42. În consecință, moneda electronică ar fi similară numerarului, care funcționează de asemenea prin transferul controlului. Diferența ar rezida în caracterul imaterial al acestei monede și în absența unei obligații generale de a o accepta.
43. Valoarea monetară ar fi emisă în schimbul numerarului sau al monedei scripturale și ar implica o obligație de răscumpărare a valorii nominale. Răscumpărarea s‑ar produce prin plata, în numerar sau în valoare scripturală, corespunzătoare valorii monedei electronice emise, în schimbul rambursării valorii monetare emise. Ulterior emiterii monedei electronice, emitentul (instituția emitentă de monedă electronică) ar proceda într‑o anumită măsură la vânzarea valorii monetare, și anume ar pune această valoare monetară la dispoziția cumpărătorului în schimbul plății unei anumite sume de bani, și s‑ar angaja, în același timp, să cumpere aceste valori monetare de la fiecare dintre deținătorii lor.
44. Astfel, moneda electronică ar fi emisă în scopul de a efectua operațiuni de plată. În consecință, nu ar putea fi considerate monedă electronică valorile monetare emise în alte scopuri sau valorile monetare prin intermediul cărora nu este posibilă efectuarea unor operațiuni de plată. De asemenea, s‑ar putea vorbi de monedă electronică numai dacă aceasta este acceptată de cel puțin două persoane și niciuna dintre acestea două nu este emitentul monedei electronice.
45. Prin urmare, dacă proiectarea unui anumit serviciu de plată ar implica faptul că toate operațiunile de plată sunt efectuate cu monedă scripturală creată ca urmare a achiziționării de monedă electronică, acest lucru ar implica faptul că serviciul în cauză nu poate fi considerat un serviciu care are legătură cu emiterea de monedă electronică.
46. Astfel, nu ar putea fi considerate servicii legate de emiterea de monedă electronică serviciile care sunt puse în aplicare prin utilizarea monedei scripturale generate în urma unei conversii prealabile de monedă electronică în monedă bancară, în scopul de a face să apară ulterior moneda scripturală pe un cont bancar al destinatarului plății. Pentru motive similare, nu ar putea fi considerate servicii legate de emiterea de monedă electronică nici serviciile de plată care constau în acceptarea de plăți în monedă scripturală, urmată de convertirea fondurilor primite în monedă electronică.
47. În consecință, serviciile prestate de reclamanta din litigiul principal nu ar avea natura unor servicii de plată legate de emiterea de monedă electronică, întrucât acestea sunt executate prin utilizarea de monedă scripturală.
48. Comisia susține în esență că ar trebui să se aprecieze de la caz la caz dacă serviciile de plată în cauză sunt servicii independente sau subsidiare.
49. Serviciul I ar viza o operațiune de plată prin care, la ordinul deținătorului de monedă electronică, instituția emitentă de monedă electronică răscumpără fondurile la valoarea lor nominală și le transferă în contul bancar al unui terț, fapt care ar fi confirmat prin articolul 5 alineatul (2) din Directiva DME II.
50. Serviciul II s‑ar referi la un serviciu de plată prin care, la ordinul vânzătorului, cumpărătorul de bunuri și/sau servicii transferă fonduri pentru aceste bunuri și/sau servicii instituției emitente de monedă electronică, care, după primirea fondurilor respective, emite moneda electronică către vânzător, la valoarea nominală a fondurilor primite.
51. Comisia consideră că prestarea de servicii de plată, indiferent dacă acestea au sau nu au legătură cu emiterea de monedă electronică, trebuie apreciată din punctul de vedere al instituției emitente de monedă electronică. În cadrul serviciului II, instituția emitentă de monedă electronică ar primi de la cumpărătorul bunurilor și/sau serviciilor fonduri în beneficiul deținătorului de monedă electronică și ar emite din nou moneda electronică. În consecință, acest serviciu ar fi necesar pentru a permite emiterea de monedă electronică. Nu ar fi vorba despre un serviciu independent.
52. Prin urmare, serviciile I și II ar trebui considerate servicii de plată legate de emiterea de monedă electronică.
B. Apreciere
1. Observații introductive
53. În introducere, vom prezenta câteva exemple cunoscute de monedă electronică, precum Proton în Belgia, miniCASH în Luxemburg, Moneo în Franța sau Geldkarte în Germania (toate pe suport în formă de card), dar și PayPal la nivel mondial (moneda este stocată doar într‑o rețea, suportul fiind „informatic” sau virtual), în timp ce bitcoin‑ul nu este o monedă electronică(6).
54. Întrebarea preliminară are ca obiect interpretarea expresiei „activitățile menționate la articolul 6 alineatul (1) litera (a) [din Directiva DME II] care nu au legătură cu emiterea de monedă electronică” utilizate în articolul 5 alineatul (2) din directiva menționată.
55. Astfel, prezenta cauză ridică problema dacă în temeiul acestei dispoziții: i) o tranzacție de plată prin care, la cererea deținătorului de monedă electronică adresată instituției emitente de monedă electronică, moneda electronică (fondurile care pot fi răscumpărate) este transferată la valoarea sa nominală în contul bancar al unui terț și ii) o tranzacție de plată prin care, la ordinul vânzătorului, cumpărătorul bunurilor și/sau serviciilor transferă fonduri pentru bunurile și/sau serviciile cumpărate către o instituție emitentă de monedă electronică (emitent de monedă electronică), care, după primirea fondurilor respective, emite moneda electronică în beneficiul vânzătorului (deținătorul acestei monede electronică), la valoarea nominală a fondurilor primite, trebuie sau nu considerate activități „legate de emiterea de monedă electronică”.
56. Miza este mare, întrucât, în funcție de prestarea sau de lipsa prestării serviciilor care au legătură cu emiterea de monedă electronică de către instituția în cauză, cerințele în materie de fonduri proprii variază, în conformitate cu articolul 5 alineatul (2) din Directiva DME II.
57. Astfel, instituțiile emitente de monedă electronică ce desfășoară activități de servicii care au legătură cu emiterea de monedă electronică vor trebui să își calculeze fondurile proprii pe baza metodei D(7), în timp ce instituțiilor ce desfășoară activități care nu au legătură cu emiterea de monedă electronică le vor fi calculate cerințele în materie de fonduri proprii pe baza metodelor A, B sau C(8), care impun cerințe mai importante în materie de fonduri proprii decât metoda D.
2. Textul directivei DME II
58. Întrebările instanței de trimitere sunt legate de faptul că articolul 5 alineatul (2) și articolul 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva DME II nu definesc(9) „activitățile […] care nu au legătură cu emiterea de monedă electronică” [articolul 5 alineatul (2)], nici „activitățile care au legătură” în această privință, nici chiar „serviciile de plată” [articolul 6 alineatul (1) litera (a)] pe care le pot efectua instituțiile emitente de monedă electronică, ultima dispoziție limitându‑se să facă referire la o listă prevăzută în anexa la Directiva DSP(10).
59. Am remarca doar că textul vorbește despre activități „care au [sau nu] legătură”, fapt care, în opinia noastră, exclude argumentul guvernului lituanian potrivit căruia, pentru a intra în domeniul de aplicare al articolului 5 alineatul (2) din Directiva DME II, operatorii în discuție trebuie să fie pe deplin „integrați” în sistemul de monedă electronică.
60. Trebuie analizate alte articole din Directiva DME II.
61. Articolul 1 alineatul (1) din Directiva DME II, care definește domeniul de aplicare al acesteia (precum și domeniul său de reglementare), precizează că acest act al Uniunii stabilește „regulile pentru desfășurarea activității de emitere de monedă electronică”. Articolul 11 alineatul (1) din aceeași directivă, cuprins în titlul III, intitulat „Emiterea și răscumpărarea”, impune emiterea monedei electronice la valoarea nominală, la primirea fondurilor. Articolul 11 alineatul (2) din directiva menționată impune răscumpărarea monedei electronice la valoarea nominală și în orice moment, la cererea deținătorului acestei monede.
62. În opinia noastră, pentru a plasa aceste dispoziții ale articolului 11 în cadrul celorlalte dispoziții ale Directivei DME II, instanța de trimitere apreciază în mod corect că „emiterea de monedă electronică” în sensul directivei menționate include, printre altele, emiterea acestei monede și răscumpărarea sa.
63. Astfel, se poate considera de asemenea că scopul monedei electronice [care poate fi dedus din definiția dată acesteia de articolul 2 alineatul (2) din Directiva DME II, și anume efectuarea unor tranzacții de plată] nu înseamnă că numai tranzacțiile de plată cu monedă electronică sunt incluse în serviciile de plată legate de emiterea de monedă electronică în cauză. Este evident că emiterea acestei monede și răscumpărarea ei sunt realizate în mod obișnuit sub forma unor tranzacții de plată din alte fonduri(11).
64. Considerăm (precum Comisia) că rezultă de asemenea din noțiunea de monedă electronică, definită la articolul 2 alineatul (2) din Directiva DME II, care face referire la operațiunile de plată definite la articolul 4 punctul 5 din Directiva DSP(12), că serviciile de plată legate de moneda electronică includ serviciile legate nu doar de emiterea, ci și de răscumpărarea monedei electronice.
65. Guvernul lituanian susține că articolul 11 alineatele (1) și (2) din Directiva DME II ar face o distincție clară între emitere și răscumpărare, care, în consecință, nu ar putea fi considerate ca având legătură una cu cealaltă.
66. Acest argument nu poate fi admis.
67. Astfel, trebuie subliniat că, desigur, emiterea și răscumpărarea sunt două acțiuni distincte și sunt reglementate, în consecință, de articolul 11 alineatul (1) și, respectiv, de articolul 11 alineatul (2) din Directiva DME II. Or, este clar că voința legiuitorului Uniunii a fost ca acestea să aibă totuși o strânsă legătură.
68. Articolul 11 alineatul (2) din Directiva DME II prevede că „[s]tatele membre asigură că […] emitenții de monedă electronică răscumpără, în orice moment […] valoarea monetară a monedei electronice pe care o dețin”. În consecință, dreptul de a obține răscumpărarea este creat în mod automat și este necondiționat. Prin urmare, nu mai este vorba despre o acțiune autonomă.
69. Rezultă că, pentru a fi „legat”, serviciul de plată în cauză trebuie să fie indispensabil emiterii sau răscumpărării de monedă electronică.
70. Suntem de acord cu Comisia că din Directiva DME II reiese că serviciile de plată, care au sau nu legătură cu emiterea de monedă electronică, pot fi furnizate în afara sistemului de monedă electronică.
71. Este normal ca atât emiterea, cât și răscumpărarea monedei electronice să prezinte întotdeauna o anumită legătură cu un cont bancar clasic. În consecință, contrar celor susținute de guvernul lituanian, este lipsit de relevanță în această privință faptul că persoana pierde posibilitatea de a plăti în monedă electronică.
72. Prin urmare, emiterea de monedă electronică și răscumpărarea acesteia sunt acțiuni separate, dar nu autonome.
73. Astfel, noțiunea „rambursabilitate” înseamnă posibilitatea consumatorului de a‑și recupera banii electronici în orice moment prin virament sau în numerar(13).
74. Cu alte cuvinte, emiterea de monedă electronică constituie doar o parte a procesului, cealaltă parte fiind corespunzătoare răscumpărării acestei monede(14).
75. Această dualitate este bine explicată de P. Storrer, care scrie (în special în ceea ce privește transpunerea Directivei DME II în dreptul francez) că „[u]nitățile emitente de monedă electronică sunt denumite unități valorice, fiecare constituind o creanță încorporată într‑un titlu […], noțiunea de creanță asupra emitentului este caracteristică monedei electronice și permite deosebirea acesteia de moneda scripturală, indisociabilă de recipientul acesteia, contul […] [Este vorba doar despre] două laturi ale aceluiași titlu [de] creanță – Creanța în monedă electronică prezintă două laturi, în funcție de cum ne plasăm de partea deținătorului: creanță de răscumpărare […], sau de partea persoanei care acceptă: creanță de conversie […] Considerăm […] că moneda electronică este răscumpărabilă prin natura sa, răscumpărare supusă pe de altă parte unui regim detaliat care constituie esența dreptului contractual al monedei electronice […] [Î]n opinia noastră, moneda electronică este răscumpărabilă mai degrabă prin natura sa, decât în temeiul regimului său. Întrucât această rambursabilitate va adăuga un criteriu suplimentar la identificarea unui produs de monedă electronică, mai degrabă decât să fie o consecință a calificării acestuia”(15).
76. Pentru a reveni la articolul 11 alineatul (2) din Directiva DME II, acesta impune statelor membre să se asigure că emitenții de monedă electronică răscumpără, la cererea deținătorului de monedă electronică, în orice moment și la valoarea nominală, valoarea monetară a monedei electronice pe care o dețin [o regulă similară este impusă la emiterea acestei monede, prin alineatul (1) din articolul menționat]. Pe de altă parte, atât emiterea de monedă electronică, cât și răscumpărarea acesteia se efectuează prin intermediul unor operațiuni de plată din alte fonduri (cu titlu de exemplu, prin intermediul unei operațiuni cu card de plăți sau al unei operațiuni curente de transfer de credit).
77. Prin urmare, serviciile de plată „care nu au legătură cu emiterea de monedă electronică” vizate la articolul 5 alineatul (2) din Directiva DME II ar trebui să includă de asemenea serviciile de plată care nu sunt legate de răscumpărarea monedei electronice.
78. În măsura în care serviciile de plată legate de emiterea (sau de răscumpărarea) monedei electronice nu sunt definite altfel în Directiva DME II, considerăm (precum Comisia) că toate serviciile de plată care sunt necesare pentru a permite emiterea sau răscumpărarea de monedă electronică trebuie considerate servicii de plată „care au legătură cu emiterea de monedă electronică” [articolul 5 alineatul (2) din Directiva DME II]. Cu alte cuvinte, aceste servicii trebuie să aibă un caracter subsidiar în cadrul emiterii de monedă electronică.
79. Prin urmare, va fi necesar să se aprecieze de la caz la caz dacă serviciile de plată avute în vedere sunt servicii independente sau subsidiare. Dacă serviciul de plată este furnizat în scopul de a permite emiterea sau răscumpărarea de monedă electronică, acest serviciu va trebui considerat ca având legătură cu moneda electronică.
3. Aplicarea la cele două tranzacții vizate în prezenta cauză
80. Primul caz evocat în întrebarea preliminară se referă la o tranzacție de plată prin care, la ordinul deținătorului de monedă electronică, instituția emitentă de monedă electronică răscumpără fondurile la valoarea lor nominală și le transferă la această valoare în contul bancar al unui terț.
81. Transferul fondurilor provenite dintr‑o răscumpărare efectuată de o instituție emitentă de monedă electronică este strâns legat de emiterea de monedă electronică care, după cum am arătat deja, ar trebui să includă și răscumpărarea.
82. Totuși, transferul acestor fonduri răscumpărate ar trebui să facă parte doar dintr‑o singură tranzacție pe care o efectuează instituția emitentă de monedă electronică. În eventualitatea în care transferul fondurilor răscumpărate într‑un alt cont bancar nu ar face obiectul unei singure tranzacții, transferul menționat ar trebui considerat un serviciu de plată independent.
83. În temeiul articolului 7 alineatul (1) din Directiva DME II, instituția emitentă de monedă electronică este obligată să protejeze, în conformitate cu articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva DSP, fondurile pe care le‑a primit în schimbul monedei electronice emise.
84. Împărtășim opinia Comisiei că aceasta înseamnă că instituția emitentă de monedă electronică are obligația(16) să protejeze fondurile respective până la concurența cuantumului monedei electronice depuse în conturile instituției. În schimb, nu există o obligație asemănătoare de a proteja fondurile odată ce moneda electronică a fost răscumpărată. Această reglementare poate fi întemeiată pe faptul că transferul de fonduri trebuie să intervină imediat după ce instituția emitentă de monedă electronică ar fi răscumpărat fondurile în favoarea deținătorului de monedă electronică. Dacă fondurile răscumpărate sunt reținute mai mult timp de către instituția emitentă de monedă electronică, articolul 7 alineatul (3) din Directiva DME II prevede că se aplică cerințele în materie de protecție prevăzute la articolul 9 din Directiva DSP. Rezultă că fondurile trebuie protejate pentru a putea fi furnizat un serviciu de plată independent, în conformitate cu dispozițiile Directivei DSP.
85. Prin urmare, instanța de trimitere are dreptate atunci când concluzionează în ordonanța de trimitere că, în măsura în care emiterea de monedă electronică include și răscumpărarea monedei, prevăzută la articolul 11 alineatul (2) din Directiva DME II, serviciul de plată în discuție (serviciul I) trebuie considerat o tranzacție de plată „care are legătură cu emiterea de monedă electronică” în sensul articolelor 5 și 6 din această directivă, în cazul în care fondurile răscumpărate sunt transferate la cererea titularului monedei electronice într‑un cont bancar deținut de un terț.
86. Cel de al doilea caz menționat de instanța de trimitere se referă la serviciul de plată prin care, la ordinul vânzătorului, cumpărătorul (plătitorul) bunurilor și/sau serviciilor transferă fonduri pentru bunurile și/sau serviciile respective către instituția emitentă de monedă electronică (emitent de monedă electronică) care, după primirea acestor fonduri, emite moneda electronică la valoarea nominală a fondurilor primite, în beneficiul vânzătorului (deținătorul de monedă electronică).
87. Astfel cum arată în mod întemeiat Comisia, furnizarea unor servicii de plată, indiferent dacă acestea au sau nu legătură cu emiterea de monedă electronică, trebuie considerată din punctul de vedere al instituției emitente de monedă electronică.
88. În cazul de față, instituția emitentă de monedă electronică primește fonduri de la cumpărătorul bunurilor și/sau serviciilor și le transferă vânzătorului prin emiterea de monedă electronică. În acest caz, serviciul de plată în cadrul căruia instituția emitentă de monedă electronică primește fonduri și emite monedă electronică este necesar pentru a permite însăși emiterea de monedă electronică; prin urmare, nu este vorba despre un serviciu independent.
89. În consecință, suntem de asemenea de acord cu instanța de trimitere cu privire la faptul că nu este semnificativă împrejurarea dacă cumpărătorii (plătitorii) de bunuri și/sau servicii, prin transferul (plata) fondurilor către reclamantă (instituția emitentă de monedă electronică), nu urmăresc emiterea de monedă electronică, ci plata bunurilor și/sau serviciilor. Acești cumpărători (plătitori) efectuează plățile în discuție către reclamantă pentru bunurile și/sau serviciile cumpărate, la ordinul operatorului (client al reclamantei), iar acesta din urmă a încheiat un contract cu reclamanta care, după primirea fondurilor vizate din partea cumpărătorilor, emite de îndată moneda electronică la valoarea nominală a fondurilor primite. În consecință, obiectivul cumpărătorilor nu se opune existenței unei legături directe între operațiunea de plată și emiterea de monedă electronică.
90. Prin urmare, în opinia noastră, al doilea serviciu de plată în discuție (serviciul II) trebuie considerat de asemenea o activitate „care are legătură cu emiterea de monedă electronică”.
V. Concluzie
91. Pentru aceste motive, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) după cum urmează:
„Articolul 5 alineatul (2) din Directiva 2009/110/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind accesul la activitate, desfășurarea și supravegherea prudențială a activității instituțiilor emitente de monedă electronică, de modificare a Directivelor 2005/60/CE și 2006/48/CE și de abrogare a Directivei 2000/46/CE, trebuie interpretat în sensul că, în împrejurările cauzei, sunt considerate servicii de plată care au legătură cu emiterea de monedă electronică serviciile de plată:
a) prin care deținătorul de monedă electronică solicită instituției emitente de monedă electronică care emite moneda electronică să efectueze o singură tranzacție, care să includă atât răscumpărarea monedei electronice, cât și transferul fondurilor în contul bancar al unui terț, și
b) prin care, la ordinul vânzătorului, cumpărătorul (plătitorul) bunurilor și/sau serviciilor transferă fonduri pentru bunurile și/sau serviciile respective către instituția emitentă de monedă electronică (emitent de monedă electronică) care, după primirea acestor fonduri, emite moneda electronică la valoarea nominală a fondurilor primite, în beneficiul vânzătorului (deținătorul de monedă electronică).”