CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL GERARD HOGAN
prezentate la 16 mai 2019(1)
Cauza C‑484/18
Société de perception et de distribution des droits des artistes‑interprètes de la musique et de la danse (Spedidam),
PG,
GF
împotriva
Institut national de l’audiovisuel
interveniente:
Syndicat indépendant des artistes‑interprètes (SIA‑UNSA),
Syndicat français des artistes‑interprètes (CGT)
[cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța)]
„Cerere de decizie preliminară – Drept de autor și drepturi conexe – Directiva 2001/29/CE – Articolul 2 litera (b) și articolul 3 alineatul (2) – Drepturi exclusive ale artiștilor interpreți sau executanți – Reglementare națională care instituie în beneficiul Institutul Național al Audiovizualului din Franța (INA) un regim special pentru exploatarea arhivelor audiovizuale care nu este prevăzut la articolul 5 alineatele (2) și (3) din Directiva 2001/29 – Beneficierea de drepturi de exploatare a arhivelor audiovizuale fără a fi necesară demonstrarea obținerii autorizării din partea artistului interpret sau executant – Prezumție legală privind consimțământul artiștilor interpreți sau executanți”
I. Introducere
1. Este permis ca un stat membru să prevadă în legislația sa în materie de drepturi de autor o prezumție potrivit căreia se prezumă că artistul interpret sau executant al unei anumite opere ar fi permis unui organism public însărcinat cu păstrarea înregistrărilor audiovizuale să publice și, dacă este necesar, să exploateze opera respectivă pe baza unei cesiuni implicite a drepturilor artistului interpret sau executant? Aceasta este problema principală enunțată în prezenta cerere de decizie preliminară.
2. Prezenta cerere de decizie preliminară, formulată de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) și primită la grefa Curții la 20 iulie 2018, privește, în mod evident, interpretarea articolului 2 litera (b), a articolului 3 alineatul (2) litera (a) și a articolului 5 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională(2).
3. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Société de perception et de distribution des droits des artistes‑interprètes de la musique et de la danse (denumită în continuare „Spedidam”), PG și GF, fiii și avânzii‑cauză ai unui baterist de jazz celebru în toate lumea, ZV, pe de o parte, și Institut national de l’audiovisuel (Institutul Național al Audiovizualului din Franța, denumit în continuare „INA”), pe de altă parte, privind o acțiune în despăgubiri pentru presupusa încălcare de către INA a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți deținute de PG și de GF.
4. ZV a decedat în anul 1985. În anul 2009, fiii lui au descoperit că INA a publicat pe pagina sa de internet anumite înregistrări video și o fonogramă separată cu interpretările în concert ale tatălui lor din perioada 1959-1978. În urma acestei descoperiri au formulat cererile care fac obiectul litigiului principal, solicitând, în calitate de titulari ai dreptului de autor și ai drepturilor conexe, să le fie acordate despăgubiri pentru ceea ce susțin ei că reprezintă o comunicare neautorizată de către INA a acestor interpretări ale tatălui lor decedat. Nu se contestă că fiii nu și‑ar fi dat niciodată acordul pentru comunicarea de către INA în acest mod a interpretărilor tatălui lor. După cum vom vedea în continuare, dreptul francez prevede o cesiune de drepturi conexe în favoarea INA. Problema principală ridicată de prezenta trimitere preliminară este dacă această reglementare franceză este în conformitate cu cerințele Directivei 2001/29.
5. Cu toate acestea, înainte de examinarea oricăruia dintre aceste aspecte juridice, este mai întâi necesar să se prezinte dispozițiile legale relevante.
II. Cadrul juridic
A. Dreptul Uniunii
6. Potrivit considerentelor (15), (25), (26), (30) și (32) ale Directivei 2001/29:
„(15) Conferința Diplomatică care a avut loc în decembrie 1996, sub auspiciile Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI), a condus la adoptarea a două noi tratate, «Tratatul OMPI privind dreptul de autor» și «Tratatul OMPI privind interpretările sau execuțiile și fonogramele», care reglementează protecția autorilor, respectiv protecția artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme. Aceste tratate actualizează semnificativ protecția internațională a dreptului de autor și a drepturilor conexe, în special în ceea ce privește așa‑zisa «agendă digitală», și îmbunătățesc mijloacele de combatere a pirateriei din lumea întreagă. [Uniunea Europeană] și majoritatea statelor membre au semnat deja aceste tratate, iar procedurile pentru ratificarea lor sunt în curs. Prezenta directivă servește la aplicarea unora dintre noile obligații internaționale.
[…]
(25) Incertitudinea juridică privind natura și nivelul protecției operațiunilor de transmisie la cerere, prin rețele, a operelor protejate de dreptul de autor și a obiectelor protejate prin drepturile conexe trebuie eliminată prin conferirea unei protecții armonizate la nivel comunitar. Trebuie clarificat faptul că titularii de drepturi recunoscuți de prezenta directivă au dreptul exclusiv de a pune la dispoziția publicului operele protejate de dreptul de autor sau orice alt obiect protejat prin transmisii interactive la cerere. Aceste transmisii se caracterizează prin faptul că orice persoană poate avea acces la ele din orice loc și în orice moment.
(26) În ceea ce privește difuzarea de către organismele de radiodifuziune și televiziune, în cadrul serviciilor la cerere, a programelor lor de radio și televiziune incluzând muzică din fonograme comerciale ca parte integrantă a acestora, trebuie încurajată încheierea de contracte de licențe colective pentru a facilita recuperarea drepturilor implicate.
[…]
(30) Drepturile prevăzute în prezenta directivă pot fi transferate, cesionate sau pot face obiectul unor contracte de licență, fără a aduce atingere legislației interne relevante privind dreptul de autor sau drepturile conexe.
[…]
(32) Prezenta directivă prevede o enumerare exhaustivă a excepțiilor și limitărilor privind dreptul de reproducere și dreptul de comunicare publică. Anumite excepții sau limitări se aplică doar dreptului de reproducere, dacă este cazul. Această listă ține cont în mod corespunzător de diferitele tradiții juridice ale statelor membre, având în același timp ca scop să asigure funcționarea pieței interne. Statele membre trebuie să aplice în mod coerent aceste excepții și limitări, care vor fi evaluate cu ocazia revizuirii legislației de punere în aplicare în viitor.”
7. Articolul 2 din Directiva 2001/29, intitulat „Dreptul de reproducere”, prevede:
„Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:
(a) pentru autori, a operelor lor;
(b) pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;
(c) pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;
(d) pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, cu privire la originalul și copiile filmelor lor;
[…]”
8. Articolul 3 din Directiva 2001/29, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”, prevede:
„(1) Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.
(2) Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice punerea la dispoziția publicului, prin cablu sau fără cablu, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment:
(a) pentru artiștii interpreți sau executanți, a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor;
(b) pentru producătorii de fonograme, a fonogramelor lor;
(c) pentru producătorii primelor fixări ale filmelor, a originalului și copiilor filmelor lor;
[…]”
9. Articolul 5 din această directivă, intitulat „Excepții și limitări”, prevede la alineatul (2):
„Statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la dreptul de reproducere prevăzut la articolul 2, în următoarele cazuri:
[…]
(c) pentru acte specifice de reproducere realizate de către biblioteci publice, instituții de învățământ sau muzee, sau de către arhive, al căror scop nu este obținerea de avantaje comerciale sau economice directe sau indirecte;
[…]”
10. Articolul 10 din Directiva 2001/29, intitulat „Aplicarea în timp”, prevede:
„(1) Dispozițiile prezentei directive se aplică tuturor operelor și altor obiecte protejate prevăzute de prezenta directivă și care sunt, la data de 22 decembrie 2002, protejate prin legislația statelor membre în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe sau care îndeplinesc criteriile de protecție în temeiul dispozițiilor prezentei directive sau în conformitate cu dispozițiile menționate la articolul 1 alineatul (2).
(2) Prezenta directivă se aplică fără să aducă atingere actelor încheiate sau drepturilor dobândite înainte de 22 decembrie 2002.”
B. Dreptul francez
11. Articolul L. 212‑3 primul paragraf din code de la propriété intellectuelle (Codul proprietății intelectuale) prevede:
„Sunt supuse autorizării scrise a artistului interpret sau executant fixarea interpretării sale, reproducerea și comunicarea publică a acesteia, precum și orice utilizare separată a sunetului și a imaginii interpretării sau a execuției atunci când ea a fost fixată atât pentru sunet, cât și pentru imagine.”
12. Articolul L. 212‑4 din Codul proprietății intelectuale prevede:
„Semnarea contractului încheiat între un artist interpret sau executant și un producător pentru producerea unei opere audiovizuale constituie autorizarea de a fixa, de a reproduce și de a transmite publicului interpretarea sau execuția artistului interpret sau executant respectiv.
Contractul stabilește o remunerație separată pentru fiecare mod de exploatare a operei.”
13. Articolul 49 din loi no 86-1067 du 30 septembre 1986 relative à la liberté de communication (Legea nr. 86-1067 din 30 septembrie 1986 privind libertatea de comunicare) (astfel cum a fost modificată prin articolul 44 din Legea nr. 2006-961 din 1 august 2006, denumită în continuare „Legea privind libertatea de comunicare”) prevede:
„[INA], o instituție publică de stat cu caracter industrial și comercial, este responsabil de conservarea și de punerea în valoare a patrimoniului audiovizual național.
[…]
II. [INA] exploatează extrasele din arhivele audiovizuale ale societăților naționale de programe în conformitate cu condițiile prevăzute în specificații. Ca atare, beneficiază de drepturile de exploatare a acestor extrase la sfârșitul unei perioade de un an de la prima lor difuzare.
INA rămâne proprietar al suporturilor și al materialelor tehnice și deținător al drepturilor de exploatare a arhivelor audiovizuale ale societăților naționale de programe […] care i‑au fost cedate înainte de publicarea Legii nr. 2000-719 din 1 august 2000 […]
[INA] exercită drepturile de exploatare menționate în prezentul alineat cu respectarea drepturilor nepatrimoniale și patrimoniale ale titularilor drepturilor de autor sau ale drepturilor conexe dreptului de autor și ale avânzilor‑cauză ai acestora. Cu toate acestea, prin derogare de la articolele L. 212‑3 și L. 212‑4 din Codul proprietății intelectuale, condițiile de exploatare a interpretărilor artiștilor interpreți din arhivele menționate în prezentul articol și remunerațiile rezultate din această exploatare sunt reglementate prin acorduri încheiate între înșiși artiștii interpreți sau organizațiile de salariați reprezentative ale artiștilor interpreți și institut. Aceste acorduri trebuie să precizeze în special baremul remunerațiilor și modalitățile de plată ale acestor remunerații.
[…]”
III. Situația de fapt din litigiul principal
14. INA este un organism al statului cu caracter comercial înființat prin lege în anul 1974. Acesta este responsabil de conservarea și de punerea în valoare a patrimoniului audiovizual național. El păstrează arhivele audiovizuale ale „societăților naționale de programe” (posturile publice de radio și de televiziune) și contribuie la exploatarea lor.
15. Astfel cum am arătat deja, PG și GF sunt cei doi fii și succesorii în drepturi ai domnului ZV, baterist de jazz faimos în întreaga lume. Aceștia susțin că INA a comercializat fără autorizarea lor pe pagina sa de internet 26 de înregistrări video și o fonogramă care reproduc interpretări ale tatălui lor. Ei au formulat o acțiune întemeiată pe articolul L. 212‑3 din Codul proprietății intelectuale, conform căruia este necesară autorizarea scrisă din partea artistului interpret sau executant pentru fixarea interpretării sau a execuției sale, precum și pentru reproducerea și comunicarea publică a acesteia.
16. INA susține în replică că articolul 49 secțiunea II din Legea privind libertatea de comunicare îi permite să exploateze arhivele în schimbul plății drepturilor artiștilor interpreți sau executanți stabilite prin acorduri colective încheiate cu sindicatele reprezentative ale acestora. PG și GF susțin la rândul lor, printre altele, că aceste prevederi legale care derogă de la protejarea artiștilor interpreți sau executanți intră în conflict cu dispozițiile Directivei 2001/29.
17. Prin hotărârea din 24 ianuarie 2013, tribunal de grande instance de Paris (Tribunalul de Mare Instanță din Paris, Franța) a dispus ca INA să le plătească lui PG și lui GF suma de 15 000 de euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a exploatării neautorizate a interpretărilor în cauză. Prin hotărârea din 11 iunie 2014, cour d’appel de Paris (Curtea de Apel din Paris, Franța) a menținut în esență hotărârea pronunțată în primă instanță.
18. În special, aceste două instanțe au considerat că aplicarea articolului 49 secțiunea II din Legea privind libertatea de comunicare era condiționată de obținerea prealabilă a autorizării din partea artistului interpret sau executant, iar dovada unei astfel de autorizări nu ar fi fost furnizată de INA.
19. Cu toate acestea, prin hotărârea din 14 octombrie 2015, Cour de cassation (Curtea de Casație) a casat hotărârea cour d’appel (Curtea de Apel). Aceasta a statuat că cour d’appel (Curtea de Apel) a comis o eroare atunci când a apreciat că aplicarea regimului derogatoriu este condiționată de dovedirea autorizării de către artistul interpret a primei exploatări a interpretării sale, adăugând astfel la lege o condiție pe care aceasta nu o includea. Ca urmare a acestei hotărâri, cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles, Franța), la cererea INA, a respins cererile de despăgubire care au fost formulate împotriva acesteia.
20. Sesizată cu recursul formulat de avânzii‑cauză împotriva acestei din urmă hotărâri, Cour de Cassation (Curtea de Casație) a exprimat îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a reglementării franceze și cu privire la interpretarea diferitor dispoziții ale Directivei 2001/29.
21. Potrivit Cour de Cassation (Curtea de Casație), regimul special de care se bucură INA nu intră sub incidența niciuneia dintre excepțiile și limitările prevăzute la articolul 5 din Directiva 2001/29 referitoare la drepturile prevăzute la articolele 2 și 3 din respectiva directivă. Cour de Cassation (Curtea de Casație) este de asemenea de părere că soluția adoptată de Curte în Hotărârea Soulier și Doke(3) nu este aplicabilă în prezenta cauză. Acea cauză privea reproducerea cărților cu tiraj epuizat. Deși este adevărat că reglementarea privind cărțile cu tiraj epuizat în discuție în cauza Soulier și Doke prevedea o derogare de la protecția asigurată autorilor prin Directiva 2001/29, regimul introdus în beneficiul INA, în interesul general, este destinat să reconcilieze drepturile artiștilor interpreți sau executanți cu cele ale producătorilor, acestea având valoare egală în cadrul sistemului acestei directive.
IV. Cererea de decizie preliminară și procedura în fața Curții
22. În acest context, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 2 litera (b), articolul 3 alineatul (2) litera (a) și articolul 5 din Directiva 2001/29/CE […] trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca o reglementare națională precum cea care rezultă din articolul 49 secțiunea II din [Legea privind libertatea de comunicare], modificată prin articolul 44 din Legea nr. 2006-961 din 1 august 2006, să instituie, în favoarea [INA], care beneficiază, cu privire la arhivele audiovizuale, de drepturi de exploatare a societăților naționale de programe, un regim derogatoriu potrivit căruia condițiile de exploatare a interpretărilor artiștilor interpreți și remunerațiile rezultate din această exploatare sunt reglementate prin acorduri încheiate între înșiși artiștii interpreți sau organizațiile de salariați reprezentative ale artiștilor interpreți și acest institut, aceste acorduri trebuind să precizeze în special baremul remunerațiilor și modalitățile de plată a acestor remunerații?”
23. Spedidam, INA, guvernul francez și Comisia Europeană au depus observații scrise. De asemenea, aceste părți au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 21 martie 2019.
V. Analiză
A. Observație introductivă cu privire la aplicarea în timp a Directivei 2001/29
24. În primul rând, trebuie remarcat că articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2001/29 prevede că dispozițiile acestei directive se aplică tuturor operelor și altor obiecte protejate prevăzute de directiva respectivă și care sunt, la data de 22 decembrie 2002, protejate prin legislația statelor membre în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe.
25. În speță, nu se contestă că ultimul eveniment în litigiu a fost constatat la 15 decembrie 2009 și că acesta se referă la interpretări care erau deja protejate în dreptul național la 22 decembrie 2002. În aceste condiții, Directiva 2001/29 se aplică, așadar, actelor respective(4), fără să se aducă atingere actelor încheiate sau drepturilor dobândite anterior datei de 22 decembrie 2002, în conformitate cu articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2001/29.
B. Rolul și funcționarea INA
26. După cum am arătat deja, INA răspunde de protejarea, conservarea și promovarea programelor difuzate începând cu anul 1949 de posturile de radio și de televiziune publice franceze. Astfel, INA îndeplinește o funcție de interes public importantă, și anume protejarea și punerea în valoare a patrimoniului audiovizual francez.
27. În această privință, în temeiul articolului 49 din Legea privind libertatea de comunicare, INA se bucură de drepturi de exploatare a extraselor din arhivele audiovizuale ale societăților naționale de programe. El își exercită aceste drepturi ținând seama în mod corespunzător de drepturile personale și economice ale titularilor de drepturi de autor sau de drepturi conexe, precum și ale avânzilor‑cauză ai acestora.
28. INA s‑a aflat inițial în imposibilitatea de a exploata anumite arhive, deoarece a constatat că dosarele de producție a programelor respective nu conțineau de multe ori contractele de muncă încheiate cu artiștii interpreți sau executanți în cauză. În multe cazuri, orice consimțământ care ar fi putut fi acordat cu privire la transmisia programului fie fusese pierdut, fie nu putea fi ușor localizat ori pur și simplu nu era disponibil din altă cauză. În astfel de cazuri, INA s‑a considerat el însuși obligat să obțină autorizarea prealabilă scrisă a artiștilor interpreți sau executanți sau a avânzilor‑cauză ai acestora, a căror identificare și căutare se putea dovedi dificilă sau chiar imposibilă.
29. Instanța de trimitere arată că, pentru a permite INA să își îndeplinească misiunea sa de serviciu public, articolul 49 secțiunea II din Legea privind libertatea de comunicare a fost modificat la 1 august 2006 pentru a supune exploatarea operelor din arhive ale artiștilor interpreți sau executanți unor acordurilor încheiate de INA cu artiștii interpreți sau executanți sau cu organizațiile reprezentative ale artiștilor interpreți sau executanți.
C. Validitatea unui mecanism precum cel instituit în favoarea INA în lumina Directivei 2001/29
1. Cu privire la aplicabilitatea articolului 2 litera (b), a articolului 3 alineatul (2) litera (a) și a articolului 5 din Directiva 2001/29
30. Nu se contestă că faptele reproșate INA în speță constituie acte de reproducere și de comunicare publică în sensul articolului 2 litera (b) și al articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/29, în măsura în care INA a pus la dispoziția publicului pe pagina sa de internet videograme și o fonogramă conținând interpretările artistului interpret în cauză. După cum a hotărât deja Curtea, „un act de punere la dispoziția publicului a unui obiect protejat pe un site internet efectuat fără consimțământul titularilor de drepturi aduce atingere dreptului de autor și drepturilor conexe”, astfel cum este protejat prin Directiva 2001/29(5).
31. După cum subliniază de asemenea instanța de trimitere, articolul 49 secțiunea II din Legea privind libertatea de comunicare nu intră sub incidența niciuneia dintre excepțiile și limitările pe care statele membre au dreptul să le instituie în temeiul articolului 5 din Directiva 2001/29(6). Acest lucru este acceptat de toate părțile care au depus observații scrise.
2. Cu privire la interpretarea articolului 2 litera (b) și a articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/29
32. Articolul 2 litera (b) și articolul 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/29 prevăd că statele membre conferă artiștilor interpreți sau executanți dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor, prin orice mijloace și în orice formă, precum și dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a fixărilor interpretărilor sau execuțiilor lor.
33. În Hotărârea Soulier și Doke, Curtea a statuat că protecția similară acordată autorilor pentru reproducerea operelor lor și pentru comunicarea publică a operelor lor trebuie să fie înțeleasă în sensul că „nu se limitează la beneficiul drepturilor garantate prin articolul 2 litera (a) și prin articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, ci cuprinde și exercitarea respectivelor drepturi”(7). Curtea a adăugat că „drepturile garantate autorilor prin articolul 2 litera (a) și prin articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 au caracter preventiv, în sensul că orice act de reproducere sau de comunicare publică a unei opere de către un terț necesită consimțământul prealabil al autorului său”(8). Cu toate acestea, Curtea a hotărât – contrar interpretării propuse de avocatul general(9) – că „articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 nu precizează modul în care trebuie să se manifeste consimțământul prealabil al autorului, astfel încât aceste dispoziții nu pot fi interpretate în sensul că impun ca un asemenea consimțământ să fie obligatoriu exprimat în mod explicit. Dimpotrivă, este necesar să se considere că respectivele dispoziții permit ca acesta să fie exprimat de asemenea în mod implicit”(10), sub rezerva respectării unor condiții stricte. Astfel, potrivit Curții, reglementarea națională trebuia să prevadă un mecanism care să asigure informarea efectivă și individualizată a artiștilor interpreți sau executanți, iar folosința și exercițiul drepturilor de reproducere și de comunicare publică de care beneficiază artiștii interpreți sau executanți nu pot fi supuse niciunei formalități(11).
34. Este evident că această interpretare a articolului 2 litera (a) și a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 ar trebui de asemenea să se aplice, cel puțin prin analogie, articolului 2 litera (b) și articolului 3 alineatul (2) litera (a) din aceeași directivă în ceea ce privește artiștii interpreți sau executanți.
35. În primul rând, drepturile protejate de aceste dispoziții diferite sunt redactate în mod identic și necondiționat. În al doilea rând, în același mod în care interpretarea articolului 2 litera (a) și a articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 este confirmată de articolul 5 alineatul (2) din Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice(12), în temeiul căruia folosința și exercițiul drepturilor de reproducere și de comunicare publică nu sunt supuse niciunei formalități, aceeași interpretare a articolului 2 litera (b) și a articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva 2001/29 este confirmată de articolul 20 din Tratatul OMPI privind interpretările și execuțiile și fonogramele (denumit în continuare „WPPT”), adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996, care include o interdicție similară(13). În al treilea rând, nu există o ierarhie între drepturile de autor și drepturile artistului interpret sau executant(14).
36. În paralel cu această interpretare a articolelor 2 și 3 din Directiva 2001/29, trebuie amintit că Curtea a statuat de asemenea, în Hotărârea Luksan, că „dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că lasă statelor membre posibilitatea de a institui o prezumție de cesiune, în beneficiul producătorului operei cinematografice, a drepturilor de exploatare a operei cinematografice precum cele în cauză în acțiunea principală (dreptul de difuzare prin satelit, dreptul de reproducere și orice alt drept de comunicare publică prin punerea la dispoziția publicului), cu condiția ca o astfel de prezumție să nu aibă un caracter absolut care ar exclude posibilitatea ca realizatorul principal al operei menționate să încheie o convenție contrară”(15). În acest context, este de asemenea important să se sublinieze, după cum a făcut‑o Curtea în Hotărârea Soulier și Doke, că se impune „definirea în mod strict a condițiilor în care un consimțământ implicit poate fi acceptat, pentru a nu lipsi de conținut principiul însuși al consimțământului prealabil al autorului”(16).
37. Dacă răspunsul în Hotărârea Luksan se limitează la producătorul operei cinematografice, acest lucru se datorează numai împrejurărilor speciale din cauza respectivă. În plus, deși este adevărat că Curtea și‑a întemeiat raționamentul în această hotărâre în principal pe articolul 3 alineatele (4) și (5) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale, care prevede o prezumție de cesiune a dreptului de închiriere în favoarea producătorului filmului(17), domeniul de aplicare al interpretării Curții cu privire la acest principiu legat de o prezumție de cesiune în anumite împrejurări este totuși mai larg. Acest principiu trebuie de asemenea să se poată aplica drepturilor garantate de Directiva 2001/29, indiferent de tipul de operă în cauză. Astfel, după cum a subliniat Curtea în cauza respectivă, investiția necesară pentru a realiza produse precum filme sau produse multimedia este, în ambele cazuri, considerabilă(18). De aceea, după cum Curtea a statuat în termeni generali, „cu ocazia adoptării Directivei 2001/29, legiuitorul Uniunii […] nu a intenționat să înlăture aplicarea unui concept precum cel al prezumției de cesiune în ceea ce privește drepturile de exploatare reglementate de directiva menționată”(19).
38. Având în vedere ansamblul considerațiilor precedente, considerăm, așadar, că un mecanism care instituie o prezumție de autorizare trebuie, în principiu, să se poată aplica și în ceea ce privește drepturile de exploatare a operei audiovizuale precum drepturile de reproducere și orice alt drept de comunicare publică prin punerea la dispoziția publicului, astfel cum a fost stabilit prin Directiva 2001/29(20).
39. Această concluzie este valabilă în special în contextul înregistrărilor audiovizuale (relativ) vechi – precum în speță – în cazul cărora ar putea fi dificil, în prezent, să se identifice după atâta timp materialul documentar (presupunând în primul rând că acesta ar fi existat) care atestă consimțământul artistului interpret sau executant cu privire la exploatarea acestei opere de către o altă parte. Este de asemenea relevant că, la fel ca în cauza Soulier și Doke, reglementarea în cauză urmărește un obiectiv care constituie o formă de regim de licență pentru drepturi de autor prezumată „în interesul cultural al consumatorilor și al societății în ansamblul său”(21).
40. În același timp, Curtea trebuie de asemenea să se asigure că orice astfel de prezumție legislativă nu este atât de extinsă încât să submineze în mod efectiv caracterul exclusiv al dreptului de care se bucură titularii acestuia.
41. Deși noțiunea de „prezumție” reținută în Hotărârea Luksan poate, în principiu, să fie aplicată și în prezenta cauză, există de asemenea diferențe considerabile între cele două cauze. O caracteristică importantă a Hotărârii Luksan este aceea că, potrivit Curții, statele membre pot avea o reglementare națională care să prevadă o prezumție de cesiune de către un regizor de film a drepturilor de închiriere în favoarea producătorului filmului, întrucât aceasta răspunde unuia dintre obiectivele la care se referă considerentul (5) al Directivei 2006/115, și anume acela „de a permite producătorului să amortizeze investițiile pe care le‑a efectuat în vederea realizării operei cinematografice”(22).
42. Acest raționament nu se aplică în prezenta cauză, deoarece nu a existat nicio relație comercială anterioară între ZV și INA și cu atât mai puțin un element care să sugereze că INA, în calitate de terț, a finanțat filmarea interpretărilor în cauză. Prin urmare, prezumția legislativă în discuție în prezenta cauză se bazează integral pur și simplu pe o concepție asupra interesului public potrivit căreia este de dorit ca un patrimoniu audiovizual să poată fi totuși exploatat în cazul în care obținerea consimțământului efectiv al artiștilor interpreți sau executanți (sau al moștenitorilor acestora) ar putea de altfel să fie extrem de dificil sau chiar imposibil de obținut.
43. Nicio reglementare în materie de drepturi de autor de acest tip, care se bazează pe principiul consimțământului implicit sau prezumat, nu trebuie să aducă atingere dreptului exclusiv al artiștilor interpreți sau executanți decât în măsura în care acest lucru este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit de reglementarea în cauză. Numai în această ipoteză s‑ar putea susține că reglementarea națională respectă principiul proporționalității cu privire la protecția drepturilor de proprietate intelectuală(23).
44. Cu toate acestea, este necesar să se arate în această privință că articolul 49 din Legea privind libertatea de comunicare pare să organizeze și să realizeze o cesiune în favoarea INA a drepturilor artistului interpret sau executant pe baza unui consimțământ implicit. Pentru motivele deja expuse, considerăm că acest lucru ar însemna, în speță, o ingerință disproporționată în caracterul exclusiv al drepturilor artistului interpret sau executant. În opinia noastră, rezultă cel puțin în mod implicit din raționamentul Curții din Hotărârea Soulier și Doke(24) că o cesiune de acest tip trebuie să opereze în mod proporțional și nu poate anula caracterul exclusiv al acestui drept decât în măsura în care este în mod evident necesar în vederea atingerii scopului urmărit.
45. Cele de mai sus reprezintă, în opinia noastră, aspectul problematic al reglementării naționale în discuție în litigiul principal, deoarece dacă această reglementare ar fi creat doar o formă de acord de licență de drepturi de autor implicită în favoarea INA, ea ar fi fost în conformitate cu cerințele Directivei 2001/29. Or, reglementarea respectivă merge mult mai departe în sensul că prevede nu o licență implicită în favoarea INA, ci mai degrabă un consimțământ implicit pentru cesiunea acestor drepturi ale artiștilor interpreți sau executanți. Astfel, modul disproporționat în care reglementarea națională operează o face să fie incompatibilă cu cerințele prevăzute de dreptul Uniunii.
VI. Concluzie
46. În consecință, propunem Curții să răspundă la întrebarea adresată de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) după cum urmează:
„Articolul 2 litera (b), articolul 3 alineatul (2) litera (a) și articolul 5 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale precum cea prevăzută la articolul 49 secțiunea II din loi no 86-1067 du 30 septembre 1986 relative à la liberté de communication (Legea nr. 86-1067 din 30 septembrie 1986 privind libertatea de comunicare), astfel cum a fost modificată prin articolul 44 din Legea nr. 2006-961 din 1 august 2006, în măsura în care aceasta prevede cesiunea către Institut national de l’audiovisuel (Institutul Național al Audiovizualului, Franța) a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți.”