HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua)
29 septembrie 2009
Cauzele conexate F‑69/07 și F‑60/08
O
împotriva
Comisiei Comunităților Europene
„Funcție publică — Agenți contractuali — Articolul 88 din RAA — Stabilitatea locului de muncă — Articolul 100 din RAA — Rezervă medicală — Articolul 39 CE — Libera circulație a lucrătorilor”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care O solicită anularea, în cauza F‑69/07, a deciziilor Comisiei de stabilire a condițiilor de angajare ca agent contractual auxiliar, în măsura în care conțin o rezervă medicală de natura celei prevăzute la articolul 100 primul paragraf din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene și în măsura în care limitează, până la 15 septembrie 2009, durata contractului său, și, în cauza F‑60/08, a deciziei Comisiei din 7 septembrie 2007 prin care i s‑a aplicat rezerva medicală prevăzută la articolul 100 menționat anterior
Decizia: Anulează decizia Comisiei din 14 septembrie 2006 în măsura în care impune reclamantei o rezervă medicală. Respinge celelalte capete de cerere ale acțiunii F‑69/07, O/Comisia, ca nefondate. Respinge ca inadmisibilă acțiunea F‑60/08, O/Comisia. În cauza F‑69/07, obligă Comisia să suporte propriile cheltuieli de judecată și jumătate din cheltuielile efectuate de reclamantă. Obligă reclamanta să suporte jumătate din cheltuielile pe care le‑a efectuat în cauza F‑69/07, precum și propriile cheltuieli și pe cele efectuate de Comisie în cauza F‑60/08. Obligă Consiliul Uniunii Europene, intervenient în susținerea concluziilor Comisiei, să suporte propriile cheltuieli de judecată în cele două cauze.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari — Acțiune în justiție — Reclamație administrativă prealabilă — Reclamație prematur formulată — Reclamație formulată înaintea epuizării procedurii prevăzute la articolul 100 din Regulamentul aplicabil celorlalți agenți — Excludere
[Statutul funcționarilor, art. 90 alin. (2); Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 100]
2. Funcționari — Acțiune — Reclamație administrativă prealabilă — Calificare ce intră în sfera aprecierii instanței
[Statutul funcționarilor, art. 90 alin. (2)]
3. Acțiune în anulare — Acțiune îndreptată împotriva unei decizii pur confirmative a unei decizii precedente — Cereri formulate în același timp împotriva unei decizii confirmate și a unei decizii de confirmare în cadrul aceleiași acțiuni — Admisibilitate în anumite condiții
(art. 230 al patrulea paragraf CE)
4. Politica socială — Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP — Directiva 1999/70 — Stabilitatea locului de muncă
(Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă)
5. Politica socială — Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP — Directiva 1999/70 — Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive — Motive obiective care justifică reînnoirea unor astfel de contracte
(Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 3b și 88; Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 5 punctul 1)
6. Funcționari — Decizie care lezează — Obligația de motivare — Conținut
(Statutul funcționarilor, art. 25 al doilea paragraf)
7. Funcționari — Asigurări sociale — Pensie de invaliditate — Perioada de excludere facultativă prevăzută la articolul 100 din Regimul aplicabil celorlalți agenți
(art. 39 CE; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 100)
8. Acțiune în anulare — Motive — Motiv invocat din oficiu de instanță
(Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 100)
1. O reclamație în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut și acțiunea subsecventă în fața Tribunalului Funcției Publice nu pot fi considerate premature pentru motivul că această reclamație a fost introdusă înainte de epuizarea procedurii prevăzute la articolul 100 din Regimul aplicabil celorlalți agenți. Astfel, la fel ca orice comisie medicală, comisia pentru invaliditate prevăzută la articolul 9 alineatul (1) litera (b) din statut are exclusiv competența de a emite un aviz cu privire la ansamblul elementelor pertinente supuse unei aprecieri de ordin medical, cu excluderea oricărei aprecieri de ordin juridic. Așadar, calea de atac în fața comisiei pentru invaliditate, prevăzută la articolul 100 al doilea paragraf din Regimul aplicabil celorlalți agenți, nu poate avea ca obiect decât o contestație de natură medicală și nu se pune problema de a impune unui agent să epuizeze această procedură în cazul în care critica sa nu este de această natură.
(a se vedea punctele 37, 38 și 43)
Trimitere la:
Curte: 21 ianuarie 1987, Rienzi/Comisia, 76/84, Rec., p. 315, punctele 9-12
Tribunalul de Primă Instanță: 9 iulie 1997, S/Curtea de Justiție, T‑4/96, Rec., p. II‑1125, punctele 41 și 59
2. Un act care lezează poate face obiectul unei singure reclamații formulate de către funcționarul în cauză. Atunci când două reclamații au același obiect, numai una dintre ele, mai precis aceea care a fost introdusă mai întâi, constituie o reclamație în sensul articolului 90 din statut, în timp ce a doua, introdusă ulterior, trebuie considerată ca fiind o simplă notă de reiterare a reclamației și nu poate avea ca efect prelungirea procedurii. În consecință, decizia de respingere a acestei pretinse a doua reclamații are numai un caracter confirmativ și, prin urmare, nu poate fi atacată.
(a se vedea punctele 45 și 48)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 7 iunie 1991, Weyrich/Comisia, T‑14/91, Rec., p. II‑235, punctul 41; 25 februarie 1992, Torre/Comisia, T‑67/91, Rec., p. II‑261, punctul 2; 11 decembrie 2007, Sack/Comisia, T‑66/05, RepFP, p. I‑A‑2‑0000 și II‑A‑2‑0000, punctele 37 și 41
3. Jurisprudența potrivit căreia o acțiune în anulare formulată împotriva unei decizii de confirmare nu este inadmisibilă decât în cazul în care decizia confirmată a devenit definitivă în privința persoanei interesate, prin neintroducerea în termenul legal a unei acțiuni împotriva sa, în timp ce, în caz contrar, reclamantul are dreptul să atace fie decizia confirmată, fie decizia de confirmare, fie ambele decizii, nu poate fi aplicată în cazul în care decizia confirmată și decizia de confirmare sunt atacate prin două acțiuni diferite, iar reclamantul își poate apăra punctul de vedere și își poate susține argumentele în cadrul primei acțiuni.
(a se vedea punctul 50)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 25 octombrie 2001, Métropole télévision‑M6/Comisia, T‑354/00, Rec., p. II‑3177, punctul 35
4. Deși, potrivit modului de redactare a punctului 10 din considerațiile generale ale Acordului‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, care figurează în anexă la Directiva 1999/70 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, acesta cuprinde „princip[ii] generale, cerinț[e] minime și dispoziț[ii]”, rezultă totuși din considerentul (14) al Directivei 1999/70 menționate, precum și din al treilea paragraf al preambulului acordului‑cadru menționat, de la punctul 9 din considerațiile generale ale acestuia și din clauzele 1 și 4 ale acordului‑cadru că principiile în discuție sunt principiul nediscriminării și principiul interdicției abuzului de drept. În ceea ce privește clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru, aceasta enunță cerințe minime destinate să limiteze recurgerea succesivă la contracte sau la raporturi de muncă pe durată determinată și să evite în această modalitate utilizarea abuzivă a unor astfel de contracte, precum și incertitudinea situației beneficiarilor acestora. Astfel de dispoziții minime de protecție reprezintă norme de drept social comunitar de o importanță deosebită, fără ca stabilitatea locului de muncă să dobândească însă caracter de principiu general de drept în lumina căruia ar putea fi apreciată legalitatea unui act al unei instituții. Astfel, deși stabilitatea locului de muncă este considerată un element major al protecției acordate lucrătorilor, nu rezultă nicidecum din conținutul acordului‑cadru că aceasta ar fi devenit o normă de drept cu caracter obligatoriu. În plus, acordul‑cadru nu stabilește o obligație generală de a prevedea, după un anumit număr de reînnoiri ale contractelor pe durată determinată sau după încheierea unei anumite perioade de muncă, transformarea contractelor de muncă pe durată determinată în contracte pe durată nedeterminată. Deși nu poate fi considerată, așadar, un principiu general, stabilitatea locului de muncă reprezintă, în schimb, o finalitate urmărită de părțile semnatare ale acordului‑cadru, a cărui clauză 1 litera (b) prevede că acesta are ca obiect „stabilirea unui cadru pentru prevenirea abuzurilor care pot rezulta din folosirea raporturilor sau a contractelor de muncă pe durată determinată succesive”.
(a se vedea punctele 74-76)
Trimitere la:
Curte: 22 noiembrie 2005, Mangold, C‑144/04, Rec., p. I‑9981, punctul 64; 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, Rec., p. I‑6057, punctele 63 și 91; 7 septembrie 2006, Marrosu și Sardino, C‑53/04, Rec., p. I‑7213, punctul 47; 13 septembrie 2007, Del Cerro Alonso, C‑307/05, Rep., p. I‑7109, punctul 27; 15 aprilie 2008, Impact, C‑268/06, Rep., p. I‑2483, punctul 87; 23 aprilie 2009, Angelidaki și alții, C‑378/07-C‑380/07, Rep., p. I‑3071, punctele 73, 105 și 183; 24 aprilie 2009, Koukou, C‑519/08, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 53 și 85
Tribunalul Funcției Publice: 30 aprilie 2009, Aayhan și alții/Parlamentul European, F‑65/07, RepFP, p. I‑A‑1‑0000 și II‑A‑1‑0000, punctele 114 și 115
5. Din perspectiva caracteristicilor inerente activităților vizate la articolul 3b din Regimul aplicabil celorlalți agenți, articolul 88 din reglementarea menționată nu aduce atingere finalităților Acordului‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, care figurează în anexă la Directiva 1999/70 privind Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, și cerințelor minime din cuprinsul clauzei 5 din acesta. Astfel, clauza 5 punctul 1 din acordul‑cadru menționat impune exclusiv statelor membre obligația de a introduce în ordinea lor juridică una sau mai multe dintre măsurile enumerate la literele (a)-(c), printre care, la litera (a), figurează „motivele obiective care să justifice reînnoirea unor asemenea contracte sau raporturi de muncă”. Or, fiecare post de agent contractual auxiliar trebuie, în conformitate cu articolul 3b menționat mai sus, să răspundă în mod concret unor nevoi temporare sau intermitente. În plus, în cadrul unei instituții cu un efectiv important, cum este cel al Comisiei, este inevitabil ca astfel de nevoi să se repete, în principal, în funcție de indisponibilitatea unor funcționari, de creșterea volumului de muncă în anumite împrejurări sau de necesitatea ca fiecare direcție generală să cuprindă, ocazional, persoane care posedă calificări sau cunoștințe specifice, toate aceste circumstanțe reprezentând motive obiective care justifică atât durata determinată a contractelor agenților auxiliari, cât și reînnoirea contractelor în funcție de apariția nevoilor în discuție.
(a se vedea punctul 77)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia, F‑134/07 și F‑8/08, RepFP, p. I‑A‑1‑0000 și II‑A‑1‑0000, punctele 119-136
6. Deși nu este necesar să fie exhaustivă, motivarea trebuie să dea posibilitatea instanței comunitare să își exercite controlul asupra legalității deciziei atacate și să acorde persoanei interesate o indicație suficientă pentru a afla dacă decizia este bine fundamentată sau dacă este afectată de un viciu ce permite contestarea legalității sale. De asemenea, nu se poate impune instituțiilor să analizeze toate aspectele de fapt și de drept care au fost invocate, în special în mod superficial, în cursul procedurii administrative.
(a se vedea punctul 90)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 23 aprilie 2002, Campolargo/Comisia, T‑372/00, RecFP, p. I‑A‑49 și II-223, punctul 49; 17 octombrie 2006, Bonnet/Curtea de Justiție, T‑406/04, RecFP, p. I‑A‑2‑213 și II‑A‑2‑1097, punctul 67
7. Articolul 100 din Regimul aplicabil celorlalți agenți instituie posibilitatea ca autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă să utilizeze rezerva medicală, la momentul afilierii agentului contractual la sistemul comunitar de asigurări sociale, pentru situația în care existența unei boli sau a unei infirmități de care suferă acesta ar rezulta cu ocazia examenului medical de angajare. Perioada în care agentul nu beneficiază de asigurare de invaliditate și de viață, în ceea ce privește această boală sau această infirmitate, are o durată de cinci ani.
Această dispoziție este de natură să producă un efect disuasiv în ceea ce privește persoana care, după ce a părăsit statul său de origine, în care a realizat o parte a carierei sale profesionale, pentru a ocupa un loc de muncă în cadrul unei instituții comunitare, se află, ca urmare a transformării obligatorii, rezultată dintr‑o reformă a statutului, a contractului său de agent auxiliar în contract de agent contractual și a schimbării subsecvente a sistemului de asigurări sociale aplicabil, fie în situația de a fi nevoită să piardă beneficiul prestațiilor de invaliditate care îi erau garantate de legislația statului membru de primire aplicabilă anterior, fără a dobândi însă un drept la prestațiile comunitare la care ar fi avut dreptul dacă perioadele sale de asigurare anterioare, în temeiul legislației statului membru de primire și în cadrul aceluiași angajator, ar fi fost luate în considerare, fie în situația de a fi nevoită, la încetarea contractului său de agent auxiliar, să renunțe la continuarea activității sale profesionale în cadrul instituției comunitare în cauză, acesta fiind tocmai motivul pentru care a părăsit țara sa de origine.
Într‑un astfel de caz, aplicarea articolului 100 din Regimul aplicabil celorlalți agenți împiedică, așadar, exercitarea drepturilor conferite de articolul 39 CE, fără să fi fost demonstrat că acest obstacol este necesar pentru urmărirea unui obiectiv de interes general, că este de natură să asigure realizarea acestuia și că nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului urmărit.
Rezultă că autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă este obligată ca, atunci când se confruntă cu situația unei persoane care se află într‑o asemenea ipoteză, să nu utilizeze facultatea prevăzută la articolul 100 din Regimul aplicabil celorlalți agenți pentru a nu priva persoana în cauză de avantajele de securitate socială la care ar fi avut dreptul dacă ar fi continuat să fie afiliată în temeiul legislației statului său de origine sau în temeiul legislației statului membru de primire.
(a se vedea punctele 112, 131, 136 și 138-140)
Trimitere la:
Curte: 1 aprilie 2008, Gouvernement de la Communauté française și Gouvernement wallon, C‑212/06, Rep., p. I‑1683, punctele 36-42, 48, 52 și 55
8. Limitarea competenței instanței comunitare de a invoca din oficiu un motiv decurge din obligația acesteia de a respecta obiectul litigiului și de a‑și întemeia decizia pe faptele care i‑au fost prezentate. Această limitare este justificată de principiul conform căruia inițiativa unui proces aparține părților, astfel încât instanța nu poate acționa din oficiu decât în cazuri excepționale, în interes public.
Prin precizarea cadrului juridic în care trebuie interpretată o dispoziție de drept derivat, instanța comunitară nu se pronunță cu privire la legalitatea acestei dispoziții din perspectiva normelor de drept superioare, inclusiv a celor din tratat, ci caută interpretarea dispoziției în litigiu care face aplicarea acesteia cât mai conformă posibil cu dreptul primar și cât mai coerentă posibil cu cadrul juridic în care se înscrie.
Rezultă că, interpretând articolul 100 din Regimul aplicabil celorlalți agenți, în special în lumina exigențelor care decurg din libera circulație a lucrătorilor, consacrată la articolul 39 CE, Tribunalul Funcției publice nu depășește limitele litigiului, astfel cum au fost stabilite de reclamant, și nu se întemeiază pe alte fapte sau împrejurări decât cele pe care și‑a întemeiat acțiunea acesta din urmă.
(a se vedea punctele 143 și 144)
Trimitere la:
Curte: 7 iunie 2007, van der Weerd și alții, C‑222/05-C‑225/05, Rep., p. I‑4233, punctele 34-36