HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI
din 18 septembrie 1992(*)
„Concurență – Obligațiile Comisiei atunci când este sesizată cu o plângere”
În cauza T‑24/90,
Automec Srl, societate de drept italian, cu sediul social în Lancenigo di Villorba (Italia), reprezentată de Giuseppe Celona, avocat în cadrul Baroului din Milano, și de Piero A. M. Ferrari, avocat în cadrul Baroului din Roma, cu domiciliul ales în Luxemburg, la cabinetul lui Georges Margue, 20, rue Philippe II,
reclamantă,
împotriva
Comisiei Comunităților Europene, reprezentată de domnul Enrico Traversa, membru al Serviciului Juridic, în calitate de agent, cu domiciliul ales în Luxemburg, la biroul domnului Roberto Hayder, membru al Serviciului juridic, Centre Wagner, Kirchberg,
pârâtă,
având ca obiect anularea Deciziei Comisiei din 28 februarie 1990 de respingere a cererii reclamantei, în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor 85 și 86 din Tratatul CEE (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3), privind conduita societăților BMW AG și BMW Italia SpA,
TRIBUNALUL,
compus din domnii J. L. Cruz Vilaça, președinte, H. Kirschner, B. Vesterdorf, R. García‑Valdecasas și K. Lenaerts, președinți de cameră, D. Barrington, A. Saggio, C. Yeraris, R. Schintgen, C. P. Briët și J. Biancarelli, judecători,
avocat general: domnul D. A. O. Edward,
grefier: domnul H. Jung,
având în vedere procedura scrisă și în urma procedurii orale din 22 octombrie 1991,
după prezentarea concluziilor scrise ale avocatului general la 10 martie 1992,
pronunță prezenta
Hotărâre
Situația de fapt
1 Reclamanta este o societate cu răspundere limitată de drept italian, cu sediul social în Lancenigo di Villorba (provincia Treviso). În 1960, această societate a încheiat cu societatea comercială BMW Italia SpA (denumită în continuare „BMW Italia”) un contract de concesiune pentru distribuția autovehiculelor BMW în orașul și în provincia Treviso.
2 Prin scrisoarea din 20 mai 1983, BMW Italia a informat‑o pe reclamantă cu privire la intenția sa de a nu reînnoi contractul, care expira la 31 decembrie 1984.
3 În aceste condiții, reclamanta a chemat în judecată BMW Italia la Tribunale di Milano, solicitând obligarea respectivei societăți la continuarea acestui raport contractual. Întrucât acțiunea a fost respinsă, reclamanta a declarat appel împotriva acestei decizii la Corte d’appello di Milano. La rândul său, BMW Italia a solicitat președintelui Tribunale di Treviso să dispună aplicarea sechestrului asupra întregului material aparținând Automec și care poartă marca BMW. Această cerere a fost respinsă.
4 În timp ce cauza era pendinte în fața Corte d’appello di Milano, la 25 ianuarie 1988, reclamanta a depus la Comisie o cerere în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului din 6 februarie 1962, Primul regulament de punere în aplicare a articolelor 85 și 86 din Tratatul CEE (JO 1962, 13, p. 204, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 3, denumit în continuare „Regulamentul nr. 17”).
5 În această cerere, după descrierea derulării și a conținutului relațiilor contractuale pe care le‑a întreținut cu BMW Italia și după prezentarea conținutului litigiilor cu BMW Italia în fața instanțelor naționale, reclamanta susținea că conduita BMW Italia și a societății‑mamă germane, BMW AG, reprezenta o încălcare a articolului 85 din Tratatul CEE. Considerând sistemul de distribuție al BMW, aprobat pentru Republica Federală Germania prin Decizia 75/73/CEE a Comisiei din 13 decembrie 1974 privind o procedură de punere în aplicare a articolului 85 din Tratatul CEE (JO 1975, L 29, p. 1, denumită în continuare „Decizia din 13 decembrie 1974”), un sistem de distribuție selectivă și estimând că îndeplinea criteriile calitative cerute, reclamanta pretindea că BMW Italia nu avea dreptul nici de a refuza să o aprovizioneze cu autovehicule și cu piese de schimb BMW, nici de a o împiedica să utilizeze mărcile BMW. Întemeindu‑se pe Hotărârea Curții din 22 octombrie 1986, Metro/Comisia (75/84, Rec., p. 3021, 3091), reclamanta considera că BMW Italia era obligată să o autorizeze ca distribuitor.
6 Reclamanta considera că BMW era, prin urmare, obligată
– să onoreze, la prețurile și în condițiile în vigoare pentru revânzători, comenzile de autovehicule și de piese de schimb pe care aceasta i le‑a transmis;
– să autorizeze utilizarea mărcilor BMW, în limitele necesare informării normale a publicului și în conformitate cu practicile obișnuite în sectorul automobilelor.
7 Prin urmare, reclamanta solicita Comisiei să adopte o decizie prin care să oblige BMW Italia și BMW AG să înceteze încălcarea denunțată și să se conformeze măsurilor menționate anterior și tuturor măsurilor pe care Comisia le va considera necesare sau utile.
8 Prin scrisoarea din 1 septembrie 1988, reclamanta s‑a plâns de o intervenție recentă a BMW pe lângă distribuitorii săi italieni în scopul de a‑i împiedica să vândă autovehicule unor potențiali revânzători, sub sancțiunea pierderii comisionului lor. Reclamanta adăuga că făcea obiectul unui boicot din partea BMW și că îi devenise imposibilă achiziționarea de autovehicule de la concesionari italieni și străini ai acestei mărci, cu toate că aceste autovehicule erau disponibile. Astfel, reclamanta s‑a aflat recent în imposibilitatea de a onora mai multe comenzi primite.
9 La 30 noiembrie 1988, Comisia a adresat reclamantei o scrisoare recomandată, semnată de un director din cadrul Direcției Generale Concurență (denumită în continuare „DG IV”). Aceasta o informa pe reclamantă că, în primul rând, Comisia se considera necompetentă să admită cererea sa pe baza informațiilor furnizate de reclamantă. Scrisoarea preciza în această privință că, deși informațiile puteau fi luate în considerare de instanța națională în cadrul unui litigiu pentru repararea prejudiciului pe care reclamanta pretinde că l‑a suferit, acestea nu pot, în schimb, să fie invocate de Comisie în scopul de a obliga BMW să își reia livrările către reclamantă. În al doilea rând, scrisoarea atrăgea atenția reclamantei asupra Regulamentului (CEE) nr. 123/85 din 12 decembrie 1984 privind aplicarea articolului 85 alineatul (3) din Tratatul CEE anumitor categorii de acorduri de distribuție de autovehicule și service (JO 1985, L 15, p. 16, denumit în continuare „Regulamentul nr. 123/85”), intrat în vigoare la 1 iulie 1985. Comisia adăuga că „diferiții constructori de autovehicule europene și‑au modificat, se pare, contractele de concesiune respective pentru a se conforma prezentului regulament. Informațiile disponibile nu permit să se presupună că, la rândul său, BMW Italia nu a luat măsurile în scopul de a face propria rețea de distribuție compatibilă cu normele comunitare în materie de concurență menționate anterior”.
10 La 17 februarie 1989, reclamanta a introdus o acțiune în anulare împotriva acestei scrisori (cauza T‑64/89).
11 La 26 iulie 1989, Comisia i‑a adresat reclamantei o a doua scrisoare recomandată, semnată de data aceasta de directorul general pentru concurență. După ce a explicat că scrisoarea din 30 noiembrie 1988 nu constituia o luare de poziție definitivă din partea sa, Comisia o informa în mod oficial pe reclamantă că nu intenționa să îi admită cererea din 25 ianuarie 1988. Comisia își motiva poziția precizând că, în temeiul articolului 85 din Tratatul CEE, aceasta nu dispunea de competențele necesare nici pentru a constata că rezilierea contractului de concesiune nu avea efecte juridice, nici pentru a dispune reluarea relațiilor contractuale dintre părți în temeiul contractului tip practicat în prezent de BMW Italia în raporturile cu distribuitorii săi. Comisia adăuga că, presupunând că acest contract de concesiune aplicat de BMW ar fi contrar articolului 85 alineatul (1) din tratat, ar putea cel mult să constate încălcarea și nulitatea contractului care decurge din aceasta. În plus, Comisia sublinia că un cocontractant nu are dreptul să îl împiedice pe celălalt cocontractant să procedeze la rezilierea normală a contractului, în limitele termenului de preaviz prevăzut, astfel cum era cazul în speță. Această informare fiind comunicată „în aplicarea și în sensul” articolului 6 din Regulamentul nr. 99/63/CEE al Comisiei din 25 iulie 1963 privind audierile prevăzute la articolul 19 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 17 al Consiliului (JO 1963, 127, p. 2268, denumit în continuare „Regulamentul nr. 99/63”), Comisia o invita pe reclamantă să își prezinte observațiile cu privire la acest subiect în termen de două luni.
12 Prin scrisoarea din 4 octombrie 1989, reclamanta a răspuns acestei invitații, afirmând că în plângerea sa a revendicat numai dreptul de a face parte din sistemul de distribuție selectivă organizat, în opinia sa, de BMW, iar nu menținerea contractului de concesiune anterior. Aceasta reamintea că reprezentanții săi îi semnalaseră că o procedură era pendinte în fața instanțelor italiene pentru problemele referitoare la acest contract. În schimb, în ceea ce privește dreptul său de a face parte din sistemul de distribuție, respectivii reprezentanți indicaseră că acest drept nu decurgea din contract, ci din „nenumăratele principii stabilite adesea de Comisie și de Curte în domeniul distribuției selective”, întrucât reclamanta demonstrase că, timp de 25 de ani, a corespuns cerințelor BMW. Reclamanta sublinia în continuare, în scrisoarea sa din 30 noiembrie 1988, că, invocând lipsa unor informații care să permită să se presupună că sistemul de distribuție al BMW nu era compatibil cu Regulamentul nr. 123/85 de exceptare pe categorii, Comisia acordase BMW o prezumție de nevinovăție incorectă având în vedere elementele de probă pe care le‑a furnizat în ceea ce privește conduita BMW. De asemenea, reclamanta își exprima surprinderea cu privire la faptul că Comisia se considera necompetentă să dispună restabilirea raporturilor contractuale dintre aceasta și BMW, atât timp cât reclamanta nu a solicitat niciodată nimic de acest fel. Reclamanta își revendica „dreptul de a i se furniza din nou produse BMW, nu în temeiul unei concesiuni exclusive, ci în calitate de distribuitor ce corespunde tuturor condițiilor cerute pentru a fi selecționat ca membru al rețelei”. Prin urmare, reclamanta se opunea ca Comisia să atribuie cererii sale un conținut pe care nu îl avea.
13 La 28 februarie 1990, membrul Comisiei responsabil cu concurența a adresat reclamantei, în numele Comisiei, o scrisoare în următorii termeni:
„Ne referim la cererea pe care ați depus‑o, la 25 ianuarie 1988, la Comisie, în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17/62 al Consiliului, împotriva BMW Italia, privind presupusa încălcare a articolului 85 alineatul (1) din Tratatul CEE comisă, în opinia dumneavoastră, de această societate.
Comisia a examinat elementele de fapt și de drept pe care le‑ați prezentat în cererea dumneavoastră și v‑a dat posibilitatea să formulați observații cu privire la intenția Comisiei de a nu admite plângerea respectivă. O astfel de intenție v‑a fost comunicată printr‑o scrisoare preliminară din 30 noiembrie 1988 și, ulterior, prin scrisoarea «în temeiul articolului 6» din 26 iulie 1989.
În răspunsul dumneavoastră din 4 octombrie 1989, nu ați indicat fapte noi și nu ați prezentat argumente noi sau trimiteri juridice în sprijinul cererii dumneavoastră. Prin urmare, Comisia nu are temei pentru a‑și modifica intenția de respingere a cererii dumneavoastră de intervenție, pentru următoarele motive:
1. În primul rând și în ceea ce privește prima cerere pe care ați formulat‑o în plângerea dumneavoastră [p. 7, alineatul (2) prima și a doua liniuță: să dispună ca BMW să livreze către Automec autovehicule și piese de schimb și să autorizeze Automec să utilizeze marca BMW], Comisia consideră că, în temeiul articolului 85 alineatul (1) din tratat, nu are competența de a emite somații care să îi permită să oblige un producător să își livreze produsele în circumstanțele din speță și aceasta chiar dacă incompatibilitatea sistemului de distribuție al respectivului producător, precum BMW Italia, cu articolul 85 alineatul (1) ar fi fost constatată de Comisie. De altfel, Automec nu a furnizat nicio informație cu privire la faptul că BMW Italia ar deține o poziție dominantă și că ar abuza de aceasta, încălcând astfel articolul 86 din tratat: numai acest articol din tratat ar permite, eventual, Comisiei să oblige BMW Italia să încheie un contract cu Automec.
2. În ceea ce privește a doua cerere a societății Automec [p. 7 din plângere, alineatul (3): încetarea încălcării pe care Automec o reproșează BMW Italia], Comisia constată că Automec a sesizat deja instanțele italiene, atât în primă instanță, cât și în apel, cu litigiul cu BMW Italia având ca obiect rezilierea contractului de concesiune care a unit, în trecut, cele două societăți. Din punctul de vedere al Comisiei, nimic nu împiedică Automec să ridice problema conformității actualului sistem de distribuție al BMW Italia cu articolul 85 în fața acelorași instanțe naționale; sesizarea instanțelor naționale se dovedește cu atât mai facilă cu cât acestea cunosc deja perfect relațiile contractuale stabilite de BMW Italia cu distribuitorii săi.
În această privință, Comisia dorește să vă reamintească faptul că instanțele italiene nu numai că sunt competente în aceeași măsură ca și Comisia pentru a aplica, în speță, articolul 85 din tratat, în special alineatul (2), dar dispun și de o competență pe care Comisia nu o are, și anume de a obliga, eventual, BMW Italia la plata de daune interese către Automec, în măsura în care Automec ar putea dovedi că refuzul de a vinde al respectivului producător i‑a cauzat un prejudiciu. Articolul 6 din Regulamentul nr. 99/63/CEE al Comisiei conferă Comisiei o putere de apreciere discreționară a „informațiilor dobândite” ca urmare a examinării plângerii, putere care îi permite să acorde diferite grade de prioritate în examinarea cazurilor cu care este sesizată.
În temeiul observațiilor precedente, expuse la punctul 2 din prezenta scrisoare, Comisia a ajuns la concluzia că, în acest caz, nu există un interes comunitar suficient pentru aprofundarea examinării faptelor indicate în cerere.
3. Prin urmare, vă informăm că, pentru motivele prezentate la punctele 1 și 2, Comisia a decis să nu admită cererea pe care ați prezentat‑o la 25 ianuarie 1988 în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17/62 al Consiliului.”
14 La 10 iulie 1990, Tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare formulată de reclamantă împotriva scrisorii Comisiei din 30 noiembrie 1988 (Hotărârea din 10 iulie 1990, Automec/Comisia, T‑64/89, Rec., p. II‑367), pentru motivul că această scrisoare nu constituia o decizie cu privire la plângerea reclamantei, ci făcea parte dintr‑un schimb informal de opinii în cadrul primei etape dintre cele trei succesive pe care le cuprinde desfășurarea procedurii reglementate de articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și de articolul 6 din Regulamentul nr. 99/63. Hotărârea a dobândit autoritate de lucru judecat.
15 În ceea ce privește desfășurarea ulterioară a litigiilor dintre reclamantă și BMW Italia în fața instanțelor italiene, reclamanta a declarat în ședință că mai întâi Tribunale și ulterior Corte d’appello di Milano au respins acțiunea prin care solicita obligarea BMW Italia să continue raporturile contractuale cu aceasta și că a atacat cu recurs hotărârile la Corte Suprema di Cassazione. Reclamanta a adăugat, pe de altă parte, că acțiunea formulată de BMW Italia, care urmărește să o împiedice să utilizeze mărcile înregistrate de BMW în scopul de a face publicitate autovehiculelor de import paralel a fost admisă de Tribunale di Milano, după ce a fost respinsă de Pretore și de președintele Tribunale di Treviso. Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri la Corte d’appello di Treviso.
Procedura
16 În aceste circumstanțe, reclamanta a introdus prezenta acțiune, prin cerere depusă la grefa Tribunalului la 3 mai 1990.
17 Procedura scrisă a urmat un curs obișnuit. La propunerea Camerei întâi, după ascultarea părților cu privire la acest subiect, Tribunalul a trimis cauza spre judecare în ședință plenară. Președintele Tribunalului a desemnat un avocat general.
18 Pe baza raportului judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, Tribunalul a decis deschiderea procedurii orale fără a dispune măsuri de cercetare judecătorească. Cu toate acestea, s‑a hotărât să se țină seama, din oficiu, de următoarele documente depuse de părțile din cauza T‑64/89 (Automec I):
– cererea depusă de reclamantă la Comisie la 25 ianuarie 1988, în temeiul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 (anexa 5 la cererea introductivă în cauza T‑64/89);
– scrisoarea adresată de reclamantă Comisiei la 1 septembrie 1988 (anexa 18 la cererea introductivă în cauza T‑64/89);
– scrisoarea adresată de reclamantă Comisiei la 4 octombrie 1989 (anexa la observațiile depuse de reclamantă la cererea incidentală a Comisiei în cauza T‑64/89).
19 Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 22 octombrie 1991. După depunerea concluziilor scrise ale avocatului general, la 10 martie 1992, președintele a pronunțat închiderea procedurii orale la acea dată.
20 În cererea introductivă, reclamanta solicită Tribunalului:
– conexarea prezentei cauze cu cauza T‑64/89, pendinte în acel moment;
– declararea acțiunii ca admisibilă, reclamanta rezervându‑și dreptul de a renunța la judecată după ce o hotărâre de anulare a pretinsei decizii individuale din 30 noiembrie 1988 ar dobândi autoritate de lucru judecat;
– anularea deciziei individuale a Direcției Generale Concurență și, în măsura în care acesta constituie premisa inevitabilă a acestei decizii, anularea Regulamentului nr. 123/85;
– declararea faptului că, în temeiul articolului 176 din tratat, luarea măsurilor care decurg din hotărârea care urmează să se pronunțe este obligatorie pentru Comisie;
– obligarea Comisiei la repararea prejudiciilor;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
În replica depusă după pronunțarea hotărârii în cauza T‑64/89, reclamanta solicită Tribunalului:
– anularea Deciziei Direcției Generale Concurență a Comisiei din 28 februarie 1990, eventual după declararea faptului că Regulamentul nr. 123/85 este aplicabil sistemelor de distribuție selectivă, sau, în subsidiar, în cazul în care acest regulament ar trebui considerat aplicabil atât sistemelor de distribuție exclusivă, cât și sistemelor de distribuție selectivă, anularea acestui regulament ca fiind contrar Regulamentului nr. 19/65/CEE al Consiliului, care constituie temeiul său juridic, și, în orice caz, ca fiind afectat de un viciu de nedreptate vădită, întrucât reglementează în mod identic două fenomene total diferite;
– declararea faptului că, în temeiul articolului 176 din tratat, luarea măsurilor care decurg din hotărârea care urmează să se pronunțe este obligatorie pentru Comisie;
– obligarea Comisiei la repararea prejudiciilor;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
21 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea cererii reclamantei vizând dispunerea conexării prezentei cauze cu cauza T‑64/89, pendinte la acea dată;
– respingerea acțiunii Automec având ca obiect anularea Deciziei Comisiei din 28 februarie 1990 [(SG(90) D/2816)];
– respingerea cererii vizând obligarea Comisiei la plata daunelor interese;
– obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la concluziile privind anularea
1. Cu privire la obiectul plângerii
Argumentele părților
22 Reclamanta pretinde că obiectul plângerii sale nu a fost respectat de Comisie, întrucât aceasta a considerat că plângerea s‑a limitat la a solicita Comisiei să dispună ca BMW să îi execute comenzile și să o autorizeze să îi utilizeze mărcile, în timp ce obiectul investigației pe care o solicitase era de a ști dacă boicotul a cărui victimă era rezulta din sistemul de distribuție al BMW sau dacă acesta constituia o aplicare discriminatorie a sistemului respectiv.
23 Reclamanta subliniază că a solicitat Comisiei nu doar constatarea încălcării articolului 85 alineatul (1) de către BMW și adoptarea unei decizii prin care să oblige BMW să înceteze încălcările comise, ci și retragerea beneficiului exceptării acordate sistemului de distribuție selectivă al BMW prin Decizia din 13 decembrie 1974, menționată anterior, și/sau beneficiul exceptării prevăzute de Regulamentul nr. 123/85.
24 Reclamanta subliniază că cererile specifice formulate de un reclamant nu creează obligații în sarcina Comisiei, aceasta putând stabili ea însăși conținutul somației ce vizează încetarea încălcării, cu condiția ca somația să fie adecvată pentru atingerea acestui scop și să respecte principiul proporționalității.
25 Comisia răspunde că obiectul principal al cererii formulate de Automec este acela de a obține o somație prin care să se dispună ca BMW să își reia livrările și să autorizeze utilizarea mărcilor sale și că refuzul, din partea BMW, de a aproviziona Automec este motivul principal al plângerii și al acțiunii reclamantei. Potrivit Comisiei, această cerere se confundă cu cererea pentru o somație prin care să dispună admiterea Automec în sistemul de distribuție al BMW.
26 În duplica sa, Comisia contestă faptul că reclamanta i‑ar fi solicitat să retragă beneficiul exceptării acordate sistemului de distribuție selectivă al BMW, astfel cum este prevăzut de Regulamentul nr. 123/85, și, prin urmare, să ia o decizie care intră în competența sa exclusivă.
Aprecierea Tribunalului
27 Tribunalul constată că plângerea reclamantei cuprindea, pe de o parte, o cerere pentru adoptarea a două măsuri specifice privind BMW, și anume o somație prin care să se dispună ca BMW să execute comenzile reclamantei și o somație prin care să se dispună ca BMW să autorizeze reclamanta să utilizeze unele dintre mărcile sale. Această plângere cuprindea, pe de altă parte, o cerere mai generală, vizând adoptarea unei decizii care să oblige BMW să înceteze încălcarea denunțată și care să îi impună orice altă măsură pe care Comisia ar considera‑o necesară sau utilă.
28 În lumina acestor cereri, decizia atacată este structurată în două părți. În prima parte, invocându‑și necompetența, Comisia refuză să dispună ca BMW să îi livreze reclamantei produsele sale și să o autorizeze pe acesta să utilizeze marca BMW. În a doua parte, invocând litigiile pendinte dintre reclamantă și BMW în fața instanțelor italiene, puterea sa de apreciere discreționară în ceea ce privește gradul de prioritate pe care îl acordă în soluționarea unei plângeri și lipsa unui interes comunitar suficient, Comisia refuză examinarea aprofundată a cauzei, în măsura în care plângerea viza obținerea unei decizii care să oblige BMW să înceteze încălcarea pretinsă. Prin urmare, cele două părți ale deciziei atacate corespund celor două aspecte pe care le cuprinde plângerea reclamantei.
29 În comunicarea trimisă reclamantei la 26 iulie 1989, în temeiul articolului 6 din Regulamentul nr. 99/63, era vorba despre o cerere a reclamantei care viza să se dispună „restabilirea” raporturilor contractuale pe care aceasta le avea cu BMW. În răspunsul său din 4 octombrie 1989, reclamanta a contestat această interpretare a cererii sale, precizând că dorea să revendice un drept de a face parte, independent de raporturile contractuale anterioare, din sistemul de distribuție al BMW, calificat de aceasta drept un sistem de distribuție selectivă. Comisia a ținut seama de această precizare, eliminând, în decizia atacată, orice referire la o pretinsă cerere a reclamantei care viza restabilirea relațiilor contractuale anterioare.
30 Pe de altă parte, nimic din decizia atacată nu sugerează că Comisia ar considera că s‑ar crea obligații în sarcina sa prin cererea de somații specifice, astfel cum aceasta a fost formulată de reclamantă, și că, prin urmare, nu ar fi luat în considerare posibilitatea de a adopta, în locul somațiilor solicitate, alte măsuri adecvate pentru a determina încetarea unei eventuale încălcări. Prima parte a deciziei atacate se limitează să răspundă cererii de somații specifice, astfel cum este formulată de reclamantă, fără a prejudeca problema dacă Comisia ar fi putut lua alte măsuri.
31 Astfel, în a doua parte a deciziei atacate, Comisia a răspuns cererii mai generale, care viza adoptarea unei decizii care să oblige BMW să înceteze încălcarea pretinsă și să dispună orice măsură utilă în acest scop.
32 În cele din urmă, Tribunalul constată că plângerea depusă de reclamantă nu viza retragerea beneficiului exceptării pe categorii prevăzute de Regulamentul nr. 123/85. În cererea introductivă din cauza T‑64/89 (p. 15 și 17), reclamanta a reproșat, desigur, Comisiei încălcarea articolului 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 123/85, care îi acorda competența de a retrage beneficiul aplicării regulamentului respectiv, în măsura în care acesta era aplicabil. Totuși, această referire, făcută într‑un document adresat Tribunalului, și nu Comisiei, nu poate avea ca efect extinderea obiectului plângerii formulate anterior. În această privință, este necesar să se sublinieze că reclamanta a avut ocazia, în răspunsul la scrisoarea care i‑a fost adresată la 4 octombrie 1989, în temeiul articolului 6 din Regulamentul nr. 99/63, să precizeze conținutul plângerii sale. Or, acest răspuns, ulterior introducerii acțiunii în cauza T‑64/89, nu face nicio referire la o eventuală retragere a exceptării. În aceste circumstanțe, plângerea nu putea fi interpretată de Comisie în sensul că viza retragerea beneficiului exceptării pe categorii prevăzute de Regulamentul nr. 123/85.
33 Prin urmare, Comisia nu a nesocotit obiectul plângerii depuse de reclamantă.
2. Cu privire la prima parte a deciziei atacate
Argumentele părților
34 Împotriva primei părți a deciziei atacate, în care Comisia s‑a declarat necompetentă pentru a adopta somațiile specifice solicitate de reclamantă, aceasta din urmă invocă un motiv unic, întemeiat pe încălcarea dreptului comunitar, în special a articolului 3 din Regulamentul nr. 17.
35 Prin cererea introductivă, reclamanta contestă distincția realizată de Comisie între competențele de care dispune, în temeiul respectivului articol, în cazul încălcării articolului 85 alineatul (1) din tratat, pe de o parte, și în cazul încălcării articolul 86, pe de altă parte. Reclamanta subliniază că modul de redactare a articolului 3 din Regulamentul nr. 17 nu realizează o astfel de diferențiere și că îi conferă Comisiei, atât într‑un caz, cât și în celălalt, competența de a „obliga întreprinderile, printr‑o decizie, […] să înceteze respectiva încălcare” [traducere neoficială]. Or, în speță, singura modalitate de a înceta încălcarea articolului 85, care constă în refuzul livrării de mărfuri, ar fi să se dispună livrarea mărfurilor solicitate.
36 În replică, reclamanta susține, în primul rând, că lipsa acordului dintre BMW și aceasta nu împiedică aplicarea articolului 85 alineatul (1) din tratat. În opinia sa, o conduită care, în aparență, este unilaterală poate intra sub incidența articolului 85 alineatul (1), în special atunci când se situează în cadrul unui sistem de distribuție.
37 Reclamanta pretinde că BMW practică un sistem de distribuție selectivă. Or, din jurisprudența Curții (Hotărârea din 11 octombrie 1983, Demo‑Studio Schmidt/Comisia, 210/81, Rec., p. 3045) rezultă că un revânzător care a fost exclus fără motiv din sistemul de distribuție selectivă poate solicita Comisiei să intervină în temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul nr. 17 și că, dacă este cazul, poate sesiza instanța comunitară cu privire la refuzul Comisiei. Reclamanta consideră că toate elementele constitutive ale încălcării menționate în hotărârea citată anterior se întrunesc în speță.
38 Pe de altă parte, reclamanta apreciază că este ilogic să se considere că, dacă aceasta ar fi situația, Comisia ar putea constata ilegalitatea întregului sistem de distribuție și ar putea să interzică BMW să îl aplice pe viitor, în timp ce aceasta nu s‑ar putea opune conduitei adoptate de producător față de diferiții revânzători. Într‑adevăr, în acest caz, ar fi ușor să se stabilească „pe hârtie” sisteme contractuale foarte pozitive din punctul de vedere al concurenței, pentru ca apoi să nu se aplice, având certitudinea că, în mod concret, Comisia nu are nicio putere de intervenție. În sprijinul acestui argument, reclamanta invocă Hotărârea Curții din 17 septembrie 1985, Ford/Comisia (25/84 și 26/84, Rec., p. 2725), din care ar rezulta că, atunci când examinează un contract de concesiune în vederea unei eventuale exceptări, Comisia poate să țină seama de toate circumstanțele aplicării acestui contract, printre care se poate număra și refuzul de a aproviziona. Prin urmare, Comisia nu ar trebui să aprecieze numai „sistemele în ansamblul lor”, ci și punerea lor în aplicare în mod concret sau chiar lipsa punerii în aplicare.
39 Reclamanta consideră că existența eventuală a unei exceptări nu împiedică o astfel de examinare a modalităților concrete de punere în aplicare a sistemului de distribuție. Admițând că, prin măsuri coercitive, Comisia nu ar putea determina executarea unei decizii care să dispună ca BMW să își reia livrările, reclamanta subliniază că pârâta dispune, cu toate acestea, de putere de disuasiune, în special sub formă de amenzi, care permit să se impună respectarea unei astfel de decizii.
40 La rândul său, Comisia subliniază că logica diferită pe care se întemeiază articolele 85 și 86 din tratat, evidențiată, în opinia sa, de Hotărârea Tribunalului din 10 iulie 1990, Tetra Pak/Comisia (T‑51/89, Rec., p. II‑309), determină un domeniu de aplicare diferit al competențelor de care dispune aceasta, în temeiul articolului 3 din Regulamentul nr. 17, atunci când este vorba de încălcarea uneia sau a alteia dintre cele două dispoziții ale tratatului. Comisia amintește că articolul 86 interzice unei întreprinderi dominante să adopte comportamente unilaterale ce restrâng concurența și care pot consta fie în acțiuni deliberate, fie în omisiuni. Acesta ar fi motivul pentru care Curtea, în Hotărârea din 6 martie 1974, Commercial Solvents/Comisia (6/73 și 7/73, Rec., p. 223), a afirmat că aplicarea articolului 3 din Regulamentul nr. 17 trebuie să se facă în funcție de natura încălcării constatate și poate cuprinde atât somația de a întreprinde anumite activități sau prestații, omise în mod ilegal, cât și interdicția de a continua anumite activități, practici sau situații contrare tratatului.
41 Dimpotrivă, în ipoteza unei încălcări a articolului 85 alineatul (1) din tratat, Comisia consideră că atât obiectul, cât și întinderea competențelor sale de intervenție sunt diferite. În ceea ce privește obiectul, și anume încălcarea căreia ar putea să îi pună capăt, aceasta subliniază că articolul 85 interzice acordurile între două sau mai multe întreprinderi având ca obiect sau ca efect denaturarea concurenței. Potrivit Comisiei, singurul acord căruia i s‑ar putea aplica, în speță, articolul 85 din tratat este cel existent între BMW Italia și distribuitorii săi actuali și numai față de acest acord Comisia ar putea să își exercite puterea de intervenție conferită de articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17. Conform Comisiei, Hotărârea Curții din 28 februarie 1984, Ford/Comisia (228/82 și 229/82, Rec., p. 1129, denumită în continuare „Ford II”), confirmă faptul că, în cadrul unui sistem de distribuție, numai acordul reprezentat de contractul de concesiune poate constitui o încălcare a articolului 85 din tratat.
42 În ceea ce privește întinderea competențelor sale în ipoteza unei încălcări a articolului 85 alineatul (1) din tratat, Comisia susține, în temeiul aceleiași hotărâri, că singura decizie pe care o poate adopta în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 este aceea de a constata, eventual, incompatibilitatea sistemului de distribuție în cauză cu dispozițiile articolului 85 alineatul (1) din tratat și de a obliga furnizorul să înceteze aplicarea contractului de concesiune considerat în ansamblul său. Comisia adaugă că, potrivit aceleiași Hotărâri Ford II, nu este, cu toate acestea, lipsită de orice posibilitate de a reacționa în fața unei atitudini anticoncurențiale puse în aplicare în cadrul unui sistem de distribuție, întrucât poate, de exemplu, să aplice o amendă în cazul în care contractul de concesiune continuă să fie aplicat.
43 Comisia remarcă faptul că Automec nu dorește suprimarea sistemului de distribuție, ci, dimpotrivă, revendică dreptul de a face parte din aceasta. Or, acesta este un drept specific și individual, iar Comisia nu are competența de a impune executarea sa silită, cu excepția cazului în care se află în cadrul aplicării articolului 86 din tratat.
44 Comisia adaugă, în duplică, faptul că Hotărârea Curții din 11 octombrie 1983, 210/81, citată anterior, invocată de reclamantă, făcea referire la ipoteza unei încălcări concomitente a articolelor 85 și 86 din tratat și că cele două hotărâri citate anterior de Curte în această hotărâre, și anume Hotărârea din 6 martie 1974, 6/73 și 7/73, citată anterior, și Ordonanța din 17 ianuarie 1980, Camera Care/Comisia (792/79 R, Rec., p. 119), cuprindeau fie o încălcare a articolului 86 (Commercial Solvents), fie un caz de încălcare a celor două articole 85 și 86 (Camera Care).
45 Comisia susține că interzicerea înțelegerilor și competențele care i‑au fost conferite pentru a impune respectarea acestei interdicții nu îi permit să limiteze libertatea contractuală a operatorilor economici, mergând până la a impune unui producător să accepte un anumit revânzător în sistemul său de distribuție. În acest sens, Comisia face trimitere la concluziile avocatului general Rozès prezentate în cauza 210/81 (citată anterior).
46 Comisia subliniază că decizia atacată nu prejudecă nici problema dacă sistemul de distribuție al BMW Italia este un sistem de distribuție selectivă sau un sistem de distribuție atât exclusivă, cât și selectivă, de tipul celui prevăzut de Regulamentul nr. 123/85, și nici problema dacă sistemul în cauză este compatibil cu articolul 85 alineatul (1) din tratat. Potrivit Comisiei, chiar dacă se presupune că aceasta ar constata că sistemul de distribuție realizat de BMW Italia constituie o încălcare a articolului 85 alineatul (1), nici articolul 85 și nici articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17 nu i‑ar conferi competența de a dispune ca BMW Italia să stabilească relații contractuale cu Automec.
Aprecierea Tribunalului
47 Tribunalul consideră că este necesar să se stabilească dacă, respingând cererea care urmărea adoptarea somațiilor specifice menționate anterior, pentru motivul că nu era competentă pentru a lua astfel de măsuri în circumstanțele din speță, Comisia a încălcat dreptul comunitar, în special articolul 3 din Regulamentul nr. 17.
48 Trebuie amintit că cererea reclamantei urmărea să se dispună ca BMW Italia să execute comenzile pe care aceasta i le‑a transmis; cererea urmărea de asemenea să se dispună ca BMW să autorizeze reclamanta să utilizeze unele dintre mărcile sale. Aceste cereri erau motivate prin faptul că reclamanta considera că îndeplinește toate condițiile necesare pentru a face parte din rețeaua de distribuție a BMW. Prin urmare, reclamanta a solicitat Comisiei să adopte două somații specifice împotriva BMW pentru a impune respectarea pretinsului său drept de a fi admisă în rețeaua de distribuție a BMW.
49 Întrucât Comisia a respins, în prima parte a deciziei sale, cererea prin care se urmărea adoptarea celor două somații specifice, trebuie să se examineze dacă articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 17, care autorizează Comisia să oblige întreprinderile în cauză să înceteze încălcarea dreptului concurenței pe care le‑a constatat, ar fi putut constitui, coroborat cu articolul 85 alineatul (1) din tratat, temeiul juridic al unei decizii de admitere a unei astfel de cereri.
50 Articolul 85 alineatul (1) interzice anumite acorduri sau practici anticoncurențiale. Printre consecințele, pe planul dreptului civil, pe care le poate avea încălcarea acestei interdicții, numai una, și anume nulitatea acordului, este prevăzută expres la articolul 85 alineatul (2). Dreptul național este cel care trebuie să stabilească celelalte consecințe ale încălcării articolului 85 din tratat, precum obligația de reparare a prejudiciului cauzat unui terț sau o eventuală obligație de a stabili relații contractuale (a se vedea, în ceea ce privește posibilitățile pe care le au instanțele naționale, procedurile naționale aflate la originea Hotărârii Curții din 16 iunie 1981, Salonia, 126/80, Rec., p. 1563, 1774, și a Hotărârii Curții din 3 iulie 1985, Binon, 243/83, Rec., p. 2015, 2035). Prin urmare, instanța națională este cea care, dacă este cazul și în conformitate cu normele dreptului intern, poate dispune ca un operator economic să încheie un contract cu o altă întreprindere.
51 Întrucât libertatea contractuală trebuie să rămână regula, nu se poate recunoaște Comisiei, în principiu, în cadrul competenței de a emite somații de care dispune pentru a face să înceteze încălcările articolului 85 alineatul (1) din tratat, competența de a ordona unei întreprinderi să stabilească relații contractuale, atât timp cât, ca regulă generală, aceasta dispune de mijloace adecvate pentru a impune unei întreprinderi să înceteze o încălcare.
52 În special, nu poate fi admisă nicio justificare pentru o astfel de restrângere a libertății contractuale, din moment ce există mai multe mijloace pentru a determina încetarea unei încălcări. Aceasta este situația în ceea ce privește încălcările articolului 85 alineatul (1) din tratat care rezultă din aplicarea unui sistem de distribuție. Într‑adevăr, astfel de încălcări pot fi eliminate de asemenea prin renunțarea la sistemul de distribuție sau prin modificarea acestuia. În asemenea circumstanțe, Comisia are, fără îndoială, competența de a constata existența încălcării și de a obliga părțile în cauză să o înceteze, dar nu le poate impune acestora propria alegere între diferitele posibilități de conduită, toate conforme cu tratatul.
53 În consecință, este necesar să se constate că, în circumstanțele din speță, Comisia nu era autorizată să adopte somații specifice, care să oblige BMW să aprovizioneze reclamanta și să îi permită utilizarea mărcilor sale. Prin urmare, Comisia nu a încălcat dreptul comunitar respingând cererea prin care se urmărea adoptarea somațiilor respective pe motiv că nu avea competență.
54 Competența de care dispunea Comisia pentru adoptarea unei decizii care putea produce efecte practice echivalente cu acelea ale somațiilor solicitate de reclamantă și posibilitatea pe care o avea aceasta de a redefini cererea reclamantei drept o cerere prin care se urmărea adoptarea unei astfel de decizii nu sunt de natură să infirme această concluzie. Într‑adevăr, Comisia nu și‑a invocat necompetența pentru a justifica respingerea plângerii în ansamblul său, ci numai pentru a justifica refuzul adoptării măsurilor specifice solicitate. În măsura în care obiectul plângerii depășește această cerere specifică, problema nu este abordată în prima parte a deciziei, ci în cea de a doua parte a acesteia.
3. Cu privire la a doua parte a deciziei atacate
55 Împotriva celei de a doua părți a deciziei atacate, reclamanta invocă, în esență, patru motive. Primul se întemeiază pe încălcarea de către Comisie a articolului 155 din tratat, a articolului 3 din Regulamentul nr. 17 și a articolului 6 din Regulamentul nr. 99/63, prin faptul că a refuzat să își exercite atribuțiile. Al doilea motiv, prezentat în ședință, se întemeiază pe încălcarea obligației de motivare, prevăzută la articolul 190 din tratat. Al treilea motiv, invocat în replică, se întemeiază pe inaplicabilitatea și pe ilegalitatea Regulamentului nr. 123/85. Al patrulea motiv se întemeiază pe existența unui abuz de drept.
a) Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 155 din tratat, a articolului 3 din Regulamentul nr. 17 și a articolului 6 din Regulamentul nr. 99/63, și cu privire la al doilea motiv, referitor la motivarea deciziei atacate
Argumentele părților
56 Reclamanta reproșează Comisiei, în primul rând, că a renunțat la exercitarea competențelor sale în favoarea instanțelor naționale, în ceea ce privește punerea în aplicare a articolului 85, în timp ce ar fi declarat în presa de specialitate că, „în temeiul articolului 85 alineatul (2), nu poate fi solicitată instanțelor naționale nicio protecție legală” împotriva clauzelor anticoncurențiale care figurează în contractele de concesiune.
57 Reclamanta subliniază că dreptul comunitar prevede o procedură de eliminare a încălcărilor, iar Comisia nu se poate sustrage exercitării competențelor aferente acestei proceduri. Reclamanta face referire, în această privință, la obligația pe care o are Comisia în temeiul tratatului, precum și la competențele exclusive și specifice în domeniul încălcărilor, exceptărilor și distribuției selective, în temeiul, printre altele, al dispozițiilor Regulamentului nr. 123/85. Reclamanta subliniază că numai ea poate alege dacă se adresează instanțelor naționale sau organelor comunitare competente, iar Comisia nu îi poate impune propria alegere. Aceasta adaugă că obiectul cauzelor pendinte în fața instanțelor italiene este diferit de cel al plângerii.
58 În al doilea rând, reclamanta susține că, în speță, Comisia nu poate să invoce caracterul discreționar al competențelor sale. Posibilitatea de a respinge o plângere, recunoscută Comisiei la articolul 6 din Regulamentul nr. 99/63, ar avea în vedere numai respingerea pe fond ca urmare a unei investigații care a permis Comisiei să reunească elementele necesare pentru a efectua aprecierea sa discreționară. Prin urmare, Comisia ar fi obligată să inițieze o procedură de investigație pentru fiecare plângere, cu excepția cazurilor în care plângerile sunt vădit neîntemeiate. Articolul 6, citat anterior, conform căruia Comisia poate „să nu aprobe” cererea, ar viza, așadar, somația formală de a înceta încălcarea, iar nu inițierea procedurii. În sprijinul argumentului său, reclamanta invocă Hotărârea Curții din 11 octombrie 1983, 210/81, citată anterior, punctul 19.
59 În replica sa, reclamanta contestă, în al treilea rând, inexistența unui interes comunitar suficient de mare pentru a putea aprofunda examinarea faptelor prezentate în plângere. Într‑adevăr, o circulară adresată, la 7 iulie 1988, de BMW Italia tuturor concesionarilor săi, vizând descurajarea vânzărilor către revânzători neautorizați și vânzările „în afara zonei” încheiate cu intervenția „intermediarilor sau a furnizorilor de afaceri” ar fi contrară cerințelor dreptului comunitar în materie de distribuție, atât selectivă, cât și exclusivă, și articolului 3 punctul 11 din Regulamentul nr. 123/85. Însăși Comisia ar fi afirmat, în două rânduri, că o astfel de conduită constituie o încălcare a normelor fundamentale, și anume, pe de o parte, în Comunicarea privind Regulamentul nr. 123/85 [JO 1985, C 17, p. 4, alineatul (1) punctul 3] și, pe de altă parte, în Alșaisprezecelea raport privind politica de concurență (punctul 30, p. 45).
60 În ceea ce o privește, Comisia consideră că, având în vedere aplicabilitatea directă a articolului 85 alineatul (1) din tratat, Comisia și instanțele naționale au, în realitate, o competență concurentă pentru aplicarea acestei dispoziții, astfel cum se precizează în Hotărârea Curții din 30 ianuarie 1974, BRT (127/73, Rec., p. 51), și în Hotărârea Curții din 10 iulie 1980, Lauder (37/79, Rec., p. 2481).
61 Comisia adaugă că, în cazul în care persoanele interesate au dreptul să aleagă între a se adresa autorităților comunitare sau autorităților naționale pentru a asigura respectarea drepturilor lor care decurg din articolul 85 din tratat, consecințele juridice pe care le poate avea alegerea, într‑un sens sau în altul, sunt diferite. De altfel, în această privință, reclamanta nu neagă faptul că instanțele italiene, spre deosebire de Comisie, au competența de a obliga BMW Italia la repararea prejudiciului pe care i l‑a cauzat refuzul acesteia de a vinde.
62 În plus, Comisia arată că reclamanta nu contestă nici faptul că instanțele italiene ar fi mai în măsură să soluționeze un eventual litigiu care are ca obiect o pretinsă încălcare a articolului 85 alineatul (1) din tratat de către BMW Italia, în măsura în care instanțele din Milano și Vicenza ar fi mai bine plasate decât Comisia pentru a examina cererile Automec și pentru a aplica sistemului de distribuție al BMW Italia articolul 85 alineatul (1) și, dacă este cazul, dispozițiile Regulamentului nr. 123/85. Competența instanței naționale, atunci când trebuie să hotărască dacă un anumit contract beneficiază sau nu beneficiază de o exceptare pe categorii, ar fi fost afirmată de Curte în Hotărârea din 3 februarie 1976, Roubaix (63/75, Rec., p. 111).
63 Comisia arată că problema dacă dispune sau nu dispune de o putere discreționară pentru a respinge plângerile cu care este sesizată, fără a iniția o investigație prealabilă, este o problemă de principiu importantă pentru exercitarea competențelor sale de control. Ar fi pentru prima dată când instanța comunitară ar trebui să se pronunțe cu privire la o decizie prin care Comisia respinge o plângere fără a fi aprofundat faptele prezentate de reclamantă și fără a le fi apreciat. Această decizie s‑ar întemeia pe existența unei competențe a Comisiei de a stabili, în interesul public comunitar, grade diferite de prioritate în investigarea plângerilor.
64 Comisia nu contestă faptul că un reclamant are dreptul la un răspuns, respectiv la un act definitiv prin care instituția se pronunță cu privire la plângerile sale. Cu toate acestea, afirmă că, în conformitate cu jurisprudența Curții (Hotărârea din 18 octombrie 1979, GEMA/Comisia, 125/78, Rec., p. 3173, 3179), nu este obligată să adopte o decizie definitivă privind existența sau inexistența încălcării pretinse. Astfel, dispunând de o importantă marjă de apreciere în ceea ce privește adoptarea unei decizii cu privire la fondul plângerii, aceasta ar dispune cu atât mai mult de o marjă de apreciere discreționară pentru a adopta măsuri premergătoare deciziei finale, precum inițierea unei investigații. Cu toate acestea, Comisia recunoaște că este obligată să examineze plângerile în mod nediscriminatoriu, ceea ce afirmă că a făcut în acest caz. În această privință, subliniază că verificarea compatibilității sistemului de distribuție al BMW Italia cu articolul 85 alineatul (1) din tratat și cu dispozițiile Regulamentului nr. 123/85 ar fi necesitat o investigație foarte vastă și extrem de complexă, pe care ar fi trebuit să o inițieze aproape ex nihilo, în timp ce diferite instanțe italiene sesizate atât de Automec, cât și de BMW Italia erau la curent cu relațiile contractuale pe care BMW Italia le avea cu revânzătorii săi, în special cu cele întreținute în trecut cu reclamanta. Potrivit Comisiei, respectivele instanțe sunt, prin urmare, mai în măsură decât aceasta să efectueze investigația necesară în vederea aprecierii conformității sistemului de distribuție al BMW Italia cu normele comunitare în materie de concurență.
65 Comisia subliniază că aceste considerații, precum și cerințe de economie procedurală au condus‑o la concluzia că plângerea Automec nu prezenta, în raport cu miile de proceduri pendinte în fața sa, un grad de interes public suficient pentru a justifica inițierea unei investigații suplimentare în raport cu cele deja efectuate de instanțele italiene, sesizate ca urmare a unei „alegeri libere” a celor două întreprinderi în cauză.
66 În ceea ce privește principiul general conform căruia Comisia dispune de o putere discreționară care îi permite să atribuie astfel de grade de prioritate, aceasta susține că, în primul rând, nicio dispoziție de drept comunitar nu o obligă să inițieze o investigație de fiecare dată când este sesizată cu o plângere. În duplică, aceasta atrage atenția că reclamanta nu poate invoca, în susținerea tezei sale, Hotărârea Curții din 11 octombrie 1983, 210/81, citată anterior, care ar constitui o hotărâre izolată, astfel încât nu se poate vorbi, în această privință, de o jurisprudență constantă.
67 În al doilea rând, Comisia arată că, în conformitate cu versiunea italiană a articolului 6 din Regulamentul nr. 99/63, numai în urma unei investigații îndelungate, complexe și costisitoare poate să nu dea curs unei plângeri în temeiul acestor elemente (de informare și de probă) „di cui dispone”, și nu în temeiul celor de care aceasta ar putea dispune; în al treilea rând, Comisia afirmă că are datoria de a asigura respectarea interesului public urmărind, în principal, comportamentele care, prin amploarea, prin gravitatea și prin durata lor, constituie o atingere foarte gravă adusă liberului joc al concurenței. Aceasta subliniază că, în cazul în care ar trebui să inițieze întotdeauna o investigație ca urmare a unei plângeri, alegerea cauzelor în care s‑ar efectua o investigație ar reveni mai curând întreprinderilor reclamante decât Comisiei și, prin urmare, ar fi supusă unor criterii de interes mai curând privat decât public.
68 Comisia invocă date statistice privind procedurile pendinte în fața sa în domeniul concurenței pentru a demonstra necesitatea definirii criteriilor prioritare în examinarea diferitelor cauze, având în vedere personalul său limitat. Comisia explică faptul că, din pricina numărului acestor cauze, a fost obligată să definească, în Alșaptesprezecelea raport privind politica de concurență (punctul 9, p. 24), următoarele criterii de prioritate:
„În general, atunci când cauzele vizează probleme politice foarte importante, Comisia le acordă acestora prioritate. Pentru cauzele pe care le investighează din oficiu și pentru plângeri, Comisia examinează gravitatea încălcărilor pretinse. În plus, pentru plângeri și notificări, trebuie să se țină seama de faptul că o decizie trebuie să fie luată rapid. Acesta este cazul în special atunci când procedurile judiciare naționale sunt pendinte. Cauzele pentru care s‑a solicitat beneficiul procedurii de opoziție prevăzute de regulamentele de exceptare pe categorii trebuie să fie întotdeauna considerate prioritare ținând seama de termenul de șase luni. În celelalte situații, cauzele sunt tratate cronologic.”
69 Potrivit Comisiei, este evident că plângerea reclamantei nu îndeplinește niciunul dintre aceste criterii de prioritate, fie că este vorba despre gravitatea încălcării pretinse sau de necesitatea adoptării unei decizii din partea Comisiei pentru a permite instanței naționale să se pronunțe. Cu privire la acest din urmă criteriu, Comisia amintește, pe de o parte, că o decizie din partea sa nu era necesară pentru a permite instanțelor italiene să se pronunțe în litigiile cu care fuseseră deja sesizate de părți. Aceasta explică, pe de altă parte, că acest criteriu se referă în special la ipoteza în care cauza pendinte în fața instanței naționale privește validitatea sau executarea unui contract care a fost notificat Comisiei și pentru care s‑a solicitat beneficiul unei exceptări în temeiul articolului 85 alineatul (3) din tratat, aplicarea acestei dispoziții fiind de competența exclusivă a Comisiei. Nu este cazul în speță, întrucât aplicarea articolului 85 alineatul (3) la acordurile de distribuție în sectorul automobilelor este reglementată de Regulamentul nr. 123/85. Or, aplicarea respectivului regulament este în totalitate de competența instanțelor italiene, care, în caz de îndoială cu privire la validitatea dispozițiilor acestuia, ar trebui să sesizeze Curtea de Justiție în temeiul articolului 177 din tratat (Hotărârea Curții din 22 octombrie 1987, Foto‑Frost, 314/85, Rec., p. 4225).
70 De asemenea, Comisia subliniază că necompetența instanței naționale de a se pronunța cu privire la retragerea exceptării nu afectează cu nimic propriul său argument, întrucât reclamanta susține, cu titlu principal, că exceptarea pe categorii prevăzută de Regulamentul nr. 123/85 nu se aplică sistemului de distribuție al BMW Italia și, cu titlu subsidiar, că acest regulament este lipsit de validitate.
Aprecierea Tribunalului
71 Tribunalul consideră că problema ridicată în fața sa prin prezentul motiv este, în esență, care sunt obligațiile Comisiei atunci când este sesizată de o persoană fizică sau juridică cu o cerere în temeiul articolului 3 din Regulamentul nr. 17.
72 Este necesar să se arate că Regulamentul nr. 17 și Regulamentul nr. 99/63 au conferit drepturi procedurale persoanelor care au sesizat Comisia printr‑o plângere, precum dreptul de a fi informat cu privire la motivele pentru care Comisia intenționează să le respingă plângerea și dreptul de a prezenta observații în această privință. Prin urmare, legiuitorul comunitar a impus Comisiei anumite obligații specifice. Cu toate acestea, nici Regulamentul nr. 17 și nici Regulamentul nr. 99/63 nu cuprind dispoziții exprese privind urmarea care trebuie dată, pe fond, unei plângeri și eventualele obligații de investigație ale Comisiei.
73 Pentru a defini obligațiile Comisiei în acest context, trebuie amintit, cu titlu introductiv, că aceasta este responsabilă de punerea în aplicare și de orientarea politicii comunitare în domeniul concurenței (a se vedea Hotărârea Curții din 28 februarie 1991, Delimitis, C‑234/89, Rec., p. 935, 991). Prin urmare, articolul 89 alineatul (1) din tratat a conferit Comisiei misiunea de a asigura aplicarea principiilor prevăzute la articolele 85 și 86, iar dispozițiile adoptate în temeiul articolului 87 i‑au conferit competențe extinse.
74 Întinderea obligațiilor Comisiei în domeniul dreptului concurenței trebuie examinată în lumina articolului 89 alineatul (1) din tratat, care, în acest domeniu, constituie manifestarea specifică a misiunii generale de supraveghere conferite Comisiei prin articolul 155 din tratat. Or, astfel cum a constatat Curtea în cadrul articolului 169 din tratat (Hotărârea din 14 februarie 1989, Star Fruit/Comisia, 247/87, Rec., p. 291, 301), această misiune nu implică, pentru Comisie, obligația de a iniția proceduri vizând stabilirea unor eventuale încălcări ale dreptului comunitar.
75 În această privință, Tribunalul arată că din jurisprudența Curții (Hotărârea din 18 octombrie 1979, GEMA, citată anterior, p. 3173, 3189) rezultă că, printre drepturile conferite reclamanților de Regulamentul nr. 17 și de Regulamentul nr. 99/63, nu se numără acela de a obține o decizie, în sensul articolului 189 din tratat, cu privire la existența sau inexistența încălcării pretinse. Prin urmare, Comisia nu este obligată să se pronunțe în această privință, cu excepția cazului în care obiectul plângerii este de competența sa exclusivă, precum retragerea unei exceptări acordate în temeiul articolului 85 alineatul (3) din tratat.
76 Întrucât Comisia nu are obligația de a se pronunța cu privire la existența sau inexistența unei încălcări, aceasta nu poate fi obligată să inițieze o investigație, deoarece aceasta din urmă nu ar putea avea alt obiect decât căutarea elementelor de probă cu privire la existența sau inexistența unei încălcări pe care nu este obligată să o constate. În această privință, trebuie amintit că, spre deosebire de ceea ce prevede articolul 89 alineatul (1) a doua teză din tratat, în cazul cererilor depuse de statele membre, Regulamentul nr. 17 și Regulamentul nr. 99/63 nu obligă în mod expres Comisia să investigheze plângerile cu care este sesizată.
77 În această privință, trebuie arătat că, pentru titularul unei misiuni de serviciu public, competența de a lua toate măsurile de organizare necesare îndeplinirii misiunii care i‑a fost conferită, inclusiv definirea priorităților, în cadrul prevăzut de lege, atunci când asemenea priorități nu au fost definite de legiuitor, constituie un element inerent exercitării activității administrative. Aceasta este situația în special atunci când o autoritate a fost învestită cu o misiune de supraveghere și de control atât de largă și generală precum cea atribuită Comisiei în domeniul concurenței. Prin urmare, pentru Comisie, faptul de a acorda grade de prioritate diferite cauzelor cu care este sesizată în domeniul concurenței este conform cu obligațiile impuse acesteia de dreptul comunitar.
78 Această apreciere nu intră în contradicție cu Hotărârea Curții din 11 octombrie 1983, 210/81, citată anterior, cu Hotărârea Curții din 28 martie 1985, CICCE (298/83, Rec., p. 1105), și cu Hotărârea Curții din 17 noiembrie 1987, BAT și Reynolds/Comisia (142/84 și 156/84, Rec., p. 4487). Într‑adevăr, în Hotărârea Demo‑Studio Schmidt, Curtea a stabilit că Comisia „avea obligația de a examina faptele prezentate” de reclamantă, fără a prejudeca problema dacă aceasta ar fi putut să se abțină de la inițierea unei investigații cu privire la plângere, întrucât, în acea speță, Comisia examinase faptele prezentate în plângere și o respinsese pentru motivul că nu existau elemente care să permită stabilirea existenței unei încălcări. În mod similar, această problemă nu a fost ridicată în cadrul cauzelor ulterioare CICCE (298/83, citată anterior) și BAT și Reynolds (142/84 și 156/84, citată anterior).
79 Cu toate acestea, chiar dacă efectuarea unei investigații nu poate fi obligatorie pentru Comisie, garanțiile procedurale prevăzute la articolul 3 din Regulamentul nr. 17 și la articolul 6 din Regulamentul nr. 99/63 o obligă să examineze atent elementele de fapt și de drept care îi sunt aduse la cunoștință de reclamantă, pentru a aprecia dacă respectivele elemente denotă o conduită de natură să denatureze concurența pe piața comună și să afecteze comerțul dintre statele membre (a se vedea Hotărârea Curții din 11 octombrie 1983, Demo‑Studio Schmidt, Hotărârea Curții din 28 martie 1985, CICCE, și Hotărârea Curții din 17 noiembrie 1987, BAT și Reynolds, citate anterior).
80 În cazul în care, precum în speță, Comisia a luat o decizie de clasare a plângerii fără a efectua o investigație, controlul de legalitate pe care Tribunalul trebuie să îl exercite urmărește să verifice dacă decizia în litigiu se întemeiază pe fapte inexacte din punct de vedere material, dacă este viciată de o eroare de drept sau de o eroare vădită de apreciere sau de un abuz de putere.
81 În lumina acestor principii, Tribunalul este cel care trebuie să verifice dacă, în primul rând, Comisia a examinat plângerea apreciind cu toată atenția cuvenită elementele de drept și de fapt prezentate de reclamantă și dacă, în al doilea rând, Comisia a motivat corect decizia de închidere a dosarului întemeiat pe plângere, invocând competența sa de a „acorda diferite grade de prioritate soluționării cauzelor cu care este sesizată”, pe de o parte, și făcând referire la interesul comunitar pe care îl prezintă cauza drept criteriu de prioritate, pe de altă parte.
82 În această privință, Tribunalul constată că, în primul rând, Comisia a efectuat o examinare atentă a plângerii, în cadrul căreia nu numai că a ținut seama de elementele de fapt și de drept prezentate în plângerea însăși, ci a procedat și la un schimb informal de opinii și de informații cu reclamanta și avocații săi. Numai după ce a luat la cunoștință de precizările făcute de reclamantă cu această ocazie și de observațiile prezentate ca răspuns la scrisoarea trimisă în temeiul articolului 6 din Regulamentul nr. 99/63, Comisia a respins plângerea. Prin urmare, având în vedere elementele de fapt și de drept prezentate în plângere, Comisia a efectuat o examinare corespunzătoare a acesteia și nu i se poate reproșa o lipsă de diligență.
83 În al doilea rând, în ceea ce privește motivarea deciziei de clasare în litigiu, Tribunalul subliniază că, în primul rând, Comisia are dreptul să acorde grade de prioritate diferite examinării plângerilor cu care este sesizată.
84 În continuare, este necesar să se examineze dacă referirea la interesul comunitar pe care îl prezintă o cauză drept criteriu de prioritate este legitimă, astfel cum a susținut Comisia.
85 În această privință, trebuie amintit că, spre deosebire de instanța civilă, a cărei misiune este de a proteja drepturile subiective ale particularilor în relațiile dintre ei, o autoritate administrativă trebuie să acționeze în interes public. În consecință, Comisia se referă în mod legitim la interesul comunitar pentru a determina gradul de prioritate care trebuie acordat diferitelor cauze cu care este sesizată. Aceasta nu echivalează cu sustragerea acțiunii Comisiei din sfera controlului judecătoresc, întrucât, în temeiul obligației de motivare menționate la articolul 190 din tratat, Comisia nu se poate referi la interesul comunitar numai în mod abstract. Aceasta este obligată să prezinte motivele de drept și de fapt care au determinat‑o să stabilească inexistența unui interes comunitar suficient pentru a justifica adoptarea unor măsuri de investigație. Așadar, Tribunalul controlează acțiunea Comisiei prin controlul legalității acestor motive.
86 Pentru a aprecia interesul comunitar care trebuie urmărit în examinarea unei cauze, Comisia trebuie să țină seama de circumstanțele speței, în special de elementele de fapt și de drept care îi sunt prezentate în plângerea cu care a fost sesizată. Acesteia îi revine în special obligația de a pune în balanță importanța încălcării pretinse în ceea ce privește funcționarea pieței comune, probabilitatea stabilirii existenței încălcării și întinderea măsurilor de investigație necesare pentru a‑și îndeplini, în cele mai bune condiții, misiunea de supraveghere a respectării articolelor 85 și 86 din tratat.
87 În acest context, este necesar să se examineze dacă, în speță, Comisia a stabilit în mod întemeiat că nu există un interes comunitar suficient pentru a continua examinarea cauzei, pentru motivul că reclamanta, care sesizase deja instanțele italiene cu litigiul privind rezilierea contractului de concesiune, putea să ridice de asemenea în fața acestor instanțe problema conformității sistemului de distribuție al BMW Italia cu articolul 85 alineatul (1) din tratat.
88 În această privință, trebuie arătat că, pentru a ajunge la această concluzie, Comisia nu s‑a limitat să declare, ca regulă generală, că ar trebui să nu examineze o cauză pentru simplul motiv că instanța națională ar fi competentă să o examineze. Într‑adevăr, instanțele naționale fuseseră deja sesizate cu litigii similare între Automec și BMW Italia, având legătură cu sistemul de distribuție al acesteia din urmă, iar reclamanta nu a contestat că instanțele italiene cunoșteau deja relațiile contractuale dintre BMW Italia și distribuitorii săi. În circumstanțele specifice din speță, în favoarea examinării cauzei de către instanțele care fuseseră deja sesizate cu litigii similare pledează motive care țin de economia procedurii și de buna administrare a justiției.
89 Cu toate acestea, pentru a aprecia legalitatea deciziei de clasare în litigiu, este necesar să se determine dacă, trimițând întreprinderea reclamantă în fața instanțelor naționale, Comisia nu a nesocotit întinderea protecției pe care instanțele naționale o pot asigura drepturilor conferite reclamantei în temeiul articolului 85 alineatul (1) din tratat.
90 În această privință, trebuie observat că articolul 85 alineatul (1) și articolul 86 produc efecte directe în relațiile dintre particulari și conferă justițiabililor drepturi pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze (a se vedea Hotărârea Curții din 30 ianuarie 1974, 127/73, citată anterior). Competența de a aplica respectivele dispoziții aparține atât Comisiei, cât și instanțelor naționale (a se vedea în special Hotărârea Curții din 28 februarie 1991, C‑234/89, citată anterior). Această atribuire de competențe este, pe de altă parte, caracterizată de obligația de cooperare loială între Comisie și instanțele naționale, ce rezultă din articolul 5 din tratat (a se vedea Hotărârea Curții din 28 februarie 1991, C‑234/89, citată anterior).
91 Prin urmare, este necesar să se examineze dacă Comisia avea dreptul să se bazeze pe această cooperare pentru a garanta aprecierea conformității sistemului de distribuție al BMW Italia cu articolul 85 alineatul (1) din tratat.
92 În acest scop, instanțele italiene sunt în măsură să examineze, mai întâi, dacă acest sistem implică restrângeri ale concurenței, în sensul articolului 85 alineatul (1). În caz de îndoială, acestea pot sesiza Curtea de Justiție cu o trimitere preliminară. În cazul în care acestea constată o restrângere a concurenței contrară articolului 85 alineatul (1), trebuie să examineze în continuare dacă sistemul beneficiază de o exceptare pe categorii în temeiul Regulamentului nr. 123/85. Această examinare este de asemenea de competența sa (a se vedea Hotărârea Curții din 28 februarie 1991, C‑234/89, citată anterior). În caz de îndoială privind validitatea sau interpretarea respectivului regulament, instanța națională poate de asemenea sesiza Curtea cu o trimitere preliminară, în conformitate cu articolul 177 din tratat. În fiecare dintre aceste ipoteze, instanța națională are posibilitatea să se pronunțe cu privire la conformitatea sistemului de distribuție cu articolul 85 alineatul (1) din tratat.
93 Chiar dacă, spre deosebire de Comisie, instanța națională nu are competența de a dispune încetarea încălcării pe care a constatat‑o și de a aplica amenzi întreprinderilor care au comis‑o, aceasta are totuși competența de a aplica articolul 85 alineatul (2) din tratat în relațiile dintre particulari. Prevăzând în mod expres această sancțiune civilă, tratatul stabilește că dreptul intern conferă instanțelor naționale competența de a proteja drepturile întreprinderilor victime ale practicilor anticoncurențiale.
94 Or, în speță, reclamanta nu a prezentat niciun element pe baza căruia s‑ar putea deduce că dreptul italian nu prevede nicio cale legală care să permită instanțelor naționale să îi protejeze drepturile în mod satisfăcător.
95 Mai mult, este necesar să se arate că existența, în speță, a unui regulament de exceptare, presupunând că acesta este aplicabil, reprezintă un element de care Comisia avea dreptul să țină seama pentru a aprecia interesul public comunitar în inițierea unei investigații privind un astfel de sistem de distribuție. Într‑adevăr, astfel cum a arătat Comisia în mod întemeiat, obiectivul principal al unui regulament de exceptare pe categorii este acela de a limita notificarea și examinarea individuală a contractelor de concesiune practicate în sectorul de activitate în cauză. În plus, existența unui astfel de regulament facilitează aplicarea dreptului concurenței de instanțele naționale.
96 Prin urmare, trimițând reclamanta în fața instanțelor naționale, Comisia nu a nesocotit întinderea protecției pe care acestea o pot asigura drepturilor reclamantei în temeiul articolului 85 alineatele (1) și (2) din tratat.
97 Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că examinarea deciziei în litigiu de către Tribunal nu a relevat nicio eroare de drept sau de fapt sau o eroare evidentă de apreciere. Rezultă că motivul întemeiat pe încălcarea dreptului comunitar, în special a articolului 155 din tratat, a articolului 3 din Regulamentul nr. 17 și a articolului 6 din Regulamentul nr. 99/63 nu este întemeiat.
98 În plus, din cele menționate anterior rezultă, în mod necesar, că motivarea deciziei în litigiu este suficientă, întrucât reclamanta și‑a putut susține drepturile în mod corespunzător în fața Tribunalului, iar acesta a putut să exercite controlul de legalitate.
a) Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe nelegalitatea Regulamentului nr. 123/85
Argumentele părților
99 În cererea introductivă, reclamanta a solicitat anularea Regulamentului nr. 123/85, în măsura în care acesta constituie „premisa ineluctabilă” a deciziei atacate, fără a prezenta, cu toate acestea, motivele în sprijinul acestei cereri. În replică, reclamanta susține că acest regulament nu este aplicabil în speță, întrucât nu reglementează decât distribuția exclusivă și nu vizează distribuția selectivă. Acesta adaugă că, în caz contrar, regulamentul menționat ar fi lipsit de validitate, întrucât ar fi vădit ilogic și nedrept, prin faptul că ar supune unei reglementări unice două fenomene economice atât de diferite unul față de celălalt precum cele două forme de distribuție menționate anterior.
100 Comisia menționează din nou că nu s‑a pronunțat cu privire la aplicabilitatea regulamentului respectiv la sistemul de distribuție instituit de BMW Italia, astfel încât reclamanta să îi atribuie în mod eronat părerea conform căreia acest regulament ar fi aplicabil în speță și ar putea fi aplicat în aceeași măsură sistemelor de distribuție exclusivă și celor selective. Aceasta insistă asupra faptului că nu se putea pronunța cu privire la natura sistemului de distribuție decât după efectuarea unei examinări aprofundate și adecvate a faptelor prezentate în cerere, dar că nu a considerat că exista un interes comunitar suficient pentru a face acest lucru.
Aprecierea Tribunalului
101 Întrucât s‑a stabilit că decizia atacată, care nu cuprinde, de altfel, nicio trimitere la Regulamentul nr. 123/85 sau la eventuala conformitate a sistemului de distribuție al BMW Italia cu acesta, nu se pronunță nicidecum cu privire la aplicabilitatea, în speță, a Regulamentului nr. 123/85, respectivul motiv este inoperant. Prin urmare, este necesar, în orice caz, să fie înlăturat.
b) Cu privire la al patrulea motiv, dedus dintr‑un abuz de putere
Argumentele părților
102 Prin intermediul acestui motiv, reclamanta susține în cererea introductivă că normele comunitare au fost utilizate de Comisie în scopul de a proteja mai curând o întreprindere decât concurența în general. În replică, aceasta a adăugat că refuzul de a iniția o investigație – chiar și în prezența Circularei din 7 iulie 1988, menționată anterior, prin care BMW a solicitat concesionarilor săi să se abțină de a vinde autovehicule revânzătorilor neautorizați și „intermediarilor și furnizorilor de afaceri” – confirmă intenția Comisiei de a privilegia societatea BMW „scutind‑o chiar și de neplăcerea de a se justifica”. În plus, reclamanta afirmă că niciuna dintre cele trei scrisori pe care i le‑a trimis Comisia nu indică adevăratele motive care au determinat Comisia să nu ia în considerare plângerea sa și probele pe care le‑a prezentat.
103 Comisia contestă că și‑ar fi încălcat obligația de a examina plângerea într‑un mod pe deplin imparțial. Aceasta consideră că și‑a exercitat în mod obiectiv puterea discreționară în examinarea plângerilor cu care este sesizată și atrage atenția că reclamanta nu trebuie doar să afirme, ci și să dovedească faptul că, în speță, și‑a exercitat atribuțiile într‑un mod abuziv și/sau părtinitor, urmărind un alt obiectiv decât acela pentru care i‑a fost conferită această competență de către legiuitorul comunitar. Comisia afirmă că nu avea nicio intenție de a „absolvi” a priori BMW Italia de suspiciunea că ar fi încălcat normele de concurență, cu atât mai puțin de a‑i acorda o așa‑zisă prezumție de nevinovăție.
104 Comisia adaugă, în duplică, faptul că afirmația reclamantei conform căreia niciuna dintre scrisorile sale succesive nu ar fi indicat adevăratele motive ale deciziei sale echivalează cu angajarea unui proces de intenție inadmisibil și că „adevăratele motive” pe care se întemeiază cea de a doua parte a deciziei atacate sunt exclusiv acelea care figurează în scrisoarea din 28 februarie 1990.
Aprecierea Tribunalului
105 Trebuie arătat că un pretins abuz de putere nu poate fi luat în considerare decât în cazul în care reclamantul prezintă indicii obiective, pertinente și concordante care pot dovedi existența acestuia (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Curții din 13 iulie 1989, 36/87, Caturla‑Poch și De la Fuente/Parlamentul European, Rec., p. 2471, 2489, și Hotărârea Tribunalului din 27 iunie 1991, T‑156/89, Valverde/Curtea de Justiție, Rec., p. II‑407, 453).
106 Prin urmare, este necesar să se examineze dacă elementele prezentate de reclamantă ca probă sugerează că, în speță, Comisia a utilizat puterea de decizie pe care i‑o conferă Regulamentul nr. 17 într‑un alt scop decât acela pentru care i‑a fost acordată, și anume supravegherea aplicării principiilor stabilite la articolele 85 și 86 din tratat.
107 În această privință, ar trebui să se arate că reclamanta nu a prezentat nicio circumstanță concretă care ar putea conduce la concluzia că motivele indicate de Comisie pentru a justifica clasarea plângerii nu ar fi fost decât pretexte și că scopul urmărit în mod real ar fi fost acela de a evita aplicarea normelor de concurență față de BMW. Faptul că Comisia nu a apreciat conformitatea conduitei BMW cu articolul 85 nu înseamnă că a acționat în mod arbitrar, întrucât, în special, reclamanta nu a contestat că o astfel de apreciere ar fi necesitat o investigație vastă și complexă. Circulara BMW Italia din 7 iulie 1988, la care reclamanta a făcut de asemenea trimitere, nu poate dovedi în niciun caz un abuz de putere din partea Comisiei. Această scrisoare nu conține decât instrucțiuni, adresate de BMW Italia tuturor concesionarilor săi, și nu indică nicăieri intenția Comisiei de a proteja societățile grupului BMW prin adoptarea deciziei atacate. În rest, reclamanta prezintă argumente vizând stabilirea existenței unei încălcări a articolului 85 comise de BMW. Cu toate acestea, aceste argumente nu constituie indicii care ar putea dovedi faptul că Comisia a fost condusă de considerații ilicite atunci când a decis să nu verifice dacă aceste reproșuri erau întemeiate.
108 Prin urmare, trebuie concluzionat că nu s‑a stabilit abuzul de putere și că acest motiv nu poate decât să fie respins.
109 Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că trebuie respinse concluziile privind anularea. Întrucât concluziile privind acordarea de despăgubiri se întemeiază exclusiv pe aceleași motive ca și cele care au fost invocate în sprijinul concluziilor privind anularea, trebuie respinse de asemenea, în lipsa unei ilegalități comise de Comisie, concluziile privind acordarea de despăgubiri, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea acestora.
Cu privire la cheltuielile de judecată
110 Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL
hotărăște:
1) Respinge acțiunea.
2) Obligă reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.
Cruz Vilaça | Kirschner Vesterdorf | García‑Valdecasa |
Yeraris | Schintgen Briët | Biancarelli |
Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 18 septembrie 1992.
H. Jung J. L. Cruz Vilaça