Language of document : ECLI:EU:F:2013:116

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

(Camera a treia)

11 iulie 2013

Cauza F‑9/12

CC

împotriva

Parlamentului European

„Funcție publică – Acțiune în despăgubire – Răspundere extracontractuală – Concurs general – Greșeli săvârșite în administrarea listei de candidați eligibili – Măsuri de executare a unei hotărâri – Obligația de păstrare a documentelor – Pierderea unei șanse”

Obiectul:      Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a din acesta, prin care CC solicită în esență repararea prejudiciului pe care i l‑ar fi ocazionat diferitele greșeli săvârșite de Parlamentul European în administrarea listei de candidați eligibili stabilite în urma concursului EUR/A/151/98 și pe care ea a fost înscrisă în urma pronunțării Hotărârii Tribunalului de Primă Instanță al Comunităților Europene din 5 martie 2003, [CC]/Parlamentul European (T‑24/01, denumită în continuare „hotărârea de anulare”)

Decizia:      Obligă Parlamentul European la plata sumei de 15 000 de euro către CC. Respinge în rest acțiunea. Parlamentul European suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligat să suporte cheltuielile efectuate de CC.

Sumarul hotărârii

1.      Acțiune introdusă de funcționari – Acțiune în despăgubire – Respectarea unui termen rezonabil – Criterii de apreciere

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

2.      Funcționari – Răspundere extracontractuală a instituțiilor – Condiții – Prejudiciu – Distrugere nelegală de către o instituție a unor documente privind demersurile întreprinse în privința unui candidat înscris pe lista de candidați eligibili a unui concurs – Distrugere care nu îl privează pe candidatul care a reușit la concurs de orice șansă de a fi indemnizat – Lipsa unui prejudiciu

(art. 340 TFUE)

3.      Acțiune introdusă de funcționari – Termene – Cerere de despăgubiri adresată unei instituții – Respectarea unui termen rezonabil – Criterii de apreciere

[Statutul Curții de Justiție, art. 46; Statutul funcționarilor, art. 90 alin. (1)]

4.      Funcționari – Recrutare – Concurs – Obligația instituției organizatoare de a informa celelalte instituții cu privire la rezultate – Inexistență – Excepție – Existența unor asigurări în acest sens de natură să fundamenteze o încredere legitimă – Încălcare – Greșeală de serviciu

5.      Funcționari – Răspundere extracontractuală a instituțiilor – Condiții – Nelegalitate – Prejudiciu – Legătură de cauzalitate – Noțiune – Pierderea unei șanse care decurge din respingerea nelegală a unei candidaturi – Criterii de evaluare a prejudiciului

(art. 340 TFUE)

6.      Funcționari – Răspundere extracontractuală a instituțiilor – Condiții – Prejudiciu material cauzat unui candidat care a reușit la concurs, care nu are aceleași oportunități de recrutare precum cele oferite celorlalți candidați admiși – Prejudiciu reparabil

(art. 340 TFUE)

7.      Funcționari – Răspundere extracontractuală a instituțiilor – Prejudiciu moral – Legătură de cauzalitate – Sarcina probei – Lipsă

(art. 340 TFUE)

1.      Aspectul dacă un reclamant a introdus o cerere de despăgubiri într‑un termen rezonabil trebuie să fie apreciat nu la modul global, ci în raport cu fiecare dintre greșelile invocate și cu data la care s‑a produs prejudiciul ocazionat de fiecare dintre aceste greșeli.

(a se vedea punctul 54)

2.      Distrugerea de către o instituție a Uniunii a documentelor privind demersurile pe care le‑a întreprins pentru a informa celelalte instituții și organe ale Uniunii cu privire la înscrierea unui reclamant pe lista de candidați eligibili a unui concurs, considerată nelegală din cauza faptului că durata de păstrare a respectivelor documente a fost inferioară termenului în care poate fi introdusă o cerere de despăgubiri, nu privează reclamantul de orice șansă de a fi despăgubit. Dacă instituția respectivă avea obligația să informeze celelalte instituții și organe ale Uniunii cu privire la înscrierea reclamantului pe acea listă, această instituție ar avea sarcina să dovedească în acest caz că și‑a îndeplinit această obligație. În consecință, împrejurarea că instituția s‑a plasat în mod voit într‑o situație în care este în imposibilitatea de a stabili veridicitatea susținerilor sale nu se poate produce decât în detrimentul acesteia. În acest sens, distrugerea nu poate, așadar, să ocazioneze un prejudiciu reclamantului, ca atare.

(a se vedea punctul 71)

3.      Atunci când concluziile sunt strict în sensul unei despăgubiri, astfel că acestea nu urmăresc anularea unui anumit act, ci exclusiv repararea pretinselor prejudicii cauzate de o serie de greșeli sau de omisiuni care, în absența oricărui efect juridic, nu pot fi calificate drept acte cauzatoare de prejudicii, procedura administrativă trebuie să înceapă, sub sancțiunea inadmisibilității, printr‑o cerere a persoanei interesate care să solicite autorității împuternicite să facă numiri repararea pretinselor prejudicii și trebuie să continue, dacă este cazul, prin introducerea unei reclamații îndreptate împotriva deciziei de respingere a cererii. În lipsa unei precizări în cuprinsul articolului 90 alineatul (1) din statut, termenul de introducere a unei astfel de cereri de despăgubiri trebuie să fie rezonabil, ceea ce trebuie apreciat în raport cu împrejurările speței și în special cu miza litigiului pentru persoana interesată, cu complexitatea cauzei, cu comportamentul părților care participă. Totuși, pentru a proceda la această apreciere, un element de comparație se poate întemeia în mod util pe termenul de prescripție de cinci ani prevăzut la articolul 46 din Statutul Curții de Justiție în materia acțiunii în răspundere extracontractuală a Uniunii. Termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care s‑a produs efectiv prejudiciul suferit de victimă.

(a se vedea punctele 80, 81 și 95)

Trimitere la:

Curte: 17 iulie 2008, Comisia/Cantina sociale di Dolianova și alții, C‑51/05 P, punctul 63

Tribunalul Funcției Publice: 2 mai 2007, Giraudy/Comisia, F‑23/05, punctul 69; 11 mai 2010, Nanopoulos/Comisia, F‑30/08, punctele 116 și 117; 8 februarie 2011, Skareby/Comisia, F‑95/09, punctul 52

4.      Din împrejurarea că instituțiile și organele Uniunii, altele decât cea sau cele care au organizat concursul, pot recruta candidații înscriși de lista de candidați eligibili rezultată în urma concursului nu se poate deduce vreo obligație a instituției sau a organului însărcinat cu organizarea unui concurs de a informa toate instituțiile și organele Uniunii cu privire la rezultatele acestuia.

Situația este diferită în cazul în care instituția organizatoare a creat în mai multe rânduri impresia candidatului care a reușit la concurs că a informat celelalte instituții și organe ale Uniunii cu privire la înscrierea sa pe lista de candidați eligibili și că le‑a transmis curriculum vitae al acestuia. Or, atunci când o instituție oferă unei persoane asigurări sub formă de informații precise, necondiționate și concordante și care provin de la surse autorizate și de încredere, aceasta este îndreptățită să se aștepte, în temeiul principiului încrederii legitime, ca instituția respectivă să se conformeze asigurărilor pe care le‑a dat. În caz contrar, instituția în cauză săvârșește o greșeală de natură să angajeze răspunderea Uniunii.

În aceste condiții, neinformarea celorlalte instituții și organe ale Uniunii constituie o greșeală de natură să angajeze răspunderea Uniunii. Această concluzie nu este repusă în discuție de împrejurarea că candidatul care a reușit la concurs a făcut efortul de a informa el însuși anumite instituții și anumite organe ale Uniunii. Astfel, această împrejurare poate numai să fi redus prejudiciul suferit de candidatul care a reușit la concurs, însă nu înlătură caracterul culpabil al comportamentului instituției organizatoare.

(a se vedea punctele 99, 100, 104 și 105)

5.      În materia răspunderii extracontractuale a Uniunii, prejudiciul trebuie să fie cert și stabilit în mod adecvat. Prin urmare, atunci când pretinsul prejudiciu ține de pierderea unei șanse, șansa pierdută trebuie să fi fost reală, pe de o parte, și, pe de altă parte, această pierdere trebuie să fie definitivă.

Trebuie să existe o relație directă și certă de la cauză la efect între greșeala comisă de instituția în cauză și prejudiciul invocat. Această condiție nu exclude însă faptul ca, atunci când prejudiciul invocat rezultă din dispariția unei eventuale perspective favorabile, persoana în cauză să fie despăgubită pentru pierderea nu a dreptului ca această perspectivă să se realizeze, ci a șansei ca această eventualitate să se producă.

Numai când sunt îndeplinite condițiile amintite, și anume atunci când șansa pierdută era reală și această pierdere este definitivă, persoana în cauză are dreptul de a fi despăgubită pentru pierderea șansei, cu alte cuvinte, în ceea ce privește șansa de a fi recrutat de către o instituție a Uniunii, de a obține plata remunerației pe care ar fi primit‑o dacă ar fi fost numită ca funcționar stagiar, împreună cu un coeficient care să reflecte probabilitatea ca această șansă să se realizeze în lipsa nelegalității comise.

În această privință, împrejurarea că șansa pierdută nu este importantă nu constituie un obstacol pentru ca legătura de cauzalitate între greșeala comisă și prejudiciul suferit să existe. Astfel, circumstanța că o șansă pierdută este mică nu are legătură cu existența unei legături de cauzalitate, ci privește numai faptul că prejudiciul suferit este redus. În plus, cerința ca șansa pierdută să fie serioasă pentru a putea face obiectul unei despăgubiri ar conduce la aceea că numai prejudiciile de o anumită amploare ar fi despăgubite, în condițiile în care Uniunea trebuie să repare integral daunele pe care le‑a ocazionat funcționarilor și agenților.

Cu siguranță, greșeala comisă trebuie să fi fost într‑adevăr cauza determinantă a nerealizării șansei invocate. Astfel, Uniunea nu poate fi considerată responsabilă decât de prejudiciul care decurge în mod suficient de direct din comportamentul neregulamentar al instituției în cauză, ceea ce presupune ca nelegalitatea comisă să fi fost cauza determinantă a pierderii unei șansei.

(a se vedea punctele 115, 116, 118 și 119)

Trimitere la:

Curte: 21 iunie 1984, Lux/Curtea de Conturi, 69/83, punctul 13; 9 septembrie 1999, Lucaccioni/Comisia, C‑257/98 P, punctele 22 și 28

Tribunalul de Primă Instanță: 5 octombrie 2004, Sanders și alții/Comisia, T‑45/01, punctul 150; 5 octombrie 2004, Eagle și alții/Comisia, T‑144/02, punctul 165; 6 iunie 2006, Girardot/Comisia, T‑10/02, punctul 96

Tribunalul Funcției Publice: 25 noiembrie 2008, Hristova/Comisia, F‑50/07, punctul 41; 12 mai 2011, Missir Mamachi di Lusignano/Comisia, F‑50/09, punctul 179 și jurisprudența citată

6.      Împrejurarea că un candidat care a reușit la concurs nu a fost numit ca funcționar nu îl împiedică să solicite repararea prejudiciului pe care l‑ar fi suferit din cauza nelegalității deciziei comisiei de evaluare din cadrul concursului de a‑l înscrie de la început pe lista de candidați eligibili a unui concurs și care are legătură cu pierderea șansei de a fi numit ca funcționar stagiar.

Astfel, dacă o persoană înscrisă tardiv pe o listă de candidați eligibili poate să obțină o despăgubire, în cazul în care este în final recrutată, pentru pierderea șansei de a fi numită ca funcționar stagiar mai devreme decât a fost numită, aceasta nu înseamnă că o persoană care nu a fost numită ca funcționar nu poate să obțină o despăgubire pentru că nu a putut beneficia de aceleași oportunități de recrutare precum cele oferite candidaților care a reușit la concurs înscriși de la început pe o listă de candidați eligibili atunci când printre altele este evident că aceste oportunități de recrutare erau mai mari și când corespundeau mai bine cu cele de care respectiva persoană a beneficiat în final.

(a se vedea punctul 126)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 13 septembrie 2011, AA/Comisia, F‑101/09, punctul 81 și următoarele

7.      În materia răspunderii extracontractuale a Uniunii, un reclamant nu trebuie să dovedească existența unui prejudiciu moral sau a unei legături de cauzalitate, acestea putând fi deduse din circumstanțele și din natura greșelii care a fost constatată. Astfel, este cert că sentimentul de injustiție și tulburările pe care le ocazionează unei persoane faptul că trebuie să urmeze o procedură precontencioasă și, ulterior, o procedură contencioasă pentru a‑și vedea recunoscute drepturile constituie un prejudiciu care se poate deduce din simplul fapt că administrația a săvârșit o nelegalitate.

(a se vedea punctul 128)

Trimitere la:

Curte: 7 februarie 1990, Culin/Comisia, C‑343/87, punctele 27 și 28