HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua)
30 aprilie 2009
Cauza F‑65/07
Laleh Aayhan și alții
împotriva
Parlamentului European
„Funcție publică – Agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor Parlamentului European – Admisibilitate – Procedura precontencioasă – Articolul 283 CE – Articolul 78 din RAA – Excepție de nelegalitate – Egalitate de tratament – Stabilitatea locului de muncă – Directiva 1999/70 – Contracte pe perioadă determinată – Posibilitatea invocării”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA, prin care doamna Aayhan și 79 de alți foști agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor Parlamentului European solicită printre altele anularea deciziei autorității abilitate să încheie contractele de muncă din 20 aprilie 2007 de respingere a pretinsei lor „reclamații” din 19 decembrie 2006 prin care urmăreau ca toate contractele succesive, pe durată determinată, încheiate de fiecare dintre ei cu Parlamentul European să fie considerate un contract unic pe perioadă nedeterminată, cu normă redusă, ca persoanele interesate să fie reintegrate în acest temei în cadrul Parlamentului European și să beneficieze de o indemnizație „reprezentativă” corespunzătoare dreptului la concediu plătit pe care l‑ar fi dobândit pentru totalitatea perioadelor lucrate
Decizia: Respinge acțiunea. Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Regimul aplicabil celorlalți agenți – Agenți auxiliari – Reglementarea situației agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor Parlamentului European prin articolul 78 din Regimul aplicabil celorlalți agenți
(art. 283 CE; Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 3a, 3b și 78)
2. Acte ale instituțiilor – Directive – Impunere directă de obligații instituțiilor Comunității în raporturile lor cu propriul personal – Excludere – Posibilitatea invocării – Întindere
(art. 10 CE și 249 CE)
3. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Impunere de obligații instituțiilor Comunității în raporturile lor cu propriul personal
[art. 10 CE și 249 CE; Statutul funcționarilor, art. 1e alin. (2); Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 10 primul paragraf și art. 80 alin. (4); Regulamentul nr. 723/2004 al Consiliului; Directiva 1999/70 a Consiliului]
4. Politica socială – Acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP – Directiva 1999/70 – Măsuri de prevenire a folosirii abuzive a contractelor de muncă pe durată determinată succesive – Motive obiective care justifică reînnoirea unor astfel de contracte
[Directiva 1999/70 a Consiliului, anexă, clauza 5 pct. 1 lit. (a); Regimul aplicabil celorlalți agenți, art. 78]
1. Articolul 78 din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene permite o excepție de la regimul agenților auxiliari, astfel cum sunt definiți în titlul III din regimul menționat, permițând Parlamentului European, până la 31 decembrie 2006, să limiteze la durata lucrărilor sesiunilor sale perioada de angajare a agenților auxiliari necesari pentru organizarea acestora. Astfel, regimul agenților auxiliari nu poate fi în principiu aplicat unor contracte care sunt, fiecare, de scurtă durată, dar care se repetă în mod frecvent în fiecare an. Totuși, acești agenți auxiliari angajați pe durata sesiunilor intră în domeniul de aplicare al titlului III menționat, de la care se derogă numai în ceea ce privește condițiile de recrutare și de remunerare a acestora, care sunt prevăzute în acordul încheiat între această instituție, Consiliul Europei și Adunarea Uniunii Europei Occidentale pentru angajarea acestui personal. Aceasta înseamnă că celelalte prevederi din titlul III, referitoare în special la condițiile de muncă și la asigurările sociale, rămân aplicabile, indiferent de normele interne specifice, adoptate de Birou sau de secretarul general al Parlamentului European și destinate să pună în aplicare sau să completeze normele din regimul menționat.
Prin urmare, articolul 78 din Regimul aplicabil celorlalți agenți nu este contrar articolului 283 CE. Împrejurarea că legiuitorul, în ceea ce privește condițiile de recrutare și de remunerare a agenților auxiliari angajați pe durata sesiunilor, a făcut trimitere la acord nu poate echivala cu o renunțare a acestuia de a‑și exercita competența conferită de articolul 283 CE de a adopta statutul și Regimul aplicabil celorlalți agenți. Dimpotrivă, tocmai în exercitarea acestei competențe, Consiliul, luând în considerare interesele și necesitățile comune a trei organizații europene în ceea ce privește buna desfășurare a sesiunilor organelor lor de deliberare, a apreciat că trebuie să alinieze condițiile de recrutare și de remunerare ale agenților recrutați pentru durata lucrărilor sesiunilor Parlamentului European la cele convenite între cele trei instituții sau organizații în cauză, sub rezerva controlului bugetar prevăzut la articolul 78 al doilea paragraf din Regimul aplicabil celorlalți agenți.
Această prevedere nu este contrară nici principiului egalității de tratament, întrucât situația agenților recrutați pentru a răspunde unor necesități intermitente și masive de resurse umane suplimentare, cu care se confruntă Parlamentul European numai pe durata sesiunilor, nu este comparabilă cu cea a agenților recrutați pentru a răspunde unor necesități continue și cotidiene, care impun prezența unui personal alcătuit din funcționari și, dacă este cazul, din agenți temporari sau agenți contractuali în sensul articolului 3a sau 3b din Regimul aplicabil celorlalți agenți.
(a se vedea punctele 85, 86, 97-100 și 103)
Trimitere la:
Curte: 11 iulie 1985, Maag/Comisia, 43/84, Rec., p. 2581, punctul 19
2. Directivele, adresate statelor membre, iar nu instituțiilor Comunității, nu pot fi considerate că impun ca atare obligații în sarcina instituțiilor menționate în raporturile lor cu propriul personal. Totuși, această considerație nu poate exclude orice posibilitate de invocare a unei directive în raporturile dintre instituții și funcționarii sau agenții lor. Astfel, prevederile unei directive pot, în primul rând, să se impună indirect unei instituții în cazul în care constituie expresia unui principiu general de drept comunitar pe care îi revine obligația să îl aplice ca atare. În al doilea rând, o directivă poate de asemenea să dea naștere unor obligații în sarcina unei instituții atunci când aceasta, în cadrul autonomiei sale organizatorice și în limitele statutului, a intenționat să execute o anumită obligație prevăzută de o directivă sau în cazul în care un act de aplicabilitate generală internă face trimitere el însuși în mod expres la măsurile adoptate de legiuitorul comunitar în temeiul tratatelor. În al treilea rând, instituțiile, în conformitate cu obligația de loialitate care le incumbă în temeiul articolului 10 al doilea paragraf CE, trebuie să țină cont, în conduita lor în calitate de angajator, de prevederile legislative adoptate la scară comunitară.
(a se vedea punctele 111-113, 116, 118 și 119)
Trimitere la:
Curte: 26 septembrie 2000, Engelbrecht, C‑262/97, Rec., p. I‑7321, punctul 38; 9 septembrie 2003, Rinke, C‑25/02, Rec., p. I‑8349, punctul 24
Tribunalul de Primă Instanță: 21 mai 2008, Belfass/Consiliul, T‑495/04, Rep., p. II‑781, punctul 43
3. Prevederile Directivei 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, și ale acordului‑cadru menționat nu pot fi considerate că impun ca atare obligații în sarcina instituțiilor Comunității în raporturile lor cu propriul personal. Aceste prevederi nu se impun nici indirect instituțiilor ca principiu general de drept comunitar, întrucât nu rezultă în niciun mod din directivă și din acordul‑cadru că stabilitatea locului de muncă s‑ar fi ridicat la nivelul de normă de drept obligatorie. În sfârșit, în privința normelor de sănătate și de securitate adecvate care trebuie respectate de condițiile de muncă ale funcționarilor, ele nu sunt vizate nici de trimiterea de la articolul 1e alineatul (2) din statut la prevederile minime aplicabile în temeiul măsurilor adoptate în domeniile sănătății și securității în temeiul tratatelor, deoarece directiva nu are ca obiect ameliorarea mediului de lucru prin consolidarea propriu‑zisă a protecției sănătății și a securității lucrătorilor, ci apropierea legislațiilor și practicilor naționale în domeniul condițiilor de muncă referitoare la durata raporturilor profesionale.
Cu toate acestea, în conformitate cu obligația de loialitate care le incumbă în temeiul articolului 10 al doilea paragraf CE , instituțiile trebuie să țină cont, în conduita lor în calitate de angajator, de prevederile legislative adoptate la scară comunitară care impun în special cerințe minime destinate ameliorării condițiilor de viață și de muncă ale lucrătorilor în statele membre prin intermediul unei apropieri a legislațiilor și a practicilor naționale și, în special, de voința legiuitorului comunitar de a face din stabilitatea locului de muncă un obiectiv preeminent în domeniul raporturilor de muncă din cadrul Uniunii Europene. Această obligație se impune cu atât mai mult cu cât reforma administrativă realizată prin Regulamentul nr. 723/2004 a accentuat o tendință spre contractualizarea funcției publice europene. În ceea ce privește în mod special acordul‑cadru, care urmărește apropierea legislațiilor și practicilor naționale prevăzând norme minime referitoare la munca pe perioadă determinată, instituțiilor le revine, prin urmare, sarcina de a interpreta, în măsura posibilului, prevederile Regimului aplicabil celorlalți agenți în lumina textului și a finalității acordului‑cadru, pentru atingerea rezultatului urmărit de acesta.
Rezultă că Directiva 1999/70 nu poate, ea însăși, să constituie temeiul unei excepții de nelegalitate a unei prevederi din regulamentul Consiliului care cuprinde statutul și Regimul aplicabil celorlalți agenți care s‑ar dovedi contrară acordului‑cadru.
(a se vedea punctele 111, 114, 116, 117, 119, 120 și 122)
Trimitere la:
Curte: Rinke, citată anterior, punctul 24
Tribunalul de Primă Instanță: Belfass/Consiliul, citată anterior, punctul 43
4. Necesitățile intermitente și masive de resurse umane ale Parlamentului European numai pe durata sesiunilor constituie „motive obiective”, în sensul clauzei 5 punctul (1) litera (a) din Acordul‑cadru privind munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, care figurează ca anexă la Directiva 1999/70 privind acordul‑cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, de natură să justifice recurgerea la contracte de agenți auxiliari pe durată determinată succesive, reînnoite cu ocazia organizării fiecărei sesiuni parlamentare, astfel cum sunt prevăzute la articolul 78 din Regimul aplicabil celorlalți agenți, până la 1 ianuarie 2007. Astfel, cu toate că aceste necesități erau previzibile, creșterea activității nu era totuși durabilă și permanentă.
(a se vedea punctele 134 și 135)
Trimitere la:
Curte: 4 iulie 2006, Adeneler și alții, C‑212/04, Rec., p. I‑6057, punctul 69