Language of document : ECLI:EU:T:2019:529

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi)

12 iulie 2019(*)

„Ajutoare de stat – Schemă de ajutor pusă în aplicare de Franța între anii 1994 și 2008 – Subvenții pentru investiții acordate de regiunea Île‑de‑France – Decizie prin care schema de ajutor este declarată compatibilă cu piața internă – Noțiunile de «ajutor existent» și de «ajutor nou» – Articolul 107 TFUE – Articolul 108 TFUE – Articolul 1 litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul (UE) 2015/1589 – Termen de prescripție – Articolul 17 din Regulamentul 2015/1589”

În cauza T‑309/17,

Organisation professionnelle des transports d’Île de France (Optile), cu sediul în Paris (Franța), reprezentată de F. Thiriez și de M. Dangibeaud, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de L. Armati, de C. Georgieva‑Kecsmar și de T. Maxian Rusche, în calitate de agenți,

pârâtă,

având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 263 TFUE, prin care se solicită anularea în parte a Deciziei (UE) 2017/1470 a Comisiei din 2 februarie 2017 privind schemele de ajutor SA.26763 2014/C (ex 2012/NN) puse în aplicare de Franța în favoarea întreprinderilor de transport cu autobuzul în regiunea Île‑de‑France (JO 2017, L 209, p. 24),

TRIBUNALUL (Camera întâi),

compus din doamna I. Pelikánová, președintă, și domnii V. Valančius și U. Öberg (raportor), judecători,

grefier: domnul E. Coulon,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Istoricul cauzei

1        Prin prezenta acțiune, reclamanta, organisation professionnelle des transports d’Ile de France (Optile), solicită anularea în parte a Deciziei (UE) 2017/1470 a Comisiei din 2 februarie 2017 privind schemele de ajutor SA.26763 2014/C (ex 2012/NN) puse în aplicare de Franța în favoarea întreprinderilor de transport cu autobuzul în regiunea Île‑de‑France (JO 2017, L 209, p. 24, denumită în continuare „decizia atacată”).

2        Reclamanta este o asociație ai cărei membri sunt întreprinderi care desfășoară o activitate de transport public rutier regulat de călători pe teritoriul regiunii Île‑de‑France (Franța, denumită în continuare „regiunea”). Aceste întreprinderi exploatează liniile și rețelele care deservesc în principal departamentele numite ale „Grande Couronne” (și anume Seine‑et‑Marne, Yvelines, Essonne și Val‑d’Oise), în timp ce Regia autonomă a transporturilor din Paris (Régie autonome des transports parisiens, RATP) deține monopolul rețelelor de transport rutier în Paris intramuros și în departamentele sale limitrofe.

3        La 20 octombrie 1994, Consiliul Regional al Île‑de‑France a adoptat hotărârea CR 34-94 privind ajutorul pentru îmbunătățirea serviciilor de transport rutier în comun operate de întreprinderi private sau în regie în vederea reînnoirii unui set de măsuri de ajutor puse în aplicare anterior în favoarea întreprinderilor menționate. Două hotărâri, și anume hotărârile CR 44-98 și CR 47-01 (denumite în continuare, împreună cu hotărârea CR 34-94, „hotărârile în litigiu”), i‑au urmat, în anul 1998 și, respectiv, în anul 2001, înainte ca sistemul de ajutor pus în aplicare să fie abrogat în anul 2008.

4        Conform hotărârilor în litigiu, regiunea acorda ajutoare financiare colectivităților publice de pe teritoriul său care au încheiat contracte de exploatare a unor linii regulate de autobuz cu întreprinderi private de transport rutier în comun regulat sau care exploatau astfel de linii în mod direct prin intermediul unei regii. Ulterior, colectivitățile publice acordau mai departe ajutoarele întreprinderilor de transport menționate (denumite în continuare „beneficiarii finali”).

5        Ajutoarele erau acordate sub formă de subvenții pentru investiții și urmăreau promovarea achiziției de vehicule noi și instalarea de noi echipamente de către beneficiarii finali în vederea îmbunătățirii ofertei de transport în comun și remedierii externalităților negative asociate traficului rutier deosebit de intens din rețeaua regiunii.

6        Potrivit autorităților franceze, 135 de întreprinderi au beneficiat de ajutoarele din partea regiunii între anii 1994 și 2008. Utilizarea ajutoarelor era reglementată de acte adiționale la convențiile de exploatare încheiate între colectivitățile publice și beneficiarii finali. Actele adiționale erau contrasemnate de președintele Consiliului Regional al Île‑de‑France și detaliau obligațiile care reveneau beneficiarilor finali în schimbul plății ajutoarelor.

7        La 17 octombrie 2008, a fost introdusă o plângere la Comisia Europeană privind schemele de ajutor de stat prezumate ilegale constituite din măsurile de sprijin puse în aplicare în favoarea anumitor întreprinderi de transport cu autobuzul, între anii 1994 și 2008, de regiune, pe teritoriul său, și ulterior, începând din anul 2008, de sindicatul transporturilor din Île‑de‑France (STIF, Franța).

8        Prin scrisoarea din 11 martie 2014, Comisia a informat Republica Franceză că a decis să inițieze procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE. Prin publicarea acestei decizii în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JO 2014, C 141, p. 38), Comisia a invitat părțile interesate să își prezinte observațiile referitoare la măsurile în cauză.

9        La 30 aprilie 2014, Republica Franceză a prezentat Comisiei observațiile sale. Toate observațiile depuse de părțile interesate, printre care reclamanta, au fost comunicate Republicii Franceze, care nu a transmis niciun comentariu.

10      La 21 iunie 2016, Comisia a primit o notă comună din partea a patru dintre cele șapte părți interesate, prin care se urmărea precizarea poziției lor în urma pronunțării Hotărârii din 6 octombrie 2015, Comisia/Andersen (C‑303/13 P, EU:C:2015:647). La 9 noiembrie 2016, regiunea, în calitatea sa de parte interesată, și‑a completat observațiile.

11      La 2 februarie 2017, Comisia a adoptat decizia atacată și a încheiat procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alineatul (2) TFUE.

12      În decizia atacată, Comisia a apreciat printre altele că subvențiile pentru investiții acordate de regiune în cadrul schemei de ajutor în cauză, între anii 1994 și 2008, constituiau ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, care nu au afectat schimburile comerciale dintre statele membre într‑o măsură care contravine interesului comun și erau, în consecință, compatibile cu piața internă în sensul articolului 107 alineatul (3) TFUE. Ea a concluzionat, în schimb, că, în măsura în care aceste ajutoare nu fuseseră notificate și trebuiau calificate drept „ajutor nou”, ele fuseseră puse în aplicare în mod ilegal, cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) TFUE.

13      Dispozitivul deciziei atacate are următorul cuprins:

Articolul 1

Schema de ajutor pusă în aplicare în mod ilegal de [Republica Franceză] între 1994 și 2008 sub forma subvențiilor pentru investiții acordate de regiunea Île‑de‑France în temeiul hotărârilor CR 34-94, CR 44-98 și CR 47-01 este compatibilă cu piața internă.

[…]

Articolul 4

Prezenta decizie se adresează Republicii Franceze.”

 Procedura în fața instanțelor naționale

14      În mai 2004, sindicatul autonom al transportatorilor de călători (denumit în continuare „SATV”) a solicitat președintelui Consiliului Regional al Île‑de‑France să abroge hotărârile în litigiu. În urma respingerii acestei cereri, SATV a introdus la tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris, Franța) o acțiune în anulare împotriva deciziei președintelui Consiliului Regional al Île‑de‑France, la 17 iunie 2004.

15      Prin hotărârea nr. 0417015 din 10 iulie 2008, tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) a admis acțiunea SATV și a obligat regiunea să prezinte Consiliului Regional al Île‑de‑France o nouă hotărâre pentru motivul că schema de ajutor pusă în aplicare în temeiul hotărârilor în litigiu nu fusese notificată Comisiei. Tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) a obligat, pe de altă parte, regiunea să procedeze la abrogarea hotărârilor în litigiu.

16      Regiunea, deși a formulat apel împotriva acestei decizii, a adoptat hotărârea CR 80-08 din 16 octombrie 2008, care vizează abrogarea hotărârilor în litigiu.

17      Prin hotărârea nr. 08PA04753 din 12 iulie 2010, cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris, Franța) a confirmat hotărârea pronunțată de tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) nr. 0417015 din 10 iulie 2008. Regiunea a formulat recurs împotriva acestei decizii în fața Conseil d’État (Consiliul de Stat, Franța). Prin hotărârea nr. 343440 din 23 iulie 2012, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a respins acest recurs.

18      În urma unei noi cereri introduse de SATV la 27 octombrie 2008, tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) a obligat regiunea, prin hotărârea nr. 0817138 din 4 iunie 2013, să emită titluri executorii care permit recuperarea ajutoarelor plătite pe baza hotărârilor în litigiu. La 27 noiembrie 2015, cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris) a respins apelul formulat de regiune împotriva acestei decizii (hotărârea nr. 13PA03172). Regiunea a formulat recurs în fața Conseil d’État (Consiliul de Stat), care era în continuare pe rol la data introducerii cererii introductive.

 Procedura și concluziile părților

19      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 15 mai 2017, reclamanta a introdus, în aplicarea articolului 263 TFUE, prezenta acțiune, prin care se solicită anularea în parte a deciziei atacate.

20      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        declararea admisibilității acțiunii;

–        anularea deciziei atacate în măsura în care prin aceasta se constată, cu titlu principal, că schema de ajutor instituită în cadrul hotărârilor CR 34-94, CR 44-98 și CR 47-01 constituie o schemă de ajutor nouă care a fost „pusă în aplicare în mod ilegal” și, cu titlu subsidiar, că termenul de prescripție se aplică numai subvențiilor plătite înainte de luna mai 1994.

21      Comisia solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, declararea inadmisibilității acțiunii;

–        cu titlu subsidiar, respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

 Cu privire la admisibilitate

22      Comisia, fără a ridica o excepție de inadmisibilitate prin act separat în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, solicită declararea inadmisibilității acțiunii pentru motivul lipsei calității procesuale active a reclamantei.

23      Reclamanta arată că, deși nu este destinatara deciziei atacate, ea poate formula prezenta acțiune.

24      În această privință, trebuie amintit că instanța Uniunii Europene are dreptul de a aprecia, potrivit împrejurărilor fiecărei spețe, dacă buna administrare a justiției justifică respingerea pe fond a acțiunii, fără pronunțarea prealabilă cu privire la admisibilitate (Hotărârea din 26 februarie 2002, Consiliul/Boehringer, C‑23/00 P, EU:C:2002:118, punctele 51 și 52, și Hotărârea din 14 septembrie 2015, Brouillard/Curtea de Justiție, T‑420/13, nepublicată, EU:T:2015:633, punctul 18).

25      În împrejurările cauzei, Tribunalul consideră că, pentru economia procedurii, este necesar să se examineze de la bun început temeinicia acțiunii, fără pronunțarea prealabilă cu privire la admisibilitate.

 Cu privire la fond

26      În susținerea acțiunii, reclamanta invocă în esență două motive. Primul motiv este întemeiat pe o încălcare, pe de o parte, a articolului 1 litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 TFUE (JO 2015, L 249, p. 9), întrucât Comisia ar fi considerat în mod eronat în decizia atacată că ajutoarele acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză, între anii 1994 și 2008, erau ajutoare noi care, în lipsa notificării, au fost puse în aplicare în mod ilegal și, pe de altă parte, a obligației de motivare în cadrul aplicării articolului 1 litera (b) punctul (v) din regulamentul menționat, întrucât Comisia nu ar fi detaliat suficient motivele pentru care aprecia că ajutoarele menționate constituiau deja ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE la momentul introducerii lor. Al doilea motiv, invocat cu titlu subsidiar, este întemeiat pe încălcarea articolului 17 alineatul (2) din același regulament, întrucât Comisia ar fi concluzionat în mod eronat în decizia atacată că numai ajutoarele plătite în cadrul schemei de ajutor în cauză înainte de luna mai 1994 erau prescrise.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul 2015/1589și pe o încălcare a obligației de motivare

27      Cu titlu introductiv , Comisia arată că reclamanta nu a formulat primul motiv ca fiind întemeiat pe o încălcare a „normelor materiale” ale dreptului Uniunii.

28      Acest argument poate, de la bun început, să fie înlăturat, din moment ce, în înscrisurile sale, reclamanta a citat articolul 1 litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul 2015/1589 și și‑a întemeiat în mod explicit argumentația pe această dispoziție. Titlurile criticilor care compun primul motiv conțin astfel o referire la articolul 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589 și, respectiv, o referire la articolul 1 litera (b) punctul (v) din regulamentul menționat. În consecință, Comisia nu poate pretinde că reclamanta a omis să întemeieze prezentul motiv pe dispoziții precise ale dreptului Uniunii.

29      Pe lângă încălcarea invocată a articolului 1 litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul 2015/1589, reclamanta reproșează Comisiei că nu a detaliat suficient, în decizia atacată, motivele pentru care a considerat că ajutoarele acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză constituiau deja ajutoare în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE la momentul introducerii lor și nu puteau, ca urmare a acestui fapt, să constituie ajutoare existente în temeiul articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589.

30      În această privin ță, trebuie amintit că nemotivarea sau insuficiența motivării urmărește să stabilească încălcarea unor norme fundamentale de procedură și necesită, în consecință, o examinare distinctă, ca atare, a aprecierii inexactității motivării deciziei atacate, al cărei control ține de examinarea temeiniciei acestei decizii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 1998, Comisia/Sytraval și Brink’s Franța, C‑367/95 P, EU:C:1998:154, punctul 67, și Hotărârea din 15 decembrie 2005, Italia/Comisia, C‑66/02, EU:C:2005:768, punctul 26).

31      În aceste condi ții, trebuie să se analizeze critica întemeiată pe încălcarea obligației de motivare în cadrul aplicării articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 înaintea celorlalte critici formulate în cadrul prezentului motiv, care privesc legalitatea pe fond a deciziei atacate.

–       Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare

32      Reclamanta susține în esență că Comisia nu și‑a motivat decizia de a respinge calificarea ajutoarelor acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză drept ajutoare existente în temeiul articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589, în măsura în care a omis să determine cu precizie data introducerii schemei menționate și s‑a mulțumit să menționeze că această dată era cuprinsă „între anii 1979 și 2008”.

33      În această privință, reclamanta arată în special că Comisia a adoptat un raționament contradictoriu în măsura în care a concluzionat, pe de o parte, că ajutoarele acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză au fost introduse în anul 1979 și, pe de altă parte, că hotărârea CR 84-07 (care datează din anul 1984) constituia temeiul juridic al schemei menționate. În plus, în considerentele (226) și (237) ale deciziei atacate, Comisia ar fi apreciat că criteriul afectării schimburilor comerciale dintre statele membre era îndeplinit, indiferent de data introducerii schemei de ajutor în cauză. În considerentul (228) al deciziei atacate, ar fi menționat totuși că numai subvențiile acordate după 1993 erau susceptibile să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre.

34      Comisia contestă argumentele reclamantei.

35      Trebuie amintit că, în temeiul articolului 296 al doilea paragraf TFUE, actele juridice se motivează. În plus, potrivit articolului 41 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, dreptul la bună administrare include obligația administrației de a‑și motiva deciziile.

36      Potrivit unei jurisprudențe constante, conținutul obligației de motivare depinde de natura actului în cauză și de contextul în care acesta a fost adoptat. Motivarea trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției, astfel încât să dea posibilitatea, pe de o parte, instanței Uniunii să își exercite controlul de legalitate și, pe de altă parte, persoanelor interesate să ia cunoștință de temeiurile măsurii luate pentru a putea să își apere drepturile și să verifice dacă decizia este sau nu bine fundamentată (a se vedea Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, EU:T:2003:57, punctul 278 și jurisprudența citată).

37      Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile prevăzute la articolul 296 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99 și T‑233/99, EU:T:2003:57, punctul 279).

38      Cu toate acestea, deși Comisia nu este obligată să adopte o poziție cu privire la toate argumentele invocate în fața sa de persoanele interesate, ea trebuie să expună situația de fapt și considerațiile juridice care prezintă o importanță esențială în economia deciziei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2003, Westdeutsche Landesbank Girozentrale și Land Nordrhein‑Westfalen/Comisia, T‑228/99, și T‑233/99, EU:T:2003:57, punctul 280).

39      În ceea ce privește calificarea unei măsuri drept ajutor, obligația de motivare impune indicarea motivelor pentru care Comisia consideră că măsura în cauză intră în domeniul de aplicare al articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 13 iunie 2000, EPAC/Comisia, T‑204/97, și T‑270/97, EU:T:2000:148, punctul 36).

40      În plus, chiar în cazurile în care din împrejurările în care a fost acordat ajutorul rezultă că acesta este de natură să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și să denatureze sau să amenințe să denatureze concurența, Comisia are obligația minimă să evoce aceste împrejurări în motivarea deciziei sale (Hotărârea din 7 iunie 1988, Grecia/Comisia, 57/86, EU:C:1988:284, punctul 15, Hotărârea din 24 octombrie 1996, Germania și alții/Comisia, C‑329/93, C‑62/95 și C‑63/95, EU:C:1996:394, punctul 52, și Hotărârea din 30 aprilie 1998, Vlaamse Gewest/Comisia, T‑214/95, EU:T:1998:77, punctul 64).

41      Astfel, cu riscul de a goli de substanță articolul 107 alineatul (1) TFUE, afectarea schimburilor comerciale dintre statele membre nu poate fi pur ipotetică sau prezumată. Așadar, este necesar să se determine motivul pentru care măsura analizată denaturează sau amenință să denatureze concurența și este susceptibilă să afecteze, prin efectele sale previzibile, schimburile comerciale dintre statele membre (Hotărârea din 18 mai 2017, Fondul Proprietatea, C‑150/16, EU:C:2017:388, punctul 30).

42      În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589, este considerat existent ajutorul care, în momentul punerii în aplicare, nu reprezenta un ajutor și care a devenit ajutor ulterior, datorită evoluției pieței interne și fără să fi fost modificat de statul membru. În schimb, atunci când anumite măsuri devin ajutoare ca urmare a liberalizării unei activități în conformitate cu dreptul Uniunii, astfel de măsuri nu sunt considerate ajutor existent după data fixată pentru liberalizare.

43      Comisia a concluzionat, în considerentele (226) și (237) ale deciziei atacate, că, în măsura în care beneficiarii finali puteau utiliza echipamentele subvenționate în cadrul unei activități de transport ocazional sau pe alte piețe de transport regulat deschise concurenței în Franța sau pe teritoriul Uniunii, ajutoarele acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză puteau să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și, în consecință, să constituie ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE de la prima punere în aplicare a acestora.

44      În susținerea acestei concluzii, Comisia a citat hotărârea nr. 0417015 din 10 iulie 2008 a tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) și hotărârea nr. 08PA04753 din 12 iulie 2010 a cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris) prin care se constată punerea în aplicare în mod ilegal a schemei de ajutor în cauză.

45      În plus, după ce a arătat că acordarea ajutoarelor regionale era reglementată de hotărârile în litigiu care datau, în cazul primei hotărâri, din anul 1994 și constituiau temeiul juridic al schemei de ajutor în cauză, Comisia a ținut seama în mod corespunzător de argumentele părților la procedura administrativă prin care se urmărea să se stabilească faptul că schema menționată fusese introdusă fie la o dată anterioară intrării în vigoare a Tratatului de instituire a Comunității Europene în Franța (devenit Tratatul FUE), fie la o dată anterioară anului 1994, la care piața transportului rutier în comun regulat nu era încă deschisă concurenței, și anume în anul 1984 sau, cel mai devreme, în anul 1979.

46      În această privință, din considerentele (234)-(237) ale deciziei atacate reiese că Comisia a examinat problema dacă existența unei scheme de ajutor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, ar fi putut deja să fie constatată în ceea ce privește eventualele ajutoare acordate anterior anului 1994 numai pentru a răspunde argumentelor regiunii și ale anumitor părți interesate prezentate în cursul procedurii administrative.

47      În consecință, nu se poate deduce din considerentele (234)-(237) ale deciziei atacate că însăși Comisia a considerat că schema de ajutor în cauză a putut fi instituită la orice moment între anii 1979 și 2008. Dimpotrivă, ea a apreciat că perioada 1979-1994 era anterioară introducerii schemei de ajutor în cauză. În aceste condiții, nu i se poate reproșa că a omis să explice motivul pentru care subvențiile acordate în cursul acestei perioade puteau fi calificate drept ajutoare de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.

48      În plus, nu se poate reproșa Comisiei că nu a detaliat suficient motivele pentru care aprecia că trebuia să se respingă argumentele părților interesate prin care se urmărea să se arate că schema de ajutor în cauză fusese introdusă la o dată anterioară anului 1994 și trebuia calificată drept schemă de ajutor existentă, în măsura în care piața transportului regulat de călători nu era încă deschisă concurenței la acea dată.

49      Astfel, Comisia a explicat, în considerentele (226) și (237) ale deciziei atacate, că, deși schema de ajutor în cauză ar fi fost introdusă la o dată anterioară anului 1994, aceasta ar fi putut să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și, în consecință, să îndeplinească criteriile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE de la introducerea sa, ținând seama de prezența beneficiarilor finali pe piața transportului ocazional de călători.

50      În consecință, Comisia a furnizat o motivare desigur sumară, dar, în prezenta cauză, suficientă pentru a permite reclamantei să înțeleagă motivele pentru care considera că, de la crearea schemei de ajutor în cauză, ajutoarele acordate în cadrul schemei menționate puteau să denatureze concurența și să afecteze schimburile comerciale dintre statele membre și, prin urmare, să constituie ajutoare noi în sensul articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589.

51      Prin urmare, critica întemeiată pe încălcarea obligației de motivare trebuie să fie respinsă.

–       Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589

52      Reclamanta arată în esență că schema de ajutor în cauză trebuie să fie calificată drept schemă de ajutor existentă în temeiul articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589. Potrivit acesteia, posibilitatea colectivităților publice de a acorda subvenții întreprinderilor de transport public rutier de călători, în cadrul unor contracte care definesc obligațiile de servicii și obligațiile tarifare suportate de acestea din urmă, a fost introdusă prin articolul 19 din décret nº 49-1473 relatif à la coordination et à l’harmonisation des transports ferroviaires et routiers (Decretul nr. 49-1473 privind coordonarea și armonizarea transporturilor feroviare și a celor rutiere) din 14 noiembrie 1949 (JORF din 15 noiembrie 1949, p. 11104, denumit în continuare „Decretul din 1949”), înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene în Franța, la 1 ianuarie 1958. Ea amintește că, în conformitate cu articolul 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589, ajutoarele introduse înainte de intrarea în vigoare a TFUE în statul membru în cauză sunt considerate existente.

53      Comisia contestă argumentele reclamantei.

54      În special, Comisia susține că, deși Decretul din 1949 ar fi introdus posibilitatea colectivităților teritoriale franceze de a încheia contracte de subvenționare cu întreprinderi de transport public, acest decret a fost modificat, în orice caz, în mod substanțial prin hotărârile în litigiu.

55      Decretul din 1949 prevedea următoarele:

Articolul 2

Serviciile de transport de călători care sunt supuse unor măsuri de coordonare și de armonizare prin aplicarea dispozițiilor articolului 7 din Legea din 5 iulie 1949 sunt:

[…]

2. Serviciile rutiere de transport public de călători enumerate mai jos […]:

Serviciile regulate, inclusiv serviciile sezoniere și periodice […];

Serviciile ocazionale, și anume cele care, deși sunt prestate la cerere, răspund unor nevoi generale ale publicului, se repetă la anumite date în fiecare an […]

[…]

Articolul 19

O colectivitate teritorială poate subvenționa un serviciu rutier atribuind unei întreprinderi un contract care stabilește obligațiile impuse acesteia, în plus față de cele care rezultă din reglementarea prestării serviciului.

Tariful stabilit în conformitate cu acest contract trebuie să respecte toate normele cuprinse în articolele precedente.”

56      În ceea ce privește problema dacă ajutoarele acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză își au originea în Decretul din 1949, în primul rând, trebuie să se precizeze că modalitățile de acordare a subvențiilor prevăzute de Decretul din 1949 difereau de cele ale ajutoarelor acordate în temeiul hotărârii CR 34-94. Astfel cum arată, în mod întemeiat, Comisia în cadrul hotărârii CR 34-94, subvențiile pentru investiții erau acordate de regiune colectivităților publice înainte de a fi acordate mai departe beneficiarilor finali. Un astfel de mecanism de acordare mai departe nu exista în cadrul Decretului din 1949.

57      În al doilea rând, reiese din hotărârea nr. 343440 din 23 iulie 2012 a Conseil d’État (Consiliul de Stat) că subvențiile acordate în temeiul hotărârii CR 34-94 urmăreau numai facilitarea achiziționării de echipamente de către întreprinderile de transport public din Île‑de‑France, fără ca schema de ajutor în cauză să aibă ca obiect sau ca efect impunerea, în schimb, a unor obligații tarifare beneficiarilor finali. Acest lucru nu era valabil pentru articolul 19 din Decretul din 1949, care, deși prevedea, cu titlu general, posibilitatea colectivităților teritoriale franceze de a încheia contracte de subvenționare cu aceleași întreprinderi, viza controlul tarifelor aplicate. Articolul 11 din acest decret prevedea astfel că, „pentru serviciile care au un contract cu o colectivitate teritorială, tarifele sunt stabilite […] în conformitate cu contractul trecut dintre întreprindere și colectivitatea care plătește subvenția”.

58      În al treilea rând, hotărârile în litigiu nu cuprindeau nicio referire la Decretul din 1949. Aceste hotărâri nu menționau decât code général des collectivités territoriales (Codul general al colectivităților teritoriale), loi no 82-1153 d’orientation des transports intérieurs (Legea nr. 82-1153 de organizare a transportului intern) din 30 decembrie 1982 (JORF din 31 decembrie 1982, p. 4004) și mai multe hotărâri anterioare și decrete adoptate în conformitate cu dreptul național, printre care nu figura Decretul din 1949.

59      În al patrulea rând, hotărârile în litigiu se înscriau într‑un cadru legislativ specific, referitor la organizarea transporturilor în Île‑de‑France, care a fost precizat, pentru prima dată, în ordonnance nº 59-151 relative à l’organisation des transports de voyageurs dans la région parisienne (Ordonanța nr. 59-151 privind organizarea transporturilor de călători în regiunea pariziană) din 7 ianuarie 1959 (JORF din 10 ianuarie 1959, p. 696), după aproape zece ani de la adoptarea Decretului din 1949.

60      Din ansamblul acestor considerații rezultă că Decretul din 1949 nu constituia temeiul juridic al schemei de ajutor în cauză.

61      În aceste condiții, trebuie să se constate că reclamanta nu a prezentat în fața Tribunalului elemente de probă suficiente pentru a se stabili că schema de ajutor în cauză trebuie să fie calificată drept schemă de ajutor existentă în temeiul articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589.

62      Prin urmare, critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589 trebuie să fie respinsă.

–       Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589

63      Reclamanta susține în esență că Comisia a săvârșit o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 în măsura în care nu a considerat, în decizia atacată, că ajutoarele acordate de regiune constituiau o schemă de ajutor existentă în temeiul acestei dispoziții.

64      În această privință, reclamanta apreciază în special că, în măsura în care piețele de transport public din statele membre ale Uniunii au fost deschise concurenței abia începând din anul 1995, dată reținută în Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415), privind deschiderea piețelor menționate, subvențiile acordate în temeiul hotărârilor în litigiu nu puteau constitui o schemă de ajutor în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE atunci când au fost acordate pentru prima dată.

65      Potrivit reclamantei, schema de ajutor în cauză a fost pusă în aplicare prin hotărârea CR 79-21 din 10 iulie 1979 și ulterior a fost completată prin hotărârea CR 80-40 din 10 decembrie 1980, în timp ce piețele transportului public nu erau deschise concurenței în Uniune. Această schemă ar fi fost reînnoită fără modificări substanțiale în anii 1984, 1994, 1998 și 2001.

66      Comisia arată că, astfel cum a stabilit tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) în hotărârea nr. 0417015 din 10 iulie 2008, beneficiarii finali operau atât pe piața transportului regulat de călători, cât și pe piața transportului ocazional de călători. Or, piața transportului ocazional de călători ar fi fost deja liberalizată în anul 1979. Ar rezulta că schema de ajutor în cauză ar fi putut afecta concurența dintre statele membre pe această piață, indiferent de data introducerii sale, cu condiția ca aceasta să fie cuprinsă între anii 1979 și 2008.

67      Comisia adaugă că data care trebuie să fie luată în considerare pentru deschiderea pieței transportului regulat de călători este cea a intrării în vigoare a loi nº 93-122 relative à la prévention de la corruption et à la transparence de la vie économique et des procédures publiques (Legea nr. 93-122 privind combaterea corupției și transparența vieții economice și a procedurilor publice) din 29 ianuarie 1993 (JORF din 30 ianuarie 1993, p. 1588, denumită în continuare „Legea Sapin”), care a permis intrarea investitorilor și a operatorilor pe piața franceză și a transpus în dreptul francez Directiva 93/38/CEE a Consiliului din 14 iunie 1993 de coordonare a procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții în sectoarele apei, energiei, transporturilor și telecomunicațiilor (JO 1993, L 199, p. 84) .

68      Potrivit Comisiei, faptul că din Hotărârea din 24 iulie 2003, Altmark Trans și Regierungspräsidium Magdeburg (C‑280/00, EU:C:2003:415), reiese că anumite state membre și‑au deschis piața concurenței în anul 1995 nu ar exclude faptul că Franța a putut să o deschidă pe a sa din anul 1993.

69      Trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, noțiunea de „evoluți[e a] pieței interne” care figurează la articolul 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 poate fi înțeleasă ca referindu‑se la o modificare a contextului economic și juridic în sectorul vizat prin măsura în cauză. O asemenea modificare poate, în particular, să rezulte din liberalizarea unei piețe inițial închise concurenței (a se vedea prin analogie Hotărârea din 24 martie 2011, Freistaat Sachsen și Land Sachsen‑Anhalt/Comisia, T‑443/08 și T‑455/08, EU:T:2011:117, punctul 188).

70      Articolul 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 prevede că data liberalizării unei activități în conformitate cu dreptul Uniunii trebuie să fie luată în considerare doar pentru a exclude posibilitatea ca, după această dată, o măsură care nu constituia un ajutor înainte de liberalizare să fie calificată drept ajutor existent (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 ianuarie 2018, EDF/Comisia, T‑747/15, EU:T:2018:6, punctul 369).

71      În speță, din decizia atacată, mai precis din considerentul (18) litera (a) și din considerentele (19), (183) și (186) ale acestei decizii, reiese că Comisia a apreciat că schema de ajutor în cauză fusese introdusă în anul 1994 și fusese abrogată în anul 2008, cu consecința că sistemul de ajutoare inițial din anul 1979 trebuie să fie considerat o schemă de ajutor distinctă de cea pusă în aplicare prin hotărârea CR 34-94 și următoarele.

72      În ceea ce privește problema dacă schema de ajutor în cauză trebuie să fie calificată drept schemă de ajutor existentă potrivit articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 sau conform jurisprudenței potrivit căreia o schemă de ajutor instituită pe o piață închisă inițial concurenței trebuie să fie considerată, la momentul liberalizării acestei piețe, o schemă de ajutor existentă (Hotărârea din 15 iunie 2000, Alzetta și alții/Comisia, T‑298/97, T‑312/97, T‑313/97, T‑315/97, T‑600/97-T‑607/97, T‑1/98, T‑3/98-T‑6/98 și T‑23/98, EU:T:2000:151, punctul 143), trebuie amintit că Legea Sapin, care a realizat liberalizarea pieței transportului regulat de călători pe întregul teritoriu francez, cu excepția Île‑de‑France, a fost adoptată în anul 1993, și anume înainte de data intrării în vigoare a hotărârii CR 34-94 și că această din urmă dată coincide, potrivit analizei efectuate de Comisie în decizia atacată, astfel cum este amintită la punctul 71 de mai sus, cu data introducerii schemei de ajutor în cauză.

73      Ținând seama de aceste elemente, în mod întemeiat Comisia a apreciat, în decizia atacată, că beneficiarii finali puteau, începând din anul 1994, să utilizeze echipamentul finanțat prin ajutoarele acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză pe alte piețe de transport regulat de călători deschise concurenței și, în consecință, că ajutoarele menționate puteau să afecteze concurența și schimburile comerciale dintre statele membre și să constituie ajutoare noi începând de la acea dată.

74      Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de afirmația reclamantei potrivit căreia Legea Sapin este anterioară oricărei liberalizări oficiale a pieței transportului regulat prin intermediul dreptului Uniunii. Astfel, articolul 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 trebuie interpretat în sensul că numai existența unei date a liberalizării, care rezultă din intrarea în vigoare a unei reglementări europene, nu este suficientă pentru a exclude posibilitatea calificării unei măsuri drept ajutor nou dacă, pe baza criteriului evoluției pieței, se poate dovedi că măsura a fost adoptată pe o piață care era deja, total sau parțial, deschisă concurenței înainte de data liberalizării activității vizate de dreptul Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 ianuarie 2018, EDF/Comisia, T‑747/15, EU:T:2018:6, punctul 369).

75      În această privință, trebuie să se sublinieze că reclamanta nu a contestat calificarea subvențiilor acordate în temeiul hotărârilor în litigiu drept ajutoare de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, pentru perioada 1994-2008. În plus, concluzia Comisiei potrivit căreia toate criteriile prevăzute la articolul 107 alineatul (1) TFUE erau îndeplinite pentru această perioadă este conformă cu analiza care figurează în deciziile instanțelor naționale, și anume în special hotărârea nr. 0417015 din 10 iulie 2008 a tribunal administratif de Paris (Tribunalul Administrativ din Paris) și hotărârea nr. 08PA04753 din 12 iulie 2010 a cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris), citate în special în considerentul (226) al deciziei atacate.

76      Pe de altă parte, deși Comisia ar fi săvârșit, astfel cum invocă reclamanta, o eroare considerând că schema de ajutor în cauză a fost introdusă abia în anul 1994, numai această eroare nu poate fi suficientă pentru a invalida concluzia potrivit căreia aceasta din urmă trebuie să fie considerată o schemă de ajutor nouă. Astfel, după cum s‑a arătat deja la punctul 49 de mai sus, din considerentele (226) și (237) ale deciziei atacate reiese că, chiar admițând ipoteza potrivit căreia schema de ajutor în cauză ar trebui privită ca fiind instituită din anul 1979 sau cel târziu în anul 1994, la o dată la care piața transportului regulat de călători era încă închisă concurenței, beneficiarii finali puteau utiliza echipamentele parțial finanțate de regiune în cadrul activităților de transport ocazional deschise concurenței.

77      În speță, reclamanta nu a prezentat niciun element de probă concret pentru a se stabili că piața transportului ocazional nu făcea obiectul schimburilor comerciale dintre statele membre în perioada care a precedat introducerea schemei de ajutor în cauză sau la momentul introducerii sale.

78      În plus, cour administrative d’appel de Paris (Curtea Administrativă de Apel din Paris) subliniase deja relevanța pieței transportului ocazional de călători în hotărârea nr. 15PA00385 din 27 noiembrie 2015. Astfel, întemeindu‑se pe deciziile instanțelor naționale, Comisia a constatat că trebuia să se considere că schema de ajutor în cauză a afectat, de la introducerea sa, schimburile comerciale dintre statele membre și concurența, inclusiv în ipoteza în care ar fi fost introdusă în anul 1979.

79      Având în vedere toate considerațiile precedente, critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589 trebuie să fie respinsă, la fel ca primul motiv în ansamblul său.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589

80      Reclamanta contestă în esență concluzia care figurează în considerentul (239) al deciziei atacate, potrivit căreia, din moment ce o primă acțiune a fost introdusă la instanțele naționale în mai 2004, numai ajutoarele acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză înainte de luna mai 1994 sunt prescrise.

81      Mai precis, reclamanta arată că Comisia a săvârșit o încălcare a articolului 17 din Regulamentul 2015/1589 atunci când a considerat, în decizia atacată, că termenul de prescripție prevăzut de această dispoziție putea fi întrerupt prin depunerea unei acțiuni la instanțele naționale la inițiativa unei părți private. Ea apreciază că, în conformitate cu această dispoziție, numai un act care emană de la Comisie sau de la un stat membru, la solicitarea acesteia din urmă, poate întrerupe termenul de prescripție.

82      În plus, reclamanta susține că Comisia a adus atingere drepturilor procedurale ale părților interesate și principiului protecției încrederii legitime, în măsura în care ea nu le‑a informat cu privire la modificarea termenului de prescripție stabilit în prealabil în decizia de inițiere a procedurii din 11 martie 2014, care prevedea că numai anii care au trecut începând cu anul 1998 nu erau prescriși.

83      Comisia afirmă că al doilea motiv este inoperant. Ea consideră că analiza sa privind prescrierea ajutoarelor acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză în raport cu contenciosul național nu ține de interpretarea articolului 17 din Regulamentul 2015/1589, ci de cea a articolului 108 alineatul (3) TFUE.

84      Potrivit Comisiei, articolul 108 alineatul (3) TFUE urmărește ca instanțele naționale să își păstreze competența exclusivă pentru autorizarea ajutoarelor și competența de recuperare. Termenul de prescripție ar fi stabilit de dreptul național și ar putea fi întrerupt de prima acțiune în justiție intentată în fața instanțelor naționale de un concurent al beneficiarilor finali.

85      Trebuie amintit că articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 stabilește modalitățile de calcul al termenului de prescripție de zece ani care se aplică competențelor Comisiei în materie de recuperare a ajutorului, în timp ce articolul 17 alineatul (3) din regulamentul menționat prevede că „[o]rice ajutor pentru care termenul de prescripție a expirat este considerat ajutor existent”. Articolul 1 litera (b) punctul (iv) din același regulament precizează că ajutorul existent include „ajutorul considerat ajutor existent în temeiul articolului 17”.

86      În această privință, din considerentele (238)-(240) ale deciziei atacate reiese că problema prescrierii ajutoarelor în litigiu a fost examinată de Comisie numai pentru a verifica dacă concluzia la care a ajuns anterior în această decizie, cu privire la caracterul nou al schemei de ajutor în cauză, putea fi repusă în discuție ca urmare a prescrierii unei părți din aceste ajutoare. În special, considerentul (239) al deciziei atacate urmărește să confirme că „[o]rice ajutor plătit de regiune după luna mai 1994 […] trebuie […] să fie considerat un ajutor nou în temeiul prezentei proceduri”.

87      În consecință, considerațiile expuse în considerentul (239) al deciziei atacate au o legătură explicită cu analiza efectuată în această decizie privind caracterul nou sau existent al schemei de ajutor în cauză, astfel încât, contrar susținerilor Comisiei, aceasta urmărea, în acest considerent, să aplice articolul 1 litera (b) punctul (iv) din Regulamentul 2015/1589 coroborat cu articolul 17 din acest regulament.

88      Pe de altă parte, trebuie să se constate că normele în materie de prescripție definite la articolul 17 din Regulamentul 2015/1589 se referă numai la „[p]rerogativele Comisiei de recuperare a ajutorului”. Astfel, această dispoziție trebuie să fie citită în continuarea articolului 16 alineatul (1) din regulamentul menționat, care prevede în esență că, numai atunci când adoptă decizii negative în cazurile de ajutor ilegal, și anume după ce a constatat incompatibilitatea ajutoarelor în litigiu cu piața internă, Comisia poate adopta o decizie de recuperare.

89      Rezultă că normele în materie de prescripție prevăzute la articolul 17 din Regulamentul 2015/1589, la fel ca articolul 1 litera (b) punctul (iv) din regulamentul menționat, nu au vocația de a se aplica într‑un caz în care, precum în speță, Comisia a recunoscut compatibilitatea ajutoarelor ilegale cu piața internă ulterior acordării lor.

90      De asemenea, termenul de prescripție de zece ani prevăzut la articolul 17 din Regulamentul 2015/1589 nu poate fi interpretat ca extinzându‑se la competențele autorităților naționale de a recupera dobânzile aferente perioadei în care ajutoarele în cauză au fost plătite în mod ilegal.

91      În această privință, din însuși modul de redactare a articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 reiese că această dispoziție urmărește să reglementeze în întregime problema prescripției aplicabile în cazul deciziei de recuperare a ajutoarelor de către Comisie. Introducerea unei acțiuni la nivelul instanțelor naționale de către un concurent nu poate, în consecință, să constituie o „măsură adoptată de Comisie sau, la solicitarea acesteia, de un stat membru cu privire la ajutorul ilegal”, în sensul articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589.

92      În aceste condiții, chiar dacă instanțele naționale au decis, în ceea ce privește schema de ajutor în cauză, că ajutoarele acordate în cadrul acesteia erau prescrise începând de la introducerea primei acțiuni în fața acestora de către un concurent al beneficiarilor finali, această decizie nu ar fi putut să fie impusă Comisiei.

93      Reciproc, este necesar să se considere că competențelor autorităților naționale privind o eventuală recuperare a ajutoarelor în cauză sau a dobânzilor aferente perioadei în care ajutoarele în cauză au fost plătite în mod ilegal li se aplică numai normele de prescripție din dreptul național aplicabile în fața instanței naționale.

94      Astfel, Curtea precizează, la punctele 34 și 35 din Hotărârea din 5 octombrie 2006, Transalpine Ölleitung in Österreich (C‑368/04, EU:C:2006:644), că, în măsura în care Regulamentul 2015/1589 conține norme de natură procedurală care se aplică tuturor procedurilor administrative în materia ajutoarelor de stat pendinte în fața Comisiei, acesta codifică și susține practica Comisiei în materie de examinare a ajutoarelor de stat și nu conține nicio dispoziție referitoare la competențele și la obligațiile instanțelor naționale, care rămân reglementate de dispozițiile tratatului, astfel cum au fost interpretate de Curte.

95      În speță, este necesar să se amintească, pe de o parte, că Comisia nu era în măsură să își exercite competențele de recuperare față de beneficiarii finali ai ajutoarelor acordate în cadrul schemei de ajutor în cauză, din moment ce a concluzionat, la articolul 1 din dispozitivul deciziei atacate, că schema de ajutor în cauză era compatibilă cu piața internă.

96      Trebuie amintit, pe de altă parte, că, atunci când Comisia constată, precum în decizia atacată, nelegalitatea unui ajutor, dreptul Uniunii obligă instanțele naționale să dispună ca beneficiarul acestuia să plătească dobânzi aferente duratei în care ajutoarele în cauză au fost acordate în mod nelegal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, CELF și ministre de la Culture et de la Communication, C‑199/06, EU:C:2008:79, punctele 51, 52 și 55, și Hotărârea din 16 octombrie 2014, Alpiq RomIndustries și Alpiq RomEnergie/Comisia, T‑129/13, nepublicată, EU:T:2014:895, punctul 39). Cu toate acestea, chiar și în lipsa unor împrejurări excepționale, nu le impune să recupereze de asemenea ajutorul ilegal, atunci când acesta este compatibil cu piața internă. Prin urmare, dacă este cazul, numai în temeiul ordinii juridice naționale, instanța națională are eventual competența de a dispune recuperarea ajutorului ilegal, fără a aduce atingere dreptului statului membru în cauză de a pune ulterior din nou în aplicare acest ajutor sau de a admite cereri de reparare a prejudiciilor cauzate ca urmare a caracterului ilegal al ajutorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 februarie 2008, CELF și ministre de la Culture et de la Communication, C‑199/06, EU:C:2008:79, punctul 55).

97      În consecință, presupunând că Comisia a săvârșit o eroare în aplicarea articolului 1 litera (b) punctul (iv) și a articolului 17 din Regulamentul 2015/1589, în considerentul (239) al deciziei atacate, o astfel de împrejurare nu poate produce efecte juridice față de reclamantă.

98      Având în vedere tot ceea ce precedă, al doilea motiv trebuie să fie declarat inoperant, pentru motivul că articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589 nu se aplică în speță, ținând seama de compatibilitatea schemei de ajutor în cauză cu piața internă.

99      Întrucât toate motivele invocate în susținerea prezentei acțiuni sunt astfel respinse, trebuie să se respingă acțiunea menționată.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

100    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

101    În speță, întrucât reclamanta a căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligată să suporte și cheltuielile de judecată ale Comisiei, conform concluziilor acesteia din urmă.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      Organisation professionnelle des transports d’Île de France (Optile) suportă, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, cheltuielile de judecată efectuate de Comisia Europeană.

Pelikánová

Valančius

Öberg

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 12 iulie 2019.

Semnături


Cuprins


Istoricul cauzei

Procedura în fața instanțelor naționale

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la admisibilitate

Cu privire la fond

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctele (i) și (v) din Regulamentul 2015/1589 și pe o încălcare a obligației de motivare

– Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a obligației de motivare

– Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (i) din Regulamentul 2015/1589

– Cu privire la critica întemeiată pe o încălcare a articolului 1 litera (b) punctul (v) din Regulamentul 2015/1589

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul 2015/1589

Cu privire la cheltuielile de judecată


*      Limba de procedură: franceza.