Language of document : ECLI:EU:C:2019:957

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL GERARD HOGAN

prezentate la 12 noiembrie 2019(1)

Cauza C535/18

IL,

JK,

KJ,

LI,

NG,

MH,

OF,

PE,

Moștenitori ai QD, în persoana lui RC și a lui SB,

TA,

UZ,

VY,

WX

împotriva

Land NordrheinWestfalen

[cerere de decizie preliminară formulată de Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania)]

„Cerere de decizie preliminară – Mediu – Directiva 2011/92/UE – Evaluarea impactului asupra mediului – Directiva 2000/60/CE – Politica Uniunii în domeniul apei – Dreptul la o cale de atac în caz de erori procedurale – Dispoziții naționale care limitează dreptul la o cale de atac în caz de erori procedurale”






I.      Introducere

1.        În ce împrejurări poate un particular contesta validitatea unei decizii administrative de acordare a autorizației pentru un proiect de construire a unei șosele principale pentru motivul că nu au fost respectate cerințele dreptului Uniunii în materie de mediu? Aceasta este una dintre principalele întrebări care au fost ridicate prin intermediul prezentei cereri de decizie preliminară. Aceasta se referă la interpretarea articolelor 6 și 11 din Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului (denumită în continuare „Directiva EEM”(2)), precum și a articolului 4 alineatul (1) litera (a) punctele (i)-(iii) și a articolului 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei (denumită în continuare „Directiva‑cadru privind apa” sau „DCA”)(3).

2.        Această cerere a fost formulată în contextul unui litigiu intervenit între anumiți particulari (denumiți în continuare „reclamanții”) și Land Nordrhein‑Westfalen (landul Renania de Nord‑Westfalia, Germania) referitor la o decizie a guvernului districtual din Detmold, Germania, de aprobare a planului pentru o nouă construcție a autostrăzii A 33/șoseaua federală B 61, joncțiunea Ummeln.

3.        Întrebările adresate de instanța de trimitere impun din nou Curții să abordeze nu doar întinderea dreptului unui cetățean de a formula o cale de atac în materie de mediu, ci și alte chestiuni referitoare la dreptul material al Uniunii în domeniul mediului, în special noțiunea a ceea ce reprezintă o deteriorare a unui corp de apă în sensul Directivei‑cadru privind apa.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

1.      Directiva EEM

4.        Articolul 6 din Directiva EEM prevede:

„(1)      Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că autoritățile care ar putea fi interesate de un proiect, prin natura responsabilităților lor specifice în materie de mediu, au posibilitatea să emită un aviz cu privire la informațiile furnizate de inițiatorul proiectului și la solicitarea de aprobare de dezvoltare. În acest sens, statele membre desemnează autoritățile care trebuie consultate, în general sau de la caz la caz. Informațiile colectate în conformitate cu articolul 5 se transmit autorităților respective. Statele membre stabilesc normele de aplicare privind consultarea.

(2)      Publicul este informat, fie prin anunțuri publice, fie prin alte mijloace adecvate, precum mijloacele electronice, dacă acestea sunt disponibile, cu privire la următoarele aspecte la începutul procedurii de luare a deciziilor privind mediul menționată la articolul 2 alineatul (2) și de îndată ce informațiile pot fi furnizate în limite rezonabile:

(a)      solicitarea de aprobare de dezvoltare;

(b)      faptul că proiectul este supus unei proceduri de evaluare a impactului asupra mediului și, după caz, faptul că se aplică articolul 7;

(c)      datele privind autoritățile competente responsabile de luarea deciziei, cele de la care pot fi obținute informații relevante, cele cărora le pot fi prezentate observații sau întrebări și detalii privind termenele pentru transmiterea observațiilor și a întrebărilor;

(d)      natura deciziilor posibile sau, în cazul în care există, a proiectului de decizie;

(e)      o precizare privind disponibilitatea informațiilor colectate în conformitate cu articolul 5;

(f)      o precizare a orelor și a locurilor în care și a mijloacelor prin care vor fi oferite informațiile relevante;

(g)      detalii privind sistemele de participare a publicului instituite în conformitate cu alineatul (5) de la prezentul articol.

(3)      Statele membre se asigură că următoarele elemente sunt puse la dispoziția publicului interesat, în termene rezonabile:

(a)      orice informații colectate în conformitate cu articolul 5;

(b)      în conformitate cu legislația internă, principalele rapoarte și îndrumări emise pentru autoritatea sau autoritățile competente în momentul în care publicul interesat este informat în conformitate cu alineatul (2) de la prezentul articol;

(c)      în conformitate cu dispozițiile Directivei 2003/4/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind accesul publicului la informațiile despre mediu [și de abrogare a Directivei 90/313/CEE a Consiliului (JO 2003, L 41, p. 26)], alte informații decât cele menționate la alineatul (2) de la prezentul articol care sunt relevante pentru decizia adoptată în conformitate cu articolul 8 din prezenta directivă și care devin disponibile numai după ce publicul interesat a fost informat în conformitate cu alineatul (2) de la prezentul articol.

(4)      Publicului interesat trebuie să i se ofere de la început ocazii efective de a participa la procedurile de adoptare a deciziilor privind mediul menționate la articolul 2 alineatul (2) și, în acest scop, trebuie să aibă dreptul de a exprima observații și opinii destinate autorității sau autorităților competente atunci când toate opțiunile sunt posibile și înainte de luarea unei decizii asupra solicitării de aprobare de dezvoltare.

(5)      Normele de informare a publicului (de exemplu, lipirea unor afișe pe o anumită rază sau publicarea în ziarele locale) și de consultare a publicului interesat (de exemplu, prin depunerea de materiale în scris sau prin anchete publice) se stabilesc de către statele membre.

(6)      Sunt prevăzute termene rezonabile pentru diferitele etape, care să permită suficient timp pentru informarea publicului și să permită publicului interesat să se pregătească și să participe efectiv la adoptarea deciziilor privind mediul sub rezerva dispozițiilor prezentului articol.”

5.        Articolul 11 alineatul (1) din Directiva EEM prevede:

„Statele membre se asigură, în conformitate cu sistemul legislativ intern aplicabil, că membrii publicului interesat:

(a)      care au un interes suficient; sau

(b)      care pretind încălcarea unui drept, atunci când procedurile de drept administrativ al unui stat membru impun această condiție preliminară,

au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare sau a unui organism independent sau imparțial instituit în conformitate cu legea, prin care este contestată legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră sub incidența dispozițiilor privind participarea publicului din prezenta directivă.”

2.      Directivacadru privind apa

6.        Definiția noțiunilor „starea unei ape de suprafață” și „starea unei ape subterane” este formulată la articolul 2 punctul 17, respectiv la articolul 2 punctul 19 din DCA. În sensul Directivei‑cadru privind apa, „starea unei ape de suprafață” este „expresia generală a stării unui corp de apă de suprafață, determinată pe baza celei mai nefavorabile valori a stării sale ecologice și chimice”, iar „starea unei ape subterane” este „expresia generală a stării unui corp de apă subterană, determinată pe baza celei mai nefavorabile valori a stării sale cantitative și chimice”.

7.        Potrivit articolului 2 punctul 25 din DCA, „stare chimică bună a unei ape subterane” este starea chimică a unui corp de apă subterană care îndeplinește toate condițiile prevăzute în tabelul 2.3.2 din anexa V la directivă.

8.        Articolul 4 din DCA, intitulat „Obiective de mediu”, prevede:

„(1)      La punerea în aplicare a programelor de măsuri prevăzute în planul de gestionare a districtului hidrografic:

(a)      în ceea ce privește apele de suprafață

(i)      statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a preveni deteriorarea stării tuturor corpurilor de apă de suprafață, sub rezerva aplicării alineatelor (6) și (7) și fără a aduce atingere alineatului (8);

(ii)      statele membre protejează, îmbunătățesc și refac toate corpurile de apă de suprafață, sub rezerva aplicării punctului (iii) în ceea ce privește corpurile de apă artificiale și corpurile de apă puternic modificate cu scopul de a obține o stare bună a apelor de suprafață în termen de cel mult 15 ani de la data intrării în vigoare a prezentei directive, în conformitate cu dispozițiile prevăzute în anexa V, sub rezerva aplicării prelungirilor determinate în conformitate cu alineatul (4) și a aplicării alineatelor (5), (6) și (7), fără a aduce atingere alineatului (8);

(iii)      statele membre protejează și îmbunătățesc toate corpurile de apă artificiale și corpurile de apă puternic modificate cu scopul de a obține un potențial ecologic bun și o stare chimică bună pentru apele de suprafață în termen de cel mult 15 ani de la data intrării în vigoare a prezentei directive, în conformitate cu dispozițiile prevăzute în anexa V, sub rezerva aplicării prelungirilor determinate în conformitate cu alineatul (4) și a aplicării alineatelor (5), (6) și (7), fără a aduce atingere alineatului (8);

[…]

(b)      în ceea ce privește apele subterane

(i)      statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a preveni sau a limita evacuarea poluanților în apele subterane și pentru a preveni deteriorarea stării tuturor corpurilor de apă subterană, sub rezerva aplicării alineatelor (6) și (7), fără a aduce atingere alineatului (8) și sub rezerva aplicării articolului 11 alineatul (3) litera (j);

(ii)      statele membre protejează, îmbunătățesc și refac toate corpurile de apă subterană, asigură un echilibru între captările și realimentarea pânzei freatice cu scopul de a obține o stare bună a apelor subterane, în conformitate cu dispozițiile prevăzute în anexa V, în termen de cel mult 15 ani de la data intrării în vigoare a prezentei directive, sub rezerva aplicării prelungirilor determinate în conformitate cu alineatul (4) și a aplicării alineatelor (5), (6) și (7), fără a aduce atingere alineatului (8) și sub rezerva aplicării articolului 11 alineatul (3) litera (j);

(iii)      statele membre pun în aplicare măsurile necesare pentru a inversa orice tendință de creștere, semnificativă și durabilă, a nivelului concentrației oricărui poluant ca urmare a impactului activităților umane, pentru a reduce în mod treptat poluarea apelor subterane;

[…]”

B.      Dreptul german

9.        Articolul 4 din Umwelt‑Rechtsbehelfsgesetz (Legea privind căile de atac în materie de mediu), în versiunea publicată la 23 august 2017 (denumită în continuare „UmwRG”), prevede:

„(1)      Anularea unei decizii referitoare la legalitatea/admisibilitatea unui proiect în conformitate cu punctele 1-2b ale articolului 1 alineatul (1) prima teză poate fi solicitată atunci când:

1.      (a)      evaluarea de mediu sau

(b)      evaluarea preliminară de la caz la caz a necesității de a efectua o evaluare de mediu,

în conformitate cu dispozițiile Legii privind evaluarea efectelor asupra mediului (UVPG) […], nu a fost efectuată nici la data prevăzută, nici ulterior.

2.      participarea necesară a publicului în sensul articolului 18 din Legea privind evaluarea efectelor asupra mediului (UVPG) sau în sensul articolului 10 din Legea federală privind limitarea emisiilor nu a avut loc nici la data prevăzută, nici ulterior, sau

3.      a intervenit un alt viciu de procedură care

(a)      nu a fost remediat/îndreptat,

(b)      este comparabil ca natură și gravitate cu cazurile menționate la punctele 1 și 2 și

(c)      a privat publicul interesat de posibilitatea prevăzută de lege de a participa la procesul de luare a deciziilor; o astfel de participare la procesul de luare a deciziilor include accesul la documente, care trebuie afișate spre consultare de către public.

O evaluare preliminară de la caz la caz a necesității unei evaluări de mediu, care a fost efectuată, dar care nu îndeplinește cerințele prevăzute la articolul 5 alineatul (3) teza a doua din Legea privind evaluarea efectelor asupra mediului (UVPG) va fi considerată o examinare preliminară care nu a fost efectuată în sensul punctului 1 litera (b) primul paragraf.

(1a)      Articolul 46 din Legea privind procedura administrativă (VwVfG) se aplică viciilor de procedură care nu sunt reglementate de alineatul (1). În cazul în care instanța nu poate stabili dacă un viciu de procedură în conformitate cu primul paragraf a influențat pe fond decizia, o astfel de influență va fi prezumată.

(1b)      O încălcare a normelor de procedură conduce la anularea deciziei în conformitate cu punctele 1-2b sau cu punctul 5 ale articolului 1 alineatul (1) primul paragraf doar în cazul în care aceasta nu poate fi remediată/îndreptată prin modificarea deciziei sau printr‑o procedură suplimentară. Următoarele dispoziții rămân neafectate:

1.      Articolul 45 alineatul (2) din Legea privind procedura administrativă (VwVfG) și

2.      Articolul 75 alineatul (1a) din Legea privind procedura administrativă (VwVfG) și alte dispoziții relevante privind menținerea planurilor.

La cerere, instanța poate dispune suspendarea ședinței până la remedierea/îndreptarea viciilor de procedură în sensul alineatelor (1) și (1a), în măsura în care aceasta determină o concentrare procedurală.

(2)      […]

(3)      Alineatele (1)-(2) se aplică căilor de atac formulate de:

1.      persoane în sensul alineatului 1 al articolului 61 din Codul de procedură administrativă (VwGO) și de asociații în sensul alineatului 2 al articolului 61 din Codul de procedură administrativă (VwGO) și

2.      asociații care îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 3 alineatul (1) sau la articolul 2 alineatul (2).

Punctul 3 al primului alineat primul paragraf se aplică căilor de atac formulate de persoane și de asociații în conformitate cu punctul 1 al primului paragraf, cu condiția ca anularea unei decizii să poată fi solicitată numai dacă viciul de procedură a privat partea interesată de posibilitatea de a participa la procesul de luare a deciziilor, astfel cum este prevăzut de lege.

(4)      Alineatele (1)-(2) se aplică mutatis mutandis căilor de atac formulate de asociațiile prevăzute la punctul 2 al celui de al treilea alineat primul paragraf împotriva deciziilor în conformitate cu punctul 4 al articolului 1 alineatul (1) primul paragraf […]”

III. Situația de fapt din litigiul principal

10.      Prin decizia din 27 septembrie 2016, Bezirksregierung Detmold (guvernul districtual din Detmold) (denumit în continuare „autoritatea de reglementare”) a aprobat, la cererea Administrației construcțiilor de drumuri a Landului Renania de Nord‑Westfalia (Landesbetrieb Straßenbau Nordrhein‑Westfalen, denumită în continuare „dezvoltatorul proiectului”), planul pentru noua construcție a autostrăzii A 33/șoseaua federală B 61 joncțiunea Ummeln. Secțiunea aprobată în cauză are o lungime de aproximativ 3,7 kilometri.

11.      Această decizie a autorizat de asemenea dezvoltatorul proiectului să evacueze apa pluvială care curgea pe suprafața șoselei în trei corpuri de apă sau în apa subterană. Aceasta prevedea însă și un număr mare de dispoziții auxiliare menite să asigure calitatea apei, atât în ceea ce privește infiltrarea apei de suprafață, cât și în ceea ce privește infiltrarea apei subterane.

12.      În perioada cuprinsă între 30 august și 29 septembrie 2010, documentele de planificare au fost afișate public. Deși documentele referitoare la trafic, la protecția speciilor și la faună erau menționate în avizul emis anterior informării publice, nu acesta a fost însă cazul în ceea ce privește documentele referitoare la protecția împotriva zgomotului și la sistemul de drenare planificat. Lipsa acestei documentații a fost cea care a ridicat obiecții publice. La 10 și la 11 aprilie 2013 a avut loc o audiere preliminară.

13.      Luând în considerare rezultatele procedurii de consultare și obiecțiile ridicate de autoritatea în domeniul apei, dezvoltatorul proiectului a decis cu privire la diversele modificări aduse planului, în special în ceea ce privește drenarea apei pluviale. El a întocmit apoi un „opis” care enumera documentele întocmite și care indica, acolo unde era cazul, toate modificările aduse acestora. Deși de această dată erau menționate două documente referitoare la trafic și la zgomot, nu erau incluse niciun fel de studii tehnice privind drenarea apei. Prin urmare, au fost ridicate alte obiecții publice în cadrul noii consultări ulterioare, care a avut loc între 19 mai și 18 iunie 2014.

14.      În aceste condiții, reclamanții – care, în unele cazuri, sunt expuși riscului de expropriere a proprietății lor private sau care, în alte cazuri, dețin fântâni domestice în scopul alimentării cu apă pentru uz privat și care se tem că aprovizionarea lor cu apă ar putea fi contaminată – au formulat un recurs împotriva deciziei de aprobare a planului la Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania).

15.      Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) subliniază că nu a existat nicio dovadă a evaluării corpurilor de apă care să asigure faptul că sunt îndeplinite cerințele de protecție a apei. Decizia de aprobare a planului prevede doar pe scurt că proiectul nu era de natură să dea naștere nici unei deteriorări a stării unui corp de apă de suprafață, nici unei deteriorări a unui corp de apă subterană. Abia în cursul procedurii judiciare, autoritatea de reglementare a furnizat un raport tehnic de 48 de pagini care descria corpurile de apă în cauză și impactul proiectului asupra calității lor, fără să îl atașeze în mod oficial la decizia atacată.

16.      Pe fond, instanța de trimitere consideră mai întâi că publicul nu a fost suficient informat în legătură cu efectele proiectului asupra mediului în cursul procedurii de consultare. Cu toate acestea, instanța de trimitere precizează că, în temeiul dreptului intern, un astfel de viciu procedural poate fi invocat doar de un reclamant individual și poate conduce la anularea deciziei de aprobare a planului numai dacă acestuia personal i‑a fost refuzată posibilitatea de participare la procesul de luare a deciziilor. Chiar dacă, în prezenta cauză, viciul procedural nu a influențat, în opinia sa, rezultatul deciziei, instanța de trimitere subliniază că singurul factor decisiv, în cazul unei căi de atac formulate de un reclamant individual, constă în aspectul dacă acesta din urmă a fost privat de această posibilitate de participare la procesul de luare a deciziilor. Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că legislația națională, prin faptul că reglementează astfel condițiile de admisibilitate a căilor de atac formulate de particulari, nu ar contraveni obiectivului Directivei EEM, care este acela de a acorda un acces larg la justiție publicului interesat.

17.      În continuare, instanța de trimitere se întreabă dacă este sau nu este posibil ca evaluarea referitoare la interdicția deteriorării corpurilor de apă de suprafață să aibă loc și să poată fi verificată cu ajutorul documentației corespunzătoare numai după adoptarea deciziei de aprobare a planului.

18.      În plus, instanța de trimitere consideră că interdicția deteriorării corpurilor de apă se aplică nu doar apei de suprafață, ci și apei subterane, astfel încât și starea acesteia din urmă trebuie să fie evaluată anterior autorizării proiectului. Totuși, aceasta ridică întrebări cu privire la criteriile care trebuie luate în considerare atunci când se stabilește dacă există sau nu există o deteriorare a stării chimice a unui corp de apă subterană, având în vedere că DCA face distincție în acest caz doar între starea chimică bună și starea chimică slabă a unui corp de apă.

19.      În sfârșit, instanța de trimitere consideră că obligațiile menționate la articolul 4 din DCA de a preveni deteriorarea corpurilor de apă și de a le îmbunătăți nu înseamnă, în pofida naturii obligatorii a acestei dispoziții, că este posibil ca toți membrii publicului interesat de un proiect și care pretind o încălcare a drepturilor lor să conteste o decizie care încalcă aceste obligații.

IV.    Cererea de decizie preliminară și procedura în fața Curții

20.      În aceste condiții, prin decizia din 25 aprilie 2018, primită la Curte la 16 august 2018, Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală) a hotărât să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 11 alineatul (1) litera (b) din [Directiva EEM] trebuie interpretat în sensul că este compatibilă cu acesta o dispoziție națională potrivit căreia un reclamant care nu este o asociație recunoscută de mediu poate solicita anularea unei decizii din cauza unui viciu de procedură numai atunci când viciul respectiv l‑a privat personal de posibilitatea legală de participare la procesul de luare a deciziilor?

2)      a)      Articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctele (i)-(iii) din [Directiva‑cadru privind apa] trebuie interpretat în sensul că nu prevede numai un criteriu de fond, ci include, de asemenea, cerințe privind procedura de autorizare administrativă?

2)      b)      În cazul unui răspuns afirmativ la întrebarea a): Participarea publicului în sensul articolului 6 din Directiva EEM trebuie să se refere în mod obligatoriu la documentația de evaluare cu privire la domeniul apei în sensul de mai sus sau se permite o diferențiere în funcție de data întocmirii documentului și de complexitatea acestuia?

3)      Noțiunea de deteriorare a stării unui corp de apă subterană de la articolul 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din DCA trebuie interpretată în sensul că există o deteriorare a stării chimice a unui corp de apă subterană de îndată ce, din cauza proiectului, s‑a depășit cel puțin un standard de calitate a mediului, pentru un anumit parametru, și că independent de acest aspect, atunci când concentrația unui poluant a depășit deja pragul determinant, orice altă creștere (măsurabilă) a concentrației constituie o deteriorare?

4)      a)      Luând în considerare efectul său obligatoriu (articolul 288 TFUE) și garantarea protecției jurisdicționale efective (articolul 19 TUE), articolul 4 din DCA trebuie interpretat în sensul că toți membrii publicului afectat de un proiect care pretind că aprobarea proiectului le încalcă drepturile, sunt împuterniciți să invoce în instanță și încălcări ale interdicției deteriorării și ale obligației de îmbunătățire prevăzute de legislația în domeniul apei?

4)      b)      În cazul unui răspuns negativ la întrebarea a): Având în vedere finalitatea articolului 4 din DCA, această dispoziție trebuie interpretată în sensul că, în orice caz, reclamanții care, în scopul alimentării cu apă pentru uz privat, exploatează fântâni domestice în imediata apropiere a șoselei planificate, pot să invoce în instanță încălcări ale interdicției deteriorării și ale obligației de îmbunătățire prevăzute de legislația în domeniul apei?”

21.      Reclamanții, guvernul polonez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Reclamanții și Comisia au prezentat argumente orale în fața Curții, în ședința care a avut loc la 19 septembrie 2019. Nu putem însă să nu observăm că faptul că nici landul Renania de Nord‑Westfalia și nici Republica Federală Germania nu au considerat necesar să depună observații scrise, și, prin urmare, nici nu au participat la ședință, este oarecum regretabil. Având în vedere că prezenta cauză se referă la interpretarea unor dispoziții foarte complexe ale dreptului administrativ și de mediu german, ar fi fost poate mai bine dacă Curtea ar fi avut posibilitatea de a primi observații de la cele două entități responsabile cu aplicarea, respectiv cu elaborarea legislației în cauză.

V.      Analiză

A.      Cu privire la prima întrebare

22.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 11 alineatul (1) litera (b) din Directiva EEM trebuie interpretat în sensul că este compatibilă cu acesta o dispoziție din dreptul național potrivit căreia un reclamant care nu este recunoscut ca o asociație de protecție a mediului poate solicita anularea unei decizii din cauza unui viciu de procedură numai atunci când viciul respectiv l‑a privat personal de posibilitatea legală de participare la procesul de luare a deciziilor.

1.      Cu privire la contextul istoric al articolului 11 alineatul (1) din Directiva EEM și la interpretarea acestuia

23.      Articolul 11 alineatul (1) din Directiva EEM prevede că statele membre se asigură că membrii publicului interesat care au un interes suficient în inițierea unei proceduri sau care pretind încălcarea unui drept au acces la o cale de atac în fața unei instanțe judiciare sau a unui organism independent sau imparțial instituit în conformitate cu legea, prin care este contestată legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care intră sub incidența dispozițiilor privind participarea publicului din prezenta directivă.

24.      Această dispoziție corespunde articolului 10a din Directiva 85/337/CEE a Consiliului din 27 iunie 1985 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului(4), care la rândul său corespundea în general articolului 9 alineatul (2) din Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, încheiată la Aarhus la 25 iunie 1998 și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005(5) (denumită în continuare „Convenția de la Aarhus”). Este clar că articolul 10a a fost inserat în Directiva 85/337, împreună cu alte dispoziții, prin Directiva 2003/35/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 mai 2003 de instituire a participării publicului la elaborarea anumitor planuri și programe privind mediul și de modificare a directivelor 85/337/CEE și 96/61/CE ale Consiliului în ceea ce privește participarea publicului și accesul la justiție(6) în scopul alinierii dreptului Uniunii la cerințele Convenției de la Aarhus(7). De asemenea, nu se contestă faptul că această convenție face parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii(8).

25.      În acest context, Curtea a hotărât deja, pe de o parte, că controlul legalității deciziilor, acțiunilor sau omisiunilor care țin de dispozițiile Directivei EEM reprezintă un control căruia legiuitorul Uniunii Europene a dorit, în conformitate cu obiectivele Convenției de la Aarhus, să îi asocieze pe membrii publicului vizat care au un interes suficient pentru a acționa sau care pretind o încălcare a unui drept, în scopul de a contribui la prezervarea, la protecția și la îmbunătățirea calității mediului și la protecția sănătății umane(9) și, pe de altă parte, că, în cazul în care un stat membru stabilește norme de drept procedural aplicabile căilor de atac, prevăzute la articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus, trebuie să se considere că acest stat membru pune în aplicare o obligație care decurge din articolul menționat. Rezultă așadar că trebuie să se considere în schimb că statul membru pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), astfel încât carta este prin urmare aplicabilă(10).

26.      În aceste condiții, este clar că, astfel cum Curtea a statuat deja, „dispoziția menționată, [și anume articolul 9 alineatul (3) din Convenția de la Aarhus], interpretată în coroborare cu articolul 47 din cartă, impune statelor membre obligația de a asigura o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite de dreptul Uniunii, în special de dispozițiile din dreptul mediului”(11).

27.      Acesta este motivul pentru care, deși statele membre dispun de o largă marjă de apreciere pentru a determina ceea ce constituie un „interes suficient” sau „încălcarea unui drept”, dispozițiile articolului 11 din Directiva EEM referitoare la dreptul la o cale de atac adecvată al membrilor publicului vizat de deciziile, de acțiunile sau de omisiunile care intră în domeniul de aplicare al acestei directive nu pot fi interpretate în mod restrictiv(12) sau într‑un mod care neagă substanța dreptului unui reclamant la protecție jurisdicțională efectivă.

28.      Modul de redactare a articolului 11 alineatul (3) din Directiva 2011/92, precum și a articolului 9 alineatul (2) al doilea paragraf din Convenția de la Aarhus confirmă, de asemenea, că întinderea marjei de apreciere a statelor membre își găsește limitele în respectarea obiectivului de a acorda publicului interesat un acces larg la justiție(13).

2.      Cu privire la aplicabilitatea articolului 11 din Directiva EEM în prezenta cauză

29.      În prezenta cauză, legislația națională condiționează anularea unei decizii de îndeplinirea condiției ca neregularitatea procedurală în cauză să fi avut ca efect privarea părții interesate de posibilitatea de a participa efectiv la procesul de luare a deciziilor în modul prevăzut de lege. Întrebarea care se ridică așadar este dacă această condiție respectă în sine cerințele articolului 11 din Directiva EEM.

30.      În acest sens, trebuie menționat faptul că, prin faptul că a impus ca statele membre să vegheze ca membrii publicului interesat să aibă acces la o cale de atac pentru a contesta legalitatea de fond sau de procedură a deciziilor, a acțiunilor sau a omisiunilor care țin de dispozițiile Directivei EEM, legiuitorul Uniunii nu a încercat să limiteze mijloacele care pot fi invocate în susținerea oricărei astfel de căi de atac(14). La fel cum „el nu a înțeles să lege posibilitatea de a invoca un viciu de procedură de condiția producerii unui efect asupra soluției conținute în decizia finală contestată”(15), din modul de redactare a articolului 11 din Directiva EEM și din obiectivul acestuia – care asigură un acces larg la justiție în domeniul protecției mediului – se poate deduce în mod similar că legiuitorul Uniunii nu a dorit să limiteze dreptul particularilor de a contesta deciziile de mediu doar la această categorie specifică de cazuri în care, din cauza unei viciu de procedură, reclamantul a fost privat de dreptul de a participa la întreg procesul de luare a deciziilor prevăzut de lege.

31.      Dimpotrivă, astfel cum Curtea a statuat deja în hotărârea pe care a prezentat‑o în cauza Gemeinde Altrip și alții, „din moment ce obiectul acestei directive este mai ales acela de a stabili garanțiile procedurale care să permită în special o mai bună informare și o participare a publicului în cadrul evaluării efectelor asupra mediului a proiectelor publice și private care pot avea un impact important asupra mediului, controlul respectării normelor de procedură în acest domeniu prezintă o importanță specială. În conformitate cu obiectivul care urmărește să îi confere un acces amplu la justiție, publicul interesat trebuie, așadar, să poată din principiu invoca orice viciu de procedură în susținerea unei căi de atac în contestarea legalității deciziilor vizate de directiva menționată”(16).

32.      Acesta este în special chiar cazul evaluărilor de impact asupra mediului, deoarece acest aspect vital al protecției mediului ar putea fi foarte bine compromis dacă proiectele de dezvoltare de acest tip ar fi autorizate în lipsa unei evaluări care îndeplinește cerințele legale corespunzătoare. Prin urmare, rezultă că o parte afectată de decizia de a acorda o autorizație de dezvoltare trebuie să aibă dreptul de a contesta orice viciu de procedură relevant în raport cu această decizie administrativă, cu excepția cazului în care autoritățile competente furnizează dovada că decizia contestată nu ar fi fost diferită fără viciul de procedură invocat de autorul cererii(17).

33.      Desigur, este adevărat că articolul 11 alineatul (3) din Directiva EEM – în conformitate cu dispozițiile articolului 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus – face o distincție clară între situația particularilor, pe de o parte, și cea a asociațiilor de protecție a mediului, pe de altă parte. Prin urmare, legiuitorul național are în principiu posibilitatea de a prevedea în acest sens că singurele drepturi a căror încălcare poate fi invocată de particularii care doresc să conteste un proiect de dezvoltare – cum ar fi joncțiunea autostrăzii din prezenta cauză – sunt drepturile subiective individuale. Pe de altă parte, o astfel de limitare națională nu poate fi aplicată în cazul contestațiilor formulate de asociațiile de protecție a mediului(18).

34.      Cu alte cuvinte, în timp ce Convenția de la Aarhus și Directiva EEM ulterioară au prevăzut astfel, într‑o oarecare măsură, o formă de actio popularis în domeniul mediului pentru asociațiile de protecție a mediului, acestea au evitat însă să facă acest lucru în mod explicit în cazul contestațiilor formulate de particulari. Cu toate acestea, trebuie să reamintim că dispozițiile articolului 9 alineatul (2) din Convenția de la Aarhus trebuie interpretate în coroborare cu articolul 47 din cartă, astfel încât statele membre sunt așadar obligate să asigure o protecție jurisdicțională efectivă a drepturilor conferite de dreptul Uniunii, în special de dispozițiile din dreptul mediului(19). Rezultă că, la rândul lor, dispozițiile articolului 11 din Directiva EEM referitoare la dreptul la o cale de atac al membrilor publicului vizat de deciziile, de acțiunile sau de omisiunile care intră în domeniul de aplicare al acestei directive nu pot fi interpretate în mod restrictiv(20).

35.      În acest context, trebuie așadar să se recunoască faptul că garanțiile procedurale prevăzute în Directiva EEM – în special cele prevăzute la articolul 6 – trebuie considerate drepturi subiective individuale. În aceste condiții, o dispoziție națională ar putea impune în mod rezonabil particularilor să demonstreze că au fost privați de cel puțin una dintre aceste garanții procedurale – cum ar fi, de exemplu, accesul la documente relevante – pentru a putea formula o cale de atac în anularea unei decizii, a unei acțiuni sau a unei omisiuni care intră în domeniul de aplicare al acestei directive. Se poate considera că o astfel de cerință servește interese importante, asociate cu administrarea eficientă și corectă a justiției și, în special, că asigură faptul că orice procedură de anulare este introdusă de particulari care au fost sau sunt afectați într‑o anumită măsură de pretinsa încălcare.

36.      În cazul în care dreptul național în cauză ar avea pur și simplu acest efect, acesta ar respecta modul de redactare a articolului 11 alineatul (1) litera (b) din Directiva EEM, asigurând în același timp obiectivul de garantare a accesului larg la justiție urmărit de această directivă. În cazul în care însă efectul dreptului național în cauză ar fi acela de a condiționa dreptul unui particular de a solicita anularea unei decizii, a unei acțiuni sau a unei omisiuni care intră în domeniul de aplicare al acestei directive de împrejurarea ca acesta să fi fost privat de dreptul de a participa la întreg procesul de luare a deciziilor – pentru motivul că garanțiile procedurale prevăzute în Directiva EEM nu ar fi considerate drepturi subiective individuale – aceasta ar fi o cu totul altă situație. În opinia noastră, o astfel de situație ar echivala cu o încălcare a articolului 11 alineatul (1) litera (b) din Directiva EEM, deoarece i‑ar priva pe astfel de reclamanți de esența dreptului lor de acces la procedurile juridice în materie de mediu.

37.      Această concluzie este conformă și cu cerințele prevăzute la articolul 47 și la articolul 52 alineatul (1) din cartă(21). După cum tocmai am observat în cazul Directivei EEM, cerința generală ca un particular să fie afectat de viciul procedural pe care îl contestă servește cu siguranță interesele generale ale administrării justiției și nu depășește ceea ce este necesar pentru a garanta acest obiectiv. Prin urmare, o astfel de cerință nu poate fi considerată incompatibilă cu cerințele prevăzute la articolul 47 din cartă. În cazul în care efectul dreptului național este însă acela de a limita dreptul la o cale de atac numai la acele cazuri în care particularul poate demonstra că a fost privat de dreptul de a participa la întregul proces, o asemenea cerință ar fi excesivă și disproporționată. În plus, s‑ar putea spune că o astfel de situație ar fi în contradicție cu obiectivul de a asigura o protecție adecvată a mediului, în modalitatea prevăzută atât de Convenția de la Aarhus, cât și de Directiva EEM. Rezultă că orice astfel de restricție care rezultă dintr‑o normă națională de natura celei pe care tocmai am menționat‑o nu ar respecta esența dreptului la o cale de atac eficientă, astfel cum acesta este recunoscut la articolul 47 din cartă.

3.      Concluzie cu privire la prima întrebare

38.      Prin urmare, în lumina considerațiilor de mai sus, considerăm că articolul 11 alineatul (1) litera (b) din Directiva EEM nu se opune unei dispoziții de drept național potrivit căreia un reclamant care nu este recunoscut ca asociație de protecție a mediului poate solicita anularea unei decizii, a unei acțiuni sau a unei omisiuni care intră în domeniul de aplicare al acestei directive din cauza unui viciu de procedură, numai dacă demonstrează că a fost privat personal de cel puțin una dintre garanțiile procedurale prevăzute în această directivă, în special de cele prevăzute la articolul 6. Pe de altă parte, articolul 11 alineatul (1) litera (b) din Directiva EEM se opune unei dispoziții de drept național care condiționează dreptul unui particular de a solicita anularea unei decizii, a unei acțiuni sau a unei omisiuni care intră în domeniul de aplicare al acestei directive de împrejurarea ca acesta să fi fost privat de dreptul de participare la procesul de luare a deciziilor, pentru motivul că garanțiile procedurale prevăzute în această directivă nu sunt considerate a fi drepturi subiective individuale.

B.      Cu privire la a doua întrebare

39.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere dorește să afle dacă articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctul (i)-(iii) din Directiva‑cadru privind apa trebuie interpretat în sensul că nu include doar criterii de examinare de fond, ci și cerințe referitoare la procedura de reglementare a aprobării, în sensul că ar fi exclus ca evaluarea referitoare la interdicția deteriorării corpurilor de apă de suprafață să aibă loc și să poată fi verificată doar prin intermediul documentației aferente, ulterior adoptării deciziei de aprobare a planului.

40.      În plus, în cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, instanța de trimitere ar dori să afle dacă participarea publicului în conformitate cu articolul 6 din Directiva EEM se raportează întotdeauna la documentele referitoare la evaluarea efectuată în temeiul DCA sau dacă este posibil să se facă distincția în funcție de data întocmirii documentului și de complexitatea acestuia.

41.      Astfel cum a afirmat instanța de trimitere în hotărârea sa, răspunsul la aceeași întrebare care intră în domeniul de aplicare al Directivei habitate este clar: potrivit modului de redactare a articolului 6 alineatul (3) din această directivă, o evaluare corespunzătoare a efectelor potențiale ale unui plan sau ale unui proiect asupra sitului în cauză trebuie să preceadă aprobarea acestuia(22). Revine așadar autorităților naționale competente, în lumina concluziilor evaluării efectelor potențiale ale unui plan sau ale unui proiect asupra sitului în cauză, sarcina de a autoriza planul sau proiectul, dar numai după ce constată mai întâi că activitatea respectivă este lipsită de efecte negative asupra integrității sitului menționat(23).

42.      Deși Directiva‑cadru privind apa nu cuprinde exact aceeași dispoziție, trebuie menționat faptul că, în primul rând, nerespectarea cerințelor articolului 4 alineatul (1) litera (a) punctele (i)-(iii) din DCA sau ale articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate are aceleași consecințe; în al doilea rând, prima dintre aceste dispoziții urmărește aceleași obiective precum cele adoptate de Curte pentru a susține interpretarea acesteia în legătură cu cea de a doua dispoziție; în al treilea rând, ambele dispoziții au în comun același context juridic și de mediu general.

43.      În primul rând, astfel cum am amintit anterior, în temeiul Directivei habitate, în cazul în care persistă îndoieli cu privire la lipsa efectelor negative ale unui plan sau ale unui proiect supus evaluării asupra integrității sitului, autoritatea competentă trebuie să refuze autorizarea(24). De asemenea, este clar că statele membre au obligația, în temeiul articolului 4 alineatul (1) litera (a) punctele (i)-(iii) din DCA, cu excepția cazului în care se acordă o derogare, să refuze autorizarea unui proiect special atunci când acesta poate cauza o deteriorare a stării unui corp de apă de suprafață sau atunci când afectează obținerea unei stări bune a apelor de suprafață sau a unui potențial ecologic bun și a unei stări chimice bune a acestor ape la data prevăzută de directiva menționată(25).

44.      În al doilea rând, Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate „participă […] la realizarea obiectivului pe care îl urmăresc măsurile luate în temeiul acestei directive, care, potrivit articolului 2 alineatul (2) din aceasta, constă în asigurarea menținerii sau a readucerii la un stadiu corespunzător de conservare a habitatelor naturale și a speciilor de floră și faună sălbatică de importanță pentru Uniune, și a obiectivului mai general al aceleiași directive, care este garantarea unui nivel ridicat de protecție a mediului în ceea ce privește siturile protejate în temeiul acesteia”(26). Aceste două obiective specifice și generale sunt urmărite și prin articolul 4 din DCA în domeniul protecției apei. Astfel, potrivit Curții, această dispoziție contribuie, pe de o parte, la realizarea obiectivului principal pe care îl urmăresc măsurile luate în temeiul DCA, care, după cum reiese din articolul 1 din aceasta, interpretat în lumina considerentelor (11), (19), (27) și (34) ale directivei menționate, constă în asigurarea protecției mediului și, pe de altă parte, în special la menținerea și la ameliorarea în general a calității mediului acvatic al Uniunii(27).

45.      În al treilea rând, dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că criteriul de autorizare prevăzut la articolul 6 alineatul (3) a doua teză din Directiva habitate include principiul precauției și permite prevenirea eficientă a atingerilor aduse integrității siturilor protejate generate de planurile sau de proiectele vizate(28). Pentru acest motiv, autoritățile naționale competente pot autoriza activitatea în cauză numai dacă au stabilit că aceasta nu va avea efecte negative asupra integrității sitului respectiv(29). Acesta trebuie să fie cazul și în ceea ce privește articolul 4 alineatul (1) din Directiva‑cadru privind apa, având în vedere că această directivă se întemeiază pe articolul 175 TCE (actualul articol 192 TFUE). Prin urmare, aceasta contribuie la realizarea obiectivelor politicii Uniunii în domeniul mediului, care se întemeiază – astfel cum se prevede în mod expres la articolul 191 alineatul (2) TFUE [fostul articol 174 alineatul (2) TCE] și cum se menționează la considerentul (11) al DCA – pe principiul precauției.

46.      În lumina considerentelor de mai sus, considerăm că articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctele (i)-(iii) din Directiva‑cadru privind apa trebuie interpretat în sensul că nu include doar criterii de fond, ci că, în plus, implică în mod necesar faptul că orice evaluare sau verificare a acestor criterii referitoare la interdicția deteriorării corpurilor de apă de suprafață trebuie să preceadă adoptarea deciziei de aprobare a planului.

47.      În plus, se poate observa că această interpretare se regăsește deja în Hotărârea din 1 iunie 2017, Folk (C‑529/15, EU:C:2017:419). Astfel, Curtea a hotărât că o instanță națională nu este obligată să examineze ea însăși respectarea condițiilor prevăzute la articolul 4 alineatul (7) din DCA – care permite acordarea unei autorizații, în pofida faptului că proiectul este susceptibil să aibă efecte negative asupra apei – și se poate limita să constate nelegalitatea actului atacat, dacă autoritatea națională competentă a eliberat autorizația fără să fi examinat respectarea acestor condiții(30). Însă, mai presus de toate, Curtea a declarat că, „[a]stfel, obligația de a controla că sunt îndeplinite condițiile enumerate la articolul 4 alineatul (7) literele (a)-(d) din Directiva 2000/60 revine autorităților naționale competente să autorizeze un proiect, înainte de a elibera o asemenea autorizație, fără a aduce atingere unui eventual control jurisdicțional(31). Principiul precauției care stă la baza DCA înseamnă astfel în mod necesar că – pentru a beneficia de o derogare – obligația de evaluare prealabilă care rezultă din articolul 4 alineatul (7) din directivă se aplică și în ceea ce privește obligația principală prevăzută la alineatul (1) din acest articol.

48.      În ceea ce privește cea de a doua parte a celei de a doua întrebări, în contextul participării publicului prevăzute la articolul 6 din Directiva EEM, nu considerăm că se poate face o distincție în funcție de data întocmirii unui document relevant pentru evaluarea impusă de DCA sau de complexitatea acestuia.

49.      În primul rând, trebuie avut în vedere faptul că orice control al legalității deciziilor, acțiunilor sau omisiunilor care intră în domeniul de aplicare al Directivei EEM urmărește, în conformitate cu obiectivele Convenției de la Aarhus, să îi implice pe membrii publicului vizat, în scopul de a contribui la prezervarea, la protecția și la îmbunătățirea calității mediului și la protecția sănătății umane(32).

50.      În al doilea rând, articolul 6 din Directiva EEM trebuie interpretat în lumina cerințelor prevăzute la articolul 6 din Convenția de la Aarhus pe care aceasta îl pune în aplicare. După cum a explicat avocata generală Kokott în Concluziile pe care le‑a prezentat în cauzele conexate Comune di Corridonia și alții (C‑196/16 și C‑197/16, EU:C:2017:249), participarea publicului în luarea deciziilor care ar putea avea efecte considerabile asupra mediului, prevăzută în acel acord, trebuie să aibă loc într‑o fază incipientă, în care toate opțiunile sunt încă deschise și o participare efectivă a publicului este încă posibilă. Acest aspect subliniază în continuare scopul participării în fază incipientă, întrucât „aceasta este cu atât mai eficientă cu cât poate fi analizată din toate punctele de vedere cu ocazia realizării proiectului”(33). S‑ar putea observa în plus că această dorință de a asigura participarea publicului înainte de adoptarea deciziilor finale este menționată în mod expres în domeniul protecției apei în considerentul (46) al DCA.

51.      În acest context, pare evident că faptul de a permite distincțiile sugerate de instanța de trimitere ar contraveni acestor obiective. Pe de o parte, efectuarea unei distincții în funcție de data unui document ar fi de natură să conducă la autorizarea anumitor proiecte fără ca publicul interesat să fi fost informat în prealabil cu privire la impactul potențial al acestora asupra mediului. Pe de altă parte, efectuarea unei distincții în funcție de complexitatea unui document ar putea determina autoritățile naționale să adopte o abordare selectivă – și posibil subiectivă – în detrimentul publicului interesat și, după caz, al protecției mediului.

52.      Prin urmare, în lumina considerațiilor de mai sus, concluzionăm că articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctele (i)-(iii) din Directiva‑cadru privind apa trebuie interpretat în sensul că nu include doar criterii de examinare de fond, ci impune și obligația ca evaluarea referitoare la interdicția deteriorării corpurilor de apă de suprafață să preceadă adoptarea deciziei de aprobare a planului, indiferent de data întocmirii documentului relevant pentru un astfel de control sau de complexitatea acestuia.

C.      Cu privire la a treia întrebare

53.      Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă noțiunea de deteriorare a stării unui corp de apă subterană care figurează la articolul 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din DCA trebuie interpretată în sensul că există o deteriorare a stării chimice a unui corp de apă subterană de îndată ce, din cauza proiectului, s‑a depășit cel puțin un standard de calitate a mediului pentru un anumit parametru, și că, independent de acest aspect, atunci când concentrația unui poluant a depășit deja pragul determinant, orice altă creștere (măsurabilă) a concentrației constituie o deteriorare?

54.      În Hotărârea Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (C‑461/13, EU:C:2015:433), Curtea a statuat, pe baza unei interpretări literale și contextuale a articolului 4 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din DCA și în lumina obiectivelor acestei directive, că noțiunea de „deteriorare a stării” unui corp de apă de suprafață, care figurează în această dispoziție trebuie interpretată în sensul că „există o deteriorare de îndată ce starea a cel puțin unul dintre elementele de calitate, în sensul anexei V la directiva menționată, se degradează cu o clasă, chiar dacă această degradare nu se traduce printr‑o degradare de clasificare, în ansamblul său, a corpului de apă de suprafață”(34). În plus, Curtea a subliniat că „în cazul în care elementul de calitate în cauză, în sensul anexei menționate, figurează deja în clasa cea mai joasă, orice degradare a acestui element constituie o «deteriorare a stării» unui corp de apă de suprafață, în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) punctul (i) menționat”(35).

55.      Este adevărat că, spre deosebire de corpurile de apă de suprafață – pentru care DCA prevede o scară de cinci clase a stării ecologice – directiva face distincție doar între starea bună și cea proastă în ceea ce privește starea cantitativă și chimică a apelor subterane. Cu toate acestea, considerăm că interpretarea noțiunii de „deteriorare a stării” corpurilor de apă în sensul Directivei‑cadru privind apa trebuie să fie mai degrabă similară, indiferent dacă este vorba despre apa de suprafață sau despre cea subterană.

56.      Astfel, pe lângă obiectivele de mediu prevăzute în DCA, care, în temeiul articolului 4 alineatul (1), sunt în mod clar similare pentru apele de suprafață și pentru cele subterane, temeiul interpretării literale și argumentul contextual utilizat de Curte pentru a susține interpretarea dată de aceasta articolului 4 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din DCA pot fi aplicate prin analogie și în ceea ce privește articolul 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i)(36).

57.      În primul rând, precum articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctul (i), modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din DCA susține o interpretare care este independentă de cerințele din anexa V, întrucât ambele dispoziții prevăd în mod expres că deteriorarea stării tuturor corpurilor de apă – indiferent dacă este vorba despre apa de suprafață sau cea subterană – trebuie să fie prevenită. În acest caz, doar articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctele (ii) și (iii) și articolul 4 litera (b) punctul (ii) din DCA fac referire la anexa V, însă aceste dispoziții vizează obligația de a îmbunătăți starea corpurilor de apă. Obligația de prevenire a deteriorării și obligația de îmbunătățire sunt însă două obiective distincte(37). În plus, conform definiției care figurează la articolul 2 alineatul (19) din DCA – similar celei care figurează la articolul 2 alineatul (17) din aceeași directivă în ceea ce privește starea unei ape de suprafață – starea unei ape subterane este expresia generală a stării unui corp de apă subterană, determinată pe baza celei mai nefavorabile valori a stării sale cantitative și chimice.

58.      Prin urmare, la fel ca în cazul articolului 4 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din DCA, modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) impune în mod general și obligația de a preveni deteriorarea stării apelor subterane fără a face referire la clasificarea care rezultă din anexa V.

59.      În al doilea rând, este adevărat că, în timp ce evaluarea stării unei ape de suprafață se bazează pe o analiză a stării sale ecologice care se întinde pe cinci clase, evaluarea stării unei ape subterane se bazează pe o analiză a stării sale cantitative și chimice, cu referire la tabelele 2.1.2. și 2.3.2. din anexa V(38).

60.      Cu toate acestea, după cum am observat deja, nici articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din DCA, nici articolul 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) nu face referire la anexa V. În aceste condiții, la fel ca în cazul noțiunii de „deteriorare a stării” unui corp de apă de suprafață, și noțiunea de „deteriorare a stării” unui corp de apă subterană trebuie considerată drept o noțiune având un domeniu general de aplicare. Prin urmare, clasele și condițiile prevăzute în acest sens în aceste tabele nu sunt – pentru a utiliza formularea Curții în Hotărârea Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland – „decât un instrument care limitează marja de apreciere a statelor membre cu ocazia stabilirii elementelor de calitate care reflectă starea reală a unui anumit corp de apă”(39).

61.      În al treilea rând, trebuie să se ia în considerare și articolul 4 alineatul (5) litera (c) din DCA, care prevede în mod expres o interdicție a tuturor deteriorărilor ulterioare în ceea ce privește anumite corpuri de apă pentru care statele membre pot urmări realizarea unor obiective de mediu mai puțin stricte(40).

62.      În aceste condiții, astfel cum a susținut Curtea în ceea ce privește „corpurile de apă” în general, noțiunea de „deteriorare” trebuie interpretată prin trimiterea la un element de calitate sau la o substanță, deoarece „obligația de a preveni deteriorarea stării unui corp de apă își conservă pe deplin efectul util din moment ce înglobează orice schimbare de natură să afecteze realizarea obiectivului principal al [DCA]”(41). Această interpretare trebuie să prevaleze cu atât mai mult în cazul unui corp de apă subterană care cunoaște doar starea „bună” sau „slabă”, în timp ce pentru apele de suprafață, există cinci clase de stare.

63.      În plus, Curtea a afirmat deja, într‑un mod la fel de general, că „[î]n ceea ce privește criteriile care permit să se constate deteriorarea stării unui corp de apă, trebuie amintit că reiese din economia articolului 4 din [DCA], în special de la alineatele (6) și (7) ale acestuia, că deteriorările stării unui corp de apă, chiar tranzitorii, sunt autorizate doar în condiții stricte. În consecință, pragul dincolo de care se constată o încălcare a obligației de a preveni deteriorarea stării unui corp de apă trebuie să fie jos”(42).

64.      În acest context, trebuie menționat că, potrivit articolului 2 punctul 25 din DCA, „stare chimică bună a unei ape subterane” este starea chimică a unui corp de apă subterană care îndeplinește toate condițiile prevăzute în tabelul 2.3.2. din anexa V. Aceasta înseamnă că compoziția chimică a corpului de apă subterană este de așa natură încât concentrațiile de poluanți nu prezintă efectele intruziunilor saline sau de alt tip, nu depășesc standardele de calitate și valorile prag prevăzute în Directiva 2006/118/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind protecția apelor subterane împotriva poluării și a deteriorării(43) și nu sunt de așa natură încât ar putea împiedica realizarea obiectivelor de mediu specificate la articolul 4 pentru apele de suprafață asociate sau ar putea determina o reducere semnificativă a calității ecologice sau chimice a unor astfel de corpuri de apă, sau daune semnificative ecosistemelor terestre care depind direct de corpul de apă subterană.

65.      În conformitate cu articolul 17 din DCA, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2006/118 prevede, așadar, criterii pentru evaluarea stării chimice a apelor subterane. Potrivit acestei dispoziții, statele membre utilizează standarde de calitate a apelor subterane astfel cum sunt menționate în anexa I și valori prag care urmează să fie stabilite de către acestea în conformitate cu procedura stabilită în anexa II partea A pentru poluanți, grupuri de poluanți și indicatori ai poluării care au fost identificați ca având o contribuție la caracterizarea corpurilor sau a grupurilor de corpuri de apă subterană ca fiind expuse riscului, ținându‑se seama, cel puțin, de lista inclusă în anexa II partea B.

66.      În aceste condiții, considerăm că noțiunea de deteriorare a stării unui corp de apă subterană menționată la articolul 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Directiva‑cadru privind apa trebuie interpretată în sensul că există o deteriorare a stării chimice a unui corp de apă subterană, atunci când, ca urmare a proiectului, este depășită cel puțin valoarea corespunzătoare unui standard de calitate a mediului în sensul anexei I la Directiva 2006/118 sau valoarea prag stabilită de un stat membru în sensul anexei II la aceeași directivă pentru cel puțin un poluant sau atunci când nu sunt respectate celelalte condiții stabilite în tabelul 2.3.2. din anexa V la DCA. Cu toate acestea, atunci când corpul de apă subterană se află deja în clasa cea mai joasă în sensul anexei V la DCA, orice creștere ulterioară a concentrației unui poluant care depășește valoarea corespunzătoare unui standard de calitate a mediului sau valoarea prag stabilită de un stat membru ar reprezenta în mod necesar o deteriorare. În acest caz, și creșterea concentrației unui alt poluant reprezintă o deteriorare atunci când depășește valoarea corespunzătoare unui standard de calitate a mediului sau valoarea prag stabilită de statul membru.

67.      Astfel, atunci când o modificare negativă a unuia dintre parametrii stării unui corp de apă subterană clasificată drept slabă nu ar putea fi calificată drept deteriorare, acest lucru ar însemna acceptarea unei deteriorări ulterioare a stării unei ape subterane și ar exclude de asemenea apele din clasa cea mai joasă din domeniul de aplicare al obligației de a preveni deteriorarea stării acestora. În măsura în care clasificarea unui corp de apă subterană depinde de cea mai nefavorabilă valoare a parametrilor aplicabili, toate celelalte valori ar putea fi scăzute fără ca acest fapt să determine consecințe juridice. Prin urmare, acest lucru ar conduce la aprobarea proiectelor care contravin obligației prevăzute în DCA de a preveni deteriorarea stării corpurilor de apă și de a îmbunătăți starea acestora și ar priva ca atare DCA de efectul său util(44).

D.      Cu privire la a patra întrebare

68.      Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 din DCA trebuie interpretat în sensul că toți membrii publicului afectat de un proiect care pretind că aprobarea proiectului le‑ar încălca drepturile, sunt împuterniciți să invoce în instanță și încălcări ale interdicției deteriorării apei și ale obligației de îmbunătățire a calității acesteia. În subsidiar, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că, în orice caz, reclamanții care, în scopul alimentării cu apă pentru uz privat, exploatează fântâni domestice în imediata apropiere a șoselei planificate, pot să invoce în instanță încălcări ale interdicției deteriorării și ale obligației de îmbunătățire prevăzute de legislația în domeniul apei.

69.      Nu se poate contesta că articolul 4 din DCA participă astfel la realizarea obiectivului principal pe care îl urmăresc măsurile luate în temeiul acestei directive, care, după cum reiese din articolul 1 din aceasta, interpretat în lumina considerentelor (11), (19) și (27) ale directivei menționate, constă în asigurarea protecției mediului și în special în menținerea și ameliorarea calității mediului acvatic al Uniunii(45).

70.      În aceste condiții, Curtea a apreciat deja că „[…] ar fi incompatibil cu efectul obligatoriu pe care articolul 288 TFUE îl atribuie unei directive să se excludă în principiu posibilitatea ca obligațiile pe care aceasta le impune să fie invocate de persoane interesate. Efectul util al [DCA], precum și finalitatea acesteia de protecție a mediului, […], impun ca particulari sau, eventual, o organizație de protecție a mediului constituită în mod corespunzător să se poată prevala de aceasta în justiție și ca instanțele naționale să poată lua în considerare directiva menționată ca element al dreptului Uniunii în scopul, printre altele, de a controla dacă autoritatea națională care a acordat o autorizație privind un proiect care este susceptibil să producă efecte asupra stării apelor a respectat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 4 din directiva menționată, în special aceea de a preveni deteriorarea stării corpurilor de apă, și s‑a încadrat astfel în limitele marjei de apreciere acordate autorităților naționale competente prin această dispoziție”(46).

71.      Această apreciere se aplică în special în cazul unei directive al cărei obiectiv este de a proteja sănătatea publică(47). Directiva‑cadru privind apa împărtășește acest obiectiv, deoarece o bună calitate a apei este esențială pentru aprovizionarea publicului cu apă potabilă(48).

72.      În acest context, trebuie să se amintească și faptul că, „atunci când definesc modalitățile procedurale ale căilor de atac în justiție menite să asigure protecția drepturilor conferite de DCA, statele membre trebuie să garanteze respectarea dreptului la o cale de atac efectivă și de acces la o instanță judecătorească imparțială, consacrat la articolul 47 din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective”(49).

73.      Acesta este motivul pentru care, în cadrul analizei primei întrebări adresate de instanța de trimitere, am încercat să demonstrăm că, deși statele membre dispun de o largă marjă de apreciere pentru a determina ceea ce constituie un „interes suficient” sau „încălcarea unui drept”, dispozițiile articolului 11 din Directiva EEM referitoare la dreptul la o cale de atac al membrilor publicului vizat de deciziile, de acțiunile sau de omisiunile care intră în domeniul de aplicare al acestei directive nu pot fi interpretate în mod restrictiv(50). Modul de redactare a articolului 11 alineatul (3) din Directiva 2011/92, precum și a articolului 9 alineatul (2) al doilea paragraf din Convenția de la Aarhus confirmă faptul că marja de apreciere de care beneficiază statele membre își găsește limitele în respectarea obiectivului de a acorda publicului interesat un acces larg la justiție(51).

74.      În acest context, Curtea a statuat recent că „cel puțin persoanele fizice sau juridice afectate în mod direct de încălcarea dispozițiilor directivei trebuie să poată solicita autorităților competente, dacă este cazul prin sesizarea instanțelor competente, respectarea obligațiilor corespunzătoare [cum sunt cele consacrate la articolul 4 din DCA]”(52). Cu toate acestea, întrucât obligația menționată de a fi „afectate în mod direct” constituie o restricție de la accesul la justiție, trebuie interpretată în mod restrictiv. Se poate observa de asemenea că, până în prezent, Curtea nu a stabilit drept condiție prealabilă existența unui risc pentru sănătate specific, de neevitat(53).

75.      Prin urmare, în împrejurări precum cele din litigiul principal, considerăm, așadar, că reclamanții care, în scopul alimentării cu apă pentru uz privat, exploatează fântâni domestice în imediata apropiere a șoselei planificate sunt evident direct afectați de riscul de deteriorare a calității apei cursurilor de apă în cauză și pot ca atare invoca articolul 4 din DCA. Pe de altă parte, în cazul în care proiectul respectiv este susceptibil să aibă un impact asupra apei consumate de persoanele care utilizează rețeaua publică de alimentare cu apă sau în cazul în care acestea sunt în special afectate în alt mod din cauza proiectului, considerăm că și aceste persoane sunt suficient de afectate pentru a putea invoca articolul 4 din DCA în scopul de a formula o cale de atac ca urmare a încălcării interdicției deteriorării apei.

76.      Prin urmare, în lumina considerațiilor de mai sus, concluzionăm că articolul 4 din DCA trebuie interpretat în sensul că persoanele care, în scopul alimentării cu apă pentru uz privat, exploatează fântâni domestice sau utilizează o rețea publică de alimentare cu apă, susceptibile de a fi afectate de proiectul în cauză sau altfel afectate în mod special de acest proiect, sunt direct afectate de riscul deteriorării corpurilor de apă vizate și pot ca atare invoca articolul 4 din DCA în vederea inițierii unei proceduri judiciare de constatare a încălcării interdicției deteriorării apei.

VI.    Concluzie

77.      Prin urmare, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Bundesverwaltungsgericht (Curtea Administrativă Federală, Germania), după cum urmează:

„1)      Articolul 11 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2011/92/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice și private asupra mediului nu se opune unei dispoziții de drept național potrivit căreia un reclamant care nu este recunoscut ca o asociație de protecție a mediului poate solicita anularea unei decizii, a unei acțiuni sau a unei omisiuni care intră în domeniul de aplicare al acestei directive din cauza unui viciu de procedură numai dacă demonstrează că a fost privat personal de cel puțin una dintre garanțiile procedurale prevăzute în această directivă, în special de cele prevăzute la articolul 6. Pe de altă parte, articolul 11 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2011/92 se opune unei dispoziții de drept național care condiționează dreptul unui particular de a solicita anularea unei decizii, a unei acțiuni sau a unei omisiuni care intră în domeniul de aplicare al acestei directive de împrejurarea ca acesta să fi fost privat de dreptul de participare la procesul de luare a deciziilor pentru motivul că garanțiile procedurale prevăzute în această directivă nu sunt considerate a fi drepturi subiective individuale.

2)      Articolul 4 alineatul (1) litera (a) punctele (i)-(iii) din Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei trebuie interpretat în sensul că nu prevede doar criterii de examinare de fond, ci impune și obligația ca evaluarea referitoare la interdicția deteriorării corpurilor de apă de suprafață să preceadă adoptarea deciziei de aprobare a planului, indiferent de data întocmirii documentului relevant pentru un astfel de control sau de complexitatea acestuia.

3)      Noțiunea de deteriorare a stării unui corp de apă subterană menționată la articolul 4 alineatul (1) litera (b) punctul (i) din Directiva 2000/60 trebuie interpretată în sensul că există o deteriorare a stării chimice a unui corp de apă subterană, atunci când, ca urmare a proiectului, este depășită cel puțin valoarea corespunzătoare unui standard de calitate a mediului în sensul anexei I la Directiva 2006/118/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind protecția apelor subterane împotriva poluării și deteriorării sau valoarea prag stabilită de un stat membru în sensul anexei II la aceeași directivă pentru cel puțin un poluant sau atunci când nu sunt respectate celelalte condiții stabilite în tabelul 2.3.2. din anexa V la Directiva 2000/60. Cu toate acestea, atunci când corpul de apă subterană se află deja în clasa cea mai joasă în sensul anexei V la Directiva 2000/60, orice creștere ulterioară a concentrației unui poluant care depășește valoarea corespunzătoare unui standard de calitate a mediului sau valoarea prag stabilită de un stat membru reprezintă o deteriorare. În acest caz, și creșterea concentrației unui alt poluant reprezintă o deteriorare atunci când depășește valoarea corespunzătoare unui standard de calitate a mediului sau valoarea prag stabilită de statul membru.

4)      Articolul 4 din Directiva 2000/60 trebuie interpretat în sensul că persoanele care, în scopul alimentării cu apă pentru uz privat exploatează fântâni domestice sau utilizează o rețea publică de alimentare cu apă, susceptibile de a fi afectate de proiectul în cauză sau altfel afectate în mod special de acest proiect, sunt direct afectate de riscul deteriorării corpurilor de apă vizate și pot ca atare invoca articolul 4 din Directiva 2000/60 în vederea inițierii unei proceduri judiciare de constatare a încălcării interdicției deteriorării apei.”


1      Limba originală: engleza.


2      JO 2012, L 26, p. 1.


3      JO 2000, L 327, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 6, p. 193.


4      JO 1985, L 175, p. 40, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 174.


5      JO 2005, L 124, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 201.


6      JO 2003, L 156, p. 17, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 8.


7      A se vedea în acest sens considerentul (5) al Directivei 2003/35 și Hotărârea din 11 aprilie 2013, Edwards și Pallikaropoulos (C‑260/11, EU:C:2013:221, punctul 26).


8      A se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK (C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 45).


9      A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Gemeinde Altrip și alții (C‑72/12, EU:C:2013:712, punctul 28).


10      A se vedea în acest sens Directiva 92/43/CEE a Consiliului din 21 mai 1992 privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică (JO 1992, L 206, p. 7, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 109) (denumită în continuare „Directiva habitate”), Hotărârea din 8 martie 2011, Lesoochranárske zoskupenie (C‑240/09, EU:C:2011:125, punctul 52), iar, în ceea ce privește Directiva‑cadru privind apa, Hotărârea din 20 decembrie 2017, Protect Natur-, Arten- und Landschaftsschutz Umweltorganisation (C‑664/15, EU:C:2017:987, punctul 44).


11      Hotărârea din 20 decembrie 2017, Protect Natur-, Arten- und Landschaftsschutz Umweltorganisation (C‑664/15, EU:C:2017:987, punctul 45).


12      A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 aprilie 2015, Gruber (C‑570/13, EU:C:2015:231, punctul 38 și 40).


13      A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 aprilie 2015, Gruber (C‑570/13, EU:C:2015:231, punctul 39).


14      A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 mai 2011, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein‑Westfalen (C‑115/09, EU:C:2011:289, punctul 37), Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Gemeinde Altrip și alții (C‑72/12, EU:C:2013:712, punctele 36 și 47), și Hotărârea din 15 octombrie 2015, Comisia/Germania (C‑137/14, EU:C:2015:683, punctele 47, 58 și 77).


15      Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Gemeinde Altrip și alții (C‑72/12, EU:C:2013:712, punctul 47).


16      Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Gemeinde Altrip și alții (C‑72/12, EU:C:2013:712, punctul 48). Sublinierea noastră.


17      A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Gemeinde Altrip și alții (C‑72/12, EU:C:2013:712, punctele 49-53 și punctul 57).


18      A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 mai 2011, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein‑Westfalen (C‑115/09, EU:C:2011:289, punctul 45), și Hotărârea din 15 octombrie 2015, Comisia/Germania (C‑137/14, EU:C:2015:683, punctele 33 și 91).


19      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Protect Natur-, Arten- und Landschaftsschutz Umweltorganisation (C‑664/15, EU:C:2017:987, punctul 45).


20      A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 aprilie 2015, Gruber (C‑570/13, EU:C:2015:231, punctele 38 și 40).


21      Reamintim că articolul 52 alineatul (1) din cartă prevede că „[o]rice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin […] cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți”.


22      A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging (C‑127/02, EU:C:2004:482, punctul 53), și Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK (C‑243/15, EU:C:2016:838, punctul 42).


23      A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging (C‑127/02, EU:C:2004:482, punctul 55).


24      A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging (C‑127/02, EU:C:2004:482, punctele 55 și 57).


25      A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2015, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (C‑461/13, EU:C:2015:433, punctul 51), și Hotărârea din 20 decembrie 2017, Protect Natur-, Arten‑Landschaftsschutz Umweltorganizare (C‑664/15, EU:C:2017:987, punctul 31).


26      Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Lesoochranárske zoskupenie VLK (C‑243/15, EU: C:2016:838, punctul 43).


27      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Protect Natur-, Arten- und Landschaftsschutz Umweltorganisation (C‑664/15, EU:C:2017:987, punctul 33).


28      A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging (C‑127/02, EU:C:2004:482, punctul 58), Hotărârea din 11 aprilie 2013, Sweetman și alții (C‑258/11, EU:C:2013:220, punctul 41), și Hotărârea din 17 aprilie 2018, Comisia/Polonia (Białowieża Forest) (C‑441/17, EU:C:2018:255, punctul 118).


29      A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 septembrie 2004, Waddenvereniging și Vogelbeschermingsvereniging (C‑127/02, EU:C:2004:482, punctul 59).


30      Hotărârea din 1 iunie 2017, Folk (C‑529/15, EU:C:2017:419, punctul 38).


31      Hotărârea din 1 iunie 2017, Folk (C‑529/15, EU:C:2017:419, punctul 39). Sublinierea noastră.


32      A se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Gemeinde Altrip și alții (C‑72/12, EU: C: 2013: 712, punctul 28).


33      Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauzele conexate Comune di Corridonia și alții (C‑196/16 și C‑197/16, EU:C:2017:249, punctul 26).


34      Hotărârea din 1 iulie 2015, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (C‑461/13, EU:C:2015:433, punctul 70).


35      Hotărârea din 1 iulie 2015, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (C‑461/13, EU:C:2015:433, punctul 70).


36      A se vedea în acest sens Waller, H., „Case C‑461/13, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland e.V.: Could This Case Change the Current of EU Environmental Law or Will It Just Wash Over?”, în European Law Reporter, 2016, nr. 2, p. 53-66, în special p. 60.


37      A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2015, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (C‑461/13, EU:C:2015:433, punctul 39).


38      A se vedea articolul 2 punctele 25 și 28 din Directiva‑cadru privind apa.


39      Hotărârea din 1 iulie 2015, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (C‑461/13, EU:C:2015:433, punctul 61).


40      A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2015, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (C‑461/13, EU:C:2015:433, punctul 64).


41      Hotărârea din 1 iulie 2015, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (C‑461/13, EU:C:2015:433, punctul 66).


42      Hotărârea din 1 iulie 2015, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (C‑461/13, EU:C:2015:433, punctul 67).


43      JO 2006, L 372, p. 19, Ediție specială, 15/vol. 18, p. 209.


44      A se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2015, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland (C‑461/13, EU:C:2015:433, punctul 63).


45      A se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Protect Natur-, Arten- und Landschaftsschutz Umweltorganisation (C‑664/15, EU:C:2017:987, punctul 33).


46      Hotărârea din 20 decembrie 2017, Protect Natur-, Arten- und Landschaftsschutz Umweltorganisation (C‑664/15, EU:C:2017:987, punctul 34 și jurisprudența citată).


47      A se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2008, Janecek (C‑237/07, EU:C:2008:447, punctul 37), Hotărârea din 26 mai 2011, Stichting Natuur en Milieu și alții (C‑165/09-C‑167/09, EU:C:2011:348, punctul 94), și Hotărârea din 19 noiembrie 2014, ClientEarth (C‑404/13, EU:C:2014:2382, punctul 55).


48      A se vedea considerentul (24) al DCA potrivit căruia „[o] bună calitate a apei va garanta aprovizionarea populației cu apă potabilă”. A se vedea de asemenea articolul 1 litera (d) din DCA potrivit căruia această directivă asigură reducerea treptată a poluării apelor subterane și prevenirea poluării ulterioare a acesteia, noțiunea de poluare fiind definită la articolul 2 punctul 33 din DCA ca însemnând „introducerea directă sau indirectă de substanțe sau căldură în aer, apă sau sol ca rezultat al activității umane și care poate prezenta riscuri pentru sănătatea umană […]”.


49      Hotărârea din 20 decembrie 2017, Protect Natur-, Arten- und Landschaftsschutz Umweltorganisation (C‑664/15, EU:C:2017:987, punctul 87).


50      A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 aprilie 2015, Gruber (C‑570/13, EU:C:2015:231, punctele 38 și 40).


51      A se vedea în acest sens Hotărârea din 16 aprilie 2015, Gruber (C‑570/13, EU:C:2015:231, punctul 39).


52      Hotărârea din 3 octombrie 2019, Wasserleitungsverband Nördliches Burgenland și alții, C‑197/18, EU:C:2019:824, punctul 32. Sublinierea noastră.


53      A se vedea în acest sens Concluziile avocatei generale Kokott prezentate în cauza Wasserleitungsverband Nördliches Burgenland și alții (C‑197/18, EU:C:2019:274, punctul 54).