CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
DOMNUL GERARD HOGAN
prezentate la 15 mai 2019(1)
Cauza C‑621/17
Gyula Kiss,
CIB Bank Zrt.
împotriva
Emil Kiss,
Gyuláné Kiss
[cerere de decizie preliminară formulată de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria)]
„Cerere de decizie preliminară – Protecția consumatorilor – Clauze abuzive – Directiva 93/13/CEE a Consiliului – Articolul 4 alineatul (2) – Cerința ca clauzele contractuale privind definirea obiectului principal al contractului să fie exprimate în mod clar și inteligibil – Articolul 5 – Cerința de redactare a contractului într‑un limbaj clar și inteligibil”
1. Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1), a articolului 4 alineatul (2) și a articolului 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273, denumită în continuare „Directiva din 1993”). Prezenta trimitere preliminară pune din nou Curtea în situația de a examina aplicarea Directivei din 1993 în contextul contractelor de împrumut încheiate cu instituțiile de credit.
2. Cererea menționată a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Gyula Kiss, domnul Emil Kiss și doamna Gyuláné Kiss, pe de o parte, și CIB Bank Zrt. (denumită în continuare „banca”), pe de altă parte, în legătură cu o cerere de constatare a unui pretins caracter abuziv al anumitor clauze conținute într‑un contract de împrumut acordat în valută. În acest context, instanța de trimitere solicită să se stabilească în special dacă cerințele prevăzute la articolul 4 alineatul (2) și la articolul 5 din Directiva din 1993 ca anumite clauze să fie redactate într‑un limbaj clar și inteligibil trebuie să fie interpretate în sensul că fiecare clauză referitoare la costuri trebuie să menționeze serviciile concrete prestate în schimbul acestor costuri. Cu toate acestea, înainte de a examina aceste aspecte, este mai întâi necesar să se stabilească dispozițiile legale relevante.
I. Cadrul legal
A. Dreptul Uniunii
1. Directiva din 1993
3. Al doisprezecelea, al treisprezecelea, al șaisprezecelea al nouăsprezecelea și al douăzecilea considerent ale Directivei din 1993 au următorul cuprins:
„întrucât, cu toate acestea, în stadiul lor actual, legislațiile interne permit doar preconizarea unei armonizări parțiale; întrucât, în special, prezenta directivă nu se referă decât la clauzele contractuale care nu au fost negociate individual; întrucât statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții de drept intern mai stricte decât cele din prezenta directivă;
întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conțin clauze abuzive; întrucât, în consecință, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii și principiile sau dispozițiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți; întrucât, în această privință, formularea «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii» din articolul 1 alineatul (2) se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri;
[…]
întrucât, în conformitate cu criteriile generale selectate, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor, în special în cadrul activităților publice de vânzare sau furnizare, prin care se asigură servicii colective care iau în considerare solidaritatea dintre utilizatori, trebuie completată cu mijloace pentru efectuarea unei aprecieri globale a diferitor interese implicate; întrucât aceasta constituie o cerință de bună‑credință; întrucât, la aprecierea bunei‑credințe, trebuie acordată o atenție deosebită forței pozițiilor de negociere ale părților, faptului de a ști dacă consumatorul a fost încurajat să‑și dea acordul pentru clauza în cauză și dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului; întrucât condiția de bună‑credință poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acționează în mod corect și echitabil față de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să țină seama.
[…]
întrucât, în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze; întrucât rezultă, inter alia, că, în cazul contractelor de asigurări, clauzele care definesc sau delimitează în mod clar riscul asigurat și răspunderea asiguratorului nu se supun unei astfel de aprecieri, deoarece aceste restricții sunt luate în considerare la calcularea primei plătite de către consumator;
întrucât contractele ar trebui redactate într‑un limbaj clar și inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele și, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator.”
4. Articolul 3 alineatele (1) și (2) din Directiva din 1993 prevede:
„(1) O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
(2) Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.
Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.
În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s‑a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.”
5. Potrivit articolului 4 alineatul (2) din Directiva din 1993:
„Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
6. Articolul 5 din Directiva din 1993 prevede:
„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2).”
7. Potrivit articolului 8 din Directiva din 1993:
„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”
2. Directiva 2003/55
8. Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2003/55/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2003 privind normele comune pentru piața internă în sectorul gazelor naturale și de abrogare a Directivei 98/30/CE (JO 2003, L 176, p. 57, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 80) prevede:
„[…] Statele membre […] garantează un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, în special în privința transparenței referitoare la condițiile contractuale generale, la informațiile generale și la mecanismele de soluționare a divergențelor.”
3. Directiva 2005/29
9. Articolul 6 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului („Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260) prevede:
„(1) O practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care conține informații false și, în consecință, este mincinoasă sau, în orice alt fel, inclusiv prin prezentarea generală, induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informația este corectă în fapt, cu privire la unul sau mai multe dintre următoarele elemente și, în oricare dintre situații, determină sau poate determina o decizie comercială pe care consumatorul nu ar fi luat‑o în altă situație:
[…]
(d) prețul sau modalitatea de calcul al prețului sau existența unui avantaj specific în ceea ce privește prețul;
[…]”
4. Directiva 2014/17
10. Considerentele (4) și (30) ale Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010 (JO 2014, L 60, p. 34) au următorul cuprins:
„(4) S‑au identificat o serie de probleme pe piețele ipotecare din Uniune legate de practicile iresponsabile de împrumut și de posibilitățile participanților la piață, inclusiv ale intermediarilor de credite și ale instituțiilor non‑bancare de a avea un comportament iresponsabil. Printre acestea se numără probleme legate de credite într‑o monedă străină, pe care consumatorii le‑au contractat în acea monedă pentru a profita de rata dobânzii avantajoasă oferită, însă fără să dețină informații adecvate despre riscul ratei de schimb valutar pe care îl implică aceste împrumuturi sau o înțelegere a acestuia. Respectivele probleme sunt determinate de deficiențele pieței și ale reglementărilor, dar și de alți factori, de exemplu climatul economic general și nivelul scăzut de cultură financiară. Respectivele probleme sunt determinate de deficiențele pieței și ale reglementărilor, dar și de alți factori, de exemplu climatul economic general și nivelul scăzut de cultură financiară. Problemele identificate pot avea efecte colaterale semnificative la nivel macroeconomic, pot fi în detrimentul consumatorilor, pot constitui obstacole economice sau juridice în calea activității transfrontaliere și pot crea condiții de concurență inegale între actorii de pe piață.
[…]
(30) Ca urmare a riscurilor semnificative aferente împrumuturilor în valută străină, este necesar să se prevadă măsuri pentru a asigura faptul că consumatorii sunt conștienți de riscul pe care și‑l asumă și că consumatorul are posibilitatea de a‑și limita expunerea la riscul ratei de schimb valutar pe durata creditului. Riscul ar putea fi limitat fie acordând consumatorului dreptul de a converti moneda creditului, fie prin alte măsuri, cum ar fi plafoane sau, dacă acestea sunt suficiente pentru a limita riscul ratei de schimb valutar, avertismente.”
11. Potrivit articolului 23 din Directiva 2014/17, intitulat „Împrumuturile în monedă străină”:
„(1) Statele membre se asigură că, în cazul în care un contract de credit se referă la un împrumut în monedă străină, un cadru de reglementare corespunzător este instituit la momentul în care contractul de credit este încheiat, pentru a asigura cel puțin că:
(a) consumatorul are dreptul de a converti contractul de credit într‑o monedă alternativă, în condiții specificate, sau
(b) sunt în vigoare alte aranjamente pentru a limita riscul ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit.
(2) Moneda alternativă menționată la alineatul (1) litera (a) este fie:
(a) moneda în care, în principal, consumatorul își primește venitul sau deține activele care finanțează plata creditului, astfel cum este indicat la momentul în care a fost realizată cea mai recentă evaluare a bonității în raport cu contractul de credit, fie
(b) moneda în care statul membru în care consumatorul fie a avut reședința la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, fie își are reședința în prezent.
Statele membre pot specifica dacă amândouă ori numai una dintre variantele menționate la primul paragraf literele (a) și (b) sunt disponibile pentru consumator sau pot permite creditorilor să specifice dacă ambele posibilități menționate la literele (a) și (b) din primul paragraf sunt disponibile pentru consumator sau doar una dintre ele.
(3) În cazul în care un consumator are dreptul să convertească un contract de credit într‑o monedă alternativă în conformitate cu alineatul (1) litera (a), statul membru se asigură că cursul de schimb la care se efectuează conversia este rata de schimb a pieței aplicabilă în ziua aplicării conversiei, dacă contractul de credit nu specifică altfel.
(4) Statele membre se asigură că, în cazul în care un consumator deține un împrumut într‑o monedă străină, creditorul avertizează consumatorul periodic, pe suport de hârtie sau pe alt suport durabil, cel puțin în cazurile în care valoarea cuantumului total plătibil de către consumator care rămâne de rambursat sau al ratelor periodice variază cu mai mult de 20 % în raport cu valoarea la care s‑ar ridica dacă s‑ar aplica cursul de schimb aplicabil la momentul încheierii contractului între moneda contractului de credit și moneda statului membru. Avertizarea îl informează pe consumator în legătură cu o creștere a cuantumului total plătibil de către consumator, prezintă, după caz, dreptul de conversie într‑o monedă alternativă și condițiile în care se poate efectua acesta și explică orice alt mecanism aplicabil pentru limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul.
(5) Statele membre pot să reglementeze mai în detaliu împrumuturile în monedă străină, cu condiția ca o astfel de reglementare să nu fie aplicată cu efect retroactiv.
(6) Aranjamentele aplicabile în temeiul prezentului articol se aduc la cunoștința consumatorului în FEIS și în contractul de credit. În cazul în care în contractul de credit nu există dispoziții în vederea limitării riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul la o fluctuație a ratei de schimb valutar de sub 20 %, FEIS include un exemplu ilustrativ al impactului pe care îl are o fluctuație valutară de 20 %.”
B. Reglementarea națională
12. Articolul 209/B din Polgári Törvénykönyvről szóló 1959. évi IV. Törvény (Legea nr. IV din 1959 privind Codul civil) (denumită în continuare „Codul civil maghiar”), în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal, prevedea:
„(1) O condiție contractuală generală sau o clauză a unui contract încheiat cu un consumator este abuzivă atunci când instituie, în mod unilateral și fără niciun fel de justificare, cu încălcarea cerințelor de bună‑credință, drepturi și obligații ale părților izvorâte din contract, în detrimentul uneia dintre părți.
(2) Se consideră că drepturile și obligațiile au fost stabilite în mod unilateral și nejustificat, în detrimentul uneia dintre părți, dacă:
(a) se îndepărtează în mod semnificativ de o normă esențială aplicabilă contractului sau
(b) sunt incompatibile cu obiectul sau cu funcția contractului.
(3) Pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei, trebuie să se examineze toate circumstanțele existente la momentul semnării contractului care au determinat încheierea acestuia, precum și natura serviciilor prevăzute și raporturile clauzei respective cu alte dispoziții ale contractului sau cu alte contracte.
(4) Printr‑o reglementare specială, pot fi stabilite clauzele contractelor încheiate cu consumatorii care trebuie calificate drept abuzive sau cele care trebuie considerate abuzive până la proba contrară.
(5) Dispozițiile referitoare la clauzele contractuale abuzive nu pot fi aplicate clauzelor contractuale care definesc prestația și contraprestația, cu condiția ca aceste clauze să fie redactate într‑un limbaj clar și inteligibil pentru ambele părți.
(6) O clauză contractuală nu poate fi considerată abuzivă în cazul în care aceasta este impusă prin lege sau este introdusă cu scopul de a îndeplini cerințele prevăzute de o normă juridică.”
13. Articolul 523 din Codul civil maghiar prevede:
„(1) În temeiul unui contract de credit, instituția de credit sau un alt împrumutător se obligă să pună la dispoziția împrumutatului suma convenită; împrumutatul se obligă să restituie această sumă conform contractului.
În lipsa unor dispoziții contrare, dacă împrumutătorul este o instituție de credit, debitorul este obligat să plătească dobânzi (împrumut bancar).”
II. Situația de fapt
14. La 16 septembrie 2005, domnul Gyula Kiss și alte două persoane au încheiat un contract de împrumut în valoare de 16 516 euro pentru un scop nespecificat cu predecesorul în drepturi al băncii la o rată anuală a dobânzii de 5,4 %, pe o perioadă de 20 de ani. Pe lângă această rată a dobânzii, debitorii se obligau să plătească costuri de administrare de 2,4 % pe an, precum și suma de 40 000 HUF (aproximativ 125 de euro) cu titlu de comision de acordare. Dobânda anuală efectivă (DAE) stabilită în contract era de 8,47 %.
15. Domnul Gyula Kiss a formulat o acțiune prin care a solicitat constatarea faptului că clauzele de stabilire a cuantumului costurilor de administrare și al comisionului de acordare sunt abuzive pentru motivul că serviciile oferite în schimbul acestora nu au fost specificate de bancă.
16. Banca nu a contestat că serviciile furnizate în schimbul acestor costuri nu au fost menționate în mod expres în contract. Ea a susținut însă că comisionul de acordare corespundea costului formalităților pe care a trebuit să le efectueze înaintea încheierii contractului, în timp ce costurile de administrare au acoperit formalitățile care trebuiau îndeplinite după încheierea contractului.
17. Instanța de prim grad a pronunțat o hotărâre prin care a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale care prevedea cuantumul comisionului de acordare și a respins cererea de declarare a nulității clauzei referitoare la costurile de administrare.
18. Instanța de gradul al doilea, care a fost sesizată cu apelurile introduse de domnul Gyula Kiss și de bancă, a menținut hotărârea pronunțată în primă instanță. Ea a arătat că clauzele referitoare la costurile de administrare au fost redactate într‑un mod clar și inteligibil, întrucât era stabilită suma care urma să fie plătită de împrumutător în această privință, iar natura contraprestației era bine cunoscută. Contraprestația ar fi inclus servicii precum procesarea, gestionarea, înregistrarea și recuperarea împrumutului. În ceea ce privește comisionul de acordare, instanța de gradul al doilea a considerat că nu se poate stabili care servicii au fost vizate de acest comision. În lumina acestor aprecieri, acest comision a fost considerat abuziv.
19. Atât domnul Gyula Kiss, cât și banca au declarat recurs la Kúria (Curtea Supremă, Ungaria). Domnul Gyula Kiss susține că respectivul contract nu a precizat în mod clar serviciul pentru care trebuie să plătească aceste costuri de administrare. El susține că banca nu a demonstrat că acordarea și administrarea creditului au generat costuri de această natură, care să nu fi fost acoperite deja de dobânda aferentă capitalului împrumutat.
20. Prin recursul său, banca solicită respingerea acțiunii în ceea ce privește comisionul de acordare. Banca susține, printre altele, că, la momentul încheierii contractului, nu exista nicio normă juridică în vigoare care să îi impună obligația să detalieze serviciile concrete furnizate în schimbul acestui comision.
III. Cererea de decizie preliminară și procedura în fața Curții
21. Instanța de trimitere consideră că jurisprudența existentă a Curții nu îi permite să stabilească dacă cele două clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil și, dacă acesta este cazul, să evalueze dacă ele sunt abuzive și afirmă că jurisprudența instanțelor maghiare nu este uniformă în această privință. În majoritatea cazurilor, aceste instanțe naționale au apreciat că încheierea unui contract de împrumut impune doar ca costul total al împrumutului să fie clar, fără a fi nevoie să se precizeze toate serviciile furnizate în contrapartidă și, mai mult decât atât, că această condiție este îndeplinită dacă este menționată DAE, aceasta din urmă fiind calculată atât pe baza dobânzii, cât și a comisioanelor datorate, debitorul fiind astfel în măsură să compare diferitele oferte de creditare. Cu toate acestea, o mică parte dintre aceste instanțe au considerat că serviciile furnizate în schimbul fiecărui astfel de cost ar trebui să fie detaliate și specificate. Astfel, ar fi util pentru consumator să fie în măsură să compare nu numai DAE, ci și serviciile oferite în schimb. În plus, separarea artificială a dobânzilor în două componente nu ar fi justificată și, potrivit acestor instanțe, baza pentru costurile de administrare este diferită de cea utilizată pentru calcularea ratei dobânzii.
22. Potrivit instanței de trimitere, articolul 3 alineatul (1) din Directiva din 1993 ar putea fi interpretat în sensul că absența unor detalii cu privire la serviciile furnizate în schimbul unei taxe sau a unui comision constituie o încălcare a cerinței de bună‑credință prevăzute la articolul menționat. Cu toate acestea, se ridică întrebarea dacă mai este necesar să se analizeze dacă există un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. În cazul în care această analiză este încă necesară, Kúria (Curtea Supremă) arată că are îndoieli cu privire la aspectul dacă trebuie să examineze numai serviciile și contraprestațiile pentru acestea care corespund clauzelor în discuție sau dacă toate clauzele contractuale ar trebui să fie luate în considerare împreună pentru a analiza toate avantajele și dezavantajele care rezultă din contract.
23. În aceste condiții, Kúria (Curtea Supremă) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Cerința privind redactarea clară și inteligibilă, prevăzută la articolul 4 alineatul (2) și la articolul 5 din [Directiva din 1993], trebuie interpretată în sensul că, în cadrul unui contract de împrumut încheiat cu consumatorii, aceasta este îndeplinită în cazul unei clauze contractuale care nu a fost negociată individual, care prevede cu exactitate cuantumul costurilor, al comisioanelor și al altor cheltuieli (denumite în continuare, împreună, «costuri») în sarcina consumatorului, precum și metoda de calcul al acestora și momentul la care trebuie achitate, dar care totuși nu specifică serviciile concrete care reprezintă contraprestația acestor costuri, sau trebuie interpretată în sensul că un contract trebuie să indice de asemenea serviciile concrete respective? În acest din urmă caz, este suficient ca conținutul serviciului prestat să poată fi dedus din denumirea costului?
2) Articolul 3 alineatul (1) din [Directiva din 1993] trebuie interpretat în sensul că clauza contractuală utilizată în speță cu privire la costuri, care nu face posibilă identificarea în mod neechivoc, pe baza contractului, a serviciilor concrete prestate în schimbul acestor costuri, provoacă, în detrimentul consumatorului, contrar cerinței de bună‑credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract?”
IV. Analiză
24. Primul aspect care trebuie subliniat este poate acela că scopul Directivei din 1993 nu este de a armoniza dreptul contractual în general și nici măcar problema consimțământului în special. Scopul directivei este, în schimb, în principal acela de a interzice clauzele care provoacă, contrar cerinței de bună‑credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Este important ca lucrurile să fie clare în această privință, deoarece, deși Directiva din 1993 este, cu siguranță, semnificativă în domeniul protecției consumatorilor, ea nu urmărește să abordeze orice tip posibil de practică incorectă în materie comercială sau în materie de contracte încheiate cu consumatorii.
25. În special, având în vedere că există alte directive aplicabile dreptului consumatorilor, este important ca, din motive de coerență, Curtea să mențină o abordare riguroasă în ceea ce privește delimitarea domeniului de aplicare al fiecăreia dintre aceste dispoziții legislative.
A. Cu privire la prima întrebare preliminară
26. Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (2) și articolul 5 din Directiva din 1993 trebuie să fie interpretate în sensul că, în cadrul unui contract de împrumut încheiat cu un consumator, cerința potrivit căreia clauzele trebuie redactate în mod clar și inteligibil este îndeplinită de o clauză contractuală care nu a fost negociată individual și care precizează cuantumul exact al costurilor care urmează a fi suportate de consumator, metoda de calculare a acestora și momentul în care ele trebuie să fie plătite, însă care nu precizează serviciile concrete furnizate în schimbul acestor costuri.
27. Deși atât articolul 4 alineatul (2), cât și articolul 5 din Directiva din 1993 prevăd că anumite clauze trebuie să fie exprimate în mod clar și inteligibil, contextul în care se face referire la această cerință este totuși destul de diferit. Articolul 4 alineatul (2) prevede în esență că caracterul abuziv al clauzelor care definesc elementele esențiale ale contractului precum cele referitoare la preț nu poate fi examinat decât dacă astfel de clauze nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Pe de altă parte, articolul 5 prevede că orice clauză contractuală trebuie să îndeplinească această cerință de inteligibilitate și că, atunci când nu o îndeplinește, și anume „în cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator”(2). Propunem, prin urmare, să se examineze prima întrebare mai întâi prin prisma articolului 4 alineatul (2) și apoi prin cea a articolului 5 din Directiva din 1993.
1. Articolul 4 alineatul (2)
28. Potrivit articolului 4 alineatul (2) din Directiva din 1993, „[a]precierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”. Din moment ce articolul 4 alineatul (2) instituie două excepții de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este pus în aplicare prin această directivă, aceste excepții trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte(3). Astfel, articolul 4 alineatul (2) prevede că clauzele referitoare la preț nu intră în domeniul de aplicare al directivei, cu condiția totuși ca aceste clauze să fie exprimate în mod clar și inteligibil. După cum sperăm să demonstrăm în continuare, clauzele care prevăd comisioane de administrare precum clauza în discuție în litigiul principal se încadrează în domeniul de aplicare al excepției prevăzute la articolul 4 alineatul (2), astfel încât caracterul abuziv al unui astfel de comision nu poate fi examinat decât dacă clauza respectivă nu este exprimată în mod clar și inteligibil.
29. Prima excepție prevăzută la articolul 4 alineatul (2) se referă la clauzele referitoare la „obiectul [principal al] contractului”. Potrivit jurisprudenței Curții, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva din 1993, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale contractului și care, ca atare, îl caracterizează(4). În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii „obiectul [principal al] contractului”.
30. A doua excepție se referă la „caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte” sau, potrivit celui de al nouăsprezecelea considerent al acestei directive, clauzele „care descriu […] raportul calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate”(5). Prin urmare, aceste două ipoteze menționate la articolul 4 alineatul (2) nu sunt neapărat echivalente; prima exclude anumite clauze în virtutea obiectului lor, în timp ce a doua excepție se opune declarării de către o instanță a unei clauze referitoare la preț ca fiind abuzivă pentru motivul că prețul stipulat este inadecvat sau excesiv.
31. Propunem să examinăm mai întâi cea de a doua ipoteză. Astfel, deși domnul Gyula Kiss a susținut, atât în observațiile scrise, cât și în ședință, că costurile de administrare și comisionul de deschidere sunt disproporționale față de valoarea împrumutului, reiese din cererea de decizie preliminară că problema ridicată în fața instanței de trimitere nu se referă nici la caracterul adecvat al remunerației în raport cu împrumutul acordat, nici la metoda de calcul utilizată. Mai degrabă, aceasta privește aspectul specific dacă contractul de împrumut ar fi trebuit să indice serviciile „concrete” furnizate în schimbul costurilor de administrare și al comisionului de deschidere. Prin urmare, cea de a doua excepție prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva din 1993 nu apare ca fiind relevantă.
32. În ceea ce privește prima excepție, potrivit jurisprudenței Curții, expresia „obiectul principal al contractului” trebuie să fie înțeleasă ca referindu‑se la obligația care, ca atare, caracterizează acest contract. În cazul unui împrumut, obligația principală a împrumutătorului este de a pune o anumită sumă de bani la dispoziția împrumutatului(6).
33. Cu toate acestea, ar trebui remarcat că, în Hotărârea Matei, Curtea nu a exclus posibilitatea ca acele clauze referitoare la preț să se încadreze în prima ipoteză menționată la articolul 4 alineatul (2), ci a decis că acest lucru ar depinde de aspectul dacă bunurile sau serviciile furnizate în contrapartidă au reprezentat sau nu obiectul principal al contractului(7). În consecință, clauzele care, precum cea în discuție în litigiul principal, prevăd plata unor costuri sau comisioane fac parte din obiectul principal al contractului dacă reprezintă contraprestația pentru bunurile sau serviciile care constituie prestația principală. Cu toate acestea, este vorba despre o împrejurare care, în cele din urmă, trebuie stabilită și verificată de instanțele naționale(8).
34. În contextul litigiului principal, părțile sunt în dezacord în special cu privire la aspectul dacă costurile de administrare au o contraprestație.
35. În opinia noastră însă, nu poate exista nicio îndoială cu privire la acest aspect. În măsura în care aceste costuri urmăresc să acopere costurile administrative suportate în legătură cu împrumutul acordat, care, din informațiile furnizate de instanța de trimitere, pare să reprezinte singurul serviciu prevăzut în contract, aceste costuri trebuie să fie considerate ca făcând parte din prețul plătit în schimbul acestui împrumut.
36. Exprimând această opinie, nu trecem cu vederea argumentul invocat de domnul Gyula Kiss potrivit căruia o astfel de clauză va însemna că banca transferă costurile sale operaționale la consumatori, inclusiv cele legate de obligațiile sale legale. Faptul că, totuși, consumatorii sunt cei care plătesc, în mod direct sau indirect, costurile suportate de o întreprindere reprezintă o realitate economică, întrucât nu vedem cine altcineva ar putea să le plătească în locul lor. În realitate, prin invocarea acestui argument, domnul Gyula Kiss urmărește să pună în discuție proporționalitatea remunerației băncii, un aspect care, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2), nu intră în sfera de aplicare a criteriilor prevăzute la articolul 3 alineatul (1) pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze, cu condiția, desigur, ca clauza respectivă să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
37. Este adevărat că prețul specificat în această clauză este exprimat sub forma unei rate a dobânzii. Totuși, acest aspect nu poate schimba concluzia că această clauză identifică un element al prețului datorat în schimbul împrumutului care a fost acordat. Astfel, remunerația băncilor poate lua forma unei sume fixe sau variabile ori atât a unei sume fixe, cât și a uneia variabile. Astfel cum a subliniat banca în cadrul ședinței, în majoritatea cazurilor, partea din prețul plătit pentru a acoperi costurile administrative suportate de instituția de credit este inclusă pur și simplu într‑o rată a dobânzii unică. Deși, în prezenta cauză, prețul care trebuie plătit a fost împărțit în trei clauze, fiecare dintre aceste părți ale prețului global este totuși datorată în schimbul împrumutului.
38. În consecință, dacă Curtea urmează raționamentul adoptat în Hotărârea Matei, o astfel de clauză care prevede costuri de administrare ar trebui considerată, în principiu, ca neintrând în domeniul de aplicare al Directivei din 1993. Cu toate acestea, astfel cum vom explica la finalul prezentelor concluzii, alte dispoziții ale dreptului Uniunii s‑ar putea aplica într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal.
39. În orice caz, articolul 4 alineatul (2) prevede că, pentru ca una dintre cele două excepții prevăzute la această dispoziție să se aplice, clauza în litigiu trebuie să fie exprimată în mod clar și inteligibil. Astfel, se ridică problema dacă clauzele în discuție în prezenta cauză îndeplinesc această condiție.
40. Potrivit jurisprudenței Curții, această condiție reflectă ideea că, „pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Consumatorul decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige contractual față de un vânzător sau de un furnizor prin aderarea la condițiile redactate în prealabil de acesta”. Prin urmare, condiția prevăzută la articolul 4 alineatul (2) nu poate fi redusă numai la cerința ca respectivele clauze în discuție să fie inteligibile din punct de vedere formal și gramatical(9). Întrebarea este, mai degrabă, dacă consumatorul este în măsură să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din contract în ceea ce îl privește(10).
41. În lumina acestei jurisprudențe, apreciem că, în cazul în care contractul este relativ lung și prețul care trebuie plătit în schimbul diferitor servicii furnizate a fost împărțit în mai multe clauze, fiecare dintre ele având o metodă de calcul diferită, astfel cum pare să fie cazul în contractul în discuție în litigiul principal, este necesar ca aceste diferite clauze să fie regrupate în același loc în contract sau cel puțin ca efectul lor combinat să fie specificat. Astfel, nu se poate considera că consumatorul este în măsură să aprecieze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din contract în ceea ce îl privește dacă, de exemplu, prețul datorat este prevăzut parțial la începutul unui contract foarte lung, parțial la mijloc și parțial la sfârșitul contractului.
42. În mod similar, în ipoteze în care, astfel cum este situația în litigiul principal, prețul datorat ar putea varia, deoarece este indexat în funcție de o rată de schimb valutar, apreciem că cerința ca respectivele clauze să fie exprimate în mod clar și inteligibil poate fi considerată respectată numai dacă metoda utilizată pentru a calcula prețul se stabilește în mod clar și precis pentru a permite consumatorului să înțeleagă natura riscului la care se expune.
43. Este adevărat că, în conformitate cu Directiva 2004/17 și cu Directiva 2008/48/CE(11), un contract de împrumut trebuie să menționeze DAE aplicabilă, care este calculată nu numai pe baza ratei dobânzii aplicabile, ci și pe baza comisioanelor aplicabile(12), precum și că această obligație are tocmai obiectivul de a asigura că împrumutătorii pun la dispoziția împrumutaților informații generale clare și inteligibile cu privire la contractul de credit(13).
44. Cu toate acestea, considerăm că, având în vedere cerința privind caracterul inteligibil prevăzută la articolul 4 alineatul (2), menționarea DAE nu poate atenua faptul că, atunci când prețul a fost împărțit în mai multe clauze, fiecare dintre acestea fiind bazată pe o metodă diferită de calculare a acestui preț și fiecare fiind inclusă în părți diferite ale contractului, clauzele contractuale referitoare la preț nu pot fi considerate ca fiind exprimate în mod clar și inteligibil. Astfel, observăm că DAE are doar caracter ilustrativ. După cum se menționează la articolul 17 alineatul (4) din Directiva 2014/17, „în cazul contractelor de credit care cuprind clauze care permit variații ale ratei dobânzii și, după caz, ale cheltuielilor incluse în DAE, dar necuantificabile la momentul calculării, DAE se calculează pe baza ipotezei conform căreia rata dobânzii și celelalte costuri vor rămâne fixe în raport cu nivelul stabilit în momentul încheierii contractului”. În plus, DAE nu furnizează nicio indicație cu privire la modul în care prețul trebuie să fie plătit. Dimpotrivă, aceasta poate sugera că prețul trebuie plătit sub formă de rate, însă există posibilitatea ca acesta să nu fie în mod necesar cazul.
45. Cu toate acestea, nu considerăm că articolul 4 alineatul (2) trebuie interpretat în sensul că impune ca fiecare clauză referitoare la preț să specifice serviciile sau bunurile furnizate în contrapartidă.
46. Este adevărat că, în Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb (C‑92/11, EU:C:2013:180, punctul 45), Curtea a menționat existența unei „cerințe de transparență”. Cu toate acestea, întrucât Curtea a utilizat această expresie în cauza respectivă pentru a desemna obligația punerii la dispoziția consumatorilor, în cazul unei clauze insuficient de precise cu privire la obiectul principal al contractului, a informațiilor necesare care să le permită să aprecieze consecințele economice care decurg din contract, utilizarea acestei expresii nu a avut nicio consecință pe scară mai largă(14). În Hotărârea Matei însă, Curtea a mers cu un pas mai departe și a declarat că această condiție ar trebui să fie interpretată în sensul că impune nu numai ca consumatorul să poată înțelege cu ce se confruntă, ci și că acesta ar trebui să cunoască motivele care justifică clauza respectivă(15).
47. Această constatare trebuie, în opinia noastră, să fie totuși înțeleasă ținând seama de împrejurările concrete ale cauzei respective. Astfel, la punctul 77 din hotărârea menționată, Curtea a arătat că „creditorul a propus împrumutaților înlocuirea denumirii clauzelor menționate cu cea de «comision de administrare credit», fără a modifica însă conținutul acestora”, ceea ce a condus la unele îndoieli legitime cu privire la existența unui serviciu furnizat în mod efectiv în schimbul acestui comision.
48. Nu suntem convinși nici că, potrivit acestei jurisprudențe, articolul 4 alineatul (2) ar trebui să fie interpretat în sensul că furnizorii ar trebui să menționeze în fiecare clauză referitoare la preț serviciile sau bunurile concrete furnizate în contrapartidă. Am ajuns la această concluzie din motivele expuse în continuare.
49. În primul rând, Directiva din 1993 nu conține nicio trimitere la o asemenea cerință. Astfel cum tocmai am precizat, existența unei cerințe de transparență a fost utilizată pentru prima dată în Hotărârea RWE Vertrieb. În cauza respectivă însă, întrebarea viza interpretarea atât a Directivei din 1993, cât și a Directivei 2003/55, în condițiile în care articolul 3 alineatul (3) din această din urmă directivă prevede în mod expres o asemenea cerință.
50. În al doilea rând, contrar celor sugerate în cadrul primei întrebări preliminare, nu este necesar ca fiecare clauză referitoare la preț să reprezinte contrapartida unui serviciu concret(16). Într‑adevăr, un serviciu unic poate necesita mai multe clauze referitoare la preț(17). În cazul în care partea care acordă un împrumut solicită ca acesta să fie rambursat jumătate sub formă de dobândă procentuală și jumătate sub formă de rată fixă, considerăm că, în principiu, ar trebui să aibă dreptul să facă acest lucru(18). În opinia noastră, ceea ce contează cu adevărat în astfel de situații este ca existența diferitor metode de remunerație alese să fi fost adusă la cunoștința consumatorului și, în consecință, acesta să fi fost în măsură să anticipeze efectele produse de clauza referitoare la obiectul principal al contractului, iar nu cauza sau rațiunea de a fi a acesteia.
51. În al treilea rând, considerăm că articolul 4 alineatul (2) din Directiva din 1993 trebuie interpretat în lumina articolului 3 alineatul (1) din aceasta. În conformitate cu această dispoziție, numai clauzele care nu au fost negociate individual sunt supuse criteriului prevăzut la articolul 3 alineatul (1) pentru a aprecia caracterul abuziv al unei clauze(19). În consecință, considerăm că rațiunea de a fi a acestei cerințe ar putea fi aceea că, atunci când clauzele se referă la obiectul principal al contractului, consumatorii ar trebui să se informeze cu privire la conținutul acestora și să fie de acord cu contractul numai după luarea în considerare a acestor elemente. Chiar dacă consumatorul nu a participat la elaborarea acestor clauze și spre deosebire de alte clauze ale unui contract de adeziune pe care, în general, consumatorii nu le citesc, aceste clauze nu ar fi susceptibile de a trece neobservate. Cu toate acestea, Directiva din 1993 presupune necesitatea ca obiectul principal al contractului să fi fost precizat în mod clar și inteligibil. În consecință, astfel cum enunță al douăzecilea considerent al Directivei din 1993, consumatorilor ar trebui să li se ofere cel puțin posibilitatea de a analiza toate clauzele din contract. Acesta este motivul pentru care articolul 4 alineatul (2) prevede ca clauzele să fie exprimate în mod clar și inteligibil(20). Aceasta nu înseamnă însă că consumatorul trebuie să înțeleagă motivul specific pentru care a fost introdusă fiecare clauză: este suficient ca efectele derivate din încheierea contractului să poată fi înțelese în mod rezonabil de consumatorul mediu(21).
52. În al patrulea rând, dacă articolul 4 alineatul (2) ar trebui să fie interpretat în așa fel încât să însemne că, în ceea ce privește fiecare clauză referitoare la preț, prestatorii ar trebui să indice serviciile furnizate în contrapartidă, aceasta ar putea însemna că furnizorii ar fi descurajați să detalieze prețul care urmează să fie plătit pentru serviciile furnizate pentru a nu trebui să justifice fiecare clauză referitoare la preț. O astfel de interpretare a articolului 4 alineatul (2) ar fi de asemenea excesiv de prescriptivă și de împovărătoare. Ea ar putea, de asemenea, să fie contrară unuia dintre obiectivele‑cheie ale dreptului consumatorului al Uniunii(22), și anume acela de a asigura consumatorului posibilitatea să facă o alegere economică în cunoștință de cauză înainte de a încheia contractul respectiv.
53. Având în vedere aceste considerații, apreciem că Curtea ar trebui să își mențină linia jurisprudențială tradițională potrivit căreia cerința exprimării în mod clar și inteligibil prevăzută la articolul 4 alineatul (2) trebuie înțeleasă ca impunând numai ca consumatorul să fie în măsură să evalueze consecințele economice care rezultă din contract în ceea ce îl privește, iar nu însăși rațiunea de a fi a fiecărei clauze.
54. Acest lucru nu înseamnă însă că serviciul sau serviciile furnizate în contrapartida clauzelor referitoare la preț nu ar trebui să poată fi identificate. Astfel, instanțele naționale trebuie să poată stabili care sunt aceste servicii, nu în virtutea cerinței de a fi exprimate în mod clar și inteligibil, ci, mai degrabă, în virtutea domeniului de aplicare al articolului 4 alineatul (2). Astfel, potrivit Hotărârii Matei, dacă sunt furnizate mai multe servicii, unele cu titlu principal, iar altele cu titlu accesoriu, instanța națională va trebui să stabilească pentru fiecare clauză referitoare la preț serviciul sau serviciile pentru care reprezintă contrapartida pentru a determina dacă clauza respectivă face parte din „obiectul principal” al contractului(23).
55. Totuși, faptul că instanțele naționale trebuie să efectueze o astfel de examinare nu înseamnă că furnizorul este obligat să menționeze ce servicii sau bunuri sunt furnizate în contrapartida fiecărei clauze referitoare la preț. În cazul în care sunt furnizate mai multe servicii, este suficient ca cel oferit în legătură cu clauza referitoare la preț să poată fi dedus în mod rezonabil din conținutul contractului.
56. Trebuie, desigur, să se observe că, potrivit articolului 8 din Directiva din 1993, statele membre pot adopta norme mai stricte decât cele prevăzute de directivă, cu condiția ca acestea să asigure consumatorilor un nivel de protecție mai ridicat(24). Pin urmare, chiar dacă această directivă nu prevede că, pentru a beneficia de excepția prevăzută la articolul 4 alineatul (2), clauzele referitoare la preț trebuie să menționeze serviciile furnizate în contrapartidă, statele membre sunt, în principiu, libere să prevadă o astfel de cerință în propriul lor drept al consumatorilor.
2. Articolul 5
57. Articolul 5 din Directiva din 1993 prevede că, „[î]n cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator”.
58. În această privință, trebuie subliniat, în primul rând, că Directiva din 1993 nu urmărește să abordeze problema absenței consimțământului ca atare și, cu atât mai puțin, să armonizeze dreptul contractelor: mai degrabă, ea urmărește să remedieze dezechilibrele pe care anumite clauze le pot provoca între drepturile și obligațiile părților.
59. În al doilea rând, astfel cum am explicat în Concluziile prezentate în cauza Lovasné Tóth(25), modul de redactare a articolului 5 nu prevede în mod expres că faptul că o clauză care nu a fost exprimată în mod clar și inteligibil constituie în sine un motiv distinct pentru a o declara ca fiind abuzivă. În schimb, articolul 5 prevede pur și simplu că, în cazul în care o clauză contractuală nu este redactată într‑un „limbaj clar și inteligibil”, atunci, „în cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze”, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Reiese din cel de al șaisprezecelea considerent al Directivei din 1993 și din articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă că nu există decât un singur criteriu prin raportare la care se analizează caracterul abuziv al unei clauze contractuale, și anume cel prevăzut chiar la articolul 3 alineatul (1).
60. În consecință, considerăm că, astfel cum am subliniat în concluziile prezentate în cauza Lovasné Tóth, articolul 5 nu constituie un criteriu alternativ de apreciere a caracterului abuziv: el prevede doar o regulă de interpretare în vederea stabilirii efectelor juridice produse de astfel de clauze. Doar atunci când, chiar astfel cum a fost interpretată prin trimitere la regula specială de interpretare prevăzută la articolul 5, respectiva clauză încă creează un dezechilibru în detrimentul consumatorului, aceasta ar putea fi considerată ca fiind abuzivă.
61. În acest context, cerința ca o clauză să fie redactată într‑un limbaj clar și inteligibil trebuie să fie înțeleasă ca o afirmație generală care vizează introducerea regulii de interpretare prevăzute la articolul 5. Prin urmare, ceea ce prezintă importanță nu este modul în care consumatorul înțelege o clauză, ci mai degrabă dacă aceasta este, în mod obiectiv, ambiguă. Pentru toate aceste motive, considerăm, așadar, că articolul 5 nu ar trebui să fie interpretat în sensul că impune ca, în cadrul unui contract de împrumut încheiat cu un consumator, clauza referitoare la preț să menționeze serviciile furnizate în contrapartidă.
62. Chiar în cazul în care Curtea ar aprecia că articolul 5 prevede un criteriu distinct de apreciere a caracterului abuziv, în lumina jurisprudenței menționate mai sus, considerăm că cerința ca clauzele să fie redactate într‑un limbaj clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând în esență ca consumatorul să fi fost în măsură să înțeleagă consecințele economice care rezultă din contract în ceea ce îl privește. Prin urmare, amintim încă o dată că faptul că o clauză referitoare la preț nu stabilește care sunt serviciile concrete furnizate în contrapartidă nu este suficient, în sine, pentru declararea respectivei clauze ca fiind abuzivă. Pentru ca acest lucru să se întâmple, este necesar ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să nu se înțeleagă sau să nu poată fi dedusă în mod rezonabil din contract în ansamblul său.
63. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem să se răspundă la prima întrebare în sensul că nici articolul 4 alineatul (2), nici articolul 5 din Directiva din 1993 nu ar trebui să fie interpretate în sensul că, într‑un contract de împrumut încheiat cu un consumator, cerința ca clauzele să fie redactate într‑un limbaj clar și inteligibil impune ca fiecare clauză referitoare la preț să menționeze serviciile concrete furnizate în contrapartidă, cu condiția ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă în mod rezonabil din contract în ansamblul său.
B. Cu privire la cea de a doua întrebare
64. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva din 1993 ar trebui să fie interpretat în sensul că, în cazul clauzelor contractuale cu privire la costuri, care nu permit identificarea fără ambiguitate, pe baza modului de redactare a contractului, a serviciilor concrete prestate în contrapartidă, este contrară cerinței de bună‑credință, în măsura în care provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.
65. În această privință, este necesar să se amintească faptul că articolul 3 alineatul (1) prevede că „[o] clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului”.
66. Astfel cum am explicat în Concluziile prezentate în cauza Lovasné Tóth, considerăm că lipsa bunei‑credințe nu este o condiție autonomă care trebuie stabilită în plus față de existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Mai degrabă, existența unui astfel de dezechilibru în sine ilustrează absența bunei‑credințe în sensul Directivei din 1993. Rezultă, prin urmare, că cerința bunei‑credințe nu impune demonstrarea unei intenții sau a unei nedreptăți săvârșite cu intenție.
67. În consecință, întrucât criteriul caracterului abuziv prevăzut la acest articol se bazează pe efectele juridice produse de clauza respectivă, și anume crearea prin clauza respectivă a unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, împrejurarea că această clauză contractuală nu menționează serviciile concrete furnizate în contrapartidă nu pare, la prima vedere, a fi de natură să conducă, în sine, la constatarea caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alineatul (1).
68. Dacă însă instanțele naționale nu pot evalua raportul dintre prețul plătit și serviciul furnizat în mod efectiv, ele pot totuși declara o clauză ca fiind abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1) pentru alte motive decât prețul prevăzut de o astfel de clauză(26). Un exemplu în acest sens ar putea fi acela în care prețul respectiv reprezintă o penalitate, în cazul în care o astfel de penalitate nu se aplică și atunci când furnizorul este cel care nu și‑a îndeplinit obligațiile. În plus, Curtea a reținut că litigiul privind aspectul dacă creditorul nu furnizează nicio prestație efectivă care să poată constitui contrapartida unui comision nu privește caracterul adecvat al prețului plătit în raport cu prestația efectiv furnizată(27). În consecință, poate fi necesar ca instanțele naționale să stabilească în anumite împrejurări ce serviciu este furnizat în contrapartida unei anumite clauze. Din această perspectivă, este necesar, prin urmare, ca, atunci când sunt furnizate mai multe servicii, conținutul serviciului sau al serviciilor prestate în contrapartida unei clauze referitoare la preț să poată fi cel puțin dedus din contract.
69. Având în vedere obiectul celei de a doua întrebări preliminare adresate, propunem să se răspundă la aceasta că articolul 3 alineatul (1) din Directiva din 1993 nu se interpretează în sensul că o clauză contractuală cu privire la costuri care nu menționează serviciile concrete furnizate în contrapartidă provoacă, ca atare, în contradicție cu cerința de bună‑credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. În cazul în care însă nu este posibil să se determine serviciile furnizate în schimbul prețului plătit, atunci o astfel de clauză poate fi declarată abuzivă în sensul articolului 3 alineatul (1).
C. Observații finale
70. În sfârșit, am dori să facem două observații cu privire la contractul în discuție în litigiul principal.
71. În primul rând, având în vedere prezentarea situației de fapt făcută de domnul Gyula Kiss în ședință, care trebuie verificată de instanța de trimitere, se pare că motivul pentru care banca a împărțit prețul datorat în trei clauze referitoare la preț, sub forma unei dobânzi principale, a unor costuri de administrare și a unui comision de acordare, este acela că acest mecanism permite băncii să reducă dobânda principală datorată și, prin urmare, să prezinte ceea ce, în aparență, pare a fi o ofertă mai atractivă de creditare. Un astfel de comportament poate foarte bine să fie examinat din perspectiva articolului 6 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2005/29. Astfel, acesta prevede că o practică comercială se consideră înșelătoare în cazul în care induce sau poate induce în eroare consumatorul mediu, chiar dacă informația este corectă în fapt, cu privire la prețul sau la modalitatea de calcul al prețului sau este de natură să îl determine să ia o decizie comercială pe care nu ar fi luat‑o în altă situație.
72. În al doilea rând, instanța de trimitere ar putea dori să analizeze dacă clauzele referitoare la preț precum cele în discuție în litigiul principal ar trebui să fie declarate abuzive nu din cauza nemenționării serviciului concret furnizat în schimbul prețului solicitat, ci, mai degrabă, din cauza transferului riscului valutar de la bancă – care probabil trebuie să se refinanțeze în euro – la consumator. Într‑adevăr, acest transfer reprezintă, în opinia noastră, o problemă care, în funcție de împrejurări, ar putea fi considerată ca neconstituind obiectul principal al contractului și care ar putea fi evaluată, prin urmare, separat de caracterul adecvat al prețului în raport cu serviciul furnizat(28).
73. Este adevărat că, în măsura în care articolul 23 din Directiva 2014/17 prevede în mod expres posibilitatea de a oferi consumatorilor credite în valută pentru bunuri imobile rezidențiale, o astfel de clauză nu poate fi declarată ca atare abuzivă, exclusiv din acest motiv. Deși directiva în cauză nu este aplicabilă, aceasta subliniază totuși că clauzele care determină un transfer nelimitat și ireversibil al riscului valutar, fără nicio posibilitate pentru consumator să își limiteze expunerea la acest risc, ar putea fi considerate ca provocând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.
V. Concluzie
74. Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la cele două întrebări adresate de Kúria (Curtea Supremă, Ungaria) după cum urmează:
„1) Nici articolul 4 alineatul (2), nici articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu ar trebui interpretate în sensul că, în cadrul unui contract de împrumut încheiat cu un consumator, cerința potrivit căreia clauzele trebuie redactate într‑un limbaj clar și inteligibil implică faptul că fiecare clauză referitoare la preț trebuie să menționeze serviciile concrete prestate în contrapartidă. În asemenea împrejurări, este necesar ca natura serviciilor astfel furnizate să reiasă sau să poată fi dedusă din înseși clauzele contractuale.
2) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că împrejurarea că o clauză referitoare la preț nu menționează serviciile concrete furnizate în contrapartidă nu provoacă, în sine, în contradicție cu cerința de bună‑credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. În cazul în care însă nu este posibil să se determine serviciile furnizate în schimbul prețului plătit, o astfel de clauză poate fi declarată ca fiind abuzivă.”