ORDONANȚA TRIBUNALULUI (Camera a șaptea)
20 decembrie 2019(*)
„Răspundere extracontractuală – Stat de drept – Independența justiției – Dreptul la un proces echitabil – Protecția datelor cu caracter personal – Neadoptarea de către Comisie a măsurilor prin care să se asigure că România își respectă obligațiile – Încălcare suficient de gravă a unei norme de drept care conferă drepturi particularilor – Acțiune vădit nefondată”
În cauza T‑297/19,
Daniel Dragomir, cu domiciliul în București (România), reprezentat de R. Chiriță, avocat,
reclamant,
împotriva
Comisiei Europene, reprezentată de C. Giolito și de H. Stancu, în calitate de agenți,
pârâtă,
având ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 268 TFUE și prin care se urmărește obținerea reparării prejudiciului pe care reclamantul l‑ar fi suferit ca urmare, pe de o parte, a omisiunii Comisiei de a‑și îndeplini obligațiile privind respectarea, de către România, a statului de drept, a independenței justiției și a dreptului la un proces echitabil și, pe de altă parte, a omisiunii Comisiei de a‑și îndeplini obligațiile privind protecția datelor cu caracter personal,
TRIBUNALUL (Camera a șaptea),
compus din domnii R. da Silva Passos (raportor), președinte, și V. Valančius și doamna I. Reine, judecători,
grefier: domnul E. Coulon,
dă prezenta
Ordonanță
Istoricul cauzei
1 Reclamantul, domnul Daniel Dragomir, este un cetățean român.
2 Reclamantul arată că, începând cu anul 2001, a fost ofițer operativ în cadrul Serviciului Român de Informații (denumit în continuare „SRI”) și că a demisionat în anul 2013.
3 Potrivit reclamantului, Direcția Națională Anticorupție (denumită în continuare „DNA”) a început, în anul 2015, urmărirea penală împotriva sa pentru fapte de corupție. Acesta arată că în anul 2018 a fost achitat de Tribunalul București. Această cauză ar fi în prezent pendinte la Curtea de Apel București. Reclamantul explică faptul că în esență i se reproșează că a intervenit în favoarea unei întreprinderi.
4 Reclamantul indică de asemenea că, în anul 2016, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a început urmărirea penală împotriva sa pentru infracțiuni informatice. Acesta explică faptul că în esență este acuzat că a participat, alături de alte persoane, la o încercare de compromitere a procuroarei‑șef a DNA. În pofida numeroaselor sale cereri în această privință și deși au trecut peste trei ani de la începerea urmăririi penale, dosarul nu ar fi fost încă înaintat instanței de judecată.
5 Reclamantul adaugă că, în cele două cauze penale în care este implicat, au fost utilizate numeroase date personale care îl privesc sau care privesc persoane apropiate lui. Acestea ar fi fost puse la dispoziția organelor de urmărire penală de SRI, care ar folosi o aplicație informatică pentru a realiza o supraveghere în masă a persoanelor în România. Participarea SRI la administrarea probelor în procedurile judiciare s‑ar întemeia pe un protocol încheiat în anul 2009 între SRI și Ministerul Public. Acest protocol ar fi fost declasificat în cursul anului 2018. Toate aceste probe, la care apărarea nu ar avea acces, ar fi doar la dispoziția procurorului și, în anumite cazuri, a judecătorului.
Procedura și concluziile părților
6 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 6 mai 2019, reclamantul a introdus prezenta acțiune.
7 La 13 iunie 2019, reclamantul a depus o versiune a cererii introductive ale cărei neregularități au fost îndreptate.
8 La 6 septembrie 2019, Comisia Europeană a depus memoriul în apărare.
9 Reclamantul solicită în mod formal Tribunalului:
– constatarea încălcării obligațiilor Comisiei cu privire la asigurarea respectării de către România a obligației cuprinse în Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date (JO 1995, L 281, p. 31, Ediție specială, 13/vol. 17, p. 10);
– constatarea încălcării obligațiilor Comisiei cu privire la asigurarea respectării de către România a obligației cuprinse în Directiva (UE) 2016/680 a Parlamentului European și a Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente în scopul prevenirii, depistării, investigării sau urmăririi penale a infracțiunilor sau al executării pedepselor și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Deciziei‑cadru 2008/977/JAI a Consiliului (JO 2016, L 119, p. 89);
– constatarea încălcării obligațiilor Comisiei cu privire la asigurarea respectării de către România a obligației cuprinse în Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor) (JO 2016, L 119, p. 1);
– constatarea încălcării obligațiilor Comisiei cu privire la asigurarea respectării de către România a regulilor statului de drept, a independenței instanțelor de judecată și a drepturilor fundamentale ale persoanelor aflate sub jurisdicția sa;
– obligarea Comisiei la plata prejudiciului moral produs în sumă de 2 euro;
– obligarea pârâtei de a remedia pe viitor omisiunile existente.
10 Comisia solicită Tribunalului:
– respingerea acțiunii ca vădit nefondată;
– obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În drept
11 Potrivit articolului 126 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, atunci când Tribunalul este în mod vădit necompetent să judece o acțiune sau atunci când o acțiune este în mod vădit inadmisibilă sau în mod vădit nefondată, Tribunalul poate oricând să decidă, la propunerea judecătorului raportor, fără continuarea procedurii, să se pronunțe prin ordonanță motivată.
12 În speță, Tribunalul se consideră suficient de lămurit de înscrisurile din dosar și decide să se pronunțe fără continuarea procedurii.
13 Cu titlu introductiv, este necesar să se constate că, contrar a ceea ce ar putea sugera formularea primelor patru capete de cerere ale reclamantului, acesta nu solicită Tribunalului să constate abțineri ale Comisiei în temeiul articolului 265 TFUE. Astfel, din cererea introductivă și mai ales din structura acesteia reiese că primele cinci capete de cerere ale reclamantului au ca obiect o cerere întemeiată pe articolul 268 TFUE și care vizează repararea pecuniară a prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit, în primul rând, ca urmare a omisiunii Comisiei de a‑și îndeplini obligațiile privind respectarea, de către România, a statului de drept, a independenței justiției și a dreptului la un proces echitabil și, în al doilea rând, ca urmare a omisiunii Comisiei de a‑și îndeplini obligațiile privind protecția datelor cu caracter personal. De altfel, acesta este sensul în care acțiunea a fost înțeleasă de Comisie în memoriul în apărare.
14 Potrivit unei jurisprudențe constante, reiese din articolul 340 al doilea paragraf TFUE că angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii și exercitarea dreptului la repararea prejudiciului suferit depind de îndeplinirea unui ansamblu de condiții, și anume nelegalitatea comportamentului reproșat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între acest comportament și prejudiciul invocat (Hotărârea din 29 septembrie 1982, Oleifici Mediterranei/CEE, 26/81, EU:C:1982:318, punctul 16, și Hotărârea din 9 septembrie 2008, FIAMM și alții/Consiliul și Comisia, C‑120/06 P și C‑121/06 P, EU:C:2008:476, punctul 106).
15 Caracterul cumulativ al acestor condiții presupune că, în cazul în care una dintre ele nu este îndeplinită, răspunderea extracontractuală a Uniunii nu poate fi angajată (Hotărârea din 8 mai 2003, T Port/Comisia, C‑122/01 P, EU:C:2003:259, punctul 30; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea din 15 septembrie 1994, KYDEP/Consiliul și Comisia, C‑146/91, EU:C:1994:329, punctul 81, și Hotărârea din 14 octombrie 1999, Atlanta/Comunitatea Europeană, C‑104/97 P, EU:C:1999:498, punctul 65).
16 În ceea ce privește condiția referitoare la conduita ilicită imputată instituțiilor, jurisprudența impune să fie demonstrată existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor [Hotărârea din 19 aprilie 2007, Holcim (Deutschland)/Comisia, C‑282/05 P, EU:C:2007:226, punctul 47].
17 Pe de altă parte, trebuie amintit că omisiunile instituțiilor Uniunii nu pot angaja răspunderea Uniunii decât în măsura în care instituțiile au încălcat o obligație legală de a acționa care rezultă dintr‑o dispoziție de drept al Uniunii (Hotărârea din 15 septembrie 1994, KYDEP/Consiliul și Comisia, C‑146/91, EU:C:1994:329, punctul 58, Hotărârea din 14 decembrie 2005, Beamglow/Parlamentul European și alții, T‑383/00, EU:T:2005:453, punctul 166, și Hotărârea din 10 mai 2006, Galileo International Technology și alții/Comisia, T‑279/03, EU:T:2006:121, punctul 137).
18 În sfârșit, rezultă din jurisprudență că cerința încălcării unei norme de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor se aplică și în ipoteza unei omisiuni culpabile (a se vedea Hotărârea din 26 februarie 2016, Šumelj și alții/Comisia, T‑546/13, T‑108/14 și T‑109/14, EU:T:2016:107, punctul 42 și jurisprudența citată).
19 În lumina acestor considerații, trebuie analizat dacă Comisia a omis în mod nelegal să își îndeplinească obligațiile privind, pe de o parte, respectarea, de către România, a statului de drept, a independenței justiției și a dreptului la un proces echitabil și, pe de altă parte, protecția datelor cu caracter personal.
Cu privire la pretinsa omisiune a Comisiei de a‑și îndeplini obligațiile privind respectarea, de către România, a statului de drept, a independenței justiției și a dreptului la un proces echitabil
20 Reclamantul susține că Comisia nu și‑a îndeplinit obligațiile privind protecția statului de drept în România, independența justiției române în fața asaltului SRI și dreptul la un proces echitabil.
21 În primul rând, reclamantul arată în esență că Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției (JO 2006, L 354, p. 56, Ediție specială, 11/vol. 51, p. 55) impune obligații Comisiei în ceea ce privește protecția statului de drept în România, a independenței justiției române și a dreptului la un proces echitabil.
22 În al doilea rând, reclamantul subliniază, mai întâi, că SRI influențează activitatea judiciară din România, în special în cadrul procedurilor penale. Apoi, el explică că această intervenție a SRI în anchetele penale este contrară legii și Constituției, astfel cum ar reieși din jurisprudența Curții Constituționale. În sfârșit, reclamantul susține că, în rapoartele întocmite de Comisie în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, problema interferenței SRI în activitatea judiciară a fost aproape în totalitate neglijată.
23 Reclamantul deduce din aceasta în esență că Comisia nu și‑a îndeplinit obligația privind protecția justiției române de interferența nelegală și neconstituțională a SRI.
24 În al treilea rând, în partea din cererea introductivă consacrată admisibilității acțiunii, reclamantul susține că omisiunea menționată la punctul 23 de mai sus încalcă următoarele dispoziții: articolele 2, 3 și 4 TUE, articolul 19 alineatul (1) TUE și articolul 19 alineatul (2) al doilea paragraf TUE, articolul 253 primul paragraf TFUE, articolul 252 al doilea paragraf TFUE și articolul 254 al doilea paragraf TFUE.
25 În această privință, primo, trebuie constatat că Decizia 2006/928 se întemeiază în special pe articolele 37 și 38 din Protocolul privind condițiile și aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria și României în Uniunea Europeană (JO 2005, L 157, p. 29).
26 În considerentul (1) al Deciziei 2006/928, Comisia amintește că Uniunea Europeană este instituită pe principiul statului de drept, un principiu comun tuturor statelor membre. În considerentul (2) al acestei decizii, ea explică că spațiul de libertate, securitate și justiție, precum și piața internă, instituite prin Tratatul privind Uniunea Europeană și prin Tratatul de instituire a Comunității Europene, se bazează pe convingerea reciprocă în privința faptului că deciziile și practicile administrative și judiciare din toate statele membre respectă pe deplin statul de drept. În considerentul (3) al respectivei decizii, Comisia precizează că această condiție implică existența, în toate statele membre, a unui sistem judiciar și administrativ imparțial, independent și eficient, înzestrat cu mijloace suficiente, între altele pentru a lupta împotriva corupției. Din considerentele (4)-(6) ale aceleiași decizii reiese că instituirea unui mecanism de cooperare și de verificare a progreselor realizate de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției a fost justificată de împrejurarea că, la data aderării României la Uniunea Europeană, și anume la 1 ianuarie 2007, subzistau chestiuni nerezolvate în ceea ce privește responsabilizarea și eficiența sistemului judiciar și ale organelor de aplicare a legii.
27 Articolul 1 din Decizia 2006/928 prevede:
„În fiecare an, până la 31 martie cel târziu, iar în primul an la 31 martie 2007, România prezintă Comisiei un raport privind progresele realizate în vederea atingerii fiecăruia dintre obiectivele de referință enumerate în anexă.
Comisia poate, în orice moment, să ofere ajutor tehnic prin diverse mijloace sau să colecteze ori să facă schimb de informații privind obiectivele de referință. De asemenea, Comisia poate organiza, în orice moment, misiuni de experți în acest sens în România. Autoritățile române oferă Comisiei sprijinul necesar în acest context.”
28 Articolul 2 din Decizia 2006/928 prevede:
„Comisia va transmite, pentru prima dată în iunie 2007, Parlamentului European și Consiliului propriile comentarii și concluzii privind raportul prezentat de România.
Comisia va prezenta din nou un raport în funcție de evoluția situației și cel puțin o dată la fiecare șase luni.”
29 Articolul 3 din Decizia 2006/928 prevede:
„Prezenta decizie intră în vigoare numai sub rezerva și la data intrării în vigoare a Tratatului de aderare.”
30 Potrivit anexei la Decizia 2006/928, obiectivele de referință, prevăzute la articolul 1, pe care România trebuie să le atingă sunt următoarele:
„1. Garantarea unui proces judiciar mai transparent și mai eficient totodată, în special prin consolidarea capacităților și a responsabilizării Consiliului Superior al Magistraturii. Raportarea și evaluarea impactului noilor coduri de procedură civilă și administrativă.
2. Înființarea, conform celor prevăzute, a unei agenții pentru integritate cu responsabilități în domeniul verificării patrimoniului, al incompatibilităților și al conflictelor de interese potențiale, precum și cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancțiuni disuasive.
3. Continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste și imparțiale cu privire la acuzațiile de corupție la nivel înalt.
4. Adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special în cadrul administrației locale.”
31 Astfel, din Decizia 2006/928 reiese că singura obligație care revine Comisiei în aplicarea acestei decizii este cea prevăzută la articolul 2 din decizia menționată, care prevede transmiterea în mod regulat de comentarii, concluzii și rapoarte Parlamentului European și Consiliului.
32 Or, articolul 2 din Decizia 2006/928 este o dispoziție de natură instituțională care privește raporturile dintre Comisie, pe de o parte, și Parlamentul European și Consiliu, pe de altă parte.
33 În consecință, obligația impusă Comisiei de a transmite în mod regulat rapoarte Parlamentului European și Consiliului, prevăzută la articolul 2 din Decizia 2006/928, nu constituie o normă de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor.
34 Această apreciere nu este repusă în discuție de conținutul considerentelor Deciziei 2006/928. Astfel, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că preambulul unui act al Uniunii nu are valoare juridică obligatorie și nu poate fi invocat nici pentru a deroga de la înseși dispozițiile actului în cauză, nici pentru a interpreta aceste dispoziții într‑un sens vădit contrar modului de redactare a acestora (a se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2018, Česká pojišťovna, C‑287/17, EU:C:2018:707, punctul 33 și jurisprudența citată).
35 În orice caz, astfel cum arată Comisia, aceasta a colaborat, până la data introducerii prezentei acțiuni, în mod constant cu România în temeiul mecanismului de cooperare și de verificare și a adoptat 18 rapoarte (anuale sau semestriale) adresate Parlamentului European și Consiliului în ceea ce privește progresele realizate de România. Pe de altă parte, din diferitele extrase de rapoarte și din documentele de lucru reproduse în cererea introductivă și datate din anii 2015-2018 reiese că Comisia nu a neglijat chestiunea independenței justiției și în special problematica cooperării dintre Ministerul Public și SRI. În particular, trebuie arătat că, în Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu din 13 noiembrie 2018 privind progresele realizate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare [COM(2018) 851 final], Comisia a ținut seama de declasificarea, la 29 martie 2018, a protocolului de colaborate între, pe de o parte, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, pe de altă parte, SRI. În această privință, Comisia a indicat în special că „[era], fără îndoială, important să se asigure un cadru în baza căruia serviciile de informații să se afle sub o supraveghere adecvată, infracțiunile să poată fi investigate și sancționate în mod eficient, respectându‑se pe deplin drepturile fundamentale, și publicul să poată avea încredere că independența sistemului judiciar este garantată”. Ea a adăugat că „[e]xpertiza altor state membre ar putea fi utilă pentru crearea unui sistem mai consolidat de măsuri de supraveghere la care recurg organele de urmărire penală, precum și pentru colaborarea dintre serviciile de informații și organele de urmărire penală, care este esențială pentru investigarea infracțiunilor grave, cum ar fi terorismul și criminalitatea informatică”.
36 În consecință, reclamantul nu demonstrează că Comisia a neglijat rolul SRI în cadrul activității judiciare. Pe de altă parte, nici împrejurarea că reclamantul nu este de acord cu aprecierile formulate de Comisie în respectivele rapoarte nu permite să se stabilească o „omisiune” a Comisiei în sensul jurisprudenței menționate la punctul 17 de mai sus.
37 Secundo, în ceea ce privește dispozițiile menționate la punctul 24 de mai sus, trebuie subliniat că reclamantul nu arată care sunt măsurile pe care Comisia s‑a abținut în mod nelegal să le ia. În această privință, trebuie observat că, în partea din cererea introductivă consacrată existenței unei legături de cauzalitate, reclamantul subliniază că, dacă indicațiile cuprinse în rapoartele întocmite de Comisie în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare nu sunt respectate, aceasta din urmă poate sesiza Curtea pentru constatarea unei încălcări a tratatelor.
38 Astfel, cererea introductivă trebuie interpretată în sensul că introducerea unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor împotriva de României, în temeiul articolului 258 TFUE, constituia, pentru Comisie, singura posibilitate de natură juridică prevăzută de tratate de a asigura punerea în aplicare a dispozițiilor menționate la punctul 24 de mai sus.
39 Or, la examinarea chestiunii dacă statul membru nu și‑a îndeplinit obligațiile, Comisia dispune de o putere de apreciere discreționară, care exclude dreptul particularilor de a solicita ca aceasta să ia poziție într‑un anumit sens (Ordonanța din 10 ianuarie 2019, CBA Spielapparate- und Restaurantbetriebs/Comisia, C‑415/18 P, nepublicată, EU:C:2019:6, punctul 22; a se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea din 14 februarie 1989, Star Fruit/Comisia, 247/87, EU:C:1989:58, punctul 11, și Ordonanța din 12 ianuarie 2011, Eriksen/Comisia, C‑205/10 P, C‑217/10 P și C‑222/10 P, nepublicată, EU:C:2011:10, punctul 42).
40 În consecință, în măsura în care Comisia nu este obligată să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 CE, decizia acesteia de a nu iniția o astfel de procedură nu constituie, în orice caz, o nelegalitate, astfel încât nu este de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii (Ordonanța din 10 ianuarie 2019, CBA Spielapparate- und Restaurantbetriebs/Comisia, C‑415/18 P, nepublicată, EU:C:2019:6, punctul 23; a se vedea de asemenea Ordonanța din 13 decembrie 2013, Omnia/Italia și alții, T‑602/13, nepublicată, EU:T:2013:719, punctul 10 și jurisprudența citată).
41 În aceste împrejurări, singurul comportament care poate fi eventual pus în discuție ca sursă de prejudiciu este comportamentul statului membru în cauză (Ordonanța din 15 iulie 2011, Smanor/Comisia și Ombudsmanul, T‑185/11, nepublicată, EU:T:2011:396, punctul 16; a se vedea de asemenea, în acest sens, Ordonanța din 23 mai 1990, Asia Motor France/Comisia, C‑72/90, EU:C:1990:230, punctele 13-15, și Ordonanța din 3 iulie 1997, Smanor și alții/Comisia, T‑201/96, EU:T:1997:98, punctele 30 și 31).
42 Or, Tribunalul este vădit necompetent să se pronunțe asupra răspunderii care decurge din caracterul nelegal al unui comportament al unui stat membru. O asemenea răspundere intră în competența instanței naționale, eventual după efectuarea unei trimiteri la instanța Uniunii în temeiul articolului 267 TFUE (Ordonanța din 17 iunie 2015, Ségaud/Franța și Comisia, T‑22/15, nepublicată, EU:T:2015:418, punctul 9; a se vedea de asemenea, în acest sens, Ordonanța din 23 mai 1990, Asia Motor France/Comisia, C‑72/90, EU:C:1990:230, punctele 13 și 14).
43 Tertio, presupunând că reclamantul invocă o încălcare a principiului încrederii legitime și a dreptului la o bună administrare, se impune efectuarea constatărilor care urmează.
44 Pe de o parte, reiese din jurisprudență că principiul încrederii legitime reprezintă o normă juridică ce conferă drepturi particularilor (Hotărârea din 28 aprilie 2010, BST/Comisia, T‑452/05, EU:T:2010:167, punctul 156).
45 De altfel, conform unei jurisprudențe constante, dreptul de a se prevala de principiul protecției încrederii legitime aparține oricărui justițiabil pe care o instituție a Uniunii l‑a determinat să nutrească speranțe întemeiate. Dreptul de a se prevala de încrederea legitimă presupune îndeplinirea a trei condiții cumulative. În primul rând, administrația Uniunii trebuie să îi fi furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere. În al doilea rând, aceste asigurări trebuie să fie de natură să determine persoana căreia i se adresează să nutrească o așteptare legitimă. În al treilea rând, asigurările furnizate trebuie să fie conforme normelor aplicabile (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2014, Éditions Odile Jacob/Comisia, T‑471/11, EU:T:2014:739, punctul 91 și jurisprudența citată).
46 Cu toate acestea, în speță, reclamantul nu demonstrează că Comisia i‑ar fi furnizat asigurări precise, necondiționate și concordante de natură să îl determine să nutrească o așteptare legitimă.
47 Pe de altă parte, s‑a statuat că dreptul la bună administrare nu conferă, prin el însuși, drepturi particularilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 decembrie 2001, Area Cova și alții/Consiliul și Comisia, T‑196/99, EU:T:2001:281, punctul 43), cu excepția situației în care constituie expresia unor drepturi specifice precum dreptul de a beneficia, în ceea ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil, dreptul de a fi ascultat, dreptul de acces la dosar, dreptul la motivarea deciziilor (Hotărârea din 4 octombrie 2006, Tillack/Comisia, T‑193/04, EU:T:2006:292, punctul 127).
48 În cererea introductivă, reclamantul se limitează la a menționa dreptul la o bună administrare, prevăzut la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale, fără alte precizări. De altfel, presupunând că reclamantul invocă o încălcare de către Comisie a dreptului la o bună administrare, care ar rezulta din încălcarea dispozițiilor menționate în cererea introductivă, din cuprinsul punctelor 25-42 de mai sus reiese că nu s‑a stabilit o omisiune nelegală a Comisiei.
49 În aceste condiții, în mod evident nu este îndeplinită condiția referitoare la nelegalitatea comportamentului reproșat Comisiei în ceea ce privește pretinsa omisiune a acesteia de a‑și îndeplini obligațiile privind respectarea, de către România, a statului de drept, a independenței justiției și a dreptului la un proces echitabil.
Cu privire la pretinsa omisiune a Comisiei de a‑și îndeplini obligațiile privind protecția datelor cu caracter personal
50 Reclamantul explică că obiectivul legitim al colectării și prelucrării datelor cu caracter personal de către autoritățile române a fost deturnat prin accesul nelimitat la aceste date care ar fi fost acordat SRI. Acesta din urmă ar efectua o prelucrare în masă a acestor date.
51 Reclamantul susține că Comisia avea obligația de a verifica respectarea directivelor și regulamentelor europene în materie și a îndeplinit această obligație doar de o manieră pur formală și cu întârziere. În opinia sa, Comisia nu a efectuat o verificare completă, precisă și concretă a modului în care România s‑a conformat dispozițiilor Directivei 95/46. Acesta concluzionează că România nu a luat, așadar, nicio măsură pentru a limita accesul SRI la datele cu caracter personal, inclusiv ale sale.
52 În această privință, reclamantul invocă o încălcare a articolului 33 din Directiva 95/46 și a articolului 17 alineatul (1) TUE.
53 Pe de altă parte, în al doilea și al treilea capăt de cerere, reclamantul menționează de asemenea Regulamentul 2016/679, precum și Directiva 2016/680.
54 În această privință, în primul rând, trebuie constatat că articolul 33 din Directiva 95/46 prevede:
„Comisia prezintă periodic Consiliului și Parlamentului European, începând cel târziu la trei ani de la data menționată la articolul 32 alineatul (1), un raport cu privire la stadiul punerii în aplicare a prezentei directive și, dacă este cazul, prezintă propuneri de modificare. Raportul se publică.
Comisia examinează, în special, aplicarea prezentei directive la prelucrarea datelor constituite din sunete și imagini, referitoare la persoane fizice, și prezintă propunerile corespunzătoare care se dovedesc a fi necesare ținând seama de realizările din domeniul tehnologiei informațiilor și având în vedere evoluția societății informaționale.”
55 Astfel, din modul de redactare a articolului 33 din Directiva 95/46 reiese că rapoartele prevăzute de această dispoziție nu se adresează în mod direct României, ci Parlamentului European și Consiliului. Pe de altă parte, aceste rapoarte urmăresc să aprecieze dacă sunt necesare alte modificări legislative privind protecția datelor cu caracter personal.
56 În consecință, articolul 33 din Directiva 95/46 nu constituie o normă de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor.
57 Trebuie arătat de asemenea că, în cadrul acțiunii, reclamantul reproșează Comisiei că nu a verificat punerea în aplicare în mod concret de către România a dispozițiilor Directivei 95/46 și subliniază că, în cazul în care persistă încălcarea dreptului Uniunii, Comisia s‑a angajat să inițieze o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE.
58 Or, trebuie amintit că, în măsura în care Comisia nu este ținută să inițieze o procedură în constatarea neîndeplinirii obligațiilor în temeiul articolului 258 TFUE, decizia acesteia de a nu iniția o asemenea procedură nu constituie, în orice caz, o nelegalitate, astfel încât aceasta nu este de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii (a se vedea punctul 40 de mai sus).
59 În al doilea rând, în temeiul articolului 17 TUE, „Comisia promovează interesul general al Uniunii și ia inițiativele corespunzătoare în acest scop”, „[a]ceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora” și „supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul [Curții]”.
60 Or, ca atare, articolul 17 TUE prezintă o natură instituțională și nu constituie o normă de drept care are ca obiect să confere drepturi particularilor (a se vedea Ordonanța din 27 octombrie 2008, Pellegrini/Comisia, T‑375/07, nepublicată, EU:T:2008:466, punctul 19 și jurisprudența citată, și Ordonanța din 16 ianuarie 2019, Szécsi și Somossy/Comisia, T‑331/18, nepublicată, EU:T:2019:11, punctul 28).
61 În al treilea rând, în cererea introductivă, reclamantul nu structurează niciun motiv referitor la Regulamentul 2016/679 și la Directiva 2016/680. În particular, reclamantul nu precizează dispozițiile acestor acte care ar impune o obligație de a acționa Comisiei și care ar fi fost încălcate de aceasta în speță.
62 În aceste condiții, în mod evident nu este îndeplinită condiția referitoare la nelegalitatea comportamentului reproșat Comisiei în ceea ce privește pretinsa omisiune a acesteia de a‑și îndeplini obligațiile privind protecția datelor cu caracter personal.
63 Din motivele adoptate la punctele 20-62 de mai sus reiese că condiția privind nelegalitatea comportamentului reproșat Comisiei în mod evident nu este îndeplinită în speță.
64 În consecință, în aplicarea jurisprudenței menționate la punctele 14 și 15 de mai sus, cererea de reparare a pretinsului prejudiciu suferit de reclamant ca urmare, pe de o parte, a omisiunii Comisiei de a‑și îndeplini obligațiile privind respectarea, de către România, a statului de drept, a independenței justiției și a dreptului la un proces echitabil și, pe de altă parte, a omisiunii Comisiei de a‑și îndeplini obligațiile privind protecția datelor cu caracter personal este vădit nefondată.
65 Prin urmare, este necesar să se respingă primele cinci capete de cerere ale reclamantului ca vădit nefondate.
66 Pe de altă parte, cererea reclamantului formulată în cadrul celui de al șaselea capăt de cerere și având ca obiect obligarea Comisiei să remedieze pe viitor omisiunile existente trebuie de asemenea respinsă ca vădit nefondată. În această privință, reiese, desigur, din articolele 268 și 340 al doilea paragraf TFUE, privind răspunderea extracontractuală a Uniunii, că o reparație în natură poate fi eventual acordată de instanța Uniunii, în conformitate cu principiile generale comune statelor membre în materie de răspundere extracontractuală, și că această reparație poate lua forma unei somații de a face sau de a nu face, putând determina Comisia să adopte un anumit comportament (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 septembrie 2013, Idromacchine și alții/Comisia, C‑34/12 P, nepublicată, EU:C:2013:552, punctul 29). Cu toate acestea, o asemenea somație s‑ar putea eventual concretiza, cu excepția dispunerii de măsuri provizorii în temeiul articolelor 278 și 279 TFUE, numai dacă răspunderea extracontractuală a Uniunii este deja stabilită, situație care nu se regăsește în speță (a se vedea punctele 20-63 de mai sus).
67 În ceea ce privește cererea formulată de reclamant și având ca obiect dispunerea de către Tribunal a diferite măsuri de organizare a procedurii și a diferite măsuri de cercetare judecătorească care să constea în prezentarea de documente și în audierea diferitor martori, trebuie amintit că este de competența Tribunalului să aprecieze utilitatea unor măsuri de organizare a procedurii și a unor măsuri de cercetare judecătorească (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2015, Deutsche Börse/Comisia, T‑175/12, nepublicată, EU:T:2015:148, punctul 417 și jurisprudența citată).
68 Or, din perspectiva tuturor considerațiilor care precedă, Tribunalul consideră, în speță, că s‑a putut pronunța în mod util asupra motivelor și criticilor invocate de reclamant pe baza argumentelor dezvoltate de părți și având în vedere documentele prezentate. În plus, faptele pe care vizau să le stabilească măsurile de organizare a procedurii și măsurile de cercetare judecătorească solicitate de reclamant nu sunt pertinente, dat fiind că nu ar putea repune în discuție considerațiile enunțate la punctele 20-65 de mai sus.
69 Astfel, este necesar să se respingă cererile de măsuri de organizare a procedurii și cererile de măsuri de cercetare judecătorească formulate de reclamant.
70 Ținând seama de toate cele ce precedă, acțiunea se respinge ca vădit nefondată.
Cu privire la cheltuielile de judecată
71 Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. În speță, întrucât reclamantul a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor Comisiei.
Pentru aceste motive,
TRIBUNALUL (Camera a șaptea)
dispune:
1) Respinge acțiunea.
2) Îl obligă pe domnul Daniel Dragomir la plata cheltuielilor de judecată.
Luxemburg, 20 decembrie 2019.
E. Coulon | | R. da Silva Passos |