HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
27 iunie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Cetățenia Uniunii – Articolul 21 alineatul (1) TFUE – Directiva 2004/38/CE – Dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre – Dreptul de ședere al unui resortisant al unui stat terț, membru de familie al unui cetățean al Uniunii, în statul membru al cărui resortisant este acest cetățean – Intrarea acestui membru de familie pe teritoriul statului membru în cauză ulterioară întoarcerii în respectivul stat membru a cetățeanului Uniunii”
În cauza C‑230/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Østre Landsret (Curtea de Apel din Regiunea de Est, Danemarca), prin decizia din 21 aprilie 2017, primită de Curte la 2 mai 2017, în procedura
Erdem Deha Altiner,
Isabel Hanna Ravn
împotriva
Udlændingestyrelsen,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul L. Bay Larsen, președinte de cameră, și domnii J. Malenovský, M. Safjan, D. Šváby și M. Vilaras (raportor), judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: doamna C. Strömholm, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 7 martie 2018,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Deha Altiner și doamna Ravn, de E. O. R. Khawaja, advokat;
– pentru guvernul danez, de M. S. Wolff, de J. Nymann‑Lindegren și de C. Thorning, în calitate de agenți, asistați de R. Holdgaard, advokat;
– pentru guvernul belgian, de C. Pochet, de L. Van den Broeck și de M. Jacobs, în calitate de agenți;
– pentru Irlanda, de A. Joyce și de L. Williams, în calitate de agenți;
– pentru guvernul norvegian, de I. S. Jansen, în calitate de agent, asistat de K. B. Moen, advokat;
– pentru Comisia Europeană, de E. Montaguti și de M. Wilderspin, în calitate de agenți, asistați de H. Peytz, advokat,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 21 TFUE, precum și a Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, și rectificări în JO 2004, L 229, p. 35, și în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Erdem Deha Altiner (în continuare „domnul Altiner fiul”) și doamna Isabel Hanna Ravn, pe de o parte, și Udlændingestyrelsen (Oficiul pentru Imigrare, Danemarca), pe de altă parte, în legătură cu o decizie adoptată de acesta din urmă la 3 iunie 2016 (denumită în continuare „decizia din 3 iunie 2016”) prin care a fost confirmată decizia anterioară a Statsforvaltningen (administrația regională a statului, Danemarca) de respingere a cererii prin care domnul Altiner fiul a solicitat eliberarea unui permis de ședere în Danemarca, ca membru de familie al doamnei Ravn, cetățean al Uniunii.
Cadrul juridic
Directiva 2004/38
3 Articolul 1 din Directiva 2004/38, intitulat „Obiectul”, prevede:
„Prezenta directivă stabilește:
(a) condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre de către cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora;
[…]”
4 Intitulat „Definiții”, articolul 2 din directiva menționată prevede:
„În sensul prezentei directive:
1. prin «cetățean al Uniunii» se înțelege orice persoană având cetățenia unui stat membru;
2. prin «membru de familie» se înțelege:
(a) soțul;
[…]
(c) descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea sa, precum și descendenții direcți ai soțului […]
[…]
3. prin «stat membru gazdă» se înțelege statul membru în care se deplasează un cetățean al Uniunii în scopul de a‑și exercita dreptul la liberă circulație și ședere.”
5 Articolul 3 din aceeași directivă, intitulat „Destinatarii”, prevede la alineatul (1):
„Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură.”
6 Articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38 are următorul cuprins:
„(1) Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:
(a) sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă sau
(b) dispun de suficiente resurse pentru ei și pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în cursul șederii și dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau
(c) – sunt înscriși într‑o instituție privată sau publică, acreditată sau finanțată de către statul membru gazdă pe baza legislației sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a urma studii, inclusiv de formare profesională și
– dețin asigurări medicale complete în statul membru gazdă și asigură autoritatea națională competentă, printr‑o declarație sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă suficiente resurse pentru ei înșiși și pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de ședere, sau
(d) sunt membri de familie care însoțesc ori se alătură unui cetățean al Uniunii care îndeplinește el însuși condițiile menționate la literele (a), (b) sau (c).
(2) Dreptul de ședere prevăzut la alineatul (1) se extinde asupra membrilor de familie care nu au cetățenia unui stat membru, în cazul în care însoțesc ori se alătură cetățeanului Uniunii în statul membru gazdă, cu condiția ca cetățeanul Uniunii să îndeplinească condițiile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c).”
Dreptul danez
7 Potrivit articolului 13 din bekendtgørelse nr. 474 om ophold i Danmark for udlændinge, der er omfattet af Den Europæiske Unions regler (Decretul nr. 474 privind dreptul de ședere al cetățenilor străini cărora li se aplică normele Uniunii Europene) din 12 mai 2011:
„În măsura în care dreptul Uniunii prevede aceasta, membrii de familie ai unui resortisant danez au un drept de ședere în Danemarca care depășește perioada de trei luni prevăzută la articolul 2 alineatele 1 și 2 din Legea privind străinii.”
8 EU‑orientering nr. 1/14, Orientering til Statsforvaltningen om behandling af ansøgninger om familiesammenføring efter EU‑retten, hvor referencen er dansk statsborger (Orientarea nr. 1/14 pentru administrația de stat referitoare la soluționarea cererilor de reîntregire a familiei formulate în temeiul dreptului Uniunii atunci când persoana de referință este un resortisant danez) din 10 decembrie 2014 (denumită în continuare „Orientarea nr. 1/14”) a fost emisă de Oficiul pentru Imigrare.
9 Această orientare prevede, la punctul 4.1.5, intitulat „Legătura temporală dintre întoarcerea unui resortisant danez în Danemarca și formularea unei cereri de reîntregire a familiei în temeiul dreptului Uniunii”, următoarele:
„Nu există o cerință în sensul că membrul de familie cetățean străin trebuie să intre în Danemarca în același timp cu resortisantul danez.
Dacă membrul de familie al unui resortisant danez, care și‑a exercitat dreptul de liberă circulație într‑un alt stat membru, solicită reîntregirea familiei în temeiul normelor Uniunii la un moment ulterior întoarcerii resortisantului danez în Danemarca, trebuie să se stabilească în concret dacă cererea membrului de familie este depusă ca o consecință firească a întoarcerii resortisantului danez în Danemarca.
În cadrul acestei aprecieri, trebuie să se țină seama de decalajul temporal dintre întoarcerea resortisantului danez în Danemarca și formularea cererii, în special dacă membrul de familie a amânat depunerea cererii din motive concrete legate de muncă sau de formarea profesională, precum și de întinderea decalajului în cauză. Întârzierea în depunerea cererii poate fi astfel motivată prin necesitatea ca solicitantul să își finalizeze studiile, ceea ce se poate dovedi în special prin prezentarea diplomelor etc. De asemenea, anumite probleme de sănătate, de exemplu o boală gravă a solicitantului sau a unui membru al familiei acestuia, pot să constituie motive pentru întârziere.
Pe de altă parte, o întârziere de câteva luni nu poate fi justificată a priori prin dorința reală de a păstra locul de muncă sau de a menține legături cu familia.
În schimb, dacă există considerații speciale legate de un loc de muncă, în special executarea unor obligații contractuale, care motivează amânarea cu câteva luni a formulării cererii, aceasta trebuie a priori să fie considerată depusă ca o consecință firească a întoarcerii resortisantului danez. Acest lucru poate fi dovedit prin prezentarea unui contract de muncă care stipulează, de exemplu, că persoana interesată este implicată într‑un anumit proiect de construcții.
[…]
Dacă membrul de familie a intrat în Danemarca în același timp sau ca o consecință firească a întoarcerii cetățeanului danez în Danemarca, dar depune cererea de reîntregire a familiei în temeiul normelor Uniunii doar la un moment ulterior, nu există cerința ca cererea să fie depusă ca o consecință firească a întoarcerii resortisantului danez dacă, pe de altă parte, persoana în cauză îndeplinește condițiile pentru obținerea reîntregirii familiei cu resortisantul danez în conformitate cu normele Uniunii.
Condiția este ca membrul de familie să intre în Danemarca în vederea exercitării dreptului la viața de familie cu resortisantul danez și ca, pe de altă parte, membrul de familie să fi avut posibilitatea de a obține reîntregirea familiei cu resortisantul danez în temeiul normelor Uniunii dacă cererea a fost depusă la momentul intrării [pe teritoriu]. O condiție suplimentară este aceea ca solicitantul să fi îndeplinit condițiile respective în întreaga perioadă care a precedat depunerea cererii.
La aprecierea unor asemenea situații, este, așadar, decisiv ca membrul de familie să fi îndeplinit în întreaga perioadă condițiile pentru obținerea reîntregirii familiei cu resortisantul danez potrivit normelor Uniunii, însă pur și simplu să nu fi depus cererea. Într‑un astfel de caz, membrul de familie are dreptul de ședere în Danemarca în temeiul normelor Uniunii, indiferent de aspectul dacă a depus doar ulterior cererea de permis de ședere.
Dacă cererea nu este depusă în legătură cu intrarea [pe teritoriu], solicitantul trebuie să dovedească faptul că intrarea a avut loc în același moment sau ca o consecință firească a întoarcerii resortisantului danez în Danemarca și că a îndeplinit în întreaga perioadă condițiile pentru a obține reîntregirea familiei cu resortisantul danez în conformitate cu normele Uniunii, în special condiția de a locui împreună cu resortisantul danez în Danemarca. Aceste aspecte pot fi dovedite, de exemplu, prin documente de călătorie, documente din care rezultă schimbarea adresei în registrul populației, chitanțe pentru chirie etc.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
10 Domnul Altiner fiul s‑a născut la 2 septembrie 2004 în Turcia și este resortisant turc. Tatăl său, domnul Metin Altiner (în continuare „domnul Altiner tatăl”), care a sosit în Danemarca la 17 iulie 2008, a divorțat de mama domnului Altiner fiul și s‑a recăsătorit, la 26 octombrie 2010, cu doamna Ravn, care este resortisant danez și care, la acel moment, locuia în Danemarca. Prin hotărârea de pronunțare a divorțului dintre domnul Altiner tatăl și mama domnului Altiner fiul, autoritatea părintească față de acesta din urmă a fost încredințată mamei sale, resortisant turc, iar domnul Altiner fiul a trăit cu aceasta în Turcia.
11 Între 1 decembrie 2012 și 24 octombrie 2014, doamna Ravn și domnul Altiner tatăl au avut reședința în Suedia. În perioadele cuprinse între 1 august 2013 și 9 septembrie 2013, precum și între 8 iulie 2014 și 2 septembrie 2014, domnul Altiner fiul s‑a deplasat în Suedia, cu o viză valabilă în spațiul Schengen, și a locuit la ei.
12 La 24 octombrie 2014, doamna Ravn și domnul Altiner tatăl s‑au întors în Danemarca, unde au reședința de la acea dată. La 25 iunie 2015, domnul Altiner fiul a intrat în Danemarca cu o viză valabilă în spațiul Schengen până la 30 septembrie 2015.
13 După ce a obținut, la 15 iulie 2015, consimțământul scris al mamei sale, domnul Altiner fiul a depus, două zile mai târziu, la administrația statului danez o cerere de permis de ședere în Uniune ca membru de familie al soției tatălui său, doamna Ravn.
14 Prin decizia din 9 martie 2016, administrația regională a statului danez a respins această cerere pentru motivul că nu constituia o consecință firească a întoarcerii doamnei Ravn în Danemarca. Din dosarul prezentat Curții reiese că, în decizia sa de respingere, administrația respectivă a precizat că nu lua poziție cu privire la aspectul dacă șederile domnului Altiner fiul în Suedia i‑au permis acestuia să întemeieze sau să consolideze o viață de familie în acest stat membru cu doamna Ravn. Respingerea menționată a făcut obiectul unei reclamații la Oficiul pentru Imigrare, respinsă de acesta din urmă prin decizia din 3 iunie 2016.
15 În această decizie, Oficiul pentru Imigrare arată că domnul Altiner fiul nu a intrat pe teritoriul danez în același timp cu doamna Ravn și că cererea sa de permis de ședere nu constituie o consecință firească a întoarcerii doamnei Ravn în Danemarca. Or, potrivit acestui oficiu, dreptul de ședere derivat în Danemarca al unui resortisant al unui stat terț, membru de familie al unui cetățean danez care se întoarce în Danemarca după o ședere în alt stat membru, este lovit de caducitate dacă acest membru de familie nu intră pe teritoriul danez sau nu depune o cerere de permis de ședere în Danemarca ca o consecință firească a întoarcerii cetățeanului danez.
16 La 15 iunie 2016, domnul Altiner fiul și doamna Ravn au formulat o acțiune împotriva deciziei din 3 iunie 2016 la Københavns byret (Tribunalul Municipal din Copenhaga, Danemarca), care, prin decizia din 18 octombrie 2016, a trimis cauza instanței de trimitere spre rejudecare.
17 Această instanță arată că părțile nu sunt de acord în ceea ce privește compatibilitatea cu dreptul Uniunii a condiției prevăzute de reglementarea daneză potrivit căreia dreptul de ședere al unui resortisant al unui stat terț, membru de familie al unui cetățean danez care se întoarce în Danemarca după ce și‑a exercitat dreptul la liberă circulație, este supus condiției ca intrarea pe teritoriul danez a acestui membru de familie sau depunerea de către acesta din urmă a unei cereri de permis de ședere să intervină ca o „consecință firească” a întoarcerii cetățeanului danez în cauză. Reclamanții din litigiul principal apreciază că o asemenea condiție este contrară dreptului Uniunii, în special articolului 21 TFUE.
18 În aceste condiții, Østre Landsret (Curtea de Apel din Regiunea de Est, Danemarca) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 21 TFUEși, prin analogie, Directiva 2004/38 […] se opun ca un stat membru să refuze acordarea unui drept de ședere derivat resortisantului unei țări terțe care este membru de familie al unui cetățean al Uniunii care are cetățenia acelui stat membru și care s‑a întors în statul membru respectiv după exercitarea dreptului său la liberă circulație, atunci când membrul de familie nu intră pe teritoriul statului membru sau nu depune o cerere pentru acordarea dreptului de ședere ca o consecință firească a întoarcerii cetățeanului Uniunii?”
Cu privire la întrebarea preliminară
Cu privire la admisibilitate
19 Cu titlu introductiv, trebuie să se arate că, în observațiile prezentate Curții, guvernele belgian și norvegian, referindu‑se la caracterul relativ scurt al celor două șederi ale domnului Altiner fiul în Suedia, au exprimat îndoieli cu privire la aspectul dacă se poate considera că acesta a beneficiat de un drept de ședere efectiv în acest stat membru, de natură să permită întemeierea sau consolidarea unei vieți de familie între el și cetățeanul Uniunii în cauză, în speță doamna Ravn, astfel încât domnul Altiner fiul să dobândească un drept de ședere derivat în Danemarca, întemeiat pe dreptul Uniunii. Guvernul norvegian apreciază că, în aceste condiții, întrebarea preliminară ar putea fi considerată ca având caracter ipotetic.
20 Este adevărat că șederea efectivă în statul membru gazdă a cetățeanului Uniunii și a membrului familiei sale, resortisant al unui stat terț, este cea care dă naștere, la întoarcerea acestui cetățean al Uniunii în statul membru al cărui resortisant este, unui drept de ședere derivat, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, în favoarea resortisantului unui stat terț cu care cetățeanul menționat a dus o viață de familie în statul membru gazdă.
21 În speță, din indicațiile instanței de trimitere, rezumate la punctele 13-15 din prezenta hotărâre, reiese că cererea de permis de ședere depusă de domnul Altiner fiul în temeiul dreptului Uniunii a fost respinsă în ultimă instanță de Oficiul pentru Imigrare nu pentru motivul că șederile domnului Altiner fiul în Suedia nu permiseseră întemeierea sau consolidarea unei vieți de familie între el, domnul Altiner tatăl și doamna Ravn, ci pentru că intrarea sa pe teritoriul danez și depunerea cererii sale de permis de ședere nu au avut loc concomitent cu întoarcerea în Danemarca a doamnei Ravn sau ca o consecință firească a acestei întoarceri, astfel cum impune Orientarea nr. 1/14.
22 Or, conform unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei cereri formulate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util întrebărilor care i‑au fost adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctele 19 și 20).
23 În aceste condiții și fără a aduce atingere posibilității instanței de trimitere de a efectua, dacă este cazul, verificarea premiselor factuale ale actului administrativ contestat în fața sa, nu se poate considera că întrebarea preliminară, care privește în esență compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale cum este Orientarea nr. 1/14, nu are nicio legătură cu obiectul litigiului principal sau privește o problemă de natură ipotetică.
24 În consecință, cererea de decizie preliminară este admisibilă.
Cu privire la fond
25 Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 21 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care nu prevede acordarea unui drept de ședere derivat, în temeiul dreptului Uniunii, unui resortisant al unui stat terț, membru de familie al unui cetățean al Uniunii care are cetățenia respectivului stat membru și care se întoarce în acel stat după ce a locuit, în temeiul și cu respectarea dreptului Uniunii, într‑un alt stat membru, în cazul în care acel membru de familie al cetățeanului Uniunii în cauză nu a intrat pe teritoriul său sau nu a depus în acel stat o cerere de permis de ședere „ca o consecință firească” a întoarcerii, în respectivul stat membru, a cetățeanului Uniunii în discuție.
26 În această privință, trebuie amintit de la bun început că Curtea a statuat deja că, în cazul în care, cu ocazia unei șederi efective a unui cetățean al Uniunii, în temeiul și cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/38, într‑un alt stat membru decât cel al cărui cetățean este, a fost întemeiată sau consolidată o viață de familie în acest stat membru, efectul util al drepturilor pe care respectivul cetățean al Uniunii le are în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE impune ca viața de familie a acestui cetățean în statul membru gazdă să poată fi continuată la întoarcerea sa în statul membru al cărui resortisant este prin acordarea unui drept de ședere derivat membrului familiei respectiv, resortisant al unui stat terț. Astfel, în lipsa unui asemenea drept de ședere derivat, acest cetățean al Uniunii ar fi descurajat să părăsească statul membru al cărui resortisant este pentru a‑și exercita dreptul de ședere, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, într‑un alt stat membru din cauza lipsei certitudinii că poate continua în statul membru din care este originar o viață de familie alături de rudele sale apropiate, astfel întemeiată sau consolidată în statul membru gazdă (Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B., C‑456/12, EU:C:2014:135, punctul 54, precum și Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman și alții, C‑673/16, EU:C:2018:385, punctul 24).
27 Pe de altă parte, din jurisprudența Curții reiese că condițiile de acordare, la întoarcerea unui cetățean al Uniunii în statul membru al cărui resortisant este, a unui drept de ședere derivat, în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, unui resortisant al unui stat terț, membru al familiei acestui cetățean al Uniunii, cu care acesta a locuit, numai în considerarea calității sale de cetățean al Uniunii, în statul membru gazdă, nu ar trebui să fie, în principiu, mai stricte decât cele prevăzute de Directiva 2004/38 pentru acordarea unui astfel de drept de ședere unui resortisant al unui stat terț, membru al familiei unui cetățean al Uniunii, care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație stabilindu‑se în alt stat membru decât cel al cărui resortisant este. Astfel, chiar dacă Directiva 2004/38 nu acoperă un astfel de caz de întoarcere, ea trebuie să fie aplicată prin analogie în ceea ce privește condițiile de ședere a cetățeanului Uniunii în alt stat membru decât cel al cărui resortisant este, dat fiind că, în ambele cazuri, cetățeanul Uniunii este cel care constituie persoana de referință pentru ca unui resortisant al unei țări terțe, membru al familiei acestui cetățean al Uniunii, să i se poată acorda un drept de ședere derivat (Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B., C‑456/12, EU:C:2014:135, punctul 50).
28 Or, trebuie amintit că dreptul de ședere derivat, recunoscut, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii care este stabilit pe teritoriul unui alt stat membru decât cel al cărui resortisant este, nu este supus condiției ca ei să intre pe teritoriul respectivului stat membru într‑un anumit termen după intrarea acestui cetățean al Uniunii.
29 Astfel, potrivit acestei dispoziții, într‑o asemenea situație, un drept de ședere derivat este recunoscut membrilor de familie ai unui cetățean al Uniunii nu numai în cazul în care îl „însoțesc” pe acest cetățean într‑un alt stat membru decât cel al cărui resortisant este, ci și atunci când i „se alătură” în acest stat membru.
30 În aceste condiții, trebuie amintit că eventualul drept de ședere într‑un stat membru al Uniunii al resortisantului unui stat terț derivă din exercitarea libertății de circulație de către un cetățean al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 martie 2014, O. și B., C‑456/12, EU:C:2014:135, punctul 36 și jurisprudența citată).
31 Întrucât acordarea unui drept de ședere derivat în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE urmărește să permită continuarea, în statul membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii în cauză, a vieții de familie care s‑a întemeiat sau s‑a consolidat cu un membru al familiei sale, resortisant al unui stat terț, în statul membru gazdă, autoritățile competente ale statului membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii au dreptul să verifice, înainte de a acorda un asemenea drept de ședere, că o astfel de viață de familie a cetățeanului Uniunii cu resortisantul unui stat terț, membru al familiei sale, nu a fost întreruptă înainte de intrarea resortisantului unui stat terț în statul membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii în cauză.
32 În vederea unei astfel de verificări, statul membru în cauză poate lua în considerare, ca simplu indiciu, faptul că resortisantul unui stat terț, membru de familie al unuia dintre propriii săi resortisanți, a intrat pe teritoriul său după o perioadă semnificativă de la întoarcerea acestuia din urmă pe teritoriul respectiv.
33 Nu se poate însă exclude că o viață de familie, întemeiată sau consolidată între un cetățean al Uniunii și un membru al familiei sale, resortisant al unui stat terț, cu ocazia șederii lor, în temeiul și cu respectarea dreptului Uniunii, în statul membru gazdă, continuă în pofida faptului că acest cetățean se întoarce în statul membru al cărui resortisant este fără a fi însoțit de membrul în cauză al familiei sale, care este obligat, în special din motive care țin de situația sa personală, de profesia sau de educația sa, să își amâne sosirea în statul membru de origine al cetățeanului Uniunii în discuție.
34 Prin urmare, faptul că cererea de permis de ședere nu a intervenit „ca o consecință firească” a întoarcerii cetățeanului Uniunii constituie un element pertinent care, fără a prezenta în sine caracter determinant, poate, în cadrul unei aprecieri globale, să conducă statul de origine al cetățeanului Uniunii în cauză la a decide în sensul inexistenței unei legături între această cerere și exercitarea prealabilă de către respectivul cetățean a libertății sale de circulație și, pe cale de consecință, la a refuza eliberarea unui astfel de permis de ședere.
35 Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru care nu prevede acordarea unui drept de ședere derivat, în temeiul dreptului Uniunii, unui resortisant al unui stat terț, membru de familie al unui cetățean al Uniunii care are cetățenia respectivului stat membru și care se întoarce în acel stat după ce a locuit, în temeiul și cu respectarea dreptului Uniunii, într‑un alt stat membru, în cazul în care acel membru de familie al cetățeanului Uniunii în cauză nu a intrat pe teritoriul statului membru de origine al acestui cetățean al Uniunii sau nu a depus în acel stat o cerere de permis de ședere „ca o consecință firească” a întoarcerii, în respectivul stat membru, a cetățeanului Uniunii în discuție, cu condiția ca o astfel de reglementare să impună, în cadrul unei aprecieri globale, să se țină seama și de alte elemente pertinente, în special cele care pot demonstra că, în pofida timpului scurs între întoarcerea cetățeanului Uniunii în respectivul stat membru și intrarea membrului familiei sale, resortisant al unui stat terț, în același stat membru, viața de familie întemeiată și consolidată în statul membru gazdă nu a încetat, astfel încât să justifice acordarea, în favoarea membrului de familie în cauză, a unui drept de ședere derivat, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
Cu privire la cheltuielile de judecată
36 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:
Articolul 21 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări a unui stat membru care nu prevede acordarea unui drept de ședere derivat, în temeiul dreptului Uniunii, unui resortisant al unui stat terț, membru de familie al unui cetățean al Uniunii care are cetățenia respectivului stat membru și care se întoarce în acel stat după ce a locuit, în temeiul și cu respectarea dreptului Uniunii, într‑un alt stat membru, în cazul în care acel membru de familie al cetățeanului Uniunii în cauză nu a intrat pe teritoriul statului membru de origine al acestui cetățean al Uniunii sau nu a depus în acel stat o cerere de permis de ședere „ca o consecință firească” a întoarcerii, în respectivul stat membru, a cetățeanului Uniunii în discuție, cu condiția ca o astfel de reglementare să impună, în cadrul unei aprecieri globale, să se țină seama și de alte elemente pertinente, în special cele care pot demonstra că, în pofida timpului scurs între întoarcerea cetățeanului Uniunii în respectivul stat membru și intrarea membrului familiei sale, resortisant al unui stat terț, în același stat membru, viața de familie întemeiată și consolidată în statul membru gazdă nu a încetat, astfel încât să justifice acordarea, în favoarea membrului de familie în cauză, a unui drept de ședere derivat, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere.
Semnături