HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șaptea)
28 iunie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Politica socială – Protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului – Directiva 2008/94/CE – Articolul 3 primul paragraf – Plata asigurată de instituția de garantare – Compensație pentru încetarea raporturilor de muncă – Transfer al locului de muncă care impune o schimbare de reședință a lucrătorului – Modificarea unui element esențial al contractului de muncă – Încetarea contractului de muncă de către lucrător – Principiul egalității și nediscriminării”
În cauza C‑57/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Tribunal Superior de Justicia de la Comunidad Valenciana (Curtea Superioară de Justiție a Comunității Valencia, Spania), prin decizia din 19 ianuarie 2017, primită de Curte la 3 februarie 2017, în procedura
Eva Soraya Checa Honrado
împotriva
Fondo de Garantía Salarial,
CURTEA (Camera a șaptea),
compusă din domnul A. Rosas, președinte de cameră, doamna A. Prechal și domnul E. Jarašiūnas (raportor), judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 25 ianuarie 2018,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru E. S. Checa Honrado, de A. de Oyagüe Collados, abogada;
– pentru guvernul spaniol, de S. Jiménez García, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de C. Valero și de I. Galindo Martín, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 primul paragraf din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (JO 2008, L 283, p. 36).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna Eva Soraya Checa Honrado, pe de o parte, și Fondo de Garantía Salarial (Fondul de garantare salarială, denumit în continuare „Fogasa”), pe de altă parte, cu privire la refuzul acestuia din urmă de a‑i asigura, ca urmare a insolvenței angajatorului său, plata compensației datorate pentru încetarea contractului său de muncă.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Directiva 2008/94 a procedat la codificarea Directivei 80/987/CEE a Consiliului din 20 octombrie 1980 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (JO 1980, L 283, p. 23), astfel cum a fost modificată ultima oară prin Directiva 2002/74/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 septembrie 2002 (JO 2002, L 270, p. 10, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 149), și a abrogat‑o pe aceasta.
4 Considerentul (3) al Directivei 2008/94 are următorul cuprins:
„Sunt necesare dispoziții pentru protejarea lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului și pentru a le asigura un grad minim de protecție, în special pentru a garanta plata creanțelor lor salariale neachitate, ținând seama de necesitatea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate în cadrul [Uniunii Europene]. În acest scop, statele membre ar trebui să instituie un organism care să garanteze lucrătorilor salariați plata creanțelor lor salariale neachitate.”
5 Potrivit articolului 1 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/94:
„(1) Prezenta directivă se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1).
(2) În mod excepțional, statele membre pot exclude din domeniul de aplicare al prezentei directive creanțele anumitor categorii de salariați, în temeiul existenței altor forme de garantare, dacă se stabilește că acestea oferă persoanelor respective o protecție echivalentă celei oferite de prezenta directivă.”
6 Articolul 2 alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2008/94 prevede:
„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului intern cu privire la definirea termenilor «lucrător salariat», «angajator», «remunerație», «drept dobândit», «drept în curs de a fi dobândit».”
7 Articolul 3 din Directiva 2008/94 prevede:
„Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că instituțiile de garantare asigură, sub rezerva articolului 4, plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă.
Creanțele preluate de instituția de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precede și/sau, după cum este cazul, succede o dată stabilită de statele membre.”
8 Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2008/94 conferă statelor membre posibilitatea de a limita obligația de plată prevăzută la articolul 3 din Directiva 2008/94 pentru instituțiile de garantare. Potrivit alineatelor (2) și (3) ale acestui articol 4, limitarea acestei obligații poate privi atât durata perioadei pentru care creanțele neachitate urmează să fie plătite de instituția de garantare, cât și plafonul plăților efectuate de această instituție.
9 Potrivit articolului 12 din Directiva 2008/94:
„Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității statelor membre:
(a) de a lua măsurile necesare în vederea evitării abuzurilor;
[…]”
Dreptul spaniol
10 Articolul 33 din Real Decreto Legislativo 1/1995, por el que se aprueba el texto refundido de la Ley del Estatuto de los Trabajadores (Decretul regal legislativ 1/1995 de aprobare a textului reformat al legii privind statutul lucrătorilor) din 24 martie 1995, în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „statutul lucrătorilor”), are următorul cuprins:
„1. [Fogasa] […] plătește salariaților cuantumul salariilor care nu au putut să le fie plătite din cauza insolvenței angajatorului lor […]
2. În cazurile menționate la alineatul precedent, [Fogasa] plătește despăgubirile recunoscute prin hotărâre judecătorească, ordonanță, act de conciliere judiciară sau decizie administrativă în favoarea lucrătorilor ca urmare a concedierii sau a încetării contractelor potrivit articolelor 50, 51 și 52 din prezenta lege […]
[…]”
11 Articolul 40 din statutul lucrătorilor prevede:
„1. Transferul lucrătorilor care nu au semnat un contract pentru prestarea serviciilor în întreprinderi cu locuri de muncă mobile sau itinerante către un loc de muncă diferit al aceleiași întreprinderi, care necesită schimbarea reședinței, trebuie justificat de motive economice, tehnice, organizatorice sau de producție. Sunt considerate astfel de motive cele care privesc competitivitatea, productivitatea sau organizarea tehnică ori a muncii în cadrul întreprinderii, precum și angajamentele legate de activitatea comercială.
[…]
Odată notificată decizia de transfer, lucrătorul va avea dreptul de a alege între transfer, cu perceperea unei compensații privind cheltuielile de transport sau încetarea contractului său, în care caz beneficiază de o compensație de 20 de zile de salariu pentru fiecare an de serviciu, perioadele mai mici de un an fiind calculate prorata lunilor lucrate, și al căror cuantum total nu poate depăși 12 salarii luare.
[…]”
12 Articolul 41 din acest statut prevede la alineatul 3 că, în anumite circumstanțe prevăzute la alineatul 1 al acestui articol, dacă lucrătorul este prejudiciat prin decizia angajatorului, el are dreptul de a rezilia contractul său de muncă și de a percepe o compensație de 20 de zile de salariu pentru fiecare an de serviciu.
13 Articolul 50 din statutul lucrătorilor reglementează rezilierea contractului de muncă la cererea lucrătorului și expune diferitele motive de reziliere. Alineatul (1) litera a) a acestui articol vizează astfel modificările substanțiale ale condițiilor de muncă ale lucrătorului, efectuate de angajator cu încălcarea dispozițiilor articolului 41 din același statut și aducând atingere demnității lucrătorului. Punctele b) și c) ale acestui alineat 1 vizează neplata sau plata cu întârziere constantă a salariului și, respectiv, orice altă neîndeplinire gravă a obligațiilor angajatorului, cu excepția situațiilor de forță majoră. Alineatul 2 al aceluiași articol 50 prevede că, în asemenea cazuri, lucrătorul are dreptul la despăgubiri prevăzute în caz de concediere ilegală.
14 Articolul 51 din statutul lucrătorilor reglementează concedierile colective, care vizează, potrivit acestei dispoziții, încetarea contractelor de muncă pentru motive economice, tehnice, organizatorice sau legate de producție care afectează un număr minim de lucrători într‑o perioadă determinată.
15 Articolul 52 din statutul lucrătorilor reglementează rezilierea contractului de muncă pentru motive obiective, printre care figurează inaptitudinea lucrătorului, neadaptarea lucrătorului la modificările tehnice implementate la locul de muncă, concedierile individuale din motive obiective (motive economice, tehnice, organizatorice sau legate de producție) și pentru absențe repetate de la locul de muncă, chiar justificate, care reprezintă 20 % din zilele lucrătoare în două luni consecutive în anumite condiții.
Litigiul principal și întrebarea preliminară
16 Începând cu 1 noiembrie 2000, doamna Checa Honrado a prestat servicii de curățenie în parcul tematic „Terra Mítica”, situat la Benidorm (provincia Alicante, Spania). Ea a fost angajată de Cespa SA până la 1 martie 2010, iar ulterior de Soroma patrimonial SL (denumită în continuare „Soroma”). Ea dispunea de un contract de muncă cu normă întreagă.
17 Din decizia de trimitere reiese că Soroma a informat‑o în scris pe doamna Checa Honrado, precum și pe cinci alte lucrătoare cu privire la intenția sa de a transfera, începând de la 15 mai 2011, locul lor de muncă într‑un alt parc tematic situat la San Martin de la Vega (comunitatea Madrid, Spania).
18 Potrivit situației de fapt expuse de instanța de trimitere, acest transfer implica pentru doamna Checa Honrado o schimbare de domiciliu în măsura în care distanța dintre vechiul și noul loc de muncă era de peste 450 km. În aceste condiții, doamna Checa Honrado a optat pentru încetarea contractului său de muncă, conform articolului 40 din statutul lucrătorilor. Această alegere a fost acceptată de Soroma.
19 Întrucât societatea menționată nu a achitat, cu toate acestea, în mod voluntar compensația datorată potrivit legii ca urmare a acestei încetări, doamna Checa Honrado a intentat o acțiune în fața Juzgado de lo Social nº 1 de Benidorm (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 1 din Benidorm, Spania). Prin decizia din 16 septembrie 2011, acest tribunal a obligat Soroma la plata sumei de 7 453,77 euro, în aplicarea articolului 40 din statutul lucrătorilor.
20 Întrucât Soroma nu a executat decât în parte această hotărâre, doamna Checa Honrado a solicitat deschiderea unei proceduri de executare judiciară. În cadrul acestei proceduri, la 11 iunie 2013, Soroma a fost declarată în insolvență. Decizia de insolvență a fost notificată Fogasa. În aceste condiții, doamna Checa Honrado a solicitat Fogasa să preia partea din compensație neplătită de Soroma ca urmare a insolvenței sale. Fogasa a respins această cerere, pentru motivul că, întrucât compensațiile izvorăsc dintr‑o încetare a contractului de muncă intervenită la cererea lucrătorului afectat de decizia angajatorului său de schimbare a locului de muncă, ele nu sunt garantate de articolul 33 alineatul (2) din statutul lucrătorilor.
21 Doamna Checa Honrado a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii de respingere în fața Juzgado de lo Social nº 2 de Alicante (Tribunalul pentru Litigii de Muncă nr. 2 din Alicante, Spania), care nu a fost admisă de acesta din urmă.
22 Sesizat în apel, Tribunal Superior de Justicia de la Comunidad Valenciana (Curtea Superioară de Justiție a Comunității Valencia, Spania), instanța de trimitere, exprimă îndoieli în ceea ce privește compatibilitatea cu dreptul Uniunii a articolului 33 alineatul 2 din statutul lucrătorilor, pentru motivul că această dispoziție limitează garantarea preluării compensației de către Fogasa la ipoteza concedierii sau a încetării contractului de muncă prevăzute la articolele 50-52 din acest statut. Arată că sunt astfel excluse din mecanismul de garantare creanțele care rezultă din alte forme legale de încetare a raportului de muncă care dau ocazia unei compensații precum cea prevăzută la articolul 40 din statutul menționat, care, sub forma unei opțiuni, acoperă în realitate o adevărată reziliere a contractului de muncă pentru motive obiective.
23 Referindu‑se la Hotărârea din 11 noiembrie 2015, Pujante Rivera (C‑422/14, EU:C:2015:743), instanța de trimitere consideră că articolul 33 alineatul 2 din statutul lucrătorilor ar fi trebuit să includă toate ipotezele de încetare a contractului de muncă neinerente persoanei lucrătorului. Prin urmare, această dispoziție din statutul menționat, întrucât nu vizează alte forme legale de încetare a raportului de muncă ce dau ocazia unei compensații legal stabilite, precum cea prevăzută de articolul 40 din același act, constituie, potrivit instanței menționate, o excludere nejustificată și neautorizată de Directiva 2008/94.
24 În plus, instanța de trimitere arată că transpunerea incorectă a Directivei 2008/94 în dreptul spaniol a pus Fogasa în speță în situația de a aplica „un tratament discriminatoriu diferitor lucrătoare implicate”.
25 În aceste condiții, Tribunal Superior de Justicia de la Comunidad Valenciana (Curtea Superioară de Justiție a Comunității Valencia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Este posibilă interpretarea că o compensație datorată legal lucrătorului de o întreprindere pentru încetarea raporturilor de muncă în urma modificării unui element esențial al contractului de muncă, cum ar fi o mobilitate geografică ce obligă lucrătorul să își schimbe reședința, constituie «compensația pentru încetarea raporturilor de muncă» la care face referire articolul 3 alineatul (1) din [Directiva 2008/94]?”
Cu privire la întrebarea preliminară
26 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 primul paragraf din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că, atunci când, potrivit reglementării naționale în cauză, anumite despăgubiri legale datorate pentru încetarea contractului de muncă prin voința lucrătorului, precum și cele datorate în caz de concediere pentru motive obiective, cum sunt cele avute în vedere de instanța de trimitere, țin de noțiunea „compensație pentru încetarea raporturilor de muncă” în sensul acestei dispoziții, despăgubirile legale datorate pentru încetarea contractului de muncă prin voința lucrătorului din cauza transferului locului de muncă de către angajator, care obligă lucrătorul să își schimbe locul de reședință, trebuie deopotrivă să fie incluse în aceeași noțiune.
27 În această privință, trebuie amintit că articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2008/94 prevede că aceasta se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau din raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență.
28 Articolul 3 primul paragraf din Directiva 2008/94 prevede că statele membre iau măsurile necesare pentru ca instituțiile de garantare să asigure, sub rezerva articolului 4 din această directivă, plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați care rezultă din contracte de muncă sau din raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă. Al doilea paragraf al acestui articol precizează că creanțele preluate de instituția de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o anumită perioadă stabilită de statele membre.
29 Articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2008/94 precizează că aceasta nu aduce atingere dreptului intern cu privire la definirea termenului „remunerație”.
30 Rezultă astfel din coroborarea acestor dispoziții că dreptului național îi revine obligația de a preciza despăgubirile care țin de domeniul de aplicare al articolului 3 primul paragraf din Directiva 2008/94 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2017, Eschenbrenner, C‑496/15, EU:C:2017:152, punctul 54 și jurisprudența citată).
31 Curtea a statuat cu toate acestea în mod repetat că posibilitatea recunoscută dreptului național prin directiva amintită de a preciza care sunt prestațiile preluate de instituția de garantare este supusă cerințelor care decurg din principiul general al egalității și al nediscriminării (Hotărârea din 21 februarie 2008, Robledillo Núñez, C‑498/06, EU:C:2008:109, punctul 30 și jurisprudența citată).
32 Acest din urmă principiu impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit, cu excepția cazului în care o astfel de diferențiere este justificată în mod obiectiv (Hotărârea din 12 decembrie 2002, Rodríguez Caballero, C‑442/00, EU:C:2002:752, punctul 32, Hotărârea din 7 septembrie 2006, Cordero Alonso, C‑81/05, EU:C:2006:529, punctul 37, și Hotărârea din 17 ianuarie 2008, Velasco Navarro, C‑246/06, EU:C:2008:19, punctul 36).
33 În speță, din decizia de trimitere reiese că articolul 33 alineatul (2) din statutul lucrătorilor prevede în mod explicit garantarea plății despăgubirilor asigurată de Fogasa pentru ipotezele de concediere sau de încetare a contractului de muncă prevăzute la articolele 50-52 din acest statut, însă nu vizează alte forme legale de încetare a raportului de muncă care dau ocazia unei compensații legale, printre care figurează în special cea prevăzută la articolul 40 din același statut, în conformitate cu care raportul de muncă în discuție în cauza principală a luat sfârșit.
34 În această privință, instanța de trimitere precizează mai întâi că articolul 40 din statutul lucrătorilor prevede că transferul de lucrători, de către angajator, la un alt loc de muncă care aparține aceluiași angajator și care impune o schimbare a locului de reședință a acestora trebuie întemeiat pe motive economice, tehnice, organizatorice sau de producție și că, într‑un asemenea caz, lucrătorul are dreptul de a opta pentru încetarea contractului său de muncă, caz în care beneficiază de o compensație de 20 de zile de salariu pentru fiecare an de serviciu.
35 Ea indică, în continuare, că articolele 50-52 din statutul lucrătorilor, vizate la articolul 33 alineatul 2 din acest statut, reglementează încetarea raportului de muncă de către un lucrător, încetarea raportului de muncă drept urmare a unei concedieri colective și încetarea raportului de muncă pentru motive obiective.
36 Mai precis, din decizia de trimitere reiese că articolul 50 din statutul lucrătorilor enumeră motivele care permit unui lucrător să solicite încetarea raportului de muncă, printre care figurează îndeosebi modificările substanțiale ale condițiilor de muncă efectuate de angajator fără respectarea dispozițiilor articolului 41 din statutul menționat și aducând atingere demnității lucrătorului, precum și orice nerespectare gravă a obligațiilor sale din partea angajatorului, și că lucrătorul beneficiază în asemenea cazuri de despăgubiri prevăzute în caz de concediere ilegală.
37 Articolul 51 din statutul lucrătorilor reglementează, la rândul său, concedierea colectivă, care privește încetarea contractului de muncă pentru motive economice, tehnice, organizatorice sau legate de producție, care afectează un număr minim de lucrători pe o anumită perioadă. Articolul 52 din acest statut reglementează, în ceea ce îl privește, rezilierea contractului pentru motive obiective, care cuprind îndeosebi inaptitudinea lucrătorului, neadaptarea lucrătorului la modificările tehnice implementate la locul de muncă și concedierile individuale din motive obiective, și anume motive economice, tehnice, organizatorice sau legate de producție.
38 Instanța de trimitere expune, în sfârșit, că încetarea raportului de muncă prevăzută la articolul 40 din statutul lucrătorilor este o veritabilă reziliere a contractului de muncă pentru motive obiective, întrucât această dispoziție impune motive economice, tehnice, organizatorice sau legate de producție care justifică o modificare substanțială a condițiilor de muncă, iar opțiunea care este oferită lucrătorului de a pune capăt raportului de muncă este legată de prejudiciul evident pe care i‑l cauzează schimbarea locului său de muncă, care îl obligă să își schimbe reședința.
39 În aceste condiții, este necesar să se considere că lucrătorii care optează pentru încetarea raportului de muncă conform articolului 40 din statutul lucrătorilor se află într‑o situație comparabilă celei în care se află lucrătorii care optează pentru încetarea raportului de muncă conform articolului 50 din statutul lucrătorilor, din moment ce aleg această încetare ca urmare a faptului că angajatorul efectuează modificări substanțiale ale condițiilor lor de muncă pe care legiuitorul spaniol le‑a apreciat ca neputând să le fie impuse, din moment ce a prevăzut în aceste două cazuri că lucrătorul poate opta pentru încetarea raportului de muncă și că va beneficia, în plus, de despăgubiri.
40 Se mai impune a sublinia că lucrătorii al căror raport de muncă a luat sfârșit în aplicarea articolului 40 din statutul lucrătorilor se află într‑o situație comparabilă cu cea în care se află lucrătorii concediați pentru unul dintre motivele obiective prevăzute la articolele 50-52 din statutul menționat, în măsura în care din decizia de trimitere reiese că încetarea raportului de muncă întemeiată pe articolul 40 menționat este deopotrivă considerată ca fiind o reziliere a contractului de muncă pentru motive obiective.
41 Or, în temeiul articolului 33 alineatul 2 din statutul lucrătorilor, doar lucrătorii care țin de domeniul de aplicare al articolelor 50-52 din acest statut, iar nu cei care țin de domeniul de aplicare al articolului 40 din statutul menționat beneficiază de preluarea de către Fogasa a creanțelor lor neachitate care izvorăsc din compensația pentru încetarea raporturilor de muncă.
42 Diferența de tratament pe care o rezervă astfel acest articol 33 alineatul 2 lucrătorilor ale căror creanțe își au izvorul în despăgubiri pentru încetarea raportului de muncă întemeiată pe articolul 40 din statutul lucrătorilor nu poate deci să fie admisă, conform jurisprudenței amintite la punctul 32 din prezenta hotărâre, decât dacă este obiectiv justificată (a se vedea de asemenea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2004, Olaso Valero, C‑520/03, EU:C:2004:826, punctul 36 și jurisprudența citată).
43 În această privință, argumentul avansat de guvernul spaniol, potrivit căruia, în esență, marja de apreciere lăsată statelor membre de Directiva 2008/94 ar permite legiuitorului spaniol să opteze ca instituția de garantare să nu preia decât „compensații rezultând din încetarea raportului de muncă pentru motive independente de voința lucrătorului” și să nu garanteze deci creanțele care rezultă dintr‑o alegere voluntară a lucrătorului în cauză, nu poate fi reținut.
44 Astfel, acest argument vizează, în realitate, contestarea caracterului comparabil al situațiilor lucrătorilor care au optat pentru încetarea contractelor lor de muncă conform articolului 40 din statutul lucrătorilor, pe de o parte, și ale lucrătorilor al căror contract de muncă a luat sfârșit în conformitate cu articolele 50-52 din același statut, pe de altă parte. Or, din decizia de trimitere reiese că încetarea contractului de muncă în temeiul acestui articol 40 nu poate fi privită ca rezultând din voința lucrătorului, din moment ce este consecința faptului că angajatorul preconizează o modificare atât de substanțială a contractului său de muncă precum transferul locului de muncă la o distanță care obligă lucrătorul să își schimbe locul de reședință, iar legea prevede plata unei despăgubiri de către angajator atunci când lucrătorul refuză să accepte acest transfer și optează pentru încetarea raportului de muncă.
45 În plus, trebuie arătat că guvernul spaniol, interogat în această privință de Curte, nu a furnizat niciun alt element care ar fi de natură să justifice un tratament diferit al preluării de către Fogasa a creanțelor care izvorăsc din despăgubirile prevăzute la articolul 40 din statutul lucrătorilor și al creanțelor lor care izvorăsc din despăgubirile prevăzute la articolele 50-52 din acest statut.
46 Interpretarea articolului 3 primul paragraf din Directiva 2008/94 susținută de guvernul spaniol nu ar fi, în orice caz, conformă cu finalitatea socială a acestei directive, care constă, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (1) din aceasta coroborat cu considerentul (3) al directivei menționate, în asigurarea pentru toți lucrătorii salariați a unei protecții minime la nivelul Uniunii în caz de insolvență a angajatorului, prin plata creanțelor neachitate care izvorăsc din contracte de muncă sau din raporturi de muncă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 martie 2017, Eschenbrenner, C‑496/15, EU:C:2017:152, punctul 52 și jurisprudența citată).
47 De altfel, este necesar să se amintească, pe de o parte, că articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/94 prevede că, în mod excepțional, statele membre pot exclude din domeniul de aplicare al acestei directive creanțele anumitor categorii de salariați, în temeiul existenței altor forme de garantare, dacă se stabilește că acestea oferă persoanelor respective o protecție echivalentă celei oferite de această directivă. Pe de altă parte, articolul 12 litera (a) din directiva menționată permite statelor membre să ia măsurile necesare în vederea evitării abuzurilor.
48 Totuși, este necesar să se arate că nu reiese din dosarul prezentat Curții și în special din observațiile guvernului spaniol că circumstanțe precum cele din cauza principală ar fi considerate ca fiind excepționale în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/94 sau ca întrunind elementele constitutive ale unui abuz în scopul aplicării articolului 12 litera (a) din această directivă.
49 În consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 3 primul paragraf din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că, atunci când, potrivit reglementării naționale în cauză, anumite despăgubiri legale datorate pentru încetarea contractului de muncă prin voința lucrătorului, precum și cele datorate în caz de concediere pentru motive obiective, cum sunt cele avute în vedere de instanța de trimitere, țin de noțiunea „compensație pentru încetarea raporturilor de muncă”, în sensul acestei dispoziții, despăgubirile legale datorate pentru încetarea contractului de muncă prin voința lucrătorului din cauza transferului locului de muncă de către angajator, care obligă lucrătorul să își schimbe locul de reședință, trebuie deopotrivă să fie incluse în aceeași noțiune.
Cu privire la cheltuielile de judecată
50 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:
Articolul 3 primul paragraf din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului trebuie interpretat în sensul că, atunci când, potrivit reglementării naționale în cauză, anumite despăgubiri legale datorate pentru încetarea contractului de muncă prin voința lucrătorului, precum și cele datorate în caz de concediere pentru motive obiective, cum sunt cele avute în vedere de instanța de trimitere, țin de noțiunea „compensație pentru încetarea raporturilor de muncă”, în sensul acestei dispoziții, despăgubirile legale datorate pentru încetarea contractului de muncă prin voința lucrătorului din cauza transferului locului de muncă de către angajator, care obligă lucrătorul să își schimbe locul de reședință, trebuie deopotrivă să fie incluse în aceeași noțiune.
Semnături