HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a patra)
29 ianuarie 2020(*)
„Trimitere preliminară – Apropierea legislațiilor – Marcă comunitară – Regulamentul (CE) nr. 40/94 – Articolele 7 și 51 – Prima directivă 89/104/CEE – Articolele 3 și 13 – Identificarea produselor sau serviciilor vizate de înregistrare – Nerespectarea cerințelor de claritate și de precizie – Rea‑credință a solicitantului – Lipsa intenției de a utiliza marca pentru produsele sau serviciile vizate de înregistrare – Nulitatea totală sau parțială a mărcii – Legislație națională care obligă solicitantul să declare că are intenția de a utiliza marca solicitată”
În cauza C‑371/18,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Chancery, Regatul Unit], prin decizia din 27 aprilie 2018, primită de Curte la 6 iunie 2018, în procedura
Sky plc,
Sky International AG,
Sky UK Ltd
împotriva
SkyKick UK Ltd,
SkyKick Inc.,
CURTEA (Camera a patra),
compusă din domnul M. Vilaras, președinte de cameră, domnii S. Rodin și D. Šváby, doamna K. Jürimäe (raportoare) și domnul N. Piçarra, judecători,
avocat general: domnul E. Tanchev,
grefier: domnul M. Aleksejev, șef de unitate,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 mai 2019,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Sky plc, Sky International AG și Sky UK Ltd, de P. Roberts și de G. Hobbs, QC, mandatați de D. Rose, de A. Ward și de E. Preston, solicitors;
– pentru SkyKick UK Ltd și SkyKick Inc., de A. Tsoutsanis, advocaat, de T. Hickman și de S. Malynicz, QC, și de S. Baran, barrister, mandatați de J. Linneker și de S. Sheikh‑Brown, solicitors;
– pentru guvernul Regatului Unit, de Z. Lavery și de S. Brandon, în calitate de agenți, asistați de N. Saunders, QC;
– pentru guvernul francez, de R. Coesme, de D. Colas, de D. Segoin, de A.‑L. Desjonquères și de A. Daniel, în calitate de agenți;
– pentru guvernul maghiar, de M. Z. Fehér și de D. R. Gesztelyi, în calitate de agenți;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru guvernul slovac, de B. Ricziová, în calitate de agent;
– pentru guvernul finlandez, de H. Leppo, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de S. L. Kalėda și de J. Samnadda, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 16 octombrie 2019,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea dreptului Uniunii în domeniul mărcilor Uniunii Europene și al apropierii legislațiilor statelor membre cu privire la mărci.
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Sky plc, Sky International AG și Sky UK Ltd (denumite în continuare, împreună, „Sky și alții”), pe de o parte, și SkyKick UK Ltd și SkyKick Inc. (denumite în continuare, împreună, „societățile SkyKick”), pe de altă parte, în legătură cu pretinsa contrafacere de către societățile SkyKick a unor mărci ale Uniunii Europene și a unei mărci naționale a Regatului Unit care aparține Sky și alții.
Cadrul juridic
Dreptul internațional
3 La nivel internațional, dreptul mărcilor este reglementat de Convenția pentru protecția proprietății industriale, semnată la Paris la 20 martie 1883, revizuită ultima dată la Stockholm la 14 iulie 1967 și modificată la 28 septembrie 1979 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 828, nr. 11851, p. 305, denumită în continuare „Convenția de la Paris”). Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt părți la această convenție.
4 În temeiul articolului 19 din Convenția de la Paris, statele cărora aceasta li se aplică își rezervă dreptul de a încheia între ele, separat, aranjamente speciale pentru protecția proprietății industriale.
5 Această dispoziție a stat la baza adoptării Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor, adoptat la Conferința diplomatică de la Nisa la 15 iunie 1957, revizuit ultima dată la Geneva la 13 mai 1977 și modificat la 28 septembrie 1979 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1154, nr. I 18200, p. 89, denumit în continuare „Aranjamentul de la Nisa”).
6 Potrivit articolului 1 din Aranjamentul de la Nisa:
„(1) Țările cărora li se aplică prezentul aranjament sunt constituite ca uniune specială și adoptă o clasificare comună a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor (denumită în cele ce urmează «clasificarea»).
(2) Clasificarea cuprinde:
(i) o listă a claselor, însoțită, dacă este cazul, de note explicative;
(ii) o listă alfabetică a produselor și serviciilor […], cu indicarea clasei în care este încadrat fiecare produs sau serviciu.
[…]”
7 Articolul 2 din Aranjamentul de la Nisa, intitulat „Sfera juridică și aplicarea clasificării”, are următorul cuprins:
„(1) Sub rezerva obligațiilor impuse de prezentul aranjament, sfera clasificării este aceea care i‑a fost atribuită de fiecare țară a Uniunii speciale. În mod special, clasificarea nu leagă țările Uniunii speciale nici în ceea ce privește aprecierea întinderii protecției mărcii, nici în ceea ce privește recunoașterea mărcilor de serviciu.
(2) Fiecare dintre țările Uniunii speciale își rezervă dreptul de a aplica clasificarea ca sistem principal sau sistem auxiliar.
(3) Administrațiile competente ale țărilor Uniunii speciale vor indica, în titlurile și publicațiile oficiale ale înregistrărilor mărcilor, numerele claselor clasificărilor cărora le aparțin produsele sau serviciile pentru care se înregistrează marca.
(4) Faptul că o denumire figurează în lista alfabetică [a produselor și serviciilor] nu afectează cu nimic drepturile care ar putea exista privitor la această denumire.”
8 Clasificarea prevăzută la articolul 1 din Aranjamentul de la Nisa (denumită în continuare „Clasificarea de la Nisa”) cuprinde, începând cu cea de a opta sa ediție, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002, 34 de clase de produse și 11 clase de servicii. Fiecare clasă este desemnată prin una sau mai multe indicații generale, denumite în mod curent „titlul clasei”, care indică la modul general domeniile în care se încadrează în principiu produsele sau serviciile din clasa respectivă.
9 În conformitate cu Ghidul utilizatorului Clasificării de la Nisa, pentru a se asigura clasificarea corectă a fiecărui produs sau serviciu, trebuie consultată în special lista alfabetică a produselor și serviciilor, precum și notele explicative privind diferitele clase.
Dreptul Uniunii
Regulamentele privind marca Uniunii Europene
10 Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară (JO 1994, L 11, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 146), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1891/2006 al Consiliului din 18 decembrie 2006 (JO 2006, L 386, p. 14, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 27) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 40/94”), a fost abrogat și înlocuit prin Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1), intrat în vigoare la 13 aprilie 2009. Acest regulament, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2015/2424 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2015 (JO 2015, L 341, p. 21) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 207/2009”), a fost de asemenea abrogat și înlocuit, începând cu 1 octombrie 2017, prin Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2017 privind marca Uniunii Europene (JO 2017, L 154, p. 1).
11 Ținând seama de data depunerii cererilor de protecție a mărcilor comunitare în discuție în litigiul principal, este necesar ca prezenta cerere de decizie preliminară să fie examinată în raport cu dispozițiile Regulamentului nr. 40/94.
12 Articolul 4 din Regulamentul nr. 40/94, care definește semnele care pot constitui o marcă comunitară, prevedea:
„Pot constitui mărci comunitare toate semnele care pot avea o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiția ca astfel de semne să permită distincția între produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altora.”
13 Articolul 7 din acest regulament, intitulat „Motive absolute de refuz”, prevedea la alineatul (1):
„Se respinge înregistrarea următoarelor:
(a) semne care nu sunt conforme cerințelor de la articolul 4;
(b) mărci care sunt lipsite de caracter distinctiv;
(c) mărci care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații ce pot să servească, în comerț, pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului sau a prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora;
(d) mărci care sunt compuse exclusiv din semne sau indicații devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile de loialitate și constanță ale comerțului;
(e) semne constituite exclusiv din una dintre următoarele:
(i) forma impusă de natura însăși a produsului;
(ii) forma produsului necesară obținerii unui rezultat tehnic;
(iii) forma care dă o valoare substanțială produsului;
(f) mărci care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
(g) mărci care sunt de natură să înșele publicul consumator, de exemplu asupra naturii, calității sau provenienței geografice a produsului sau a serviciului;
(h) mărci care, în lipsa autorizației autorităților competente, trebuie respinse în temeiul articolului 6b din Convenția de la Paris;
(i) mărci care includ insigne, embleme sau ecusoane, altele decât cele menționate la articolul 6b din Convenția de la Paris, și care prezintă un interes public special, cu excepția cazului în care înregistrarea lor a fost autorizată de autoritatea competentă.
[…]”
14 Articolul 15 din regulamentul menționat, intitulat „Utilizarea mărcii comunitare”, prevedea la alineatul (1):
„Dacă, în termen de cinci ani de la data înregistrării, marca comunitară nu a făcut obiectul unei utilizări importante [a se citi «serioase»] în Comunitate pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată sau dacă această utilizare a fost suspendată pentru un termen neîntrerupt de cinci ani, marca comunitară face obiectul sancțiunilor prevăzute de prezentul regulament, cu excepția cazului în care există un motiv întemeiat pentru a nu fi utilizată.”
15 Potrivit articolului 38 alineatul (1) din același regulament:
„În cazul în care o marcă este exclusă de la înregistrare în temeiul articolului 7, în ceea ce privește toate sau doar o parte dintre produsele sau serviciile pentru care se solicită înregistrarea mărcii comunitare, cererea se respinge pentru aceste produse sau servicii.”
16 Articolul 50 din Regulamentul nr. 40/94, intitulat „Cauze de decădere”, prevedea la alineatul (1) litera (a):
„Titularul mărcii comunitare este declarat decăzut din drepturi ca urmare a unei cereri prezentate la Oficiu[l pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (Mărci, desene și modele industriale)] sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere:
(a) în cazul în care, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a făcut obiectul unei utilizări cu bună‑credință în cadrul Comunității pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată și în cazul în care nu există motive întemeiate pentru neutilizare; totuși, nimeni nu poate pretinde ca titularul să fie decăzut din drepturi în cazul în care, între expirarea acestei perioade și depunerea cererii sau a cererii reconvenționale, marca a făcut obiectul unei începeri sau unei reluări a utilizării cu bună‑credință; cu toate acestea, începerea sau reluarea utilizării făcută în termen de trei luni înainte de depunerea cererii sau a cererii reconvenționale, acest termen începând să curgă cel mai devreme la expirarea perioadei neîntrerupte de cinci ani de neutilizare, nu este luată în considerare atunci când pregătirile pentru începerea sau reluarea utilizării intervin numai după ce titularul a aflat că cererea sau cererea reconvențională ar putea fi depusă.”
17 Articolul 51 din acest regulament, denumit „Cauze de nulitate absolută”, avea următorul cuprins:
„(1) Se declară nulitatea mărcii comunitare, ca urmare a unei cereri depuse la Oficiu[l pentru Armonizare în cadrul Pieței Interne (Mărci, desene și modele industriale)] sau a unei cereri reconvenționale în cadrul unei acțiuni în contrafacere:
(a) atunci când marca comunitară a fost înregistrată contrar dispozițiilor articolului 7;
(b) atunci când solicitantul era de rea‑credință în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii.
[…]
(3) În cazul în care cauza de nulitate nu există decât pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca comunitară a fost înregistrată, nulitatea mărcii nu poate fi declarată decât pentru produsele sau serviciile respective.”
18 Articolul 96 din regulamentul menționat, intitulat „Cerere reconvențională”, prevedea la alineatul (1):
„Cererea reconvențională de decădere sau în nulitate nu se poate întemeia decât pe motivele de decădere sau de nulitate prevăzute de prezentul regulament.”
19 Articolul 167 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009 prevedea:
„Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.”
Directivele de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci
20 Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 1989, L 40, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 92) a fost abrogată și înlocuită, începând cu 28 noiembrie 2008, prin Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2008, L 299, p. 25, rectificare în JO 2009, L 11, p. 86). Această din urmă directivă a fost abrogată și înlocuită prin Directiva (UE) 2015/2436 a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2015 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci (JO 2015, L 336, p. 1), începând, în conformitate cu articolul 55 din aceasta, cu 15 ianuarie 2019.
21 Ținând seama de data depunerii cererilor de protecție a mărcii naționale în discuție în litigiul principal, este necesar ca prezenta cerere de decizie preliminară să fie examinată în raport cu dispozițiile Primei directive nr. 89/104.
22 Potrivit celui de al cincilea, celui de al șaptelea și celui de al optulea considerent ale Primei directive 89/104:
„[Î]ntrucât statele membre păstrează de asemenea libertatea de a stabili dispozițiile de procedură privind înregistrarea, decăderea din drepturi sau nulitatea mărcilor dobândite prin înregistrare; întrucât este de competența lor, de exemplu, să stabilească forma procedurilor de înregistrare și de nulitate, să decidă dacă drepturile anterioare trebuie invocate în procedura de înregistrare sau în aceea de nulitate sau în ambele ori, mai mult, în cazul în care drepturile anterioare pot fi invocate în procedura de înregistrare, să prevadă o procedură de opoziție sau o examinare ex officio sau ambele; întrucât rămâne la facultatea statelor membre de a stabili efectele decăderii din drepturi sau ale nulității mărcilor;
[…]
întrucât atingerea obiectivelor urmărite prin această apropiere presupune ca achiziția și păstrarea dreptului la marca înregistrată să fie în principiu reglementate, în toate statele membre prin norme identice; întrucât în acest scop, este necesar să se stabilească o listă exemplificativă de semne care pot constitui o marcă, dacă sunt potrivite să distingă produsele sau serviciile unei societăți comerciale de cele ale altor societăți comerciale; întrucât motivele de refuz sau de nulitate privind marca în sine, de exemplu, absența caracterului distinctiv sau privind conflictele dintre marcă și drepturile anterioare, trebuie să fie enumerate exhaustiv, chiar dacă unele dintre aceste motive sunt enumerate cu titlu facultativ pentru statele membre care vor putea deci să mențină sau să introducă în legislația lor motivele în cauză; întrucât statele membre pot să mențină sau să introducă în legislația lor motive de refuz sau de nulitate referitoare la condițiile de dobândire sau de păstrare a dreptului la marcă pentru care nu există dispoziții de apropiere și care se referă, de exemplu, la calitatea de titular al mărcii, la reînnoirea mărcii, la regimul taxelor sau la nerespectarea normelor de procedură;
întrucât, pentru a reduce numărul total al mărcilor înregistrate și protejate în Comunitate și, prin urmare, numărul conflictelor care apar între ele, este important să se ceară ca mărcile înregistrate să fie efectiv utilizate, sub amenințarea decăderii din drepturi; întrucât se impune prevederea că nulitatea unei mărci nu poate să fie pronunțată din cauza existenței unei mărci anterioare neutilizate, lăsând în același timp statelor membre posibilitatea de a aplica același principiu în ceea ce privește înregistrarea unei mărci sau de a prevedea că o marcă nu poate fi invocată cu titlu de valabilitate într‑o acțiune în contrafacere dacă s‑a stabilit, ca urmare a unei excepții, că titularul mărcii ar putea să fie decăzut din drepturile sale; întrucât, în toate aceste cazuri, este de datoria statelor membre să stabilească normele de procedură aplicabile”.
23 Potrivit articolului 2 din această directivă:
„Pot constitui mărci toate semnele apte de o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului său, cu condiția ca astfel de semne să fie capabile să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.”
24 Articolul 3 din directiva menționată prevedea, la alineatele (1) și (2):
„(1) Sunt refuzate înregistrării sau pot să fie declarate nule, dacă sunt înregistrate:
(a) semnele care nu pot constitui o marcă;
(b) mărcile fără caracter distinctiv;
(c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicii putând servi, în comerț, pentru a desemna felul, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, proveniența geografică sau data fabricației produsului sau a prestării de servicii sau alte caracteristici ale acestora;
(d) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile bona fide și constante ale comerțului;
(e) semnele constituite exclusiv:
– din forma impusă de chiar natura produsului;
– din forma produsului necesar obținerii unui rezultat tehnic;
– din forma care dă valoare substanțială produsului;
(f) mărcile care sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri;
(g) mărcile de natură să înșele publicul, de exemplu cu privire la natura, calitatea sau proveniența geografică a produsului sau serviciului;
(h) mărcile care, în lipsa autorizației autorităților competente, trebuie refuzate sau invalidate în temeiul articolului 6b din [Convenția de la Paris].
(2) Fiecare stat membru poate stipula ca unei mărci să îi fie refuzată înregistrarea sau, dacă este înregistrată, să poată fi declarată nulă când și în măsura în care:
[…]
(d) cererea de înregistrare a mărcii a fost făcută cu rea‑credință de către solicitant.”
25 Articolul 12 din aceeași directivă prevedea la alineatul (1):
„Titularul unei mărci poate fi decăzut din drepturile sale dacă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a fost utilizată în mod serios, în statul membru în cauză, pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta este înregistrată și dacă nu există motive întemeiate pentru a nu fi fost utilizată […].”
26 Articolul 13 din Prima directivă 89/104 prevedea:
„Atunci când există cauze pentru refuzul înregistrării, pentru decăderea din drepturi sau nulitatea unei mărci numai pentru o parte din produsele sau serviciile pentru care această marcă a fost solicitată sau înregistrată, refuzul înregistrării, decăderea sau nulitatea acoperă numai produsele sau serviciile în cauză.”
27 Articolul 18 din Directiva 2008/95 prevedea:
„Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.”
Dreptul Regatului Unit
28 Trade Marks Act 1994 (Legea din 1994 privind mărcile) a transpus Prima directivă 89/104 în dreptul Regatului Unit. Articolul 32 alineatul (3) din Legea din 1994 privind mărcile nu corespunde niciunei dispoziții din această directivă. Această dispoziție prevedea:
„Cererea [de înregistrare a unei mărci] declară că marca este utilizată de solicitant sau cu consimțământul acestuia pentru [produsele și serviciile vizate de cererea de înregistrare a mărcii] sau că acesta are, cu bună‑credință, intenția de a utiliza astfel această marcă.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
29 Sky și alții sunt titularii a patru mărci figurative și verbale comunitare și ai unei mărci verbale naționale a Regatului Unit care cuprind cuvântul „Sky” (denumite în continuare, împreună, „mărcile în discuție în litigiul principal”). Aceste mărci au fost înregistrate pentru un mare număr de produse și de servicii dintr‑o serie de clase din Clasificarea de la Nisa, în special clasele 9 și 38.
30 Sky și alții au introdus o acțiune în contrafacerea mărcilor în discuție în litigiul principal împotriva societăților SkyKick în fața instanței de trimitere, High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Chancery, Regatul Unit]. În cadrul acțiunii lor în contrafacere, Sky și alții se întemeiază pe înregistrarea mărcilor în discuție în litigiul principal pentru produse din clasa 9, în sensul clasificării de la Nisa, și anume software, software descărcat de pe internet, software și aparate de telecomunicații care permit conectarea la baze de date și la internet, stocare de date, precum și servicii din clasa 38, în sensul acestei clasificări, și anume servicii de telecomunicații, servicii de poștă electronică, servicii de portal de internet, servicii informatice care permit consultarea și recuperarea informațiilor, a mesajelor, a textelor, a sunetelor, a imaginilor și a datelor prin intermediul unui calculator sau al unei rețele informatice. Instanța de trimitere subliniază că nu toate mărcile în discuție în litigiul principal sunt înregistrate pentru aceste bunuri și pentru aceste servicii.
31 Această instanță arată de asemenea că Sky și alții au utilizat pe scară largă mărcile în discuție în litigiul principal pentru o serie de produse și de servicii care intră în domeniile sale principale de activitate, și anume difuzarea programelor de televiziune, telefonia și conexiunea în bandă largă. Nu se contestă că mărcile respective sunt cunoscute în toate aceste domenii în Regatul Unit și în Irlanda. Cu toate acestea, Sky și alții nu propun niciun produs sau serviciu de migrare între platformele de poștă electronică sau de stocare în cloud (Cloud storage) și nimic nu indică faptul că ar planifica să procedeze astfel în viitor. Cele trei produse principale propuse de societățile SkyKick se bazează pe un software ca serviciu (software as a service sau SaaS) și privesc migrația în cloud (Cloud), stocarea în cloud și gestionarea aplicațiilor în cloud.
32 În cadrul acestei proceduri, societățile Skykick au introdus o cerere reconvențională în nulitatea mărcilor în discuție în litigiul principal. În susținerea acestei cereri, ele arată că mărcile respective au fost înregistrate pentru bunuri și servicii care nu sunt specificate cu suficientă claritate și precizie. Societățile SkyKick se întemeiază în această privință pe Hotărârea din 19 iunie 2012, Chartered Institute of Patent Attorneys (C‑307/10, EU:C:2012:361).
33 În acest context, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema dacă un astfel de motiv de nulitate poate fi invocat împotriva unei mărci înregistrate. În această privință, ea amintește că, în această hotărâre, Curtea a statuat că solicitantul unei mărci trebuie să desemneze produsele și serviciile pentru care este solicitată protecția mărcii cu suficientă claritate și precizie pentru a permite autorităților competente și terților să stabilească întinderea protecției conferite de marcă. În caz contrar, oficiul național sau Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) ar trebui să respingă cererea dacă specificația nu este modificată astfel încât să fie suficient de clară și de precisă.
34 Această instanță apreciază că jurisprudența rezultată din hotărârea menționată nu presupune însă că marca în cauză poate fi declarată nulă după înregistrarea sa pe motiv că specificația este lipsită de claritate sau de precizie.
35 Ea subliniază că, în ceea ce privește o marcă a Uniunii Europene, articolul 128 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2017/1001 prevede că o cerere reconvențională de declarare a nulității „nu se poate întemeia decât pe cauzele […] de nulitate prevăzute de prezentul regulament”. În speță, societățile SkyKick s‑ar întemeia pe motivul prevăzut la articolul 59 alineatul (1) litera (a) din acest regulament, interpretat în lumina articolului 4 și a articolului 7 alineatul (1) litera (a) din regulamentul menționat, care nu impun ca specificația produselor și serviciilor dintr‑o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene să fie clară și precisă. Situația este aceeași în ceea ce privește o marcă națională.
36 În al doilea rând, presupunând că un astfel de motiv poate fi invocat, instanța de trimitere ridică problema dacă specificațiile produselor și ale serviciilor sunt contestabile pentru toate mărcile în discuție în litigiul principal. Ea arată că societățile SkyKick susțin că, în cauza principală, identificarea produselor sau serviciilor vizate de aceste mărci este lipsită de claritate și de precizie, mai puțin în ceea ce privește „serviciile de telecomunicații” și „serviciile de poștă electronică” din clasa 38. Societățile SkyKick și Sky și alții s‑ar opune în privința caracterului clar și precis al specificațiilor pentru „software”, „software descărcat de pe internet” și „software și aparate de telecomunicații care permit conectarea la baze de date și la internet”.
37 În această privință, instanța de trimitere este de părere că înregistrarea unei mărci pentru „software” este prea largă și, prin urmare, contrară interesului public, întrucât conferă titularului un monopol extrem de extins, care nu poate fi justificat de un interes comercial. Apreciază însă că aceasta nu înseamnă neapărat că termenul „software” este lipsit de claritate și de precizie. În aceste condiții, ea solicită să se stabilească în ce măsură indicațiile care figurează în Comunicarea comună a Rețelei europene pentru mărci, desene și modele industriale (ETMDN) din 28 octombrie 2015 privind practica comună în domeniul indicațiilor generale care figurează în titlurile claselor din Clasificarea de la Nisa referitoare la „mașinile” din clasa 7, în sensul acestei clasificări, nu s‑ar putea aplica și pentru „software”.
38 În al treilea rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă validitatea mărcilor în discuție în litigiul principal poate fi afectată de reaua‑credință a solicitantului la momentul depunerii cererii de protecție.
39 În fața acestei instanțe, societățile SkyKick susțin astfel că mărcile în discuție în litigiul principal au fost înregistrate cu rea‑credință, în măsura în care Sky și alții nu aveau intenția de a le utiliza pentru toate produsele și serviciile vizate de înregistrarea acestor mărci. Astfel, mărcile menționate ar trebui să fie anulate toate sau cel puțin în parte, pentru bunurile și serviciile pentru care Sky și alții nu aveau nicio intenție să le utilizeze.
40 În opinia instanței menționate, înregistrarea unor mărci fără a impune o utilizare efectivă a acestora ar facilita procedura de înregistrare și ar permite titularilor să obțină mai ușor protecția acestor mărci înainte de o lansare comercială. Totuși, faptul de a facilita înregistrarea sau de a acoperi un domeniu prea extins ar constitui un obstacol la intrarea terților pe piață și ar determina o erodare a domeniului public. Astfel, posibilitatea de a înregistra o marcă fără intenția de a o utiliza pentru totalitatea produselor și serviciilor indicate sau pentru o parte dintre acestea ar autoriza abuzurile, ceea ce ar fi prejudiciabil dacă nu ar exista, pe de altă parte, nicio posibilitate de a contesta o înregistrare abuzivă, cu invocarea relei‑credințe a titularului mărcii respective. Instanța respectivă subliniază că, în jurisprudența lor, instanțele din Regatul Unit s‑au concentrat pe cerința intenției de a utiliza marca în cauză pentru produsele și serviciile indicate în cererea de înregistrare, având în vedere existența articolului 32 alineatul (3) din Legea din 1994 privind mărcile în dreptul acestui stat membru.
41 Or, instanța de trimitere ridică problema compatibilității acestei dispoziții cu dreptul Uniunii. Presupunând că o astfel de compatibilitate este confirmată, ea are de asemenea îndoieli în ceea ce privește întinderea condiției referitoare la intenția de a utiliza marca pentru produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată.
42 Primo, deși dreptul Uniunii nu prevede în mod expres o astfel de intenție și deși nu este posibil, în stadiul actual al acestui drept, ca o marcă înregistrată să poată fi radiată pentru lipsa utilizării înainte de expirarea unui termen de cinci ani, jurisprudența Curții și a Tribunalului Uniunii Europene ar indica faptul că, în anumite împrejurări, faptul de a solicita înregistrarea unei mărci fără nicio intenție de a o utiliza pentru produsele și serviciile indicate ar putea constitui un act de rea‑credință a titularului acestei mărci la momentul depunerii cererii de protecție.
43 Secundo, din jurisprudența menționată ar reieși că, pentru a dovedi reaua‑credință a unui solicitant, nu este suficient ca acesta să fi solicitat înregistrarea mărcii în discuție pentru o gamă largă de produse și de servicii dacă poate invoca un motiv comercial rezonabil pentru a solicita o astfel de protecție având în vedere utilizarea acestei mărci. De asemenea, utilizarea potențială a acesteia din urmă nu ar fi suficientă pentru a dovedi lipsa bunei‑credințe.
44 Tertio, jurisprudența menționată ar permite să se considere că, în anumite cazuri, s‑ar putea ca solicitantul să fi depus cererea în parte cu bună‑credință și în parte cu rea‑credință, dacă avea intenția să utilizeze marca numai pentru anumite produse sau servicii pentru care aceasta a fost înregistrată.
45 În ipoteza în care solicitantul unei mărci a depus cererea de înregistrare cu rea‑credință pentru o parte dintre bunuri și servicii și cu bună‑credință pentru o alta, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă nulitatea trebuie să fie totală sau parțială.
46 Aceasta apreciază că în cauza principală există elemente care demonstrează că, la momentul înregistrării mărcilor în discuție în litigiul principal, Sky și alții nu aveau intenția să le utilizeze pentru toate produsele și serviciile vizate de înregistrări. Aceste înregistrări ar viza produse și servicii pentru care Sky și alții nu aveau niciun motiv comercial să solicite protecție, astfel că includerea unor asemenea produse și servicii ar ține de o strategie din partea Sky și alții pentru a obține o protecție foarte extinsă a mărcilor.
47 În aceste condiții, High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Chancery] a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Poate o marcă a Uniunii [Europene] sau o marcă națională înregistrată într‑un stat membru să fie declarată nulă total sau parțial pentru motivul că unii termeni sau toți termenii cuprinși în specificațiile produselor și serviciilor sunt insuficient de clari și de preciși pentru a permite autorităților competente și terților să stabilească, doar pe baza termenilor respectivi, întinderea protecției conferite de marca în cauză?
2) În cazul unui răspuns pozitiv la prima întrebare, un termen precum «software» este prea general și desemnează produse prea variate pentru ca marca să își poată îndeplini funcția de indicare a originii, astfel că acel termen nu este suficient de clar și de precis pentru a permite autorităților competente și terților să stabilească, doar pe baza termenului respectiv, întinderea protecției conferite de marcă?
3) Poate constitui rea‑credință simpla solicitare de înregistrare a unei mărci fără intenția de a o utiliza pentru produsele sau serviciile specificate?
4) În cazul unui răspuns afirmativ la a treia întrebare, este posibil să se concluzioneze că solicitantul a depus cererea parțial cu bună‑credință și parțial cu rea‑credință dacă și în măsura în care a avut intenția de a utiliza marca pentru unele dintre produsele și serviciile specificate, însă nu a avut intenția de a utiliza marca pentru alte produse și servicii specificate?
5) Este articolul 32 alineatul (3) din Legea privind mărcile din 1994 din Regatul Unit compatibil cu [Directiva 2015/2436] a Parlamentului și Consiliului și reglementările precedente acesteia?”
Cu privire la întrebările preliminare
Observații introductive
48 Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că întrebările instanței de trimitere privesc interpretarea unor dispoziții referitoare la motivele absolute de nulitate a unei mărci a Uniunii Europene sau a unei mărci naționale fără a viza un regulament sau o directivă în special. De asemenea, trebuie să se determine care este dreptul Uniunii aplicabil litigiului principal ratione temporis.
49 În această privință, trebuie arătat, la fel cum a procedat domnul avocat general la punctul 33 din concluzii, că, în ceea ce privește cererile de nulitate a mărcilor Uniunii Europene și a mărcilor naționale, data cererii de înregistrare a acestor mărci este determinantă în vederea identificării dreptului material aplicabil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2014, Bimbo/OAPI, C‑591/12 P, EU:C:2014:305, punctul 12 și jurisprudența citată).
50 În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că cererile de protecție pentru mărcile în discuție în litigiul principal au fost depuse toate între 14 aprilie 2003 și 20 octombrie 2008.
51 Or, pe de o parte, articolul 167 din Regulamentul nr. 207/2009 prevedea că acesta intra în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care a avut loc la 24 martie 2009. Pe de altă parte, articolul 18 din Directiva nr. 2008/95 prevedea de asemenea că aceasta intra în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, care a avut loc la 8 noiembrie 2008.
52 Rezultă de aici că, întrucât mărcile în discuție în litigiul principal au fost depuse înainte de datele de intrare în vigoare a Regulamentului nr. 207/2009 și a Directivei 2008/95, acestea intră, ratione temporis, în ceea ce privește mărcile comunitare în discuție în litigiul principal, în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 40/94 și, în ceea ce privește marca națională în discuție în litigiul principal, în cel al Primei directive 89/104.
53 Prin urmare, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii avute în vedere în prezenta cerere de decizie preliminară trebuie înțelese în sensul că se referă, pe de o parte, la dispozițiile Regulamentului nr. 40/94 și, pe de altă parte, la cele ale Primei directive 89/104.
Cu privire la prima și la a doua întrebare
54 Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 7 și 51 din Regulamentul nr. 40/94, precum și articolul 3 din Prima directivă 89/104 trebuie interpretate în sensul că o marcă comunitară sau o marcă națională poate fi declarată nulă total sau parțial pentru motivul că termenii folosiți pentru a desemna produsele și serviciile pentru care această marcă a fost înregistrată sunt lipsiți de claritate și de precizie. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța menționată solicită să se stabilească dacă termenul „software” îndeplinește această cerință de claritate și de precizie.
55 Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie examinat, în primul rând, dacă lipsa de claritate și de precizie a termenilor folosiți pentru a desemna produsele și serviciile protejate de o marcă constituie, ca atare, un motiv sau o cauză de nulitate absolută a unei mărci naționale sau a unei mărci comunitare.
56 În ceea ce privește, pe de o parte, dispozițiile Primei directive 89/104, trebuie arătat că articolul 3 din această directivă furnizează o listă a motivelor de nulitate, printre care nu figurează lipsa de claritate și de precizie a termenilor utilizați pentru a desemna produsele și serviciile protejate prin înregistrarea unei mărci naționale. Or, cel de al șaptelea considerent al directivei respective arată că aceste motive de nulitate sunt enumerate în mod exhaustiv, chiar dacă unele dintre ele sunt facultative pentru statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2002, Philips, C‑299/99, EU:C:2002:377, punctul 74, Hotărârea din 12 februarie 2004, Koninklijke KPN Nederland, C‑363/99, EU:C:2004:86, punctul 78, și Hotărârea din 9 martie 2006, Matratzen Concord, C‑421/04, EU:C:2006:164, punctul 19). Astfel, aceeași directivă interzice statelor membre să introducă alte motive de nulitate decât cele pe care le prevede în mod expres (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 iunie 2013, Malaysia Dairy Industries, C‑320/12, EU:C:2013:435, punctul 42).
57 În ceea ce privește, pe de altă parte, dispozițiile Regulamentului nr. 40/94, trebuie arătat că articolul 7 alineatul (1) din acesta este redactat în termeni aproape identici cu cei ai articolului 3 alineatul (1) din Prima directivă 89/104. În ceea ce privește articolul 51 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94, litera (a) a acestuia se limitează la a face trimitere la articolul 7 din acest regulament, în timp ce litera (b) a acestuia prevede, drept cauză de nulitate, același motiv cu cel prevăzut la articolul 3 alineatul (2) litera (d) din Prima directivă 89/104. În schimb, lipsa de claritate și de precizie a termenilor utilizați pentru a desemna produsele sau serviciile protejate prin înregistrarea unei mărci comunitare nu figurează în aceste dispoziții ale regulamentului menționat. De asemenea, articolul 96 din același regulament, referitor la cererile reconvenționale, precizează că o cerere de declarare a nulității nu se poate întemeia decât pe motivele sau pe cauzele de nulitate prevăzute de Regulamentul nr. 40/94.
58 Din acestea rezultă că, la fel ca articolul 3 din Prima directivă 89/104, articolul 7 alineatul (1) și articolul 51 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94 trebuie interpretate în sensul că furnizează o listă exhaustivă a cauzelor de nulitate absolută a unei mărci comunitare.
59 Or, nici articolul 3 din Prima directivă 89/104, nici dispozițiile sus‑menționate ale Regulamentului nr. 40/94 nu prevăd, printre motivele pe care le enumeră, lipsa de claritate și de precizie a termenilor utilizați pentru a desemna produsele sau serviciile protejate prin înregistrarea unei mărci comunitare.
60 Din considerațiile care precedă rezultă că lipsa de claritate și de precizie a termenilor utilizați pentru a desemna produsele sau serviciile protejate prin înregistrarea unei mărci naționale sau a unei mărci comunitare nu poate fi considerată motiv sau cauză de nulitate a mărcii naționale sau comunitare în cauză, în sensul articolului 3 din Prima directivă 89/104 sau al articolelor 7 și 51 din Regulamentul nr. 40/94.
61 În orice caz, trebuie adăugat că Hotărârea din 19 iunie 2012, Chartered Institute of Patent Attorneys (C‑307/10, EU:C:2012:361), nu poate fi interpretată în sensul că Curtea a înțeles să recunoască un motiv sau o cauză de nulitate adiționale, neincluse în lista care figurează la articolul 7 alineatul (1) și la articolul 51 din Regulamentul nr. 40/94, precum și la articolul 3 din Prima directivă 89/104. Astfel, Curtea a indicat, la punctele 29 și 30 din Hotărârea din 16 februarie 2017, Brandconcern/EUIPO și Scooters India (C‑577/14 P, EU:C:2017:122), că Hotărârea din 19 iunie 2012, Chartered Institute of Patent Attorneys (C‑307/10, EU:C:2012:361), nu a adus precizări decât în legătură cu cerințele referitoare la noile cereri de înregistrare ca mărci ale Uniunii Europene și, prin urmare, nu privește mărcile care erau deja înregistrate la data pronunțării acesteia (Hotărârea din 11 octombrie 2017, EUIPO/Cactus, C‑501/15 P, EU:C:2017:750, punctul 38).
62 În al doilea rând, este necesar să se examineze dacă, deși nu constituie un motiv sau o cauză de nulitate a unei mărci naționale sau a unei mărci comunitare, lipsa de claritate și de precizie a termenilor utilizați pentru a desemna produsele sau serviciile protejate prin înregistrarea acesteia ține totuși de una dintre cauzele sau de unul dintre motivele de nulitate absolută prevăzute în mod explicit la articolul 51 din Regulamentul nr. 40/94 coroborat cu articolul 7 din acesta sau cu articolul 3 din Prima directivă 89/104.
63 Societățile Skykick sugerează, primo, că cerința de claritate și de precizie a produselor și serviciilor pentru care a fost înregistrată o marcă ar putea fi legată de cerința reprezentării grafice, care decurge pentru mărcile comunitare din coroborarea articolului 4 și a articolului 7 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 40/94 și pentru mărcile naționale din coroborarea articolului 2 și a articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Prima directivă 89/104.
64 Desigur, Curtea a statuat, la punctul 51 din Hotărârea din 12 decembrie 2002, Sieckmann (C‑273/00, EU:C:2002:748), în ceea ce privește cerința reprezentării grafice, că operatorii trebuie să se poată informa cu claritate și cu precizie cu privire la înregistrările efectuate sau la cererile de înregistrare a mărcilor formulate de concurenții actuali sau potențiali și să beneficieze astfel de informații pertinente în ceea ce privește drepturile terților. Totuși, aceste considerații sunt valabile numai pentru a identifica semnele susceptibile să constituie o marcă și nu se poate deduce din aceasta că o asemenea cerință de claritate și de precizie ar trebui să se aplice și termenilor utilizați pentru a viza produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată marca în cauză.
65 Secundo, trebuie stabilit dacă lipsa de claritate și de precizie a termenilor folosiți pentru a desemna produsele și serviciile pentru care a fost înregistrată o marcă este, ca atare, susceptibilă să determine nulitatea mărcii în cauză în temeiul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 40/94 și al articolului 3 alineatul (1) litera (f) din Prima directivă 89/104, pentru motivul că o astfel de deficiență este contrară ordinii publice.
66 În această privință, este suficient să se arate că noțiunea de „ordine publică”, în sensul articolului 7 alineatul (1) litera (f) din Regulamentul nr. 40/94 și al articolului 3 alineatul (1) litera (f) din Prima directivă 89/104, nu poate fi înțeleasă ca raportându‑se la caracteristici referitoare la cererea de înregistrare însăși, cum ar fi claritatea și precizia termenilor folosiți pentru a desemna produsele sau serviciile vizate de această înregistrare, indiferent de caracteristicile semnului a cărui înregistrare ca marcă este solicitată.
67 Rezultă că o astfel de lipsă de claritate și de precizie a termenilor care desemnează produsele sau serviciile vizate de înregistrarea unei mărci nu poate fi considerată contrară ordinii publice, în sensul acestor dispoziții.
68 În orice caz, trebuie adăugat, pentru orice eventualitate, că, în temeiul articolului 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 40/94 și al articolului 12 din Prima directivă 89/104, titularul unei mărci poate fi decăzut din drepturile sale dacă, pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani, marca nu a făcut obiectul unei utilizări serioase pe teritoriul relevant pentru produsele sau serviciile pentru care este înregistrată.
69 Articolul 50 alineatul (2) din Regulamentul nr. 40/94 și articolul 13 din Prima directivă 89/104 precizează de asemenea că, în cazul în care motivul de decădere din drepturile asupra unei mărci există numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca este înregistrată, decăderea nu se extinde decât la produsele sau la serviciile vizate.
70 Astfel, din aceste dispoziții reiese că o marcă națională sau comunitară înregistrată pentru un ansamblu de produse sau de servicii desemnate într‑un mod care este lipsit de claritate și de precizie nu poate, în orice caz, să fie protejată decât pentru produsele și serviciile pentru care a făcut obiectul unei utilizări serioase.
71 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolele 7 și 51 din Regulamentul nr. 40/94, precum și articolul 3 din Prima directivă 89/104 trebuie interpretate în sensul că o marcă comunitară sau o marcă națională nu poate fi declarată nulă total sau parțial pentru motivul că termenii folosiți pentru a desemna produsele și serviciile pentru care această marcă a fost înregistrată sunt lipsiți de claritate și de precizie.
Cu privire la a treia și la a patra întrebare
72 Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 51 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 40/94 și articolul 3 alineatul (2) litera (d) din Prima directivă 89/104 trebuie interpretate în sensul că o cerere de înregistrare a unei mărci fără nicio intenție de a o utiliza pentru produsele și serviciile vizate de înregistrare constituie un act de rea‑credință, în sensul acestor dispoziții, și, în caz afirmativ, dacă articolul 51 alineatul (3) din acest regulament nr. 40/94 și articolul 13 din Prima directivă 89/104 trebuie interpretate în sensul că, atunci când lipsa intenției de a utiliza o marcă în conformitate cu funcțiile sale esențiale nu privește decât anumite produse sau servicii vizate de înregistrare, nulitatea acestei mărci nu se extinde decât la aceste produse sau servicii.
73 În ceea ce privește, în primul rând, aspectul dacă articolul 51 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 40/94 și articolul 3 alineatul (2) litera (d) din Prima directivă 89/104 trebuie interpretate în sensul că o cerere de înregistrare a unei mărci fără intenția de a o utiliza pentru produsele și serviciile vizate de înregistrare constituie un act de rea‑credință, în sensul acestor dispoziții, trebuie amintit că aceste dispoziții prevăd în esență că o marcă poate fi declarată nulă atunci când solicitantul a fost de rea‑credință în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii. Nici acest regulament, nici această directivă nu furnizează o definiție a noțiunii de „rea‑credință”. Trebuie remarcat însă că această noțiune este o noțiune autonomă de drept al Uniunii și că, având în vedere necesitatea unei aplicări coerente a regimurilor mărcilor, naționale și al Uniunii, noțiunea menționată trebuie interpretată în același fel atât în contextul Primei Directive 89/104, cât și în cel al Regulamentului nr.°40/94 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 iunie 2013, Malaysia Dairy Industries, C‑320/12, EU:C:2013:435, punctele 34 și 35).
74 Curtea a avut ocazia să statueze că, pe lângă faptul că, în conformitate cu sensul său obișnuit în limbajul curent, noțiunea de „rea‑credință” presupune prezența unei stări de spirit sau a unei intenții necinstite, este necesar, în vederea interpretării sale, să se ia în considerare contextul special al dreptului mărcilor, care este cel al comerțului. În acest sens, normele Uniunii în materie de mărci urmăresc în special să contribuie la sistemul de concurență nedenaturată în Uniune, în care fiecare întreprindere trebuie, pentru a‑și fideliza clientela prin calitatea produselor sau serviciilor sale, să fie în măsură să își înregistreze ca mărci semne care permit consumatorului să distingă, fără nicio posibilitate de confuzie, aceste produse sau aceste servicii de cele care au o altă proveniență (Hotărârea din 12 septembrie 2019, Koton Mağazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret/EUIPO, C‑104/18 P, EU:C:2019:724, punctul 45 și jurisprudența citată).
75 Prin urmare, cauza sau motivul de nulitate absolută vizate la articolul 51 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 40/94 și la articolul 3 alineatul (2) litera (d) din Prima directivă 89/104 se aplică atunci când reiese din indicii pertinente și concordante că titularul unei mărci a Uniunii Europene a introdus cererea de înregistrare a acestei mărci nu în scopul de a participa în mod loial la concurență, ci cu intenția de a aduce atingere, într‑un mod neconform cu uzanțele loiale, intereselor unor terți sau cu intenția de a obține, chiar fără a viza un terț în special, un drept exclusiv în alte scopuri decât cele care țin de funcțiile unei mărci, îndeosebi de funcția esențială de indicare a originii, amintită la punctul precedent (Hotărârea din 12 septembrie 2019, Koton Mağazacilik Tekstil Sanayi ve Ticaret/EUIPO, C‑104/18 P, EU:C:2019:724, punctul 46).
76 Desigur, solicitantul unei mărci nu este obligat să indice și nici măcar să cunoască cu precizie, la data depunerii cererii sale de înregistrare sau a examinării ei, utilizarea pe care o va conferi mărcii solicitate și dispune de un termen de cinci ani pentru a începe o utilizare efectivă, conformă cu funcția esențială a acestei mărci [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2019, Deutsches Patent- und Markenamt (#darferdas?), C‑541/18, EU:C:2019:725, punctul 22].
77 Cu toate acestea, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 109 din concluzii, înregistrarea unei mărci fără ca solicitantul să aibă vreo intenție de a o utiliza pentru produsele și serviciile vizate de această înregistrare poate constitui rea‑credință din moment ce cererea de înregistrare a mărcii este lipsită de justificare în raport cu obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 40/94 și de Prima directivă 89/104. O astfel de rea‑credință nu poate fi însă caracterizată decât dacă există indicii obiective, pertinente și concordante de natură să dovedească că, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii în cauză, solicitantul acesteia avea intenția fie să aducă atingere intereselor unor terți într‑un mod care nu este conform cu practicile loiale, fie să obțină, chiar fără a viza un terț în special, un drept exclusiv în alte scopuri decât cele care țin de funcțiile unei mărci.
78 Reaua‑credință a solicitantului unei mărci nu poate, așadar, să fie prezumată pe baza simplei constatări că, la momentul depunerii cererii de înregistrare a acesteia, acest solicitant nu avea o activitate economică corespunzătoare produselor și serviciilor vizate de cererea respectivă.
79 În al doilea rând, trebuie stabilit dacă articolul 51 alineatul (3) din Regulamentul nr. 40/94 și articolul 13 din Prima directivă 89/104 trebuie interpretate în sensul că, atunci când lipsa intenției de a utiliza o marcă în conformitate cu funcțiile sale esențiale privește numai anumite produse sau servicii vizate de înregistrare, nulitatea acestei mărci nu se extinde decât la aceste produse sau servicii.
80 În această privință, este suficient să se arate, astfel cum a procedat domnul avocat general la punctul 125 din concluzii, că rezultă în mod clar din aceste dispoziții că, atunci când motivul de nulitate privește numai anumite produse sau servicii desemnate în cererea de înregistrare, marca trebuie să fie declarată nulă numai pentru aceste produse sau servicii.
81 Ținând seama de cele ce precedă, trebuie să se răspundă la a treia și la a patra întrebare că articolul 51 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 40/94 și articolul 3 alineatul (2) litera (d) din Prima directivă 89/104 trebuie interpretate în sensul că o cerere de înregistrare a unei mărci fără nicio intenție de a o utiliza pentru produsele și serviciile vizate de înregistrare constituie un act de rea‑credință, în sensul acestor dispoziții, dacă solicitantul acestei mărci avea intenția fie să aducă atingere intereselor unor terți într‑un mod care nu este conform cu practicile loiale, fie să obțină, chiar fără a viza un terț în special, un drept exclusiv în alte scopuri decât cele care țin de funcțiile unei mărci. Atunci când lipsa intenției de a utiliza marca în conformitate cu funcțiile esențiale ale unei mărci nu privește decât anumite produse sau servicii vizate de cererea de înregistrare a mărcii, această cerere constituie un act de rea‑credință numai în măsura în care vizează aceste produse sau servicii.
Cu privire la a cincea întrebare
82 Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Prima directivă 89/104 trebuie interpretată în sensul că se opune unei dispoziții de drept național potrivit căreia solicitantul unei mărci trebuie să declare că aceasta este utilizată pentru produsele și serviciile vizate de cererea de înregistrare sau că are, cu bună‑credință, intenția de a o utiliza în acest scop.
83 În această privință, trebuie arătat, astfel cum s‑a amintit la punctul 56 din prezenta hotărâre, că al șaptelea considerent al acestei directive precizează că motivele de nulitate absolută prevăzute de aceasta sunt enumerate exhaustiv, chiar dacă unele dintre motivele menționate ar fi prevăzute cu titlu facultativ pentru statele membre. Astfel, directiva menționată interzice statelor membre să introducă în legislația națională de transpunere a acesteia alte motive de refuz sau de nulitate decât cele care figurează în aceeași directivă.
84 În schimb, statele membre păstrează, astfel cum reiese din al cincilea considerent al Primei directive 89/104, libertatea de a stabili dispozițiile de procedură privind înregistrarea, decăderea din drepturi sau nulitatea mărcilor dobândite prin înregistrare.
85 Rezultă că, deși statele membre pot stabili dispozițiile de procedură pe care le consideră adecvate, astfel de dispoziții nu pot, în practică, să aibă ca efect introducerea unor motive de refuz al înregistrării sau de nulitate neprevăzute de Prima directivă 89/104.
86 Astfel, o dispoziție de drept național potrivit căreia solicitantul unei mărci naționale trebuie, în temeiul unei simple cerințe procedurale referitoare la înregistrarea acesteia, să declare că marca respectivă este utilizată pentru produsele și serviciile vizate de cererea de înregistrare sau că are, cu bună‑credință, intenția de a o utiliza în acest scop nu poate fi considerată incompatibilă cu dispozițiile Primei directive 89/104. Deși încălcarea unei astfel de obligații de declarare poate constitui un element de probă pentru a dovedi eventuala rea‑credință a solicitantului la momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii, o astfel de încălcare nu poate totuși constitui un motiv de nulitate a mărcii în cauză.
87 Rezultă din cele ce precedă că este necesar să se răspundă la a cincea întrebare că Prima directivă 89/104 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei dispoziții de drept național potrivit căreia solicitantul unei mărci trebuie să declare că aceasta este utilizată pentru produsele și serviciile vizate de cererea de înregistrare sau că are, cu bună‑credință, intenția de a o utiliza în acest scop, în măsura în care încălcarea unei astfel de obligații nu constituie, ca atare, un motiv de nulitate a unei mărci deja înregistrate.
Cu privire la cheltuielile de judecată
88 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:
1) Articolele 7 și 51 din Regulamentul (CE) nr. 40/94 al Consiliului din 20 decembrie 1993 privind marca comunitară, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1891/2006 al Consiliului din 18 decembrie 2006, precum și articolul 3 din Prima directivă 89/104/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci trebuie interpretate în sensul că o marcă comunitară sau o marcă națională nu poate fi declarată nulă total sau parțial pentru motivul că termenii folosiți pentru a desemna produsele și serviciile pentru care această marcă a fost înregistrată sunt lipsiți de claritate și de precizie.
2) Articolul 51 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CE) nr. 40/94, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1891/2006 al Consiliului din 18 decembrie 2006, și articolul 3 alineatul (2) litera (d) din Prima directivă 89/104/CEE trebuie interpretate în sensul că o cerere de înregistrare a unei mărci fără nicio intenție de a o utiliza pentru produsele și serviciile vizate de înregistrare constituie un act de rea‑credință, în sensul acestor dispoziții, dacă solicitantul acestei mărci avea intenția fie să aducă atingere intereselor unor terți într‑un mod care nu este conform cu practicile loiale, fie să obțină, chiar fără a viza un terț în special, un drept exclusiv în alte scopuri decât cele care țin de funcțiile unei mărci. Atunci când lipsa intenției de a utiliza marca în conformitate cu funcțiile esențiale ale unei mărci nu privește decât anumite produse sau servicii vizate de cererea de înregistrare a mărcii, această cerere constituie un act de rea‑credință numai în măsura în care vizează aceste produse sau servicii.
3) Prima directivă 89/104/CEE trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei dispoziții de drept național potrivit căreia solicitantul unei mărci trebuie să declare că aceasta este utilizată pentru produsele și serviciile vizate de cererea de înregistrare sau că are, cu bună‑credință, intenția de a o utiliza în acest scop, în măsura în care încălcarea unei astfel de obligații nu constituie, ca atare, un motiv de nulitate a unei mărci deja înregistrate.
Semnături