HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
28 martie 2019(*)
„Recurs – Ajutoare de stat – Ajutoare acordate prin anumite dispoziții ale Legii germane privind sursele de energie regenerabile, modificată (EEG din anul 2012) – Ajutor în favoarea producătorilor de energie electrică EEG și contribuție EEG redusă pentru utilizatorii mari consumatori de energie – Decizie prin care ajutoarele sunt declarate în parte incompatibile cu piața internă – Noțiunea «ajutor de stat» – Avantaj – Resurse de stat – Control public al resurselor – Măsură asimilabilă unei taxe pe consumul de energie electrică”
În cauza C‑405/16 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 19 iulie 2016,
Republica Federală Germania, reprezentată de T. Henze și de R. Kanitz, în calitate de agenți, asistați de T. Lübbig, Rechtsanwalt,
recurentă,
cealaltă parte din procedură fiind:
Comisia Europeană, reprezentată de K. Herrmann și de T. Maxian Rusche, în calitate de agenți,
pârâtă în primă instanță,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din domnul M. Vilaras (raportor), președintele Camerei a patra, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a treia, și domnii J. Malenovský, L. Bay Larsen, M. Safjan, D. Šváby, judecători,
avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, Republica Federală Germania solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 10 mai 2016, Germania/Comisia (T‑47/15, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2016:281), prin care acesta i‑a respins acțiunea, întemeiată pe articolul 263 TFUE, prin care solicita anularea Deciziei (UE) 2015/1585 a Comisiei din 25 noiembrie 2014 privind schema de ajutoare de stat SA. 33995 (2013/C) (ex 2013/NN) [pusă în aplicare de Germania în sprijinul energiei electrice din surse regenerabile și al utilizatorilor mari consumatori de energie] (JO 2015, L 250, p. 122) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).
Istoricul litigiului și decizia în litigiu
2 La 28 iulie 2011, legiuitorul german a adoptat Gesetz zur Neuregelung des Rechtsrahmens für die Förderung der Stromerzeugung aus erneuerbaren Energien (Legea privind noua reglementare a cadrului juridic pentru promovarea energiei electrice din surse regenerabile) (BGBl. 2011 I, p. 1634, denumită în continuare „EEG din 2012”). Această lege, în vigoare de la 1 ianuarie 2012 până la 31 iulie 2014, avea ca obiectiv să sporească, în cadrul aprovizionării cu energie electrică, partea de energie electrică din surse regenerabile și din gaz de mină (denumită în continuare „energie electrică EEG”).
3 Caracteristicile principale ale mecanismului stabilit prin EEG din 2012 sunt expuse la punctele 4-12 din hotărârea atacată, după cum urmează:
„4 În primul rând, operatorii rețelelor de toate nivelurile de tensiune (denumiți în continuare «OR») care asigură aprovizionarea generală cu energie electrică sunt obligați, [primo], să racordeze la rețeaua lor instalațiile care produc energie electrică EEG din perimetrul lor de activitate (articolele 5-7 din EEG din 2012), [secundo], să injecteze această energie electrică în rețeaua lor, să o transporte și să o distribuie în mod prioritar (articolele 8-12 din EEG din 2012) și, [tertio], să plătească operatorilor acestor instalații o remunerație calculată în funcție de tarifele stabilite prin lege, având în vedere natura energiei electrice în cauză și puterea specificată sau instalată a instalației respective (articolele 16-33 din EEG din 2012). Alternativ, operatorii instalațiilor care produc energie electrică EEG au dreptul, pe de o parte, să comercializeze toată această energie electrică sau o parte din ea direct terților și, pe de altă parte, să solicite ca OR la care a fost racordată o instalație, în lipsa unei astfel de comercializări directe, să le plătească o primă la valoarea de piață, calculată pe baza cuantumului remunerației care ar fi fost datorată în caz de racordare (articolele 33a-33i din EEG din 2012). În practică, nu se contestă că aceste obligații revin în principal operatorilor de rețele de distribuție locală de joasă sau de medie tensiune (denumiți în continuare «ORD»).
5 În al doilea rând, ORD sunt obligați să transmită energia electrică EEG către operatorii de rețele de transport interregional de înaltă și de foarte înaltă tensiune aflați în amonte (denumiți în continuare «OTS») (articolul 34 din EEG din 2012). În schimbul acestei obligații, OTS sunt obligați să plătească ORD echivalentul remunerațiilor și al primelor de piață plătite de aceștia din urmă operatorilor instalațiilor (articolul 35 din EEG din 2012).
6 În al treilea rând, EEG din 2012 prevede așa‑numitul mecanism de «compensare la nivel federal» a cantităților de energie electrică EEG pe care le injectează fiecare OTS în rețeaua sa, pe de o parte, și a sumelor plătite în contrapartidă către ORD, pe de altă parte (articolul 36 din EEG din 2012). În practică, fiecare OTS care a injectat și a plătit o cantitate de energie electrică EEG superioară celei livrate de furnizorii de energie electrică clienților finali situați în zona sa se poate prevala, față de alți OTS, de un drept de compensare corespunzător acestei diferențe. Din anii 2009-2010, compensarea menționată nu se mai operează sub formă reală (schimb de fluxuri de energie electrică EEG), ci sub formă financiară (compensarea costurilor aferente). Trei dintre cei patru OTS vizați de acest dispozitiv de compensare sunt întreprinderi private (Amprion GmbH, TenneT TSO GmbH și 50Hertz Transmission GmbH), iar al patrulea este o întreprindere publică (Transnet BW GmbH).
7 În al patrulea rând, OTS sunt obligați să comercializeze energia electrică EEG pe care o injectează în rețeaua lor pe piața spot a bursei de energie electrică (articolul 37 alineatul 1 din EEG din 2012). Dacă prețul obținut astfel nu le permite să acopere sarcina financiară pe care le‑o impune obligația legală de a plăti această energie electrică la tarifele stabilite prin lege, au dreptul de a solicita, în condițiile stabilite de autoritatea de reglementare, ca furnizorii care aprovizionează clienții finali să le plătească diferența proporțional cu cantitățile vândute. Acest mecanism este denumit «contribuție EEG» (articolul 37 alineatul 2 din EEG din 2012). Cuantumul contribuției EEG poate fi însă redus cu 2 eurocenți per kilowatt‑oră (KWh) în anumite cazuri (articolul 39 din EEG din 2012). Pentru a beneficia de o astfel de reducere, calificată de EEG din 2012 drept «reducere a contribuției EEG», dar cunoscută și drept «privilegiu pentru energia electrică ecologică», furnizorii de energie electrică trebuie să demonstreze în special, mai întâi, că minimum 50 % din energia electrică pe care o livrează clienților lor este energie electrică EEG, apoi, că minimum 20 % din aceasta provine din energie eoliană sau din energia radiantă solară și, în cele din urmă, că aceasta face obiectul unei comercializări directe către clienții lor.
8 […]
9 În al cincilea rând, este necontestat că, deși EEG din 2012 nu obligă furnizorii de energie electrică să includă contribuția EEG în prețul pentru clienții finali, nici nu le interzice aceasta. Este de asemenea necontestat că furnizorii, care sunt ei înșiși obligați să plătească această contribuție către OTS, includ în practică această cheltuială în prețul pentru clienți, astfel cum a confirmat de altfel Republica Federală Germania în ședință. Modalitățile potrivit cărora această contribuție trebuie menționată pe factura care le este adresată sunt prevăzute de EEG din 2012 (articolul 53 din EEG din 2012), precum și condițiile în care acești clienți trebuie informați cu privire la proporția de energii regenerabile, subvenționate potrivit Legii privind energiile regenerabile, care le este livrată (articolul 54 din EEG din 2012).
10 Pe de altă parte, EEG din 2012 prevede și un sistem de compensare special, în temeiul căruia Bundesamt für Wirtschaft und Ausfuhrkontrolle (Oficiul Federal al Economiei și al Controlului Exporturilor, denumit în continuare «BAFA») stabilește anual un plafon al proporției din contribuția EEG care poate fi inclusă de furnizorii de energie electrică în prețurile pentru două categorii determinate de clienți, respectiv, pe de o parte, «marii consumatori de energie electrică din industria producătoare» (denumiți în continuare «MCE») și, pe de altă parte, «întreprinderile feroviare», în urma unei cereri care trebuie prezentată de aceștia din urmă anterior datei de 30 iunie a anului anterior, în scopul reducerii costurilor cu energia electrică și, astfel, al păstrării competitivității (articolul 40 din EEG din 2012).
11 EEG din 2012 precizează condițiile care dau dreptul la participarea la acest sistem, procedura care trebuie urmată de întreprinderile admisibile, modalitățile de determinare a plafonului de la caz la caz și efectele deciziilor adoptate cu privire la acesta de către BAFA (articolele 41-44 din EEG din 2012). EEG din 2012 prevede în special că, pentru întreprinderile din industria producătoare ale căror costuri cu consumul de energie electrică reprezintă cel puțin 14 % din valoarea lor adăugată brută și al căror consum este de cel puțin 1 gigawatt‑oră (GWh), această plafonare este stabilită la 10 % din contribuția EEG pentru proporția din consumul lor cuprinsă între 1 GWh și 10 GWh, la 1 % din această contribuție pentru proporția din consumul lor cuprinsă între 10 GWh și 100 GWh și la 0,05 eurocenți per KWh pentru ce depășește această valoare. EEG din 2012 prevede de asemenea că, pentru întreprinderile din industria producătoare ale căror costuri cu consumul de energie electrică reprezintă cel puțin 20 % din valoarea lor adăugată brută și al căror consum este de cel puțin 100 GWh, contribuția EEG este plafonată la 0,05 eurocenți per KWh de la primul KWh. Pe de altă parte, EEG din 2012 precizează că furnizorii de energie electrică trebuie să informeze întreprinderile care beneficiază de un aviz de plafonare a contribuției EEG, [primo], în legătură cu partea din energiile regenerabile care beneficiază de un ajutor în temeiul Legii privind energiile regenerabile care le este livrată, [secundo], în legătură cu alcătuirea pachetului lor energetic global și, [tertio], pentru întreprinderile privilegiate în temeiul Legii privind energiile regenerabile, în legătură cu alcătuirea pachetului energetic care le este furnizat (articolul 54 din EEG din 2012).
12 În al șaselea rând, EEG din 2012 impune un ansamblu de obligații de informare și de publicare operatorilor instalațiilor, OR și furnizorilor de energie electrică, în special față de OTS și de Bundesnetzagentur (Agenția Federală a Rețelelor, denumită în continuare «BNetzA»), la care se adaugă o serie de obligații de transparență care revin în mod special OTS (articolele 45-51 din EEG din 2012). Legea menționată precizează de asemenea competențele de supraveghere și de control de care dispune BNetzA față de ORD și de OTS (articolul 61 din EEG din 2012).”
4 După ce a decis, la 18 decembrie 2013, să deschidă procedura oficială de investigare cu privire la măsurile cuprinse în EEG din 2012, Comisia Europeană a adoptat, la 25 noiembrie 2014, decizia în litigiu.
5 În aceasta din urmă, Comisia consideră că EEG din 2012 cuprinde două tipuri de avantaje selective care antrenează calificarea drept ajutoare de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, și anume, pe de o parte, sprijinul pentru producția de energie electrică din surse de energie regenerabile și din gaz de mină, care garanta producătorilor de energie electrică EEG, prin intermediul tarifelor fixe și al primelor de piață, un preț pentru energia electrică mai mare decât cel al pieței, și, pe de altă parte, sistemul de compensare special, în temeiul căruia contribuția EEG putea fi redusă pentru utilizatorii mari consumatori de energie (articolul 3 din decizia în litigiu).
6 Dispozitivul deciziei în litigiu are următorul cuprins:
„Articolul 1
Ajutorul de stat pentru sprijinul producției de energie electrică din surse de energie regenerabile și din gaz de mină, inclusiv mecanismul de finanțare, acordat în temeiul [EEG din 2012], pus în aplicare în mod ilegal de Republica Federală Germania cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) [TFUE], este compatibil cu piața internă sub rezerva punerii în aplicare de către Republica Federală Germania a angajamentului prevăzut în anexa I.
[…]
Articolul 3
(1) Ajutorul de stat constând în reducerea suprataxei pentru finanțarea sprijinului pentru energia electrică din surse regenerabile […] în anii 2013 și 2014 pentru utilizatorii mari consumatori de energie […], pus în aplicare în mod ilegal de Republica Federală Germania cu încălcarea articolului 108 alineatul (3) [TFUE], este compatibil cu piața internă în cazul în care acesta se încadrează în una dintre cele patru categorii prevăzute la prezentul alineat.
[…]
(2) Orice ajutor de stat care nu este reglementat de alineatul (1) este incompatibil cu piața internă.”
Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
7 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 2 februarie 2015, Republica Federală Germania a introdus o acțiune în anulare împotriva deciziei în litigiu invocând trei motive, pe care Tribunalul le‑a respins în mod succesiv în hotărârea atacată.
8 Tribunalul a respins ca nefondat, la punctele 33-42 din hotărârea atacată, primul motiv, întemeiat pe faptul că Comisia ar fi săvârșit erori vădite de apreciere în evaluarea pe care a efectuat‑o cu privire la rolul statului în funcționarea EEG din 2012. Printre altele, Tribunalul a constatat, la punctul 40 din hotărârea atacată, că măsurile în cauză fuseseră instituite prin lege și că, prin urmare, erau imputabile statului german.
9 De asemenea, Tribunalul a înlăturat, la punctele 49-70 din hotărârea atacată, diferitele argumente prezentate de Republica Federală Germania în cadrul celui de al doilea motiv, întemeiat pe lipsa unui avantaj legat de sistemul de compensare special. La punctul 44 din hotărârea atacată, Tribunalul a subliniat că acest motiv privea exclusiv însăși existența unui avantaj acordat MCE, fără a ridica nici problema selectivității acestui avantaj, nici pe cea a existenței unui avantaj legat de sistemul de sprijin pentru producătorii de energie electrică EEG. Tribunalul a statuat, printre altele, la punctul 55 din hotărârea atacată, că sistemul de compensare special ar institui un avantaj în beneficiul MCE, în măsura în care acesta le‑ar libera de o cheltuială de funcționare pe care în mod normal ar fi trebui să o suporte.
10 În sfârșit, Tribunalul a respins, la punctele 81-129 din hotărârea atacată, diversele aspecte ale celui de al treilea motiv invocat de Republica Federală Germania, întemeiat pe lipsa unui avantaj finanțat prin intermediul resurselor de stat. El a statuat astfel că Comisia considerase în mod întemeiat că mecanismul instituit prin EEG din 2012, și anume atât sistemul de sprijin pentru producătorii de EEG, cât și sistemul de compensare special pentru MCE, implica resurse de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
11 În speță, după o scurtă trecere în revistă, la punctele 81-83 din hotărârea atacată, a jurisprudenței relevante a Curții referitoare la noțiunea de resurse de stat, în special a Hotărârii din 16 mai 2002, Franța/Comisia (C‑482/99, EU:C:2002:294, punctul 37), Tribunalul a rezumat mai întâi decizia în litigiu, la punctele 84-90 din hotărârea atacată.
12 În continuare, Tribunalul a examinat, la punctele 91-129 din hotărârea atacată, aspectul dacă Comisia a considerat în mod întemeiat că EEG din 2012 implica resurse de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
13 În această privință, Tribunalul a arătat, cu titlu introductiv, la punctul 92 din hotărârea atacată, că „contribuția EEG percepută și administrată de OTS viz[a] in fine să acopere costurile generate de tarifele fixe și de prima de piață prevăzute de EEG din 2012, garantând producătorilor de energie electrică EEG un preț mai ridicat decât prețul pieței pentru energia electrică pe care o produc[eau]”, astfel încât „trebui[a] să se considere că contribuția EEG prov[enea] în principal din punerea în aplicare a unei politici publice de sprijin al producătorilor de energie electrică EEG, stabilită prin lege de către stat”.
14 În sfârșit, Tribunalul s‑a angajat în a demonstra că Comisia nu săvârșise nicio eroare, pe de o parte, întemeindu‑se pe trei serii de considerații, dezvoltate la punctele 93-110 din hotărârea atacată și sintetizate la punctele 111 și 112 din aceeași hotărâre, și, pe de altă parte, respingând, la punctele 113-126 din hotărârea atacată, argumentele invocate de Republica Federală Germania.
15 Punctele 111 și 112 din hotărârea atacată sunt redactate după cum urmează:
„111 În aceste împrejurări, trebuie constatat că s‑a afirmat în mod întemeiat de către Comisie, în considerentul (138) al deciziei atacate coroborat cu considerentele (98)-(137) ale deciziei menționate, că avantajul prevăzut de dispozițiile articolelor 16-33i din EEG din 2012 în favoarea producătorilor de energie electrică EEG prin intermediul tarifelor fixe și al primelor de piață echivalează, în speță, cu o taxă stabilită de autoritățile statului, care implică resurse de stat prin faptul că acesta din urmă organizează un transfer de resurse financiare prin intermediul legislației și stabilește scopurile în care aceste resurse financiare pot fi utilizate.
112 Această concluzie este valabilă și în cazul avantajului acordat marilor consumatori de energie, respectiv MCE, prin faptul că mecanismul de compensare prevăzut de EEG din 2012 constituie, astfel cum a arătat Comisia în mod întemeiat în considerentul (114) al deciziei atacate, o sarcină suplimentară pentru OTS. Astfel, orice reducere a cuantumului contribuției EEG are drept consecință tocmai să reducă sumele colectate de la MCE de către furnizorii de energie electrică și se poate considera că determină pierderi de venit pentru OTS. Însă aceste pierderi sunt recuperate ulterior de la alți furnizori și, de fapt, de la alți clienți finali, în vederea compensării pierderilor suferite astfel, după cum a confirmat Republica Federală Germania în ședință, drept răspuns la o întrebare adresată de Tribunal. Astfel, consumatorul final mediu în Germania participă într‑un anumit mod la subvenționarea MCE, care beneficiază de o plafonare EEG. De altfel, împrejurarea că consumatorii finali de energie electrică care nu sunt MCE trebuie să suporte costuri suplimentare determinate de plafonarea contribuției EEG de care beneficiază aceștia din urmă constituie și aici un indiciu suplimentar, atunci când este analizat împreună cu cele de mai sus, în sensul că fondurile generate de contribuția EEG sunt într‑adevăr resurse speciale, echivalente unei taxe pe consumul de energie electrică, a căror utilizare în scopuri strict determinate a fost prevăzută în prealabil de legiuitorul german în cadrul punerii în aplicare a unei politici publice, iar nu al unei inițiative private.”
16 Tribunalul și‑a încheiat analiza la punctele 127 și 128 din hotărârea atacată, care au următorul cuprins:
„127 Reiese din această analiză că mecanismele care rezultă din EEG din 2012 provin în principal din punerea în aplicare a unei politici publice de sprijin pentru producătorii de energie electrică EEG, stabilită, prin intermediul EEG din 2012, de către stat, și că, în primul rând, fondurile generate de contribuția EEG și administrate în mod colectiv de OTS rămân sub influența dominantă a autorităților publice, în al doilea rând, cuantumurile în cauză, generate de contribuția EEG, sunt fonduri care implică resurse de stat, asimilabile unei taxe, și, în al treilea rând, competențele și misiunile atribuite OTS permit să se concluzioneze că aceștia nu acționează pe cont propriu și în mod liber, ci în calitate de administratori, asimilați unei entități care execută o concesiune de stat, ai unui ajutor acordat prin intermediul fondurilor de stat.
128 Rezultă din cele ce precedă că s‑a considerat în mod justificat de către Comisie în decizia atacată că EEG din 2012 implică resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.”
Concluziile părților și procedura în fața Curții
17 Republica Federală Germania solicită Curții:
– cu titlu principal, anularea în totalitate a hotărârii atacate și admiterea acțiunii sale îndreptate împotriva deciziei în litigiu;
– cu titlu subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal;
– obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.
18 Comisia solicită Curții:
– respingerea primului motiv ca inadmisibil și, în subsidiar, ca neîntemeiat;
– respingerea celui de al doilea motiv ca fiind în parte inadmisibil, în subsidiar ca fiind în parte inoperant și, în orice caz, ca fiind nefondat;
– respingerea celui de al treilea motiv ca neîntemeiat;
– obligarea Republicii Federale Germania la plata cheltuielilor de judecată.
19 Printr‑o decizie a președintelui Curții din 25 octombrie 2017, procedura a fost suspendată în prezenta cauză, în aplicarea articolului 55 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură al Curții, până la pronunțarea Hotărârii din 25 iulie 2018, Georgsmarienhütte și alții (C‑135/16, EU:C:2018:582).
Cu privire la recurs
20 În susținerea recursului formulat, Republica Federală Germania invocă trei motive, primele două întemeiate pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE, iar al treilea, pe o încălcare a obligației de motivare a hotărârilor. Comisia susține că primele două motive sunt în principal inadmisibile și în subsidiar inoperante și, în orice caz, nefondate și că al treilea motiv este neîntemeiat.
Cu privire la primul motiv, întemeiat pe o încălcare a articolului 107 alineatul (1) TFUE în ceea ce privește utilizarea unor resurse de stat
Argumentația părților
21 Prin intermediul primului motiv, care cuprinde două aspecte, Republica Federală Germania susține în esență că prin faptul că a concluzionat că sistemul de contribuție EEG implica acordarea unui avantaj prin intermediul resurselor de stat sau cel puțin imputabil statului Tribunalul a săvârșit erori de drept în interpretarea și în aplicarea criteriului întemeiat pe acordarea unui avantaj prin intermediul resurselor de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
22 De manieră foarte generală, acest stat membru consideră, cu titlu introductiv, că Tribunalul nu a efectuat, în cadrul aprecierii sale privind utilizarea resurselor de stat și pentru a concluziona că OTS erau servicii desemnate pentru a exercita o eventuală putere de dispoziție și de control statal asupra fondurilor care provin din contribuția EEG, o diferențiere suficientă a rolurilor pe care statul le poate avea în calitate de putere legislativă, pe de o parte, și de putere executivă, pe de altă parte.
23 Prin intermediul primului aspect al primului motiv, care vizează în principal punctul 93 din hotărârea atacată, Republica Federală Germania susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de apreciere a rolului pe care îl au OTS în sistemul de contribuție EEG.
24 Ea amintește că, la acest punct 93, Tribunalul a constatat, pe de o parte, că EEG din 2012 conferea OTS o serie de obligații și de prerogative în ceea ce privește punerea în aplicare a mecanismelor pe care le stabilea, astfel încât ei constituiau punctul central în funcționarea sistemului prevăzut de EEG. Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că fondurile generate de contribuția EEG nu tranzitau direct de la consumatori finali la producătorii de energie electrică, ci necesitau intervenția unor intermediari însărcinați cu perceperea și cu gestionarea lor, că ele nu erau nici plătite către bugetul general al OTS, nici lăsate la dispoziția lor, astfel încât erau administrate în mod colectiv de OTS și rămâneau sub influența dominantă a autorităților publice.
25 Prin efectuarea unei descrieri a funcționării mecanismului de repartizare stabilit de EEG din 2012 și apoi a unei comparații a acestui mecanism cu jurisprudența Curții, Republica Federală Germania se angajează succesiv în a demonstra, în primul rând, că mecanismul instituit prin EEG din 2012 nu prezenta nicio legătură cu bugetul statului sau al unei instituții publice, în al doilea rând, că eventualele drepturi de acces sau de control exercitate de stat asupra OTS nu implicau niciun control statal al resurselor EEG și, în al treilea rând, că nu exista nicio taxă și nicio renunțare la venituri ale statului.
26 Astfel, în primul rând, aprecierea mecanismului de repartizare a EEG nu ar permite nicidecum să se concluzioneze în sensul că exista o utilizare a unor resurse de stat sau a unor resurse imputabile statului, astfel cum Curtea ar fi constatat în Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160), în Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia (C‑482/99, EU:C:2002:294), și în Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții (C‑206/06, EU:C:2008:413).
27 Potrivit acestei jurisprudențe, taxele, impozitele și redevențele s‑ar caracteriza prin faptul că veniturile generate trebuie să ajungă, sub o formă sau alta, direct sau indirect, în bugetul de stat sau al unei entități publice. Or, resursele colectate de OTS pentru a acoperi costurile de comercializare a energiei electrice EEG nu ar diminua cu nimic, nici direct, nici indirect, resursele statului. Participanții la lanțul de aprovizionare ar fi cei care ar suporta aceste costuri în schimbul calității de „regenerabilă” a energiei electrice și cei care le‑ar compensa în cadrul economiei private.
28 Statul nu ar beneficia deci de niciun acces la aceste venituri și nu ar fi însărcinat prin delegare OTS‑urile cu îndeplinirea unei misiuni de natură publică. Aceștia din urmă nu ar percepe contribuția EEG în contul statului, astfel încât Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept considerând că ele erau cvasititularele unei concesiuni statale. Reținând această calificare juridică inexactă a misiunii OTS‑urilor, Tribunalul ar fi aplicat în mod eronat noțiunea de control și de imputabilitate a comportamentului OTS‑urilor în sarcina statului.
29 Contribuția EEG nu ar face obiectul niciunei atribuiri la bugetul federal sau la cel al unei instituții publice, așa cum ar demonstra mecanismul de compensare a costurilor OTS. Astfel, aceștia din urmă ar stabili cuantumul acestei contribuții comparând veniturile și costurile, precizându‑se că veniturile în plus sau în minus ar face obiectul unei compensări între OTS în anul următor, fără să intre în bugetul unei entități publice. Veniturile excedentare nu ar fi vărsate la bugetul statului, iar cheltuielile excedentare nu ar fi compensate de acest din urmă buget.
30 Ar fi, în definitiv, eronat din punct de vedere juridic să se plece de la principiul că sumele relevante rămân „permanent” la dispoziția „autorităților naționale competente”, astfel cum ar fi procedat Tribunalul la punctul 83 din hotărârea atacată, sau că fondurile administrate colectiv de OTS rămân sub influența dominantă a autorităților publice, astfel cum a procedat Tribunalul la punctul 94 din aceeași hotărâre.
31 Tribunalul ar fi acordat de asemenea, la punctul 117 din hotărârea menționată, o importanță preponderentă împrejurării că fondurile percepute de OTS trebuie să fie gestionate într‑un cont separat, supus controlului organelor statului. Or, conturile separate ar fi ținute de OTS din motive de transparență și pentru a evita practicile abuzive, iar nu pentru a permite statului membru în cauză să gestioneze active speciale care aparțin întreprinderilor.
32 În al doilea rând, Tribunalul ar fi săvârșit de asemenea o eroare de drept atunci când a concluzionat că misiunile de supraveghere și de control al regularității și al legalității actelor efectuate de actorii privați de pe piață, încredințate autorităților statale, implicau un control statal al resurselor EEG.
33 Mecanismele prevăzute de EEG, care ar corespunde criteriilor de apreciere dezvoltate de Curte în Hotărârea din 30 mai 2013, Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE (C‑677/11, EU:C:2013:348, punctul 38), ar fi destinate verificării bunei funcționări a sistemului de repartizare și a respectării voinței legiuitorului, însă nu ar crea o posibilitate importantă de orientare sau de influențare de către organele statului care să permită să se considere că ar exista o „exercitare a unui control de stat”. Astfel, acestea din urmă nu ar dispune decât de posibilitatea de a adopta măsuri disciplinare sau de a iniția proceduri contravenționale împotriva actorilor privați care ar încălca EEG din 2012 și nu ar beneficia de nicio competență care să le permită să dispună de resursele actorilor menționați prin influențarea plăților și a fluxurilor financiare.
34 Plata de către OR a remunerației EEG ar fi exclusă din sfera controlului statului. OR singuri ar fi cei care ar lua decizia de a plăti sau nu această remunerație și care ar stabili cuantumul acesteia. În același sens, perceperea contribuției EEG nu ar fi supusă decât unei supravegheri limitate, OTS fiind singurii care ar putea decide să o ceară sau nu. Contrar a ceea ce ar fi afirmat Tribunalul la punctul 125 din hotărârea atacată, OTS nu ar fi strict controlați de autoritățile administrative germane competente, în special de BNetzA, a cărei misiune de control ar consta în esență în a asigura punerea corectă în aplicare a dispozițiilor privind contribuția EEG. BNetzA nu ar dispune de dreptul de a stabili valoarea contribuției EEG, aceasta din urmă fiind calculată de OTS sub proprie răspundere.
35 Cerința legală a unui sistem abstract de calcul, precum și obligațiile de transparență și drepturile de supraveghere pe care aceasta le‑ar implica ar servi exclusiv pentru a împiedica îmbogățirea fără justă cauză a unui actor pe parcursul etapelor lanțului de repercusiune, protecția împotriva abuzurilor trebuind să fie exercitată în fața instanțelor civile, în cadrul raporturilor de drept privat care există între participanți. Participanții respectivi nu ar fi beneficiarii unei delegări sau a unei concesiuni de stat și nu ar avea nicio posibilitate de a însărcina o autoritate administrativă să le revendice drepturile.
36 În al treilea rând, contribuția EEG nu ar constitui o taxă și, pe cale de consecință, plafonarea acesteia nu ar constitui o renunțare la resurse de stat. Prin urmare, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a concluzionat, la punctul 95 din hotărârea atacată, că, în măsura în care consumatorii finali erau ținuți să plătească un supliment de preț, contribuția EEG constituia o sarcină impusă unilateral de stat în cadrul politicii sale de sprijin al producătorilor de energie electrică EEG, asimilabilă, în privința efectelor sale, unei taxe pe consumul de energie electrică în Germania. Astfel, simpla împrejurare că mecanismul de repartizare a contribuției EEG permite să se repercuteze asupra consumatorilor finali de energie electrică plățile care trebuie efectuate operatorilor de instalații nu ar permite să se concluzioneze că există o taxă.
37 Contribuția EEG ar constitui o majorare aplicată prețului de cumpărare de natură privată pe care furnizorii de energie electrică o plătesc în schimbul calității de energie electrică „ecologică” și ar ține astfel de un raport prestație/contrapartidă, spre deosebire de o taxă, care ar fi percepută în mod obligatoriu și fără contrapartidă. În plus, jurisprudența Curții ar impune, pentru ca o taxă să fie calificată drept ajutor de stat, existența unei legături de alocare între taxă și ajutor, care ar lipsi în cazul contribuției EEG. Aceasta din urmă nu ar constitui un venit al statului membru, stabilit în mod abstract. EEG din 2012 ar constitui astfel o continuare a Stromeinspeisungsgesetz (Legea privind alimentarea rețelei publice cu curent electric din surse regenerabile, BGBl. 1990 I, p. 2633), pe care Curtea nu a calificat‑o drept ajutor în Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2001:160), singura diferență între cele două regimuri rezultând din faptul că furnizorii de energie electrică nu ar mai achiziționa la un preț fix (contribuția EEG) energia electrică fizică, ci caracterul regenerabil al acesteia din urmă.
38 În definitiv, caracteristicile esențiale ale unei taxe ar lipsi, în măsura în care, primo, EEG nu ar obliga furnizorii de energie electrică să factureze această contribuție clienților lor, secundo, repercutarea contribuției menționate, pe care furnizorii de energie electrică ar include‑o în prețul de vânzare, nu ar putea fi revendicată prin mijloace de drept public, ci doar prin intermediul unei acțiuni civile, și, tertio, „venitul” generat de aceeași contribuție ar fi integrat în patrimoniul general al furnizorilor de energie electrică, fără ca organele statului să poată să exercite vreo influență asupra gestionării sau a utilizării acestor fonduri.
39 Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, Republica Federală Germania susține că Tribunalul a săvârșit de asemenea o eroare întrucât nu a ținut seama de faptul că, în sistemul instituit prin EEG din 2012, recunoașterea acordării unui ajutor prin intermediul resurselor de stat depindea în mod esențial de rolul furnizorilor de energie electrică, rol care nu ar fi fost în speță suficient luat în considerare.
40 În primul rând, deși Tribunalul a constatat în mod întemeiat că EEG din 2012 nu obligă furnizorii de energie electrică să repercuteze contribuția EEG asupra clienților finali, fără totuși a o interzice, el nu ar fi ținut totuși seama de rolul acestora din urmă atunci când a concluzionat, la punctul 95 și următoarele din hotărârea atacată, că această contribuție era o taxă de facto și că ea nu putea fi analizată ca o resursă proprie OTS, cărora statul membru le‑ar fi impus pur și simplu o utilizare specifică printr‑o măsură legislativă.
41 În al doilea rând, Tribunalul nu ar fi ținut seama de faptul că rolul și misiunea furnizorilor de energie electrică sunt mult mai puțin reglementate prin lege comparativ cu OTS‑urile. Furnizorii menționați nu ar fi obligați nici să țină conturi separate, nici să se asigure că o separare a patrimoniilor este realizată, întrucât contribuția EEG ar trebui să fie considerată drept o parte normală din veniturile lor. Ei nu ar fi supuși niciunei cerințe legale de comportament în materie de prețuri sau de utilizare a resurselor. Niciun control statal nu ar fi exercitat asupra raporturilor cu clienții lor, pretinși finanțatori ai sistemului de ajutor contestat de Comisie și de Tribunal. Contribuția EEG și eventuala repercutare asupra consumatorilor finali de către furnizorii de energie electrică ar interveni în cadrul unei relații comerciale între întreprinderi private sau particulari, fără intervenția unei autorități publice. Faptul că fondurile în cauză nu tranzitează în mod direct de la consumatori la producătorii de energie electrică, ci necesită intervenția unor intermediari însărcinați cu perceperea și cu gestionarea lor, ar fi lipsit de relevanță pentru calificarea acestora drept resurse private.
42 În al treilea rând, dacă ar fi examinat în mod suficient de aprofundat rolul furnizorilor de energie electrică, Tribunalul ar fi trebuit să ajungă la concluzia că statul nu avea niciun acces la resursele EEG. Aceasta ar fi situația cu atât mai mult cu cât raportul dintre furnizorii de electricitate și consumatorii finali ar fi de natură pur privată. Tribunalul nu ar fi ținut seama de domeniul de aplicare al noțiunii de control și ar fi încălcat astfel articolul 107 alineatul (1) TFUE prin calificarea drept „control de stat” a activității unei întreprinderi private, deși aceasta din urmă nu ar fi supusă niciunei obligații legale de colectare a contribuției EEG, valoarea contribuției în cauză, eventual repercutată, nu ar fi, nici ea, supusă unor cerințe legale, autoritățile nu ar putea exercita nicio influență asupra stabilirii prețurilor de către furnizorii de energie electrică, cifra de afaceri a respectivilor furnizori, care poate include plata contribuției, ar fi integrată în patrimoniul lor, iar organele statului nu ar fi în măsură să exercite o influență asupra utilizării de către aceștia din urmă a acestor resurse.
43 Comisia susține cu titlu principal că primul motiv invocat de Republica Federală Germania este inadmisibil și cu titlu subsidiar că el este în parte inoperant și, în orice caz, lipsit de temei.
Aprecierea Curții
– Cu privire la admisibilitatea acțiunii în ansamblul său
44 Comisia susține că primul motiv invocat de Republica Federală Germania este inadmisibil în totalitate întrucât nu critică interpretarea juridică a noțiunii de control de stat reținută de Tribunal în hotărârea atacată, ci constatările referitoare la dreptul național efectuate de acesta, care țin de aprecierea faptelor.
45 O astfel de argumentație trebuie respinsă.
46 Astfel, deși este adevărat că Republica Federală Germania se întemeiază pe termenii EEG din 2012 pentru a invoca diferitele sale argumente, nu este mai puțin adevărat că, în cadrul primului aspect al primului motiv, ea susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a efectuat o interpretare prea extensivă a noțiunii de control de stat, în special atunci când a calificat sumele generate de contribuția EEG drept fonduri care implică o resursă de stat asimilabile unei taxe, pe de o parte, și când a concluzionat în sensul existenței unui control public al statului membru asupra respectivelor fonduri prin intermediul OTS, pe de altă parte.
47 Rezultă că primul motiv este admisibil.
– Cu privire la primul aspect al primului motiv, întemeiat pe o eroare de apreciere săvârșită de Tribunal în aprecierea rolului jucat de OTS în sistemul contribuției EEG
48 Este important de amintit că, pentru ca avantajele să poată fi calificate drept „ajutoare”, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, acestea trebuie, pe de o parte, să fie acordate direct sau indirect prin intermediul unor resurse de stat și, pe de altă parte, să fie imputabile statului (Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA, C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 20 și jurisprudența citată).
49 În primul rând, pentru a aprecia imputabilitatea unei măsuri statului, este important să se analizeze dacă autoritățile publice au fost implicate în adoptarea acelei măsuri (Hotărârea din 2 februarie 1988, Kwekerij van der Kooy și alții/Comisia, 67/85, 68/85 și 70/85, EU:C:1988:38, punctul 35, Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții, C‑262/12, EU:C:2013:851, punctele 17 și 18, precum și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA, C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 21).
50 În speță, Tribunalul a constatat, la punctul 40 din hotărârea atacată, că mecanismele de sprijin și de compensare în discuție în prezenta cauză au fost instituite prin EEG din 2012, astfel încât ele trebuiau să fie considerate imputabile statului.
51 Or, deși evocă în mai multe rânduri problema imputabilității măsurilor în cauză statului în cadrul recursului său, Republica Federală Germania nici nu a contestat formal constatarea astfel efectuată de Tribunal, nici nu a invocat măcar existența unei erori de drept săvârșite în această privință de Tribunal. Prin urmare, argumentele invocate în această privință trebuie, în orice caz, astfel cum a arătat Comisia, să fie respinse ca inadmisibile.
52 În al doilea rând, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că interdicția prevăzută la articolul 107 alineatul (1) TFUE include atât ajutoarele acordate direct de stat sau prin intermediul resurselor de stat, cât și pe cele acordate de organisme publice sau private instituite sau desemnate de stat în vederea gestionării lor (Hotărârea din 22 martie 1977, Steinike & Weinlig, 78/76, EU:C:1977:52, punctul 21, Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C‑379/98, EU:C:2001:160, punctul 58, precum și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA, C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 23 și jurisprudența citată).
53 Distincția stabilită în această dispoziție între „ajutoarele acordate de state” și ajutoarele acordate „prin intermediul resurselor de stat” nu înseamnă că toate avantajele consimțite de un stat constituie ajutoare, indiferent dacă sunt sau nu finanțate prin intermediul resurselor de stat, ci vizează doar includerea în această noțiune a avantajelor care sunt acordate direct de stat, precum și a celor care sunt acordate prin intermediul unui organism public sau privat desemnat sau înființat de acest stat (Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C‑379/98, EU:C:2001:160, punctul 58, precum și Hotărârea din 30 mai 2013, Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE, C‑677/11, EU:C:2013:348, punctul 26).
54 Astfel, dreptul Uniunii nu poate admite ca simplul fapt de a crea instituții autonome însărcinate cu distribuirea de ajutoare să permită eludarea normelor privind ajutoarele de stat (Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia, C‑482/99, EU:C:2002:294, punctul 23, și Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Comisia/TV2/Danemarca, C‑656/15 P, EU:C:2017:836, punctul 45).
55 Din jurisprudența Curții rezultă de asemenea că nu este necesar să se stabilească în toate cazurile că a avut loc un transfer de resurse de stat pentru ca avantajul acordat uneia sau mai multor întreprinderi să poată fi considerat ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE (Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia, C‑482/99, EU:C:2002:294, punctul 36, și Hotărârea din 30 mai 2013, Doux Élevage și Coopérative agricole UKL‑ARREE, C‑677/11, EU:C:2013:348, punctul 34).
56 Astfel, Curtea a statuat că o măsură care constă în special într‑o obligație de a achiziționa energie electrică poate intra sub incidența noțiunii „ajutor” chiar dacă nu implică un transfer de resurse de stat (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții, C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 19, precum și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA, C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 24).
57 Articolul 107 alineatul (1) TFUE cuprinde astfel toate mijloacele pecuniare pe care autoritățile publice le pot utiliza în mod efectiv pentru a susține întreprinderile, fără a fi relevant dacă aceste mijloace fac sau nu parte în mod permanent din patrimoniul statului. Chiar dacă sumele aferente măsurii de ajutor în discuție nu sunt de manieră permanentă în posesia trezoreriei publice, faptul că rămân în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților naționale competente este suficient pentru ca ele să fie calificate drept „resurse de stat” (Hotărârea din 16 mai 2002, Franța/Comisia, C‑482/99, EU:C:2002:294, punctul 37, și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA, C‑329/15, EU:C:2017:671, punctul 25 și jurisprudența citată).
58 Mai precis, Curtea a statuat că fondurile alimentate prin contribuții obligatorii impuse prin legislația unui stat, gestionate și repartizate în conformitate cu această legislație, pot fi considerate resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE chiar dacă sunt administrate de entități distincte de autoritatea publică (Hotărârea din 2 iulie 1974, Italia/Comisia, 173/73, EU:C:1974:71, punctul 35, precum și Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții, C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 25).
59 Elementul decisiv în această privință este reprezentat de faptul ca astfel de entități să fie mandatate de stat pentru a gestiona o resursă de stat, iar nu doar ținute de o obligație de cumpărare utilizând resurse financiare proprii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții, C‑206/06, EU:C:2008:413, punctul 74, Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții, C‑262/12, EU:C:2013:851, punctele 30 și 35, precum și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA, C‑329/15, EU:C:2017:671, punctele 26 și 30).
60 Trebuie amintit însă și că, pentru a stabili dacă avantajul acordat beneficiarului grevează bugetul de stat, trebuie să se verifice dacă există o legătură suficient de directă între, pe de o parte, acest avantaj și, pe de altă parte, o diminuare a bugetului de stat menționat sau un risc economic suficient de concret de sarcini care îl grevează (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2011, Comisia/Țările de Jos, C‑279/08 P, EU:C:2011:551, punctul 111, Hotărârea din 19 martie 2013, Bouygues și Bouygues Télécom/Comisia și alții și Comisia/Franța și alții, C‑399/10 P și C‑401/10 P, EU:C:2013:175, punctul 109, Hotărârea din 9 octombrie 2014, Ministerio de Defensa și Navantia, C‑522/13, EU:C:2014:2262, punctul 47, precum și Hotărârea din 16 aprilie 2015, Trapeza Eurobank Ergasias, C‑690/13, EU:C:2015:235, punctul 19).
61 În lumina acestor elemente trebuie analizat primul aspect al primului motiv invocat de Republica Federală Germania, în cadrul căruia aceasta susține că Tribunalul a săvârșit erori de drept atunci când a concluzionat, în primul rând, că mecanismul instituit prin EEG din 2012 prezenta o legătură cu bugetul statului membru sau al unei instituții publice, în al doilea rând, că misiunile de supraveghere și de control încredințate autorităților de stat implicau un control public al resurselor EEG și, în al treilea rând, că contribuția EEG constituia o taxă, iar plafonarea contribuției respective reprezenta o renunțare la resurse de stat.
62 Este necesar să se arate în această privință că concluzia Tribunalului, enunțată la punctul 128 din hotărârea atacată, potrivit căreia Comisia a considerat în mod justificat, în decizia în litigiu, că EEG din 2012 implica resurse de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, se bazează pe constatările efectuate la punctele 92-126 din hotărârea atacată și rezumate la punctul 127 din aceasta. La punctul amintit, Tribunalul a arătat că mecanismele care rezultă din EEG din 2012 proveneau în principal din punerea în aplicare a unei politici publice de sprijin pentru producătorii de energie electrică EEG, stabilită, prin intermediul EEG din 2012, de către stat. În continuare, el a indicat, în primul rând, că fondurile generate de contribuția EEG și administrate în mod colectiv de OTS rămâneau sub influența dominantă a autorităților publice, în al doilea rând, că cuantumurile în cauză, generate de contribuția EEG, erau fonduri care implicau o resursă de stat, asimilabile unei taxe, și, în al treilea rând, că competențele și misiunile atribuite OTS permiteau să se concluzioneze că aceștia din urmă nu acționau pe cont propriu și în mod liber, ci în calitate de gestionari, asimilați unei entități care execută o concesiune de stat, ai unui ajutor acordat prin intermediul unor fonduri de stat.
63 Or, afirmația Tribunalului potrivit căreia, în esență, mecanismele care rezultă din EEG din 2012 derivau din punerea în aplicare a unei politici publice de sprijin pentru producătorii de energie electrică EEG stabilite de către stat se limitează să reitereze concluzia, enunțată deja la punctul 40 din hotărârea atacată, potrivit căreia aceste mecanisme trebuie să fie considerate imputabile statului. Așa cum reiese din jurisprudența citată la punctul 48 din prezenta hotărâre, acest element, deși necesar pentru calificarea avantajelor care rezultă din mecanismele instituite prin EEG din 2012 drept „ajutor” în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, nu este în sine suficient pentru ca o asemenea calificare să poată fi reținută. Astfel, trebuie să se demonstreze că avantajele în discuție sunt acordate direct sau indirect prin intermediul unor resurse de stat.
64 Este necesar, prin urmare, să se examineze dacă Tribunalul putea, fără a săvârși o eroare de drept, să concluzioneze, pe baza celorlalte trei elemente menționate la punctul 127 din hotărârea atacată și amintite la punctul 62 din prezenta hotărâre, că fondurile generate de contribuția EEG constituiau resurse de stat.
65 În ceea ce privește afirmația potrivit căreia sumele generate de contribuția EEG sunt fonduri care implică o resursă de stat asimilabile unei taxe, este necesar să se amintească faptul că, la punctul 105 din decizia în litigiu, Comisia a calificat această contribuție drept „taxă specială” („special levy” în versiunea în limba originală a acestei decizii).
66 Tribunalul a arătat, la punctul 95 din hotărârea atacată, că „furnizorii de energie electrică includ[eau] în practică sarcina financiară rezultată din contribuția EEG în prețul pentru clienții finali”, că această includere trebuia considerată „o consecință prevăzută și organizată de legiuitorul german” și că suplimentul de preț sau de cost suplimentar pe care consumatorii finali de energie electrică erau „obligați de facto să [îl] plătească” constituia „o sarcină impusă unilateral de stat în cadrul politicii sale de sprijin al producătorilor de energie electrică EEG […] asimilabilă, din punctul de vedere al efectelor sale, unei taxe, afectând consumul de energie electrică în Germania”.
67 Pe baza acestor considerații, Tribunalul a afirmat, la punctul 96 din hotărârea atacată, făcând trimitere „prin analogie” la Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții (C‑206/06, EU:C:2008:413, punctul 66), că sumele generate de contribuția EEG erau fonduri care implicau o resursă de stat asimilabile unei taxe, această afirmație fiind reiterată la punctul 127 din hotărârea atacată.
68 Cu toate acestea, la punctul 66 din Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții (C‑206/06, EU:C:2008:413), Curtea a făcut trimitere, în vederea calificării drept „taxă” a unui preț suplimentar impus cumpărătorilor de energie electrică în discuție în acea cauză, la punctul 47 din respectiva hotărâre. Concluzia enunțată la acest din urmă punct, potrivit căreia suplimentul respectiv trebuia să fie calificat drept taxă, era întemeiată în special pe faptul, menționat de Curte la punctul 45 din hotărârea amintită, că acest preț suplimentar constituia o sarcină impusă în mod unilateral prin lege, pe care consumatorii erau ținuți să o achite.
69 Or, constatările efectuate de Tribunal la punctul 95 din hotărârea atacată nu permiteau să se stabilească o analogie între respectivul preț suplimentar și contribuția EEG.
70 Astfel, după cum a amintit Tribunalul la punctele 7-9 din hotărârea atacată, contribuția EEG reprezintă eventuala diferență dintre prețul obținut de OTS pe piața spot a bursei de energie electrică EEG pe care o injectează în rețeaua lor și sarcina financiară pe care le‑o impune obligația legală de a plăti această energie electrică la tarifele stabilite prin lege, diferență pe care OTS au dreptul să o solicite furnizorilor care aprovizionează clienții finali. În schimb, EEG din 2012 nu obligă furnizorii menționați să repercuteze asupra clienților finali sumele plătite cu titlu de contribuție EEG.
71 Faptul, constatat de Tribunal la punctul 95 din hotărârea atacată, că, „în practică”, sarcina financiară rezultată din contribuția EEG era inclusă în prețul pentru clienții finali și, în consecință, era „asimilabilă, din punctul de vedere al efectelor sale, unei taxe, afectând consumul de energie electrică” nu este suficient pentru a se concluziona că contribuția EEG prezenta aceleași caracteristici ca suplimentul de preț de energie electrică examinat de Curte în Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții (C‑206/06, EU:C:2008:413).
72 Prin urmare, este necesar să se verifice dacă celelalte două elemente menționate de Tribunal la punctul 127 din hotărârea atacată și amintite de asemenea la punctul 62 din prezenta hotărâre îi permiteau totuși să concluzioneze că fondurile generate de contribuția EEG constituiau resurse de stat, întrucât acestea rămâneau în mod constant sub control public și, așadar, la dispoziția autorităților publice, în sensul jurisprudenței citate la punctul 57 din prezenta hotărâre. În această ipoteză, este puțin important că contribuția EEG poate sau nu să fie calificată drept „taxă”.
73 Trebuie să se constate însă că Tribunalul nu a stabilit nici că statul deținea o putere de dispoziție asupra fondurilor generate de contribuția EEG și nici măcar că el exercita un control public asupra OTS însărcinați cu gestionarea acestor fonduri.
74 Astfel, în primul rând, Tribunalul a statuat că fondurile generate de contribuția EEG rămâneau nu la dispoziția statului, ci doar sub influența dominantă a autorităților publice, în măsura în care erau administrate colectiv de OTS, aceștia din urmă putând fi asimilați în mod colectiv unei entități care execută o concesiune de stat. El s‑a limitat să constate în această privință că fondurile provenite din contribuția EEG, pe de o parte, erau gestionate în scopuri de interes public de către OTS, potrivit unor modalități definite în prealabil de legiuitor, și, pe de altă parte, erau destinate finanțării sistemelor de sprijin și de compensare, cu excluderea oricărui alt scop.
75 Or, fără a fi necesară pronunțarea asupra temeiniciei calificării drept concesiune de stat astfel reținută de Tribunal, trebuie să se constate că, deși elementele astfel reținute demonstrează, desigur, originea legală a sprijinului pentru energia electrică EEG pus în aplicare prin EEG din 2012 și, prin urmare, o influență efectivă a statului asupra mecanismelor instituite prin EEG din 2012, aceste elemente nu sunt însă suficiente pentru a se putea trage concluzia că statul deținea prin aceasta puterea de a dispune de fondurile gestionate și administrate de OTS.
76 În special, împrejurarea că fondurile provenite din contribuția EEG sunt destinate exclusiv finanțării sistemelor de sprijin și de compensare, în temeiul dispozițiilor EEG din 2012, nu înseamnă că statul poate dispune de ele, în sensul jurisprudenței citate la punctul 57 din prezenta hotărâre. Acest principiu legal de destinare exclusivă a fondurilor provenite din contribuția EEG tinde mai degrabă să demonstreze, în lipsa oricărui alt element în sens contrar, tocmai că statul nu era în măsură să dispună de aceste fonduri, adică să decidă o destinație diferită de cea prevăzută de EEG din 2012.
77 În al doilea rând, Tribunalul nu a stabilit că OTS rămâneau în mod constant sub control public și nici că ei erau supuși unui control public.
78 În această privință, trebuie arătat că Tribunalul s‑a străduit, desigur, să demonstreze, la punctele 105-110 din hotărârea atacată, că OTS, însărcinați cu gestionarea sistemului de ajutoare pentru producția de energie electrică EEG, erau controlați în mai multe privințe în îndeplinirea acestei sarcini.
79 Mai întâi, Tribunalul a constatat, la punctul 106 din hotărârea atacată, că OTS nu puteau utiliza fondurile provenite din contribuția EEG în alte scopuri decât cele prevăzute de legislator. În continuare, Tribunalul a arătat, la punctul 107 din hotărârea atacată, că OTS sunt supuși obligației de a gestiona fondurile menționate într‑un cont comun specific și a adăugat că respectarea acestei obligații făcea obiectul controlului de către instituțiile publice în temeiul articolului 61 din EEG din 2012, fără totuși să se pronunțe cu privire la natura și la întinderea acestui control. În sfârșit, Tribunalul a arătat, la punctele 108-110 din hotărârea atacată, că organele statului, și anume, în speță, BNetzA, exercitau un control strict pe mai multe niveluri asupra actelor OTS, în special prin asigurarea faptului că aceștia comercializează energia electrică EEG în conformitate cu articolul 37 din EEG din 2012 și determină, stabilesc, publică și facturează furnizorilor de energie electrică contribuția EEG cu respectarea prevederilor cu putere de lege.
80 Or, deși elementele astfel reținute permit efectiv să se concluzioneze că autoritățile publice exercită un control asupra bunei aplicări a EEG din 2012, ele nu pot, în schimb, să permită să se rețină existența unui control public asupra fondurilor generate de contribuția EEG în sine.
81 Tribunalul și‑a încheiat de altfel analiza, la punctul 110 din hotărârea atacată, statuând că acest control, care se înscria în logica generală a structurii de ansamblu prevăzute de EEG din 2012, confirma concluzia, rezultată din analiza misiunilor și a obligațiilor OTS, că aceștia din urmă nu acționau pe cont propriu și în mod liber, ci în calitate de gestionari ai unui ajutor acordat prin intermediul unor fonduri de stat. El a adăugat că, admițând chiar că acest control nu ar avea efect direct asupra gestiunii zilnice a fondurilor respective, era vorba despre un element suplimentar prin care se urmărea să se asigure că acțiunea OTS se circumscria cadrului prevăzut de EEG din 2012. În sfârșit, Tribunalul a constatat, la punctul 118 din hotărârea atacată, că lipsa unui acces efectiv al statului la resursele generate de contribuția EEG, în sensul că acestea nu tranzitau prin bugetul de stat, nu producea efecte asupra influenței dominante a statului asupra utilizării acestor resurse și asupra capacității acestuia din urmă de a decide în amonte, ca urmare a adoptării EEG din 2012, obiectivele care trebuie urmărite și modul în care toate resursele respective sunt utilizate.
82 Desigur, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 125 din hotărârea atacată și cum s‑a amintit la punctul 58 din prezenta hotărâre, Curtea a avut ocazia să statueze că fondurile alimentate prin contribuții obligatorii impuse prin legislația unui stat, administrate și repartizate în conformitate cu această legislație, pot fi considerate resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE chiar dacă sunt administrate de entități distincte de autoritatea publică (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții, C 262/12, EU:C:2013:851, punctul 25).
83 Cu toate acestea, soluția reținută de Curte în această din urmă cauză se întemeia pe două elemente esențiale care nu se regăsesc în prezenta cauză.
84 Astfel, Curtea a avut grijă să sublinieze, pe de o parte, că legislația națională în discuție în cauza în care s‑a pronunțat acea hotărâre instituise un principiu al acoperirii integrale a obligației de achiziționare de către statul francez, prin care acesta din urmă era obligat la o regularizare retroactivă și la o acoperire integrală a supracosturilor impuse întreprinderilor în ipoteza în care cuantumul contribuțiilor colectate de la consumatorii finali de energie electrică ar fi fost insuficient pentru a acoperi aceste supracosturi (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții, C 262/12, EU:C:2013:851, punctul 26). Procedând în acest mod, Curtea a constatat existența unei legături între avantajul în cauză și o scădere, cel puțin potențială, a bugetului de stat.
85 La punctele 28-33 din Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții (C‑262/12, EU:C:2013:851), Curtea a constatat, pe de altă parte, că sumele care vizau compensarea supracosturilor rezultate din obligația de achiziționare impusă întreprinderilor erau încredințate Caisse des dépôts et consignations, adică unei persoane juridice de drept public mandatate de statul francez să asigure prestații de gestiune administrativă, financiară și contabilă în numele Commission de régulation de l’énergie, autoritate administrativă independentă responsabilă cu supravegherea bunei funcționări a pieței energiei electrice și a gazelor în Franța, astfel încât aceste sume trebuiau considerate că rămân sub control public.
86 Este necesar, prin urmare, să se concluzioneze că nici celelalte elemente menționate de Tribunal la punctul 127 din hotărârea atacată nu permiteau să se concluzioneze că fondurile generate de contribuția EEG constituiau resurse de stat.
87 Rezultă din ansamblul considerațiilor care precedă că primul aspect al primului motiv invocat de Republica Federală Germania este întemeiat și că, fără a fi necesar să se examineze al doilea aspect al primului motiv și celelalte două motive de recurs, hotărârea atacată trebuie să fie anulată.
Cu privire la acțiunea în fața Tribunalului
88 În temeiul articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.
89 În speță, Curtea dispune de elementele necesare pentru a se pronunța în mod definitiv asupra acțiunii în anularea deciziei în litigiu, introdusă de Republica Federală Germania în fața Tribunalului.
90 În această privință, este suficient să se arate că, pentru motivele enunțate la punctele 48-87 din prezenta hotărâre, Comisia nu a demonstrat că avantajele prevăzute de EEG din 2012, și anume sistemul de sprijin pentru producția de energie electrică din surse de energie regenerabile și din gaz de mină finanțat prin contribuția EEG și sistemul de compensare special privind reducerea acestei contribuții pentru utilizatorii mari consumatori de energie implicau resurse de stat și constituiau, prin urmare, ajutoare de stat, în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE.
91 Se impune, în consecință, admiterea celui de al treilea motiv invocat de Republica Federală Germania în cadrul acțiunii formulate în primă instanță în fața Tribunalului, întemeiat pe lipsa unui avantaj finanțat prin intermediul unor resurse de stat, și anularea deciziei în litigiu.
Cu privire la cheltuielile de judecată
92 În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.
93 Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.
94 Întrucât Republica Federală Germania a solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar Comisia a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată aferente atât procedurii de recurs, cât și procedurii în primă instanță.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște:
1) Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 10 mai 2016, Germania/Comisia (T‑47/15, EU:T:2016:281).
2) Anulează Decizia (UE) 2015/1585 a Comisiei din 25 noiembrie 2014 privind schema de ajutoare de stat SA. 33995 (2013/C) (ex 2013/NN) [pusă în aplicare de Germania în sprijinul energiei electrice din surse regenerabile și al utilizatorilor mari consumatori de energie].
3) Obligă Comisia Europeană la plata cheltuielilor de judecată aferente atât procedurii de recurs, cât și procedurii în primă instanță.
Semnături