ORDONANȚA CURȚII (Camera întâi)
24 octombrie 2019(*)
„Trimitere preliminară – Articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții – Protecția consumatorilor – Directiva 93/13/CEE – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Antecontract de vânzare‑cumpărare redactat de dezvoltatorul imobiliar și autentificat de un notar public – Articolul 3 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (1) – Dovada caracterului negociat al clauzelor – Prezumție – Semnarea contractului de către consumator – Articolul 3 alineatul 3 – Punctul 1 literele (d)-(f) și (i) din anexă – Pact comisoriu de gradul IV – Clauză penală – Caracter abuziv – Articolele 6 și 7 – Posibilitatea instanței naționale de a modifica o clauză al cărei caracter abuziv a fost constatat”
În cauza C‑211/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Bacău (România), prin decizia din 24 noiembrie 2016, primită de Curte la 24 aprilie 2017, în procedura
SC Topaz Development SRL
împotriva
Constantin Juncu,
Raisa Juncu,
CURTEA (Camera întâi),
compusă din doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă a Curții, îndeplinind funcția de președinte al Camerei întâi, și domnii J.‑C. Bonichot, A. Arabadjiev, E. Regan și S. Rodin (raportor), judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru SC Topaz Development SRL, de A. Ghemeș‑Nemethi, avocat;
– pentru guvernul român, inițial de R. H. Radu și de C. M. Florescu, ulterior de C.‑R. Canțăr și de C. M. Florescu, în calitate de agenți;
– pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de C. Gheorghiu și de A. Cleenewerck de Crayencour, în calitate de agenți,
având în vedere decizia luată de a se pronunța prin ordonanță motivată, în conformitate cu articolul 99 din Regulamentul de procedură al Curții,
pronunță prezenta
Ordonanță
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (2), a articolului 4 alineatul (1), a articolului 6 alineatul (1) și a punctului 1 literele (d)-(f) și (i) din anexa la Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1994, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Constantin Juncu și doamna Raisa Juncu, pe de o parte, și SC Topaz Development SRL (denumită în continuare „Topaz”), pe de altă parte, în legătură cu cererea formulată de Topaz vizând rezoluțiunea de plin drept, din culpa exclusivă a domnului și a doamnei Juncu, a unui contract de vânzare, având ca obiect principal achiziționarea unui imobil, și plata unei compensații, în temeiul unui pact comisoriu de gradul IV și al unei clauze penale considerate abuzivă de domnul și de doamna Juncu.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Articolul 3 alineatul (2) din Directiva 93/13 are următorul cuprins:
„Se consideră întotdeauna că o clauză nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar, din acest motiv, consumatorul nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune.
Faptul că anumite aspecte ale unei clauze sau o anumită clauză au fost negociate individual nu exclude aplicarea prezentului articol pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a acestuia indică faptul că este, cu toate acestea, un contract de adeziune.
În cazul în care orice vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] pretinde că s‑a negociat individual o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei.”
4 Articolul 4 alineatul (1) din această directivă prevede:
„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”
5 Articolul 5 din directiva menționată este formulat după cum urmează:
„În cazul contractelor în care toate clauzele sau o parte a acestora sunt prezentate consumatorului în scris, acestea trebuie întotdeauna redactate într‑un limbaj clar și inteligibil. În cazul în care există îndoieli cu privire la sensul unei clauze, prevalează interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator. Această normă de interpretare nu se aplică în contextul procedurilor prevăzute la articolul 7 alineatul (2).”
6 Potrivit articolului 6 alineatul (1) din aceeași directivă:
„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un [profesionist], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”
7 Punctul 1 din Anexa la Directiva 93/13, intitulată „Clauzele menționate la articolul 3 alineatul (3)”, are următorul cuprins:
„Clauzele care au ca obiect sau ca efect:
[…]
(d) acordarea permisiunii [profesionistului] de a reține sumele plătite de consumator, în cazul în care acesta din urmă decide să nu încheie contractul sau să nu îl execute, fără a se prevedea dreptul consumatorului de a primi o compensație în sumă echivalentă de la [profesionist], în cazul în care acesta este partea care anulează contractul;
(e) solicitarea de la orice consumator care nu și‑a îndeplinit obligația să plătească o sumă disproporționat de mare drept compensație;
(f) autorizarea [profesionistului] de a rezilia contractul în mod discreționar, în timp ce consumatorului nu i se acordă aceeași posibilitate, sau acordarea permisiunii [profesionistului] de a reține sumele plătite pentru servicii care nu au fost încă furnizate de către acesta, în cazul în care [profesionistul] este cel care reziliază contractul;
[…]
(i) angajarea irevocabilă a consumatorului prin clauze cu care acesta nu a putut să se familiarizeze înainte de încheierea contractului;
[…]”
Dreptul român
8 Legea nr. 193/2000 din 6 noiembrie 2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 10 noiembrie 2000), în versiunea republicată (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 18 aprilie 2008) (denumită în continuare „Legea nr. 193/2000”), transpune Directiva 93/13 în dreptul român.
9 Articolul 4 din această lege reia integral și în mod literal articolele 3 și 4 din directiva menționată.
10 În plus, potrivit articolului 6 din aceeași lege, căruia îi corespunde articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13:
„Clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.”
11 Asemenea anexei la Directiva 93/13, anexa la Legea nr. 193/2000 conține lista clauzelor considerate ca fiind abuzive. În conformitate cu această listă, din aceste clauze fac parte acele prevederi contractuale care:
„[…]
i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist;
[…]
l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acțiune legală sau de a exercita un alt remediu legal, solicitându‑i în același timp rezolvarea disputelor în special prin arbitraj;
[…]
r) permit profesionistului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist;
s) dau dreptul profesionistului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să prevadă același drept și pentru consumator;”
12 Punctele din anexă menționate la punctul anterior corespund literelor (d), (e), (f) și, respectiv, (q) de la punctul 1 din anexa la Directiva 93/13.
Litigiul principal și întrebările preliminare
13 La data de 1 septembrie 2011, Topaz, în calitate de promitentă‑vânzătoare, și domnul și doamna Juncu, în calitate de promitenți‑cumpărători, au încheiat în scris un antecontract de vânzare‑cumpărare având ca obiect un imobil situat în municipiul Bacău (România) (denumit în continuare „contractul în cauză”).
14 Rezultă din cuprinsul punctului 2 din contractul în cauză că promitenta‑vânzătoare a promis să vândă promitenților‑cumpărători, iar promitenții‑cumpărători au promis să cumpere de la promitenta‑vânzătoare o proprietate în schimbul prețului de vânzare de 63 044 de euro, în temeiul și în baza condițiilor prevăzute în antecontract.
15 La punctele 3.2.2 și 7.1 din contractul în cauză a fost prevăzut, printre altele, un pact comisoriu de gradul IV, care autorizează desființarea de plin drept a acestui contract în ipoteza în care promitenții‑cumpărători nu își îndeplinesc obligațiile de plată. Acest pact comisoriu de gradul IV este însoțit de o clauză penală, exclusiv în favoarea promitentei‑vânzătoare. Astfel, potrivit acestor puncte din contractul în cauză:
„În cazul în care, din orice motiv, promitentul‑cumpărător întârzie orice plată (indiferent de cuantumul acesteia, chiar și pentru sume mici, care reprezintă mai puțin de 1 % din prețul de vânzare) cu mai mult de cinci zile lucrătoare, atunci promitentul‑vânzător va avea dreptul să considere prezentul antecontract încetat de plin drept, fără intervenția vreunei autorități sau fără punere în întârziere sau altă formalitate prealabilă (această clauză reprezentând un pact comisoriu de gradul IV). În acest caz, promitentul‑vânzător va reține de drept sumele achitate cu titlu de avans de către promitentul‑cumpărător până la acea dată și suplimentar promitentul‑cumpărător va achita promitentului‑vânzător o [penalitate contractuală] agreată în valoare de 30 % din prețul de vânzare. Fără a aduce atingere celor de mai sus, plata penalității convenite menționate mai sus nu îl va împiedica pe promitentul‑vânzător să pretindă și să primească de la promitentul‑cumpărător daune interese (directe sau indirecte, inclusiv beneficiul nerealizat) provocate de acțiunile și/sau omisiunile promitentului‑cumpărător.”
16 Acestea sunt clauze standardizate pe care Topaz le‑a stipulat în mod sistematic în antecontractele de vânzare‑cumpărare de acest tip încheiate cu consumatorii. Toate clauzele contractului în cauză au fost redactate în prealabil de Topaz, care, potrivit instanței de trimitere, este un profesionist, în sensul articolului 2 litera (c) din Directiva 93/13.
17 Topaz susține că, anterior încheierii contractului în cauză, la o dată neprecizată, a înmânat domnului și doamnei Juncu un model de antecontract de vânzare‑cumpărare pentru a fi studiat în prealabil de aceștia. Domnul și doamna Juncu au contestat însă această susținere.
18 Începând cu 1 ianuarie 2012, potrivit Topaz, domnul și doamna Juncu au început să înregistreze anumite restanțe la plata impozitului și a primei de asigurare.
19 Prin scrisoarea din 19 septembrie 2012, Topaz le‑a adus la cunoștință domnului și doamnei Juncu faptul că, la 1 septembrie 2012, figurau ca debitori cu o sumă în valoare totală de 1 335,75 lei (RON) (aproximativ 287 de euro), care reprezenta impozitul pe proprietate aferent perioadei cuprinse între 2 septembrie 2011 și 1 septembrie 2012, și cu o sumă de 31,43 euro, cu titlu de primă de asigurare a imobilului aferentă aceleiași perioade.
20 Din luna martie 2013, restanțele ar fi vizat neplata ratelor trimestriale în cuantum fix de 2 550 de euro, astfel cum au fost stabilite la punctul 3.2.2 litera i) din contractul în cauză, și a cheltuielilor de întreținere.
21 Prin scrisoarea din 4 aprilie 2013, Topaz le‑a adus la cunoștință domnului și doamnei Juncu faptul că la 3 aprilie 2013 înregistrau următoarele debite care ajunseseră la scadență: suma de 2 549,33 euro reprezentând rata aferentă lunii februarie 2013, suma de 26,77 euro reprezentând penalități de întârziere pentru plata cu întârziere a ratei trimestriale aferente lunilor februarie-aprilie și suma de 190,17 lei (RON) (aproximativ 41 de euro), reprezentând cheltuieli de întreținere a imobilului aferente lunilor ianuarie-februarie 2013.
22 Topaz a continuat, ulterior acestor date, să trimită domnului și doamnei Juncu scrisori cu un conținut similar.
23 La data de 20 august 2014, Topaz a depus la Tribunalul Bacău o cerere de chemare în judecată împotriva domnului și doamnei Juncu, prin care solicita instanței să constate desființarea de plin drept a antecontractului de vânzare‑cumpărare în cauză, din culpa exclusivă a domnului și a doamnei Juncu. În temeiul prevederilor acestui contract, Topaz solicita reținerea sumele achitate de domnul și de doamna Juncu până la data de 20 august 2014, respectiv suma de 25 404,66 euro, precum și obligarea acestora din urmă la plata în favoarea sa a sumei de 18 913,20 euro, și anume 30 % din prețul de vânzare a imobilului, cu titlu de penalitate contractuală, și a sumei de 1 032,23 euro, reprezentând contravaloarea cotelor de întreținere, impozit și asigurare.
24 La data de 29 octombrie 2014, Topaz și‑a completat în scris acțiunea, solicitând Tribunalului Bacău să dispună și evacuarea domnului și a doamnei Juncu din imobilul care face obiectul contractului în cauză.
25 Prin cererea din 29 august 2014, domnul și doamna Juncu au sesizat Judecătoria Bacău (România) cu o acțiune prin care au solicitat, printre altele, anularea clauzelor de la punctele 7.1, 7.2, 8.1, 8.2, 9.2, 9.4 și 9.9 din contractul în cauză, motivat de faptul că acestea sunt abuzive, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Legea nr. 193/2000.
26 Ulterior, domnul și doamna Juncu și‑au completat acțiunea, solicitând și anularea clauzei de la punctul 3.2.2 din contractul în cauză, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia, la acest punct fiind prevăzute un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală stipulate exclusiv în favoarea Topaz.
27 Prin sentința civilă din 23 ianuarie 2015, Judecătoria Bacău și‑a declinat competența de soluționare a acestei acțiuni introduse de domnul și de doamna Juncu în favoarea Tribunalului Bacău, care a dispus conexarea celor două cauze.
28 Prin sentința civilă din 9 decembrie 2015, Tribunalul Bacău a admis în parte aceste două acțiuni.
29 Părțile au formulat apel împotriva acestei sentințe la instanța de trimitere, Curtea de Apel Bacău (România).
30 Opinia instanței de trimitere este că informarea prealabilă pe care Topaz a remis‑o domnului și doamnei Juncu nu poate echivala cu faptul că contractul în cauză a fost negociat între părți, deoarece negocierea presupune, prin definiție, posibilitatea concretă și reală oferită de profesionist consumatorului de a influența și, dacă este cazul, de a modifica conținutul clauzelor contractuale stipulate în oferta de contract pe care profesionistul le‑a redactat în prealabil.
31 În opinia instanței de trimitere, în temeiul clauzei penale prevăzute la punctele 3.2.2 și 7.1 din contractul în cauză, Topaz poate solicita drept compensație de la consumatori o sumă disproporționată comparativ cu pagubele concrete suferite, în cazul în care aceștia nu și‑ar îndeplini obligațiile contractuale.
32 Cât privește pactul comisoriu de gradul IV, prevăzut la rândul său la aceste două puncte, instanța de trimitere constată că acesta autorizează profesionistul să obțină desființarea de plin drept a contractului în mod discreționar, pentru orice întârziere la orice plată, indiferent de cuantumul acesteia, chiar și pentru sume mici care reprezintă mai puțin de 1 % din prețul de vânzare, cu mai mult de cinci zile lucrătoare, în timp ce consumatorilor nu le este acordată această posibilitate.
33 Potrivit instanței de trimitere, o primă posibilitate ar fi aceea de a anula punctele care cuprind pactul comisoriu de gradul IV și/sau clauza penală abuzivă din contractul în cauză. O a doua posibilitate ar fi să se mențină aceste dispoziții contractuale, însă reevaluate de instanță, care va dispune modificarea lor, în sensul reducerii, așa cum implicit a procedat prima instanță de judecată.
34 În acest context, Curtea de Apel Bacău a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 3 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (l) din Directiva 93/13 trebuie interpretate și aplicate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal – astfel cum au fost ele arătate de reclamanta‑pârâtă care a făcut trimitere la jurisprudența națională […], și anume faptul că dovada caracterului negociat al tuturor clauzelor din antecontractul de vânzare‑cumpărare încheiat de părți rezultă din simplul fapt că reclamanții‑pârâți, în calitate de consumatori, au fost de acord cu aceste clauze, prin semnarea antecontractului care a fost redactat în prealabil de dezvoltatorul imobiliar și ulterior autentificat de un notar public –, s‑a înlăturat, de principiu, prin proba contrară, prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor?
2) Clauzele de la literele (d), (e), (f) și (i) din anexa la Directiva 93/13 acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în antecontracte de vânzare‑cumpărare redactate în prealabil de dezvoltatorii imobiliari care sunt niște profesioniști, precum reclamanta‑pârâtă, în special clauzele de la punctele 3.2.2 și 7.1 din antecontractul [în cauză] care reglementează pactul comisoriu de gradul IV și clauza penală stabilite exclusiv în favoarea promitentului‑vânzător?
3) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat și aplicat în sensul că, în ipoteza în care răspunsul la cea de a doua întrebare adresată Curții este afirmativ, nu permite (interzice) instanței naționale să modifice respectivele clauze constatate ca fiind abuzive în sensul de a reține că pactul comisoriu de gradul IV ar putea interveni în alte condiții decât cele prevăzute expres în antecontract (spre exemplu, nu pentru orice întârziere la plată sau neplată, indiferent de cuantumul acesteia, ci doar pentru plăți de o anumită valoare, întârziate sau neplătite, apreciate de instanță, de la caz la caz, ca fiind însemnate), respectiv de a reduce (a limita) cuantumul clauzei penale la sumele achitate cu titlu de avans de către promitentul cumpărător până la momentul activării pactului comisoriu? În această ipoteză, instanța națională nu poate decât să se limiteze la a stabili că aceste clauze nu se aplică în ceea ce privește consumatorul în cauză?”
35 În urma pronunțării Hotărârii din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia (C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250), Curtea a solicitat instanței de trimitere să indice dacă înțelege să își mențină întrebările preliminare, având în vedere răspunsul Curții la întrebările adresate în aceste cauze conexate. Prin scrisoarea din 16 aprilie 2019, primită la grefa Curții la 29 aprilie 2019, instanța de trimitere a informat Curtea că își menține toate întrebările preliminare.
Admisibilitatea întrebării preliminare
36 Cu titlu introductiv, Topaz invocă inadmisibilitatea întrebărilor preliminare, susținând că acestea privesc problematici aferente dreptului național.
37 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul cooperării dintre aceasta din urmă și instanțele naționale, instituită prin articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare, pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 7 februarie 2019, Escribano Vindel, C‑49/18, EU:C:2019:106, punctul 24, precum și jurisprudența citată).
38 În consecință, întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 7 februarie 2019, Escribano Vindel, C‑49/18, EU:C:2019:106, punctul 25 și jurisprudența citată).
39 În speță, întrebările preliminare se referă în mod clar la interpretarea articolului 3 alineatul (2), a articolului 4 alineatul (1) și a articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și a punctului 1 literele (d)-(f) și (i) din anexa la această directivă.
40 Prin urmare, întrebările preliminare sunt admisibile.
Cu privire la întrebările preliminare
41 În temeiul articolului 99 din Regulamentul de procedură, atunci când, printre altele, răspunsul la o întrebare formulată cu titlu preliminar poate fi în mod clar dedus din jurisprudență sau atunci când răspunsul la întrebarea formulată nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile, Curtea, la propunerea judecătorului raportor și după ascultarea avocatului general, poate oricând să decidă să se pronunțe prin ordonanță motivată.
42 Se impune aplicarea acestei dispoziții în cadrul prezentei trimiteri preliminare.
Cu privire la prima întrebare
43 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, simpla semnare a unui contract încheiat de un consumator cu un profesionist, care prevede că, prin aceasta, consumatorul respectiv este de acord cu toate clauzele contractuale redactate în prealabil de acest profesionist, răstoarnă prezumția potrivit căreia aceste clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale.
44 Trebuie amintit în această privință că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea că un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare (a se vedea printre altele Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C‑92/11, EU:C:2013:180, punctul 41 și jurisprudența citată).
45 Mai mult, din articolul 3 alineatul (2) din Directiva 93/13 rezultă că se consideră întotdeauna că o clauză care figurează într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator nu s‑a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul, din acest motiv, nu a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, în special în cazul unui contract de adeziune (a se vedea în acest sens Ordonanța din 16 noiembrie 2010, Pohotovosť, C‑76/10, EU:C:2010:685, punctul 57, și Ordonanța din 3 aprilie 2014, Sebestyén, C‑342/13, EU:C:2014:1857, punctele 23 și 24).
46 Cu toate acestea, este de competența instanței de trimitere să se pronunțe cu privire la problema dacă o clauză contractuală a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale. În acest caz, instanța națională trebuie să ia în considerare normele privind repartizarea sarcinii probei prevăzute în această privință la articolul 3 alineatul (2) primul și al treilea paragraf din Directiva 93/13, care prevăd, printre altele, că, în cazul în care profesionistul pretinde că o clauză standard a făcut obiectul unei negocieri individuale, acestuia îi revine sarcina probei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C‑226/12, EU:C:2014:10, punctul 19).
47 Or, simplul fapt că consumatorul a semnat întregul contract nu este suficient pentru a răsturna prezumția potrivit căreia clauzele redactate în prealabil de profesionist nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, dat fiind că semnarea întregului contract nu este de natură să dovedească faptul că clauzele contestate de consumatorul respectiv au făcut efectiv obiectul unei astfel de negocieri între profesionist și acesta. Astfel, a considera în mod automat că simpla semnare a contractului este o dovadă a existenței unei negocieri individuale a clauzelor contractuale ar însemna ca articolul 3 alineatul (2) din Directiva 93/13, în special ultimul paragraf al acestuia, să fie lipsit de efectul său util.
48 Împrejurarea că contractul semnat de consumator a fost autentificat de un notar public, cum a fost cazul în speță, nu este de natură a repune în discuție această apreciere. De fapt, semnarea de către consumator a contractului, chiar în formă autentică, dovedește doar că acest contract a fost încheiat și nicidecum nu demonstrează că acele clauze contestate au făcut obiectul unei negocieri individuale, în cadrul căreia consumatorul a avut posibilitatea de a influența conținutul clauzelor respective.
49 În plus, negocierea clauzelor contractului nu trebuie confundată cu informarea prealabilă a consumatorilor, care se întemeiază pe obligația de transparență prevăzută la articolul 5 din Directiva 93/13, și pe care Curtea a considerat‑o de o importanță fundamentală, în măsura în care, în special pe baza respectivei informări, consumatorii decid dacă doresc să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de profesionist (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctul 70, precum și Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C‑226/12, EU:C:2014:10, punctul 25 și jurisprudența citată).
50 Prin urmare, faptul că, în conformitate cu obligația de transparență prevăzută la articolul 5 din Directiva 93/13, contractul a fost transmis consumatorului înainte de încheierea acestuia nu este, în sine, determinant pentru a considera că clauzele contestate ulterior de consumator au făcut obiectul unei negocieri individuale.
51 Rezultă că trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, simpla semnare a contractului încheiat de un consumator cu un profesionist, care prevede că, prin aceasta, consumatorul respectiv este de acord cu toate clauzele contractuale redactate în prealabil de acest profesionist, nu răstoarnă prezumția potrivit căreia aceste clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale.
Cu privire la a doua întrebare
52 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 coroborat cu anexa la aceasta trebuie interpretat în sensul că un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală precum cele în discuție în litigiul principal, cuprinse într‑un contract încheiat de un consumator cu un profesionist, stabilite exclusiv în favoarea celui din urmă și redactate în prealabil de acesta, pot constitui clauze abuzive, menționate la punctul 1 literele (d)-(f) și (i) din anexa respectivă.
53 Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, competența acesteia în materie privește interpretarea noțiunii „clauză abuzivă”, prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 și în anexa la aceasta, precum și criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice pentru examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispozițiile directivei. În schimb, este de competența instanței naționale să se pronunțe, ținând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei anumite clauze contractuale, în funcție de împrejurările specifice fiecărei cauze. Rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanței de trimitere indicații de care aceasta din urmă trebuie să țină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 66 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 3 aprilie 2014, Sebestyén, C‑342/13, EU:C:2014:1857, punctul 25).
54 Pe de altă parte, trebuie amintit că anexa la Directiva 93/13, la care face trimitere articolul 3 alineatul (3) din această directivă, nu conține decât o listă orientativă a clauzelor care pot fi considerate abuzive. Rezultă că o clauză a unui anumit contract care ar corespunde uneia dintre cele care sunt prevăzute în această listă nu ar trebui să fie în mod necesar considerată abuzivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 mai 2002, Comisia/Suedia, C‑478/99, EU:C:2002:281, punctul 20, și Hotărârea din 26 aprilie 2012, Invitel, C‑472/10, EU:C:2012:242, punctele 25 și 26, precum și jurisprudența citată).
55 În primul rând, în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 coroborat cu punctul 1 litera (d) din anexa la aceasta, o clauză care are ca obiect sau efect „acordarea permisiunii [profesionistului] de a reține sumele plătite de consumator, în cazul în care acesta din urmă decide să nu încheie contractul sau să nu îl execute, fără a se prevedea dreptul consumatorului de a primi o compensație în sumă echivalentă de la [profesionis], în cazul în care acesta este partea care anulează contractul”, poate fi considerată abuzivă.
56 În speță, din dosarul prezentat Curții reiese că, în temeiul contractului în cauză, profesionistul poate considera că acesta este desființat de plin drept în cazul oricărei întârzieri la plată a consumatorului și indiferent de suma vizată. Într‑o asemenea ipoteză, profesionistul poate, în plus, să rețină sumele achitate de consumator cu titlu de avans, fără ca consumatorul să poată pretinde vreo compensație în acest temei.
57 Prin urmare, prin faptul că permite profesionistului să rețină sumele plătite de consumator în cazul în care acesta decide să nu încheie contractul în cauză sau să nu îl execute, fără a se prevedea dreptul consumatorului de a primi o compensație în sumă echivalentă de la profesionist, atunci când acesta din urmă poate fi acuzat de neîndeplinirea obligațiilor contractuale, pactul comisoriu de gradul IV și clauza penală cuprinse în acest contract par să intre sub incidența punctului 1 litera (d) din anexa la Directiva 93/13.
58 În al doilea rând, în conformitate cu articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 coroborat cu punctul 1 litera (e) din anexa la aceasta, o clauză care are ca obiect sau ca efect să impună consumatorului care nu și‑a îndeplinit obligația să plătească o sumă disproporționat de mare drept compensație poate fi calificată drept abuzivă.
59 În speță, în ipoteza în care consumatorul înregistrează o întârziere mai mare de cinci zile lucrătoare la orice plată și indiferent de cuantumul acesteia, contractul în cauză prevede că acesta trebuie să plătească o penalizare agreată în valoare de 30 % din prețul de vânzare. În plus, plata acestei penalități nu exclude solicitarea de către profesionist a unor daune interese compensatorii din partea consumatorului. Clauzele contractului în cauză, care par astfel să instituie sancțiuni automate și disproporționate în raport cu natura eventualei neîndepliniri a obligațiilor de către consumator, ar trebui, prin urmare, să poată fi declarate abuzive în temeiul articolului 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 coroborat cu punctul 1 litera (e) din anexa la aceasta.
60 În al treilea rând, potrivit articolului 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 coroborat cu punctul 1 litera (f) din anexa la aceasta, poate fi calificată drept abuzivă o clauză care are ca obiect sau ca efect autorizarea profesionistului de a rezilia contractul în mod discreționar în condițiile în care consumatorului nu i se acordă aceeași posibilitate, precum și acordarea permisiunii profesionistului de a reține sumele plătite pentru servicii care nu au fost încă furnizate de acesta, în cazul în care profesionistul este cel care reziliază contractul.
61 În speță, pactul comisoriu de gradul IV prevăzut de contractul în cauză permite profesionistului să solicite rezoluțiunea de plin drept a acestui contract în cazul unei încălcări minore, precum întârzierea la plată mai mare de cinci zile lucrătoare, în condițiile în care este vorba despre un contract imobiliar care se întinde pe mai mulți ani. Întrucât o astfel de posibilitate de rezoluțiune nu pare, în schimb, a fi prevăzută în beneficiul consumatorilor, această clauză pare că trebuie să intre sub incidența punctului 1 litera (f) din anexa la Directiva 93/13.
62 În al patrulea și ultimul rând, din articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 coroborat cu punctul 1 litera (i) din anexa la directiva menționată reiese că o clauză poate fi considerată abuzivă în cazul în care are ca obiect sau ca efect angajarea irevocabilă a consumatorului prin clauze pe care acesta nu a putut să le examineze înainte de încheierea contractului.
63 Desigur, din cererea de decizie preliminară reiese că domnul și doamna Juncu susțin că nu au putut să examineze contractul în cauză înainte de semnarea sa, aspect contestat de Topaz.
64 Cu toate acestea, nici pactul comisoriu de gradul IV, nici clauza penală cuprinse în contractul în cauză nu par a constitui „angajarea irevocabilă a consumatorului” prin alte clauze pe care domnul și doamna Juncu nu le examinaseră, astfel încât aceste clauze nu ar putea să intre sub incidența punctului 1 litera (i) din anexa la Directiva 93/13.
65 După cum reiese din jurisprudența Curții menționată la punctul 52 din prezenta ordonanță, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia, în special pe baza indicațiilor furnizate de Curte la punctele precedente, dacă pactul comisoriu de gradul IV și clauza penală cuprinse în contractul în cauză pot fi calificate, în speță, ca fiind abuzive.
66 Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 coroborat cu anexa la aceasta trebuie interpretat în sensul că un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală precum cele în discuție în litigiul principal, cuprinse într‑un contract încheiat de un consumator cu un profesionist, stabilite exclusiv în favoarea celui din urmă și redactate în prealabil de acesta, pot constitui clauze abuzive, menționate la punctul 1 literele (d)-(f) din anexa respectivă, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.
Cu privire la a treia întrebare
67 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală, cuprinse într‑un antecontract de vânzare‑cumpărare încheiat între un consumator și un profesionist, sunt considerate abuzive, instanța națională poate să remedieze nulitatea unor asemenea clauze abuzive prin înlocuirea lor cu propria decizie, astfel încât aceste clauze să nu se mai poată aplica între părți decât în situațiile și potrivit modalităților stabilite prin această decizie.
68 În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, revine instanțelor de trimitere obligația de a înlătura aplicarea clauzele abuzive pentru ca ele să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care consumatorul se opune (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 52, precum și jurisprudența citată).
69 Potrivit jurisprudenței Curții, atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să completeze acest contract modificând conținutul acestei clauze (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 53, precum și jurisprudența citată).
70 Astfel, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează într‑un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Astfel, această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că asemenea clauze abuzive pur și simplu nu sunt aplicate față de consumator, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesioniști (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 54, precum și jurisprudența citată).
71 Cu toate acestea, Curtea a statuat deja că din jurisprudența citată la punctul 69 din prezenta ordonanță nu rezultă că, într‑o situație în care un contract încheiat între un profesionist și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 s‑ar opune ca instanța națională, în temeiul principiilor din dreptul contractelor, să elimine clauza abuzivă prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, în situații în care invalidarea clauzei abuzive ar obliga instanța să anuleze contractul în ansamblul său, expunându‑l prin aceasta pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât acesta din urmă ar fi în acest fel penalizat (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 56, precum și jurisprudența citată).
72 În această privință, Curtea a statuat că o asemenea înlocuire este deplin justificată în lumina finalității Directivei 93/13. Astfel, ea este conformă cu obiectivul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, întrucât această dispoziție urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea între aceste părți, iar nu să anuleze toate contractele care conțin clauze abuzive (Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 57, precum și jurisprudența citată).
73 În cazul în care, într‑o situație precum cea descrisă la punctul 71 din prezenta ordonanță, nu ar fi permisă înlocuirea unei clauze abuzive cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv, consumatorul ar putea fi expus unor consecințe deosebit de prejudiciabile, astfel încât caracterul descurajator care rezultă din anularea contractului ar risca să fie compromis. Astfel, Curtea a statuat deja că, în ceea ce privește un contract de împrumut, o asemenea anulare ar avea în principiu drept consecință exigibilitatea imediată a sumei împrumutate care rămâne datorată în proporții ce riscă să depășească capacitățile financiare ale consumatorului și, din această cauză, tinde să îl penalizeze mai degrabă pe acesta decât pe împrumutător, care, pe cale de consecință, nu ar fi descurajat să insereze astfel de clauze în contractele pe care le propune (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 58, precum și jurisprudența citată).
74 Pentru motive analoage, Curtea a considerat că, în situația în care un contract de împrumut ipotecar încheiat între un profesionist și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive al cărei text este inspirat de o dispoziție legislativă aplicabilă în cazul unui acord între părțile la contract, articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 nu poate fi interpretat în sensul că se opune ca instanța națională, pentru a evita nulitatea acestui contract, să înlocuiască această clauză cu noul text al acestei dispoziții legislative de referință introdus ulterior încheierii contractului, în măsura în care anularea contractului l‑ar expune pe consumator unor consecințe prejudiciabile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 59).
75 În speță, contractul în cauză este un antecontract de vânzare‑cumpărare a unui imobil, care este desființat de plin drept în situația în care promitentul‑cumpărător întârzie în efectuarea oricărei plăți cu mai mult de cinci zile lucrătoare, indiferent de cuantumul acesteia. Într‑o astfel de situație, pactul comisoriu de gradul IV și clauza penală cuprinse în contractul în cauză permit promitentului‑vânzător să rețină de plin drept sumele deja achitate de promitentul‑cumpărător, la care se adaugă o penalizare agreată în valoare de 30 % din prețul de vânzare. Revine instanței de trimitere sarcina să verifice, în conformitate cu normele de drept intern și urmând o abordare obiectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 32), dacă eliminarea acestei clauze ar avea drept consecință imposibilitatea contractului în cauză de a continua să existe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 60).
76 Într‑o astfel de ipoteză, instanței de trimitere îi va reveni sarcina să examineze dacă anularea contractului în discuție i‑ar expune pe consumatorii în cauză unor consecințe deosebit de prejudiciabile. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța națională ar putea hotărî înlocuirea clauzelor în litigiu cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C‑26/13, EU:C:2014:282, punctele 83 și 84, precum și Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 61, precum și punctul 62).
77 În schimb, în cazul în care instanța de trimitere ar stabili că contractul în cauză poate continua să existe fără pactul comisoriu de gradul IV și fără clauza penală, în condițiile în care aceste clauze sunt considerate abuzive, acesteia i‑ar reveni, conform jurisprudenței citate la punctul 70 din prezenta ordonanță, sarcina să înlăture aplicarea acestor clauze, cu excepția cazului în care consumatorul se opune. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic (a se vedea prin analogie Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C‑70/17 și C‑179/17, EU:C:2019:250, punctul 63, precum și jurisprudența citată).
78 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că articolul 6 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în condițiile în care un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală, cuprinse într‑un antecontract de vânzare‑cumpărare încheiat între un consumator și un profesionist, sunt considerate abuzive, instanța națională nu poate să remedieze nulitatea unor asemenea clauze abuzive prin înlocuirea lor cu propria decizie, cu excepția cazului în care acest contract nu poate continua să existe în situația eliminării acestor clauze abuzive, iar anularea respectivului contract în ansamblul său l‑ar expune pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile.
Cu privire la cheltuielile de judecată
79 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:
1) Articolul 3 alineatul (2) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, simpla semnare a contractului încheiat de un consumator cu un profesionist, care prevede că, prin aceasta, consumatorul respectiv este de acord cu toate clauzele contractuale redactate în prealabil de acest profesionist, nu răstoarnă prezumția potrivit căreia aceste clauze nu au făcut obiectul unei negocieri individuale.
2) Articolul 3 alineatul (3) din Directiva 93/13 coroborat cu anexa la aceasta trebuie interpretat în sensul că un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală precum cele în discuție în litigiul principal, cuprinse într‑un contract încheiat de un consumator cu un profesionist, stabilite exclusiv în favoarea celui din urmă și redactate în prealabil de acesta, pot constitui clauze abuzive, menționate la punctul 1 literele (d)-(f) din anexa respectivă, aspect a cărui verificare revine instanței naționale.
3) Articolul 6 din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în condițiile în care un pact comisoriu de gradul IV și o clauză penală, cuprinse într‑un antecontract de vânzare‑cumpărare încheiat între un consumator și un profesionist, sunt considerate abuzive, instanța națională nu poate să remedieze nulitatea unor asemenea clauze abuzive prin înlocuirea acestora cu propria decizie, cu excepția cazului în care acest contract nu poate continua să existe în situația eliminării acestor clauze abuzive, iar anularea respectivului contract în ansamblul său l‑ar expune pe consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile.
Luxemburg, 24 octombrie 2019.
Grefier | | Președintele î.f. Camerei întâi |
A. Calot Escobar | | R. Silva de Lapuerta |