HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
19 septembrie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Directiva 2005/29/CE – Practici comerciale neloiale ale întreprinderilor față de consumatori – Contract de împrumut ipotecar – Procedură de executare ipotecară – Reevaluarea bunului imobil înainte de vânzarea sa la licitație – Validitatea titlului executoriu – Articolul 11 – Mijloace adecvate și eficiente de combatere a practicilor comerciale neloiale – Interdicția impusă instanței naționale de a aprecia existența unor practici comerciale neloiale – Imposibilitate de a suspenda procedura de executare ipotecară – Articolele 2 și 10 – Cod de bună conduită – Lipsa caracterului juridic obligatoriu al acestui cod”
În cauza C‑109/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Juzgado de Primera Instancia no 5 de Cartagena (Tribunalul de Primă Instanță nr. 5 din Cartagena, Spania), prin decizia din 20 februarie 2017, primită de Curte la 3 martie 2017, în procedura
Bankia SA
împotriva
Juan Carlos Marí Merino,
Juan Pérez Gavilán,
María de la Concepción Marí Merino,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul J. L. da Cruz Vilaça, președinte de cameră, domnul A. Tizzano (raportor), vicepreședintele Curții, domnii E. Levits și A. Borg Barthet și doamna M. Berger, judecători,
avocat general: domnul N. Wahl,
grefier: doamna L. Carrasco Marco, administrator,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 7 februarie 2018,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Bankia SA, de J. M. Rodríguez Cárcamo și de A. M. Rodríguez Conde, abogados;
– pentru guvernul spaniol, de M. J. García‑Valdecasas Dorrego, în calitate de agent;
– pentru Irlanda, de A. Joyce, de M. Browne și de J. Quaney, în calitate de agenți, asistați de M. Gray, BL;
– pentru Comisia Europeană, de J. Rius, de N. Ruiz García și de A. Cleenewerck de Crayencour, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 21 martie 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 11 din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (JO 2005, L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Bankia SA, pe de o parte, și domnii Juan Carlos Marí Merino și Juan Pérez Gavilán, precum și doamna María de la Concepción Marí Merino, pe de altă parte, în legătură cu o procedură de executare ipotecară.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Directiva 93/13/CEE
3 Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273) prevede:
„Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”
4 Articolul 6 alineatul (1) din această directivă prevede:
„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”
5 Articolul 7 alineatul (1) din directiva menționată are următorul cuprins:
„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”
Directiva 2005/29
6 Considerentele (9), (20) și (22) ale Directivei 2005/29 au următorul cuprins:
„(9) Prezenta directivă nu aduce atingere acțiunilor individuale ale celor care au fost afectați de o practică comercială neloială. Ea se aplică, de asemenea, fără a aduce atingere normelor comunitare și de drept intern privind dreptul contractual […]
[…]
(20) Este recomandabil să se asigure un rol codurilor de conduită, care să permită aplicarea principiilor prezentei directive în mod eficient de către comercianți în domeniile economice specifice. În sectoarele în care există constrângeri specifice care reglementează comportamentul comercianților, este oportun ca acestea să fie luate în considerare, de asemenea, în vederea cerințelor în materie de diligență profesională în sectorul respectiv. Controlul exercitat de responsabilii de coduri la nivel național sau comunitar pentru a elimina practicile comerciale neloiale poate evita recurgerea la o acțiune administrativă sau judiciară și, în consecință, ar trebui încurajat. În vederea asigurării unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, organizațiile de consumatori ar putea fi informate și implicate în elaborarea codurilor de conduită.
[…]
(22) Este necesar ca statele membre să stabilească sancțiunile aplicabile pentru încălcarea dispozițiilor prezentei directive și să asigure punerea în aplicare a acestora. Sancțiunile trebuie să fie eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.”
7 Articolul 2 din această directivă prevede:
„În sensul prezentei directive:
[…]
(d) «practici ale întreprinderilor față de consumatori» (denumite în continuare «practici comerciale») înseamnă orice acțiune, omisiune, comportament, demers sau comunicare comercială, inclusiv publicitatea și comercializarea, efectuată de un comerciant, în directă legătură cu promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs către consumatori;
[…]
(f) «cod de conduită» înseamnă un acord sau un set de reguli ce nu sunt impuse de acte cu putere de lege și acte administrative ale unui stat membru, care definește comportamentul comercianților care își asumă angajamentul respectării acestuia în legătură cu una sau mai multe practici comerciale speciale sau cu unul sau mai multe sectoare de activitate;
[…]”
8 Articolul 3 alineatul (2) din directiva menționată prevede:
„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului contractual și nici, în special, normelor privind valabilitatea, formarea profesională [a se citi «încheierea»] sau efectele contractelor.”
9 Articolul 5 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă are următorul cuprins:
„(1) Se interzic practicile comerciale neloiale.
(2) O practică comercială este neloială în cazul în care:
(a) este contrară cerințelor diligenței profesionale
și
(b) denaturează sau poate denatura semnificativ comportamentul economic cu privire la un produs al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia îi este adresat sau al membrului mediu al unui grup în cazul în care o practică comercială este orientată către un grup particular de consumatori.”
10 Articolul 10 din Directiva 2005/29 prevede:
„Prezenta directivă nu exclude controlul practicilor comerciale neloiale, pe care statele membre îl pot încuraja, efectuat de responsabilii de coduri de conduită sau inițierea unui control de către persoanele sau organizațiile prevăzute la articolul 11, în cazul în care procedurile desfășurate de respectivele organisme se situează peste nivelul procedurilor judiciare sau administrative prevăzute la respectivul articol.
Recurgerea la aceste organisme de control nu este echivalentă în niciun caz cu renunțarea la o cale de atac judiciară sau administrativă, în conformitate cu articolul 11.”
11 Potrivit articolului 11 din această directivă:
„(1) Statele membre asigură existența unor mijloace adecvate și eficiente de combatere a practicilor comerciale neloiale pentru a pune în aplicare respectarea dispozițiilor prezentei directive în interesul consumatorilor.
Aceste mijloace includ dispozițiile legale în baza cărora persoanele sau organizațiile care au, în conformitate cu legislația internă, un interes legitim în combaterea practicilor comerciale neloiale, inclusiv concurenții, pot:
(a) să intenteze o acțiune în instanță împotriva practicilor comerciale neloiale
și/sau
(b) să aducă practicile comerciale neloiale în atenția unei autorități administrative competente fie pentru a pronunța o hotărâre cu privire la reclamații, fie pentru a iniția procedurile judiciare corespunzătoare.
Fiecare stat membru trebuie să decidă pe care dintre aceste proceduri o va fi reține și dacă este oportun să permită instanțelor judecătorești sau autorităților administrative să recurgă în prealabil la alte căi de soluționare a reclamațiilor, inclusiv cele menționate la articolul 10. Consumatorii trebuie să aibă acces la aceste mijloace, indiferent dacă aceștia sunt pe teritoriul statului membru în care se află sediul comerciantului sau pe teritoriul unui alt stat membru.
Fiecare stat membru trebuie să decidă:
(a) dacă respectivele mijloace legale pot fi îndreptate separat sau coroborat împotriva unui număr de comercianți din același sector economic
sau
(b) dacă respectivele mijloace legale pot fi îndreptate împotriva responsabilului unui cod în cazul în care codul relevant promovează nerespectarea cerințelor legale.
(2) În cadrul dispozițiilor legale menționate la alineatul (1), statele membre conferă instanțelor judecătorești sau autorităților administrative, în cazul în care ele consideră că asemenea măsuri sunt necesare, ținând seama de toate interesele implicate și, în special, de interesul public, competențele necesare:
(a) pentru a ordona încetarea sau a institui proceduri legale corespunzătoare pentru un ordin de încetare a practicilor comerciale neloiale
sau
(b) în cazul în care practica comercială neloială nu a fost încă aplicată, dar este iminentă, pentru a ordona interzicerea practicii sau a institui procedurile judiciare corespunzătoare pentru un ordin de interzicere a practicilor comerciale neloiale,
chiar dacă nu există o dovadă a pierderii sau a prejudiciului real sau intenției sau neglijenței din partea comerciantului.
[…]”
12 Articolul 13 din directiva menționată are următorul cuprins:
„Statele membre stabilesc sancțiuni pentru încălcarea dispozițiilor de drept intern adoptate pentru aplicarea prezentei directive și iau măsurile necesare pentru a asigura punerea lor în aplicare. Aceste sancțiuni trebuie să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare.”
Dreptul spaniol
Codul de procedură civilă
13 Articolul 695 din Ley de Enjuiciamiento Civil (Codul de procedură civilă) prevede la alineatul 1:
„În procedurile reglementate în prezentul capitol, contestația la executare formulată de debitorul urmărit nu este admisibilă decât dacă se întemeiază pe următoarele motive:
1. stingerea garanției sau a obligației garantate […];
2. o eroare în stabilirea sumei exigibile, atunci când creanța garantată constă în soldul care determină închiderea unui cont între creditorul urmăritor și debitorul urmărit […];
3. în cazul executării unor bunuri mobile ipotecate sau asupra cărora s‑a constituit un gaj fără deposedare, constituirea asupra acestor bunuri a unui alt gaj, a unei ipoteci mobiliare sau imobiliare sau a unui sechestru înaintea sarcinii care se află la originea procedurii […];
4. caracterul abuziv al unei clauze contractuale care constituie temeiul executării sau care a determinat suma exigibilă.”
14 Articolul 698 alineatul 1 din Codul de procedură civilă prevede:
„Orice reclamație care ar putea fi formulată de debitor, de terțul detentor și de orice altă persoană interesată și care nu ar fi reglementată la articolele precedente, inclusiv cele care privesc nulitatea titlului executoriu ori scadența, caracterul cert, stingerea sau cuantumul creanței, se soluționează în cadrul unei proceduri corespunzătoare acelor motive, neavând niciodată drept efect suspendarea sau împiedicarea procedurii judiciare de executare prevăzute în prezentul capitol.”
Decretul‑lege regal 6/2012
15 Articolul 1 din Real Decreto‑ley 6/2012 de medidas urgentes de protección de deudores hipotecarios sin recursos (Decretul‑lege regal 6/2012 privind măsurile urgente de protecție pentru debitorii ipotecari fără resurse) din 9 martie 2012 precizează că acesta are ca obiect stabilirea unor măsuri apte să încurajeze restructurarea datoriei ipotecare a debitorilor care se confruntă cu dificultăți excepționale la plata datoriei lor, precum și a mecanismelor de înlesnire a procedurilor de executare ipotecară.
16 Articolul 5 din acest decret‑lege regal prevede:
„1. Aderarea la Codul de bune practici inclus în prezenta anexă a instituțiilor de credit sau a oricărui alt organism care desfășoară cu titlu profesional activități de acordare de împrumuturi sau de credite ipotecare este voluntară.
[…]
4. Instituției de credit care a aderat la Codul de bune practici i se aplică obligatoriu dispozițiile acestuia, atunci când debitorul a demonstrat că se află sub pragul de excludere.
[…]
9. Instituțiile care aderă la Codul de bune practici vor trebui să informeze în mod adecvat clienții cu privire la posibilitatea de a invoca dispozițiile codului […]”
17 Articolul 6 din același decret‑lege regal prevede:
„1. Respectarea Codului de bune practici de către instituțiile care au aderat la acesta este monitorizată de Comisia de control constituită în acest scop.
[…]
4. Comisia de control primește și examinează informațiile pe care i le transmite Banca Spaniei, în conformitate cu alineatele 5 și 6, și publică semestrial un raport privind gradul de respectare a Codului de bune practici.
[…]
6. Reclamațiile pentru nerespectarea Codului de bune practici de către instituțiile de credit pot fi formulate la Banca Spaniei. Aceste reclamații sunt tratate în același mod ca și celelalte reclamații pentru care Banca Spaniei este competentă.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
18 La 30 ianuarie 2006, domnii Marí Merino și Gavilán, precum și doamna Marí Merino au încheiat cu Bankia un contract de împrumut cu garanție ipotecară pentru un capital de 166 000 de euro, rambursabil în 25 de ani. Prin acest contract se stabilea la 195 900 de euro valoarea „de pornire a licitației” pentru imobilul ipotecat, adică valoarea de plecare a bunului în cazul unei eventuale vânzări la licitație a acestuia, în conformitate cu dreptul spaniol.
19 După o primă novație din 29 ianuarie 2009, contractul respectiv a fost din nou novat prin actul notarial din 18 octombrie 2013. În cadrul acestei a doua novații, valoarea de pornire a licitației pentru imobilul în cauză a fost redusă la 57 689 de euro, iar termenul de rambursare a capitalului restant în valoare de 102 750 de euro a fost prelungit la 40 de ani. În plus, vânzarea extrajudiciară a imobilului a fost autorizată și contractul precizează în prezent că acest imobil este locuința obișnuită a domnilor Marí Merino și Gavilán, precum și a doamnei Marí Merino.
20 Întrucât contractul de împrumut cu garanție ipotecară astfel novat constituia titlu executoriu, Bankia a inițiat procedura de executare ipotecară. Domnii Marí Merino și Gavilán, precum și doamna Marí Merino au formulat, la 8 martie 2016, o opoziție la această procedură, pentru motivul că acest contract conține clauze abuzive. Astfel, pe de o parte, valoarea de pornire a licitației ar fi fost redusă în detrimentul lor, prelungirea termenului de rambursare având doar rolul de a încuraja debitorii să accepte novarea contractului respectiv. Astfel, Bankia ar fi acționat contrar cerințelor diligenței profesionale, întrucât ar fi profitat de restructurarea datoriei pentru a modifica estimarea bunului în cauză. Pe de altă parte, condițiile care permit debitorilor să evite executarea și să se libereze de datorie prin darea în plată a locuinței rămânând totodată chiriași ar fi fost îndeplinite, în conformitate cu Codul de bune practici bancare, astfel încât, dat fiind că acest cod era obligatoriu, Bankia ar fi trebuit să accepte darea în plată propusă de pârâții din litigiul principal.
21 Instanța de trimitere ridică problema dacă acțiunile Bankia constituie practici comerciale neloiale în sensul Directivei 2005/29.
22 În această privință, instanța menționată precizează că, în temeiul dreptului național, opoziția la procedura de executare ipotecară nu se poate întemeia decât pe unul dintre motivele prevăzute în mod exhaustiv la articolul 695 din Codul de procedură civilă. Or, dacă existența unei clauze abuzive în contractul care servește drept titlu executoriu constituie unul dintre aceste motive, nu aceasta ar fi situația în ceea ce privește existența unor practici comerciale neloiale care nu pot fi controlate decât prin intermediul unei acțiuni distincte. Cu toate acestea, introducerea unei astfel de acțiuni nu ar conduce la suspendarea procedurii de executare ipotecară, instanța de fond nefiind competentă să o suspende, conform articolului 698 din Codul de procedură civilă.
23 În acest cadru, instanța de trimitere consideră că, dacă dreptul Uniunii i‑ar permite să controleze comportamentul neloial al comerciantului în cadrul procedurii de executare ipotecară, astfel cum Directiva 93/13 îi permite în ceea ce privește clauzele abuzive, ea ar putea aprecia validitatea novației contractului de împrumut cu garanție ipotecară efectuate la 18 octombrie 2013. În plus, în cazul în care Codul de bune practici bancare ar fi obligatoriu pentru instituțiile de credit care l‑au încheiat, pârâții din litigiul principal ar putea în mod efectiv să solicite acceptarea dării în plată, ceea ce ar pune capăt executării ipotecare, precum și responsabilității lor personale.
24 În acest împrejurări, Juzgado de Primera Instancia no 5 de Cartagena (Tribunalul de Primă Instanță nr. 5 din Cartagena, Spania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 11 din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în vigoare privind executarea ipotecară spaniolă, și anume articolul 695 și următoarele coroborat cu articolul 552 alineatul 1 din Codul de procedură civilă, care nu prevede controlul, din oficiu sau la cererea părții, al practicilor comerciale neloiale, întrucât îngreunează sau împiedică controlul judiciar al contractelor și al documentelor în care pot figura practici comerciale neloiale?
2) Articolul 11 din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale cum este cea spaniolă, care nu asigură respectarea efectivă a codului de conduită în cazul în care creditorul urmăritor decide să nu îl aplice (articolele 5 și 6 coroborate cu articolul 15 din [Decretul‑lege regal 6/2012])?
3) Articolul 11 din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că se opune legislației naționale spaniole care, în cadrul unei proceduri de executare ipotecară, nu permite consumatorului să solicite respectarea unui cod de conduită, în special în ceea ce privește darea în plată și stingerea datoriei (punctul 3 din anexa la [Decretul‑lege regal 6/2012])?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
25 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 11 din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale cum este cea în discuție în litigiul principal, care interzice instanței de executare ipotecară să verifice, din oficiu sau la cererea părților, validitatea titlului executoriu din perspectiva existenței unor practici comerciale neloiale și, în orice caz, instanței competente să se pronunțe pe fond cu privire la existența acestor practici să adopte măsuri provizorii precum suspendarea procedurii de executare ipotecară.
26 Trebuie să se arate de la bun început că, potrivit Bankia, reducerea estimării bunului ipotecat efectuată în cauza principală nu poate fi considerată o „practică comercială” în sensul articolului 2 litera (d) din Directiva 2005/29, dat fiind că nu ar fi „în legătură directă” cu promovarea, cu vânzarea sau cu furnizarea unui bun sau a unui serviciu către consumator. În orice caz, această reducere nu ar fi „neloială” în sensul articolului 5 alineatul (2) din această directivă. În aceste împrejurări, întrucât Directiva 2005/29 nu este aplicabilă în speță, nu ar fi necesar să se răspundă la prima întrebare preliminară.
27 În această privință, este suficient să se constate că numai dacă instanța de trimitere putea sau chiar trebuia să controleze validitatea titlului executoriu în lumina Directivei 2005/29, ceea ce depinde tocmai de răspunsul la prima întrebare adresată de instanța menționată, aceasta ar trebui atunci să verifice dacă directiva respectivă se aplică faptelor în discuție în litigiul principal.
28 În consecință, nu este necesar să se răspundă la prima întrebare preliminară.
29 În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, Directiva 2005/29 urmărește să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor procedând la o armonizare completă a normelor privind practicile comerciale neloiale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 aprilie 2015, UPC Magyarország, C‑388/13, EU:C:2015:225, punctul 32 și jurisprudența citată).
30 Tocmai în vederea asigurării unui astfel de nivel ridicat de protecție a consumatorilor această directivă stabilește o interdicție generală a practicilor comerciale neloiale care denaturează comportamentul economic al acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Trento Sviluppo și Centrale Adriatica, C‑281/12, EU:C:2013:859, punctele 31 și 32).
31 Cu toate acestea, tot potrivit unei jurisprudențe constante, directiva menționată se limitează la a prevedea, la articolul 5 alineatul (1), că practicile comerciale neloiale „se interzic” și că, în consecință, ea lasă statelor membre o marjă de apreciere în ceea ce privește alegerea măsurilor naționale de combatere, în conformitate cu articolele 11 și 13 din aceeași directivă, a practicilor comerciale neloiale, cu condiția ca acestea să fie adecvate și eficiente și ca sancțiunile astfel prevăzute să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 aprilie 2015, UPC Magyarország, C‑388/13, EU:C:2015:225, punctele 56 și 57, precum și jurisprudența citată).
32 În plus, conform considerentului (9) al Directivei 2005/29, aceasta se aplică fără a aduce atingere acțiunilor individuale ale celor care au fost afectați de o practică comercială neloială, nici normelor Uniunii și de drept intern privind dreptul contractual inclusiv, astfel cum rezultă în mod expres din articolul 3 alineatul (2) din această directivă, normelor privind valabilitatea, încheierea sau efectele contractelor.
33 În consecință, un contract care servește drept titlu executoriu nu poate fi declarat nevalid pentru simplul motiv că acesta conține clauze contrare interdicției generale a practicilor comerciale neloiale prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată.
34 În consecință, efectul util al Directivei 2005/29 nu impune statelor membre să autorizeze instanța sesizată cu procedura de executare ipotecară să controleze, din oficiu sau la cererea părților, validitatea titlului executoriu din perspectiva existenței unor practici comerciale neloiale.
35 În acest context, instanța de trimitere, referindu‑se în special la Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164), se întreabă de asemenea dacă articolul 11 din această directivă, prin faptul că impune în special ca măsurile naționale menite să combată practicile comerciale neloiale să fie adecvate și eficiente, se opune unei reglementări naționale precum articolele 695 și 698 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia nu numai că consumatorul nu se poate opune procedurii de executare ipotecară susținând existența unor practici comerciale neloiale care stau la baza titlului executoriu, instanța de executare nefiind abilitată să exercite un astfel de control, ci mai mult, în acest scop, el are de asemenea obligația să formuleze o acțiune pe fond în fața unei alte instanțe, care nu poate suspenda respectiva procedură de executare ipotecară.
36 Or, contrar celor susținute în special de Comisia Europeană, concluzia la care a ajuns Curtea în această hotărâre, pronunțată în cadrul Directivei 93/13, nu poate fi extinsă la Directiva 2005/29, dat fiind că, deși aceste două directive sunt menite să asigure un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, ele urmăresc totuși acest obiectiv prin modalități diferite.
37 Astfel, Directiva 93/13 prevede în mod expres, la articolul 6 alineatul (1), că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumatori.
38 Întrucât această dispoziție imperativă urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr‑un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți, instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și vânzător sau furnizor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctele 40 și 42, precum și jurisprudența citată).
39 În considerarea acestei jurisprudențe, la punctul 59 din Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz (C‑415/11, EU:C:2013:164), Curtea a considerat că un asemenea regim procedural cum este cel care rezultă în esență din articolele 695 și 698 din Codul de procedură civilă, în măsura în care instituia imposibilitatea instanței de fond, în fața căreia consumatorul a introdus o cerere în care invocă caracterul abuziv, în lumina Directivei 93/13, al unei clauze contractuale care constituie temeiul titlului executoriu, de a adopta măsuri provizorii care să poată să suspende sau să împiedice procedura de executare ipotecară, atunci când adoptarea unor asemenea măsuri se dovedește necesară pentru garantarea deplinei eficacități a deciziei sale finale, era de natură să aducă atingere efectivității protecției urmărite de directivă.
40 Situația este diferită în ceea ce privește Directiva 2005/29.
41 Astfel, după cum s‑a arătat la punctele 32 și 33 din prezenta hotărâre, această directivă se limitează la a interzice practicile comerciale neloiale.
42 În plus, pe de o parte, articolul 11 din Directiva 2005/29 se limitează la a impune statelor membre să asigure existența unor mijloace adecvate și eficiente de combatere a practicilor comerciale neloiale, astfel de mijloace putând consta într‑o acțiune în justiție împotriva acestor practici sau într‑o cale de atac administrativă cu posibilitate de control judiciar, această acțiune și această cale de atac având ca finalitate încetarea unor astfel de practici. Pe de altă parte, în temeiul articolului 13 din această directivă, statele membre trebuie să prevadă un sistem adecvat de sancțiuni în ceea ce privește comercianții care utilizează practici comerciale neloiale.
43 În consecință, doar pe baza dispozițiilor directivei menționate, o clauză contractuală nu poate fi declarată nevalidă, chiar dacă aceasta a fost convenită între părțile la contract pe baza unei practici comerciale neloiale.
44 În aceste împrejurări, acordarea unor măsuri provizorii, precum suspendarea procedurii de executare ipotecară, de către instanța sesizată cu o acțiune pe fond privind existența unor astfel de practici nu este impusă de Directiva 2005/29 pentru a garanta deplina eficacitate a deciziei finale a instanței menționate. Astfel, aceasta nu ar putea, în orice caz, să determine, exclusiv pe baza acestei directive, consecințe asupra validității contractului în cauză și, a fortiori, a titlului executoriu.
45 Din același motiv, deși o reglementare națională care nu prevede posibilitatea de a suspenda procedura de executare ipotecară, astfel încât, în toate cazurile în care executarea imobiliară a bunului ipotecat se efectuează înaintea deciziei instanței de fond care declară caracterul abuziv al clauzei contractuale aflate la originea ipotecii și, prin urmare, nulitatea procedurii de executare nu îndeplinește cerințele de la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, această decizie nu ar permite să i se asigure consumatorului o protecție a posteriori pur compensatorie (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 60), situația este diferită în ceea ce privește cerințele de la articolul 11 din Directiva 2005/29.
46 Astfel, întrucât această directivă se aplică, după cum s‑a amintit la punctul 32 din prezenta hotărâre, fără a aduce atingere acțiunilor individuale ale celor care au fost afectați de o practică comercială neloială și normelor Uniunii și naționale privind dreptul contractelor, o protecție compensatorie poate fi considerată unul dintre mijloacele adecvate și eficiente de combatere a practicilor comerciale neloiale impuse de dispoziția menționată.
47 În consecință, o reglementare precum cea în discuție în litigiul principal nu este de natură să aducă atingere efectivității protecției urmărite de Directiva 2005/29.
48 Odată făcute aceste precizări, mai trebuie subliniat că, atunci când instanța sesizată cu procedura de executare ipotecară efectuează controlul validității titlului executoriu în lumina Directivei 93/13, din oficiu sau, astfel cum pare să fie cazul în speță, la cererea părților, acesteia îi va fi permis să aprecieze, în cadrul acelui control, caracterul neloial al unei practici comerciale pe baza căreia s‑a constituit acest titlu.
49 Astfel, deși constatarea caracterului neloial al unei practici comerciale nu este însă de natură să stabilească automat și prin ea însăși caracterul abuziv al unei clauze contractuale, aceasta reprezintă unul dintre elementele pe care instanța competentă poate să își întemeieze aprecierea în privința caracterului abuziv al clauzelor dintr‑un contract, apreciere care, conform articolului 4 alineatul (1) din Directiva 93/13, trebuie să ia în considerare toate circumstanțele proprii cauzei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctele 43 și 44).
50 Bineînțeles, constatarea caracterului neloial al unei practici comerciale nu are incidență directă asupra aspectului dacă contractul este valid în lumina articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 (Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 46).
51 În lumina considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 11 din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale cum este cea în discuție în litigiul principal, care interzice instanței sesizate cu procedura de executare ipotecară să verifice, din oficiu sau la cererea părților, validitatea titlului executoriu din perspectiva existenței unor practici comerciale neloiale și, în orice caz, instanței competente să se pronunțe pe fond cu privire la existența acestor practici să adopte măsuri provizorii precum suspendarea procedurii de executare ipotecară.
Cu privire la a doua și la a treia întrebare
52 Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 11 din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care nu conferă caracter juridic obligatoriu unui cod de conduită cum sunt cele menționate la articolul 10 din această directivă.
53 Bankia și guvernul spaniol consideră că nu este necesar să se răspundă la aceste întrebări, întrucât, în orice caz, Codul de bune practici bancare în discuție în litigiul principal nu este un cod de conduită în sensul articolului 10 din Directiva 2005/29.
54 Trebuie să se arate în această privință că nu revine Curții sarcina de a stabili dacă respectivul Cod de bune practici bancare se încadrează în definiția codului de conduită de la articolul 2 litera (f) din această directivă.
55 Pe de altă parte, întrucât îndoielile exprimate în acest sens nu sunt de natură să răstoarne prezumția de pertinență de care beneficiază orice întrebare preliminară (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 20), este necesar să se răspundă la întrebările menționate.
56 În acest scop, trebuie amintit că respectivul articol 2 litera (f) definește „codul de conduită” drept „un acord sau un set de reguli ce nu sunt impuse de acte cu putere de lege și acte administrative ale unui stat membru, care definește comportamentul comercianților”.
57 Or, astfel cum rezultă din considerentul (20) al Directivei 2005/29, rolul atribuit de aceasta codurilor de conduită este de a permite aplicarea principiilor directivei menționate în mod eficient de către comercianți în domeniile economice specifice, de a respecta cerințele în materie de diligență profesională și de a evita recurgerea la o acțiune administrativă sau judiciară.
58 Desigur, articolul 6 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2005/29 prevede că nerespectarea de către comerciant a unui cod de conduită poate constitui o practică comercială neloială. Această directivă nu impune însă statelor membre să prevadă consecințe directe în privința comercianților pentru simplul motiv că aceștia nu s‑au conformat unui cod de conduită după ce au aderat la acesta.
59 În aceste condiții, trebuie să se răspundă la a doua și la a treia întrebare că articolul 11 din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care conferă caracter juridic obligatoriu unui cod de conduită cum sunt cele menționate la articolul 10 din această directivă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
60 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:
1) Articolul 11 din Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale cum este cea în discuție în litigiul principal, care interzice instanței sesizate cu procedura de executare ipotecară să verifice, din oficiu sau la cererea părților, validitatea titlului executoriu din perspectiva existenței unor practici comerciale neloiale și, în orice caz, instanței competente să se pronunțe pe fond cu privire la existența acestor practici să adopte măsuri provizorii precum suspendarea procedurii de executare ipotecară.
2) Articolul 11 din Directiva 2005/29 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care conferă caracter juridic obligatoriu unui cod de conduită cum sunt cele menționate la articolul 10 din această directivă.
Semnături