HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)
20 septembrie 2018(*)
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Protocolul de la Haga privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere – Articolul 4 alineatul (3) – Cerere de pensie de întreținere formulată de creditorul obligației de întreținere în fața autorității competente a statului în care debitorul își are reședința obișnuită – Hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat – Cerere ulterioară, formulată de debitor în fața aceleiași autorități, privind reducerea pensiei de întreținere stabilite – Înfățișarea creditorului – Stabilirea legii aplicabile”
În cauza C‑214/17,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), prin decizia din 28 martie 2017, primită de Curte la 25 aprilie 2017, în procedura
Alexander Mölk
împotriva
Valentina Mölk,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul C.‑G. Fernlund (raportor), președinte de cameră, și domnii S. Rodin și E. Regan, judecători,
avocat general: domnul M. Szpunar,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru domnul Mölk, de L. Lorenz, Rechtsanwalt;
– pentru guvernul portughez, de L. Inez Fernandes, de M. Figueiredo și de M. Cancela Carvalho, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și de M. Heller, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 2 mai 2018,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere, aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/941/CE a Consiliului din 30 noiembrie 2009 (JO 2009, L 331, p. 17, denumit în continuare „Protocolul de la Haga”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Alexander Mölk, pe de o parte, și fiica sa, doamna Valentina Mölk, pe de altă parte, în legătură cu creanțe de întreținere.
Cadrul juridic
Protocolul de la Haga
3 Articolul 3 din Protocolul de la Haga, intitulat „Regula generală privind legea aplicabilă”, prevede:
„(1) Obligațiilor de întreținere li se aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită, cu excepția cazurilor în care prezentul protocol dispune altfel.
(2) În cazul unei schimbări a reședinței obișnuite a creditorului, legea statului în care se află noua sa reședință obișnuită se aplică din momentul în care intervine schimbarea.”
4 Articolul 4 din acest protocol, intitulat „Reguli speciale care favorizează anumiți creditori”, prevede:
„(1) Următoarele dispoziții se aplică în cazul obligațiilor de întreținere datorate:
(a) de părinți copiilor;
[…]
(2) În cazul în care, în temeiul legii menționate la articolul 3, creditorul nu poate obține întreținere de la debitor, se aplică legea forului.
(3) Fără a aduce atingere articolului 3, în cazul în care creditorul a sesizat autoritatea competentă din statul în care debitorul își are reședința obișnuită, se aplică legea forului. Cu toate acestea, în cazul în care, în temeiul respectivei legi, creditorul nu poate obține întreținere de la debitor, se aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită.
[…]”
5 Articolul 7 din protocolul menționat, intitulat „Desemnarea legii aplicabile în sensul unei proceduri speciale”, prevede:
„(1) Fără a aduce atingere articolelor de la 3 la 6, numai în scopul unei proceduri speciale într‑un anumit stat, creditorul și debitorul întreținerii pot desemna în mod expres legea statului în cauză ca fiind legea aplicabilă unei obligații de întreținere.
(2) O desemnare anterioară începerii unei astfel de proceduri se efectuează sub forma unui acord semnat de ambele părți, în scris sau înregistrat pe orice suport, al cărui conținut este accesibil astfel încât să poată fi utilizat pentru trimiteri ulterioare.”
6 Articolul 8 din același protocol, intitulat „Desemnarea legii aplicabile”, are următorul cuprins:
„(1) Fără a aduce atingere articolelor de la 3 la 6, creditorul și debitorul întreținerii pot desemna oricând una dintre următoarele legi ca fiind legea aplicabilă unei obligații de întreținere:
[…]
(b) legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre părți la data desemnării;
[…]
(3) Alineatul (1) nu se aplică obligațiilor de întreținere cu privire la o persoană sub vârsta de optsprezece ani sau la un adult care, din cauza unei deficiențe sau a unei insuficiențe a capacităților personale, nu își poate apăra interesele.
(4) Fără a aduce atingere legii desemnate de părți în conformitate cu alineatul (1), posibilitatea creditorului de a renunța sau nu la dreptul său la întreținere se stabilește în temeiul legii statului în care creditorul își are reședința obișnuită la data desemnării.
(5) Cu excepția cazurilor în care la data desemnării părțile au fost informate pe deplin și conștiente de consecințele desemnării stabilite de ele, legea desemnată de părți nu se aplică atunci când aplicarea respectivei legi ar avea în mod evident consecințe incorecte sau inechitabile pentru oricare dintre părți.”
Regulamentul (CE) nr. 4/2009
7 Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere (JO 2009, L 7, p. 1) prevede la articolul 1, intitulat „Domeniul de aplicare”:
„Prezentul regulament se aplică obligațiilor de întreținere care decurg dintr‑o relație de familie, rudenie, căsătorie sau alianță.
[…]”
8 Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Dispoziții generale”, prevede:
„Are competența de a hotărî în materie de obligații de întreținere în statele membre:
(a) instanța judecătorească de la locul reședinței obișnuite a pârâtului, sau
(b) instanța judecătorească de la locul reședinței obișnuite a creditorului […]
[…]”
9 Potrivit articolului 5 din regulamentul menționat, intitulat „Competență întemeiată pe înfățișarea pârâtului”:
„Cu excepția cazurilor în care competența este determinată de alte dispoziții ale prezentului regulament, instanța din statul membru în fața căreia se înfățișează pârâtul este competentă. Prezenta dispoziție nu se aplică dacă înfățișarea are drept scop contestarea competenței.”
10 Articolul 15 din același regulament, intitulat „Stabilirea legii aplicabile”, are următorul cuprins:
„Legea aplicabilă obligațiilor de întreținere se stabilește în conformitate cu [Protocolul de la Haga] în statele membre care au obligații în temeiul actului respectiv.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
11 Domnul Mölk își are reședința obișnuită în Austria, în timp ce fiica sa, doamna Mölk, își are reședința obișnuită în Italia.
12 În temeiul ordonanței Bezirksgericht Innsbruck (Tribunalul Districtual din Innsbruck, Austria) din 10 octombrie 2014, domnul Mölk este obligat să plătească doamnei Mölk o pensie de întreținere lunară.
13 Această ordonanță a fost pronunțată, pe baza legii austriece, în urma cererii de pensie de întreținere formulată de creditoare, doamna Mölk, în fața instanței menționate, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga.
14 În cursul anului 2015, domnul Mölk a solicitat Bezirksgericht Innsbruck (Tribunalul Districtual din Innsbruck) reducerea pensiei de întreținere menționate începând de la data de 1 februarie 2015, pentru motivul că venitul său net scăzuse. Doamna Mölk a solicitat respingerea acestei cereri de reducere.
15 Prin ordonanța din 11 decembrie 2015, Bezirksgericht Innsbruck (Tribunal Districtual din Innsbruck) a respins cererea domnului Mölk pe baza legii italiene. Potrivit acestei instanțe, acestei cereri i se aplica legea menționată în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Protocolul de la Haga, reședința obișnuită a doamnei Mölk fiind situată în Italia la data acestei cereri.
16 Prin ordonanța din 9 martie 2016, Landesgericht Innsbruck (Tribunalul Regional din Innsbruck, Austria) a confirmat, în apel, decizia Bezirksgericht Innsbruck (Tribunalul Districtual din Innsbruck), întemeindu‑și totuși aprecierea pe legea austriacă.
17 Această instanță de apel a apreciat că, având în vedere că reședința obișnuită a celor două părți a rămas neschimbată, legea aplicată în ordonanța Bezirksgericht Innsbruck (Tribunalul Districtual din Innsbruck) din 10 octombrie 2014 nu se putea modifica pentru simplul fapt că debitorul obligației de întreținere introdusese o cerere de reducere a pensiei de întreținere în cauză la câteva luni de la pronunțarea ordonanței menționate, care dobândise autoritate de lucru judecat.
18 Domnul Mölk a formulat recurs în fața instanței de trimitere, punând concluzii în sensul soluționării cererii privind creanța de întreținere în conformitate cu legea italiană. El susține că, dacă această lege ar fi fost aplicată în mod corect, cererea sa ar fi trebuit să fie admisă.
19 Instanța de trimitere ridică problema legii aplicabile într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, arătând că, în doctrină, sunt exprimate două opinii contrare.
20 Potrivit primei opinii, legea aplicabilă, determinată în conformitate cu articolul 3 din Protocolul de la Haga, este legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită, chiar dacă nu este legea statului în care este situată autoritatea care a luat decizia inițială în materie de întreținere.
21 Potrivit celei de a doua opinii, în cazul unei cereri de modificare a unei hotărâri a unei instanțe naționale sau a unei hotărâri recunoscute a unei instanțe străine, trebuie să se aplice legea deja aplicată în materie de obligații de întreținere.
22 În aceste împrejurări, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Articolul 4 alineatul (3) coroborat cu articolul 3 din [Protocolul de la Haga] trebuie interpretat în sensul că cererii de reducere a cuantumului întreținerii stabilit prin hotărâre care are autoritate de lucru judecat, care a fost formulată de debitorul întreținerii ca urmare a modificării veniturilor sale, i se aplică în mod determinant legea statului în care creditorul obligației de întreținere își are reședința obișnuită, chiar și atunci când, până la momentul respectiv, la cererea creditorului formulată în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din [Protocolul de la Haga], instanța a stabilit întreținerea datorată în temeiul legii statului în care se află reședința obișnuită neschimbată a debitorului întreținerii?
2) În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare:
Articolul 4 alineatul (3) din [Protocolul de la Haga] trebuie interpretat în sensul că creditorul întreținerii «sesizează» autoritatea competentă din statul în care debitorul întreținerii își are reședința obișnuită și prin faptul că se înfățișează, în sensul articolului 5 din [Regulamentul nr. 4/2009], opunându‑se pretențiilor debitorului în cadrul unei proceduri declanșate de acesta din urmă în fața autorității competente?”
Cu privire la întrebările preliminare
23 Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Curtea este competentă să interpreteze Protocolul de la Haga (Hotărârea din 7 iunie 2018, KP, C‑83/17, EU:C:2018:408, punctul 25).
Cu privire la prima întrebare
24 Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga trebuie interpretat în sensul că rezultă dintr‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care pensia de întreținere datorată a fost stabilită printr‑o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat, la cererea creditorului și, în temeiul acestui articol 4 alineatul (3), potrivit legii forului desemnate în conformitate cu această dispoziție, că această lege se aplică unei cereri ulterioare formulate de debitor în fața autorității competente a statului în care acesta își are reședința obișnuită, împotriva creditorului, în vederea reducerii acestei pensii de întreținere.
25 Potrivit articolului 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga, legea forului se aplică, fără a aduce atingere articolului 3 din acest protocol, la inițiativa creditorului atunci când acesta, la fel ca doamna Mölk în cauza principală, formulează cererea în fața autorității competente a statului în care debitorul obligației de întreținere își are reședința obișnuită.
26 Se pune întrebarea dacă, deși modul de redactare a acestui articol 4 alineatul (3) nu prevede expres acest lucru, această dispoziție continuă să producă efecte atunci când debitorul, la fel ca domnul Mölk în cauza principală, sesizează aceeași autoritate cu o cerere ulterioară, astfel încât legea desemnată anterior este aplicabilă și noii proceduri.
27 Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie interpretat articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga ținând seama nu numai de termenii acestuia, ci și de contextul și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte.
28 În ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga, trebuie arătat că această dispoziție se înscrie într‑un sistem de reguli de legătură instituit prin acest protocol, care prevede aplicarea cu titlu principal a legii statului în care creditorul își are reședința obișnuită, în conformitate cu articolul 3 din protocolul menționat. Autorii Protocolului de la Haga au considerat că această lege prezenta legătura cea mai strânsă cu situația creditorului și, prin urmare, apărea ca fiind cea mai în măsură să guverneze problemele concrete cu care este susceptibil să se confrunte creditorul obligației de întreținere (Hotărârea din 7 iunie 2018, KP, C‑83/17, EU:C:2018:408, punctul 42).
29 Articolul 4 din Protocolul de la Haga cuprinde reguli speciale, care favorizează anumiți creditori, privind printre altele obligațiile datorate de părinți copiilor, care se aplică cu titlu subsidiar. Astfel, alineatul (2) din acest articol 4 prevede că legea forului se aplică atunci când creditorul nu poate obține întreținere potrivit legii desemnate cu titlu principal în conformitate cu articolul 3 din acest protocol.
30 Articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga derogă de la regula prevăzută de acest protocol și amintită la punctul 28 din prezenta hotărâre, potrivit căreia autoritatea competentă aplică, cu titlu principal, legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită. Acest articol 4 alineatul (3) inversează criteriile de legătură prevăzute la articolul 3 și la articolul 4 alineatul (2) din protocolul menționat, desemnând în primul rând legea forului în cazul în care creditorul a sesizat autoritatea competentă din statul în care debitorul are reședința obișnuită (Hotărârea din 7 iunie 2018, KP, C‑83/17, EU:C:2018:408, punctul 44) și cu titlu secundar legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită, dacă acesta nu poate obține întreținere de la debitor în temeiul legii forului.
31 Prevăzând că legea forului se poate aplica în primul rând în locul legii statului în care creditorul își are reședința obișnuită, Protocolul de la Haga conferă acestuia din urmă posibilitatea de a alege indirect prima dintre aceste legi, această alegere decurgând din formularea, de către creditor, a cererii sale în fața autorității competente a statului în care debitorul își are reședința obișnuită.
32 Această posibilitate urmărește obiectivul protecției creditorului, considerat ca fiind partea cea mai vulnerabilă în raporturile sale cu debitorul, permițându‑i, de facto, să aleagă legea aplicabilă cererii sale. În aceste condiții, atunci când procedura în care se înscrie această cerere s‑a încheiat printr‑o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat, din articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga nu decurge că efectele acestei alegeri ar trebui extinse la o nouă procedură inițiată nu de creditor, ci de debitor.
33 În plus, în ceea ce privește o regulă care derogă de la regula enunțată la articolul 3 din Protocolul de la Haga, aceasta trebuie interpretată strict, fără a depăși limitele situației avute în vedere în mod expres.
34 Aceste considerații sunt confirmate de raportul explicativ referitor la Protocolul de la Haga, întocmit de domnul Andrea Bonomi (text adoptat de a douăzeci și una sesiune a Conferinței de la Haga de drept internațional privat).
35 Astfel, după cum a arătat domnul Bonomi, la punctul 67 din acest raport, derogarea prevăzută de la legătura de principiu cu legea locului în care creditorul își are reședința obișnuită se poate justifica atunci când creditorul însuși decide să introducă acțiunea în statul în care debitorul își are reședința, însă aceasta pare excesivă în cazul în care acțiunea ar fi fost introdusă în acest stat la inițiativa debitorului, în special în cazul unui recurs împotriva unei hotărâri în materie de obligații de întreținere.
36 O comparație a acestui articol 4 alineatul (3) cu dispozițiile Protocolului de la Haga care permit părților să aleagă de comun acord legea aplicabilă obligației de întreținere, și anume articolele 7 și 8 din acest protocol, susține de asemenea această analiză.
37 Articolul 8 din Protocolul de la Haga permite, oricând, creditorului și debitorului să desemneze una dintre diferitele legi enumerate la alineatul (1) al acestui articol 8 ca fiind legea aplicabilă unei obligații de întreținere. Legea astfel desemnată nu se aplică unei proceduri speciale, ci tuturor procedurilor referitoare la o asemenea obligație.
38 Alegerea legii aplicabile fiind destinată să dureze în timp, autorii Protocolului de la Haga au supus aplicarea articolului 8 din acesta din urmă anumitor condiții, pentru a minimiza riscul de efecte negative, în special pentru creditor. Dintre acestea, trebuie menționată, printre altele, cea care figurează la alineatul (3) al acestui articol 8, potrivit căreia numai părțile în vârstă de cel puțin 18 ani pot efectua o asemenea alegere pe baza articolului menționat. În plus, alineatul (5) din același articol 8 prevede că, cu excepția cazurilor în care, la data desemnării, părțile au fost informate pe deplin și conștiente de consecințele desemnării stabilite de ele, legea desemnată de părți nu se aplică atunci când aplicarea respectivei legi ar avea în mod evident consecințe incorecte sau inechitabile pentru oricare dintre părți.
39 Aceste dispoziții de protecție nu există în cadrul articolului 7 din Protocolul de la Haga, care permite de asemenea părților să aleagă legea aplicabilă, dar numai în cazul unei proceduri speciale. Alegerea legii nu este valabilă deci decât pentru această procedură, iar nu pentru procedurile următoare referitoare la aceeași obligație de întreținere, ceea ce limitează riscul unor efecte negative ale acestei alegeri.
40 Absența unor asemenea dispoziții de protecție în textul articolului 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga susține de asemenea teza potrivit căreia această dispoziție nu se aplică decât într‑o singură procedură, și anume cea inițiată de creditor în condițiile pe care ea le prevede în mod expres.
41 În această privință, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 48 din concluzii, în cazul în care alegerea inițială a legii forului efectuată de creditor în temeiul articolului 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga ar presupune că, într‑o procedură ulterioară inițiată de debitor în fața autorității competente de la locul în care acesta își are reședința obișnuită, s‑ar aplica deopotrivă aceeași lege, acest lucru ar permite evitarea pragului de vârstă minimă prevăzut la articolul 8 alineatul (3) din Protocolul de la Haga, precum și a celorlalte dispoziții de protecție care figurează la acest articol 8.
42 Prin urmare, este necesar să se considere că articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga se referă numai la situația în care creditorul alege în mod indirect legea forului în cadrul unei proceduri pe care a inițiat‑o în fața autorității competente a statului în care debitorul își are reședința obișnuită și nu se extinde la o procedură ulterioară, inițiată după ce decizia din procedura inițială a dobândit autoritate de lucru judecat.
43 Această concluzie nu poate fi infirmată de împrejurarea evocată de guvernul portughez, potrivit căreia această procedură ulterioară a putut fi inițiată la scurt timp după prima și că ar fi paradoxal ca cereri concurente, referitoare la o perioadă scurtă în cursul căreia nu a intervenit nicio schimbare a reședinței obișnuite a părților, să trebuiască să fie examinate în lumina unor ordini juridice diferite.
44 În această privință, trebuie subliniat că stabilirea legii aplicabile nu poate depinde de data la care este inițiată o eventuală a doua procedură. Astfel, o asemenea interpretare ar putea aduce atingere obiectivului de previzibilitate pe care îl urmărește Protocolul de la Haga (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 iunie 2018, KP, C‑83/17, EU:C:2018:408, punctul 41).
45 Astfel cum a arătat avocatul general la punctele 42 și 64 din concluzii, inconvenientul pe care îl prezintă aplicarea unor legi diferite în cazul unor proceduri succesive între aceleași părți pare să fie inerent sistemului de norme privind conflictul de legi stabilite în Protocolul de la Haga.
46 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga trebuie interpretat în sensul că nu rezultă dintr‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care pensia de întreținere datorată a fost stabilită printr‑o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat, la cererea creditorului și, în temeiul acestui articol 4 alineatul (3), potrivit legii forului desemnate în conformitate cu această dispoziție, că această lege se aplică unei cereri ulterioare formulate de debitor în fața instanțelor statului în care acesta își are reședința obișnuită, împotriva creditorului, în vederea reducerii acestei pensii de întreținere.
Cu privire la a doua întrebare
47 Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga trebuie interpretat în sensul că creditorul „sesiz[ează]”, în sensul acestui articol, autoritatea competentă din statul în care debitorul își are reședința obișnuită atunci când se înfățișează, în sensul articolului 5 din Regulamentul nr. 4/2009, punând concluzii de respingere pe fond a cererii debitorului în cadrul unei proceduri declanșate de acesta din urmă în fața autorității competente.
48 Astfel cum reiese din analiza efectuată în cadrul răspunsului la prima întrebare, articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga constituie o dispoziție derogatorie de la regula principală de legătură amintită la punctul 28 din prezenta hotărâre, așa încât nu este necesar să se extindă aplicarea sa dincolo de situațiile pe care acesta le prevede în mod expres.
49 Această dispoziție nu se aplică decât cu două condiții, și anume ca autoritatea sesizată să fie cea a statului în care debitorul își are reședința obișnuită și ca creditorul să fie cel care sesizează această autoritate, acțiunea trebuind astfel să fie introdusă de acesta din urmă.
50 În cazul unei acțiuni introduse de debitor în fața autorității statului în care acesta își are reședința obișnuită, înfățișarea creditorului poate, desigur, determina competența acestei autorități, astfel cum prevede articolul 5 din Regulamentul nr. 4/2009.
51 Totuși, din această acceptare de competență nu se poate deduce că creditorul a „sesizat” de asemenea autoritatea statului în care debitorul își are reședința obișnuită, în sensul articolului 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga.
52 Această interpretare ar avea drept consecință, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 72 din concluzii, că legea forului, pe care o impune această dispoziție, s‑ar aplica în toate procedurile formulate în fața unei asemenea autorități, în timp ce reiese din răspunsul la prima întrebare că facultatea lăsată creditorului de articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga, de a alege indirect această lege, nu este valabilă decât pentru procedurile inițiate de acesta.
53 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga trebuie interpretat în sensul că creditorul nu „sesiz[ează]”, în sensul acestui articol, autoritatea competentă din statul în care debitorul își are reședința obișnuită atunci când se înfățișează, în sensul articolului 5 din Regulamentul nr. 4/2009, punând concluzii de respingere pe fond a cererii debitorului în cadrul unei proceduri declanșate de acesta din urmă în fața autorității competente.
Cu privire la cheltuielile de judecată
54 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:
1) Articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere, aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/941/CE a Consiliului din 30 noiembrie 2009, trebuie interpretat în sensul că nu rezultă dintr‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care pensia de întreținere datorată a fost stabilită printr‑o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat, la cererea creditorului și, în temeiul acestui articol 4 alineatul (3), potrivit legii forului desemnate în conformitate cu această dispoziție, că această lege se aplică unei cereri ulterioare formulate de debitor în fața instanțelor statului în care acesta își are reședința obișnuită, împotriva creditorului, în vederea reducerii acestei pensii de întreținere.
2) Articolul 4 alineatul (3) din Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 trebuie interpretat în sensul că creditorul nu „sesiz[ează]”, în sensul acestui articol, autoritatea competentă din statul în care debitorul își are reședința obișnuită atunci când se înfățișează, în sensul articolului 5 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, punând concluzii de respingere pe fond a cererii debitorului în cadrul unei proceduri declanșate de acesta din urmă în fața autorității competente.
Semnături