HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)
8 septembrie 2020(*)
„Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală – Drepturi conexe dreptului de autor – Directiva 2006/115/CE – Articolul 8 alineatul (2) – Utilizarea fonogramelor în Uniune – Dreptul artiștilor interpreți sau executanți la o remunerație echitabilă împărțită cu producătorii de fonograme – Aplicabilitate în privința resortisanților statelor terțe – Tratatul privind interpretările și execuțiile și fonogramele – Articolele 4 și 15 – Rezerve notificate de statele terțe – Limitări ale dreptului la o remunerație echitabilă care pot să decurgă, prin reciprocitate, din aceste rezerve pentru resortisanții statelor terțe în Uniune – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Articolul 17 alineatul (2) și articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Dreptul fundamental la protecția proprietății intelectuale – Cerință potrivit căreia orice limitare trebuie să fie prevăzută de lege, să respecte substanța dreptului fundamental și să fie proporțională – Repartizarea competențelor Uniunii și ale statelor membre pentru a stabili aceste limitări – Repartizarea competențelor în relațiile cu statele terțe – Articolul 3 alineatul (2) TFUE – Competență exclusivă a Uniunii”
În cauza C‑265/19,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de High Court (Înalta Curte, Irlanda), prin decizia din 11 ianuarie 2019, primită de Curte la 29 martie 2019, în procedura
Recorded Artists Actors Performers Ltd
împotriva
Phonographic Performance (Ireland) Ltd,
Minister for Jobs, Enterprise and Innovation,
Ireland,
Attorney General,
CURTEA (Marea Cameră),
compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, domnii J.‑C. Bonichot, M. Vilaras, E. Regan, M. Safjan și P. G. Xuereb, doamna L. S. Rossi și domnul I. Jarukaitis, președinți de cameră, domnii M. Ilešič (raportor), L. Bay Larsen și T. von Danwitz, doamna C. Toader și domnii D. Šváby și N. Piçarra, judecători,
avocat general: domnul E. Tanchev,
grefier: doamna C. Strömholm, administratoare,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 4 februarie 2020,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru Recorded Artists Actors Performers Ltd, de Y. McNamara, BL, L. Scales, solicitor, și M. Collins, SC;
– pentru Phonographic Performance (Ireland) Ltd, de H. Sheehy, solicitor, P. Gallagher și J. Newman, SC, și J. O’Connell, BL;
– pentru Irlanda, de M. Browne, P. Clifford și A. Joyce, în calitate de agenți, asistați de P. McCann și J. Bridgeman, SC;
– pentru Comisia Europeană, de J. Samnadda, J. Norris, É. Gippini Fournier și A. Biolan, în calitate de agenți,
după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 2 iulie 2020,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 8 din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (JO 2006, L 376, p. 28, Ediție specială, 17/vol. 3, p. 14), interpretat în special în lumina Tratatului Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) privind interpretările și execuțiile și fonogramele, adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996 și aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2000/278/CE a Consiliului din 16 martie 2000 (JO 2000, L 89, p. 6, Ediție specială, 11/vol. 20, p. 212, denumit în continuare „TIEF”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Recorded Artists Actors Performers Ltd (denumită în continuare „RAAP”), pe de o parte, și Phonographic Performance (Ireland) Ltd (denumită în continuare „PPI”), precum și Minister for Jobs, Enterprise and Innovation (ministrul muncii, întreprinderilor și inovării, Irlanda), Ireland (Irlanda) și Attorney General, pe de altă parte, în legătură cu dreptul resortisanților țărilor terțe la o remunerație echitabilă și unică atunci când au contribuit la o fonogramă care este utilizată în Irlanda.
Cadrul juridic
Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor
3 Articolul 19 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1155, p. 331) prevede:
„Un stat, în momentul în care semnează, ratifică, acceptă, aprobă un tratat sau aderă la el, poate formula o rezervă […].”
4 Articolul 21 din această convenție prevede:
„1. O rezervă stabilită față de altă parte în conformitate cu articolele 19, 20 și 23:
a) modifică pentru statul autor al rezervei în relațiile sale cu cealaltă parte dispozițiile din tratat la care se referă rezerva, în măsura prevăzută de această rezervă;
b) modifică aceste dispoziții în aceeași măsură față de cealaltă parte în relațiile sale cu statul autor al rezervei.
2. Rezerva nu modifică dispozițiile tratatului față de celelalte părți în raporturile lor inter se.
[…]”
Convenția de la Roma
5 Convenția internațională privind protecția artiștilor interpreți sau executanți, a producătorilor de fonograme și a organismelor de radiodifuziune a fost încheiată la Roma la 26 octombrie 1961 (denumită în continuare „Convenția de la Roma”).
6 Uniunea Europeană nu este parte la această convenție. În schimb, toate statele sale membre, cu excepția Republicii Malta, sunt părți la această convenție.
7 Articolul 2 din convenția menționată prevede:
„1. În sensul prezentei convenții, prin tratament național se înțelege tratamentul pe care statul contractant, pe teritoriul căruia este cerută protecția, îl acordă în virtutea legislației sale naționale:
a) artiștilor interpreți sau executanți, care sunt resortisanții săi, pentru execuțiile care au loc, sunt fixate pentru prima dată sau sunt radiodifuzate pe teritoriul său;
b) producătorilor de fonograme, care sunt resortisanții săi, pentru fonogramele care sunt publicate sau fixate pentru prima dată pe teritoriul său;
[…]
2. Tratamentul național va fi acordat ținându‑se seama de protecția expres garantată și de limitările expres prevăzute în prezenta convenție.”
8 Potrivit articolului 4 din aceeași convenție:
„Fiecare stat contractant va acorda tratamentul național artiștilor interpreți sau executanți ori de câte ori va fi îndeplinită una dintre următoarele condiții:
a) execuția are loc în alt stat contractant;
b) execuția este înregistrată pe o fonogramă protejată în virtutea articolului 5;
[…]”
9 Articolul 5 din Convenția de la Roma prevede:
„1. Fiecare stat contractant va acorda tratamentul național producătorilor de fonograme, ori de cate ori va fi îndeplinită una dintre următoarele condiții:
a) producătorul de fonograme este resortisant al unui alt stat contractant (criteriul naționalității);
b) prima fixare a sunetului a fost realizată într‑un alt stat contractant (criteriul fixării);
c) fonograma a fost publicată pentru prima dată într‑un alt stat contractant (criteriul publicării).
2. Când prima publicare a avut loc într‑un stat necontractant, dar fonograma a fost totuși publicată, în termen de 30 de zile de la prima publicare, într‑un stat contractant (publicare simultană), această fonogramă va fi considerată ca fiind publicată pentru prima dată în statul contractant.
3. Oricare stat contractant poate, printr‑o notificare depusă la Secretariatul General al Organizației Națiunilor Unite, să declare că el nu va aplica nici criteriul publicării, nici criteriul fixării. Această notificare va putea fi depusă în momentul ratificării, al acceptării sau al aderării ori în orice alt moment; în acest din urmă caz, ea nu va produce efect decât la 6 luni după data depunerii sale.”
10 Articolul 17 din această convenție prevede:
„Oricare stat a cărui legislație națională, în vigoare la data de 26 octombrie 1961, acordă producătorilor de fonograme o protecție stabilită în funcție de singurul criteriu al fixării va putea, printr‑o notificare depusă la Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite în același timp cu instrumentul său de ratificare, de acceptare sau de aderare, să declare că el nu va aplica decât criteriul fixării, în conformitate cu articolul 5 […].”
TIEF
11 Uniunea și statele sale membre sunt părți la TIEF. Acest acord internațional a intrat în vigoare pentru Uniune, precum și pentru anumite state membre, printre care și Irlanda, la 14 martie 2010. Pentru celelalte state membre, acesta a intrat în vigoare la o dată anterioară. În total, aproximativ 100 de state sunt părți la TIEF.
12 Articolul 1 alineatul (1) din TIEF are următorul cuprins:
„Nicio dispoziție din prezentul tratat nu permite derogări de la obligațiile pe care le au părțile contractante unele față de celelalte în temeiul [Convenției de la Roma].”
13 Articolul 2 din TIEF prevede:
„În sensul prezentului tratat, se înțelege prin:
(a) «artiști interpreți sau executanți» actorii, cântăreții, muzicienii, dansatorii și alte persoane care dau o reprezentație, cântă, recită, declamă, joacă, interpretează sau execută în orice alt fel opere literare sau artistice sau expresii ale folclorului;
(b) «fonogramă» fixarea sunetelor provenite dintr‑o interpretare sau execuție sau a altor sunete sau a unei reprezentări de sunete, alta decât sub forma unei fixări încorporate într‑o operă cinematografică sau o altă operă audiovizuală;
(c) «fixare» încorporarea sunetelor sau a reprezentărilor acestora, pe un suport care permite perceperea lor, reproducerea lor sau comunicarea lor cu ajutorul unui dispozitiv;
(d) «producător de fonogramă» persoana fizică sau juridică ce ia inițiativa și își asumă responsabilitatea primei fixări a sunetelor provenite dintr‑o interpretare sau execuție sau alte sunete sau din reprezentări de sunete;
[…]”
14 Potrivit articolului 3 din TIEF, intitulat „Beneficiari ai protecției prevăzute de prezentul tratat”:
„(1) Părțile contractante acordă protecția prevăzută de prezentul tratat artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme care sunt resortisanți ai altor părți contractante.
(2) Prin «resortisanți ai altor părți contractante» se înțeleg artiștii interpreți sau executanți sau producătorii de fonograme care corespund criteriilor cerute pentru a beneficia de protecția prevăzută de Convenția de la Roma, în cazul în care toate părțile contractante din cadrul prezentului tratat sunt state contractante în sensul acestei convenții. În ceea ce privește aceste criterii de protecție, părțile contractante aplică definițiile relevante prevăzute la articolul 2 din prezentul tratat.
(3) Orice parte contractantă care face uz de facultatea prevăzută la articolul 5 alineatul (3) din Convenția de la Roma sau, în sensul articolului 5 din această convenție, de facultatea prevăzută la articolul 17 adresează o notificare în condițiile prevăzute de prezentele dispoziții Directorului General al [OMPI].”
15 Articolul 4 din TIEF, intitulat „Tratament național”, prevede:
„(1) Fiecare parte contractantă acordă resortisanților celorlalte părți contractante, în sensul [articolului 3 alineatul (2) din prezentul tratat], tratamentul pe care aceasta îl acordă propriilor săi resortisanți în ceea ce privește drepturile exclusive recunoscute în mod expres de prezentul tratat și dreptul la remunerație echitabilă prevăzut la articolul 15 din prezentul tratat.
(2) Obligația prevăzută la [alineatul (1) al prezentului articol] nu se aplică în măsura în care o altă parte contractantă recurge la folosirea rezervelor autorizate în temeiul articolului 15 alineatul (3) din prezentul tratat.”
16 Articolul 15 din TIEF, intitulat „Dreptul la remunerație pentru radiodifuzare și comunicare către public”, are următorul cuprins:
„(1) Artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație echitabilă și unică, în cazul în care fonogramele publicate în scopuri comerciale sunt utilizate direct sau indirect pentru radiodifuzare sau pentru orice comunicare către public.
(2) Părțile contractante pot prevedea în legislația lor națională ca remunerația echitabilă unică să fie pretinsă utilizatorului de către artistul interpret sau executant sau de către producătorul de fonograme sau de ambii. Părțile contractante pot adopta dispoziții legislative prin care să fie stabilite condițiile de repartizare a remunerației echitabile unice între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cazul în care nu se ajunge la un acord între părțile interesate.
(3) Orice parte contractantă poate declara, într‑o notificare depusă la directorul general al OMPI, că va aplica dispozițiile [alineatului (1) ale prezentului articol] doar în privința anumitor utilizări sau că va limita aplicarea în orice alt mod sau că nu va aplica niciuna dintre aceste dispoziții.
(4) În sensul prezentului articol, se consideră că fonogramele puse la dispoziția publicului, prin mijloace tehnice cu fir sau fără fir, astfel încât oricine să poată avea acces la ele din locul și la momentul pe care îl alege în mod individual, au fost publicate în scopuri comerciale.”
17 Articolul 23 alineatul (1) din TIEF prevede:
„Părțile contractante își asumă obligația de a adopta, în conformitate cu sistemul lor juridic, măsurile necesare pentru a asigura aplicarea prezentului tratat.”
18 Conform articolului 33 din TIEF:
„Directorul general al OMPI este depozitarul prezentului tratat.”
19 Deși ratificările TIEF de către statele membre ale Uniunii, de către Uniunea însăși și de către numeroase state terțe nu au fost însoțite de o rezervă în temeiul articolului 15 alineatul (3) din acest acord internațional, anumite state terțe, printre care Statele Unite ale Americii, Republica Chile, Republica Singapore, Republica Populară Chineză, Uniunea Australiană, Federația Rusă, Republica Coreea, Canada, Republica India și Noua Zeelandă au formulat, în schimb, asemenea rezerve.
20 Astfel, în special notificările nr. 8, 66 și 92 referitoare la TIEF cuprind următoarele declarații:
„În conformitate cu [articolul 15 alineatul (3) din TIEF], Statele Unite ale Americii vor aplica [articolul 15 alineatul (1) din acest tratat] doar în privința anumitor acte de radiodifuzare și de comunicare către public prin mijloace digitale în cazul cărora se percepe o redevență directă sau indirectă pentru recepționare și pentru alte retransmisii și livrări de suporturi digitale, în conformitate cu legislația Statelor Unite ale Americii.”
„[…] Republica Populară Chineză nu se consideră obligată să respecte alineatul (1) al articolului 15 din [TIEF]. […]”
„[…] În conformitate cu [articolul 15 alineatul (3) din TIEF], […] Republica India declară că dispozițiile [articolului 15 alineatul (1) din acest tratat] referitoare la remunerația echitabilă și unică a artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme nu vor fi aplicate în India.”
Directiva 2006/115
21 Considerentele (5)-(7), (12) și (13) ale Directivei 2006/115 au următorul cuprins:
„(5) Pentru continuitatea activității creatoare și artistice a autorilor și artiștilor interpreți sau executanți este necesar ca aceștia să primească un venit corespunzător, iar investițiile necesare, în special pentru producția de fonograme și de filme, sunt extrem de ridicate și de riscante. Numai o protecție juridică adecvată a titularilor de drepturi permite garantarea efectivă a posibilităților de a primi acest venit și de a amortiza aceste investiții.
(6) Aceste activități creatoare, artistice și de impresariat sunt desfășurate, în mare măsură, de persoane care desfășoară activități independente. Exercitarea acestor activități trebuie să fie ușurată prin asigurarea unei protecții armonizate din punct de vedere juridic în [Uniune]. […]
(7) Se impune armonizarea legislațiilor statelor membre într‑un mod care să nu contravină respectării convențiilor internaționale pe care sunt fondate legislațiile referitoare la dreptul de autor și drepturile conexe din numeroase state membre.
[…]
(12) Este necesar să se introducă un regim care să asigure o remunerație echitabilă, la care nu se poate renunța, a autorilor și artiștilor interpreți sau executanți, care trebuie să își păstreze posibilitatea de a încredința gestiunea acestui drept unor societăți de gestiune colectivă care îi reprezintă.
(13) Această remunerație echitabilă poate fi achitată pe baza uneia sau mai multor plăți în orice moment la încheierea contractului sau ulterior. Ea trebuie să ia în considerare importanța contribuției autorilor și artiștilor interpreți sau executanți în cauză la fonogramă sau film.”
22 Articolul 8 din această directivă, care face parte din capitolul II din aceasta, intitulat „Drepturi conexe dreptului de autor”, prevede la alineatul (2):
„Statele membre prevăd un drept pentru a asigura că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată în scopul unei radiodifuzări prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică și că această remunerație este repartizată între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză. În absența unui acord între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme, statele membre pot stabili condițiile repartizării remunerației între aceștia.”
23 Articolul 11 din directiva menționată, intitulat „Aplicarea în timp”, prevede:
„(1) Prezenta directivă se aplică tuturor operelor protejate de dreptul de autor, interpretărilor, fonogramelor, emisiunilor și primelor fixări de filme menționate în prezenta directivă care la 1 iulie 1994 erau încă protejate de legislația statelor membre în domeniul dreptului de autor sau al drepturilor conexe sau care, la data respectivă, îndeplineau criteriile de protecție prevăzute de prezenta directivă.
(2) Prezenta directivă se aplică fără a aduce atingere actelor de exploatare realizate înainte de 1 iulie 1994.
[…]”
24 Directiva 2006/115 a codificat și a abrogat Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale (JO 1992, L 346, p. 61, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 120). Aceasta nu stabilește un termen de transpunere, ci face trimitere, la articolul 14 și în partea B din anexa I la aceasta, la termenele de transpunere a Directivei 92/100 și a directivelor de modificare a acesteia. Aceste termene au expirat la 1 iulie 1994, la 30 iunie 1995 și, respectiv, la 21 decembrie 2002.
25 Modul de redactare a articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 este identic cu cel al articolului 8 alineatul (2) din Directiva 92/100.
Dreptul irlandez
26 Copyright and Related Rights Act 2000 (Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe din 2000), în versiunea sa aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „CRR Act”), prevede la articolul 38 alineatul (1):
„[…] [A]tunci când o persoană intenționează
(a) să difuzeze o înregistrare sonoră în public sau
(b) să includă o înregistrare sonoră în cadrul unui serviciu de radiodifuziune sau de televiziune prin cablu,
poate face aceasta de plin drept în cazul în care
(i) este de acord să efectueze plățile necesare pentru difuzarea sau pentru includerea în cadrul unui serviciu de radiodifuziune sau de televiziune prin cablu către un organism de gestiune colectivă și
(ii) respectă cerințele prezentului articol.”
27 Articolul 184 din CRR Act, care figurează în partea II din aceasta, prevede:
„(1) O operă literară, dramatică, muzicală sau artistică, o înregistrare sonoră, un film, aranjarea tipografică a unei ediții publicate sau o bază de date originală este eligibilă să beneficieze de protecția prin dreptul de autor atunci când este pusă la dispoziția publicului pentru prima dată în mod legal
(a) pe teritoriul național sau
(b) în orice țară, teritoriu, stat sau zonă în care se aplică dispoziția relevantă din prezenta parte.
(2) În sensul prezentului articol, punerea la dispoziția publicului în mod legal a unei opere într‑o țară, un teritoriu, un stat sau o zonă se consideră ca fiind prima punere la dispoziția publicului în mod legal a operei chiar dacă opera este pusă la dispoziția publicului în mod legal simultan în alt loc; iar în acest sens, punerea unei opere la dispoziția publicului în mod legal în alt loc în cele 30 de zile anterioare se consideră ca fiind simultană.”
28 Articolul 208 alineatul (1) din legea menționată, care face parte din partea III din aceasta, prevede:
„Un artist are dreptul să primească din partea titularului dreptului de autor cu privire la o înregistrare sonoră o remunerație echitabilă atunci când înregistrarea audio a totalității sau a unei părți substanțiale a unei interpretări sau execuții care îndeplinește condițiile și a fost pusă la dispoziția publicului în scopuri comerciale este:
(a) difuzată în public sau
(b) inclusă într‑un serviciu de radiodifuziune sau de televiziune prin cablu.”
29 Articolul 287 din legea menționată, care face parte de asemenea din această parte III, prevede:
„În prezenta parte și în partea IV
«țară care îndeplinește condițiile» înseamnă
(a) Irlanda,
(b) alt stat membru al [Spațiului Economic European (SEE)] sau
(c) în măsura în care un decret emis în temeiul articolului 289 prevede astfel, o țară desemnată în conformitate cu articolul respectiv;
«particular care îndeplinește condițiile» înseamnă un cetățean sau subiect de drept sau o persoană care are domiciliul sau reședința obișnuită într‑o țară care îndeplinește condițiile și
«persoană care îndeplinește condițiile» înseamnă un cetățean irlandez sau o persoană care are domiciliul sau reședința obișnuită pe teritoriul statului.”
30 Articolul 288 din aceeași lege prevede:
„O interpretare sau o execuție este eligibilă în sensul dispozițiilor din prezenta parte [III] și din partea IV dacă este efectuată de un particular care îndeplinește condițiile sau de o persoană care îndeplinește condițiile ori are loc într‑o țară, pe un teritoriu, într‑un stat sau într‑o zonă care îndeplinește condițiile, în conformitate cu prezentul capitol.”
31 Articolul 289 alineatul (1) din CRR Act prevede:
„Guvernul poate desemna prin decret drept țări care îndeplinesc condițiile și beneficiază de protecție în temeiul prezentei părți [III] și al părții IV orice țară, teritoriu, stat sau zonă în privința căreia guvernul are convingerea că au fost sau vor fi prevăzute dispoziții legislative care să ofere protecție adecvată pentru interpretările sau execuțiile irlandeze.”
Litigiul principal și întrebările preliminare
32 Reclamanta din litigiul principal, RAAP, societate de drept irlandez, este o întreprindere de gestionare colectivă a drepturilor artiștilor interpreți sau executanți.
33 Prima pârâtă din litigiul principal, PPI, de asemenea societate de drept irlandez, este o întreprindere de gestionare colectivă a drepturilor producătorilor de fonograme.
34 RAAP și PPI au încheiat un contract care stipulează modalitățile potrivit cărora drepturile exigibile în Irlanda pentru difuzarea în public, în baruri și în alte locuri accesibile publicului sau pentru radiodifuziunea de muzică înregistrată trebuie, după ce au fost plătite de utilizatori către PPI, să fie împărțite cu artiștii interpreți sau executanți și, în acest scop, să fie plătite în parte mai departe de PPI către RAAP. Acestea nu sunt însă de acord cu privire la conținutul acestui contract în ceea ce privește drepturile plătite PPI în cazurile în care muzica difuzată a fost interpretată sau executată de un artist care nu este nici resortisant, nici rezident al unui stat membru al SEE.
35 În această privință, RAAP consideră că toate drepturile exigibile trebuie, conform articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 și acordurilor internaționale la care face trimitere această directivă, să fie împărțite între producătorul fonogramei și artistul interpret sau executant. Cetățenia și locul de reședință ale artistului sunt, în opinia sa, lipsite de relevanță în această privință.
36 În schimb, potrivit PPI, regimul stabilit de CRR Act, potrivit căruia artiștii interpreți sau executanți care nu sunt nici resortisanți, nici rezidenți ai unui stat membru al SEE și ale căror interpretări sau execuții nu provin nici dintr‑o înregistrare sonoră realizată în SEE nu au dreptul de a primi o cotă‑parte din drepturile care devin exigibile atunci când aceste interpretări sau execuții sunt difuzate în Irlanda, este compatibil atât cu Directiva 2006/115, cât și cu acordurile internaționale la care face trimitere această directivă. Remunerarea acestor artiști pentru exploatarea în Irlanda a fonogramelor la care au contribuit nu ar respecta abordarea privind reciprocitatea internațională adoptată în mod legitim de Irlanda. În special, dacă ar fi urmată poziția RAAP, artiștii interpreți sau executanți din Statele Unite ar fi remunerați în Irlanda, în timp ce, potrivit PPI, acest stat terț nu acordă decât foarte parțial dreptul la o remunerație echitabilă artiștilor interpreți sau executanți irlandezi.
37 Din cauza acestui dezacord, RAAP apreciază că sumele pe care PPI i le plătește sunt insuficiente și a introdus o acțiune împotriva acesteia din urmă în fața High Court (Înalta Curte, Irlanda), instanța de trimitere.
38 Această instanță observă că, prin efectul coroborat al articolelor 38, 184, 208, 287 și 288, CRR Act exclude, cu excepția situației, care nu s‑a realizat încă, a adoptării unui decret în temeiul articolului 289, ca artiștii interpreți sau executanți resortisanți ai unor state terțe față de SEE și care nu au domiciliul sau reședința în SEE să poată primi o cotă‑parte din drepturile care sunt exigibile cu ocazia difuzării în Irlanda a interpretărilor sau execuțiilor lor înregistrate în afara SEE, cu consecința că producătorii de fonograme, inclusiv cei stabiliți în SEE, beneficiază de toate aceste drepturi.
39 Astfel, în cazul înregistrărilor sonore care implică producători de fonograme și artiști interpreți sau executanți din Statele Unite, acești producători ar putea beneficia de toate drepturile care trebuie plătite în Irlanda de utilizatori.
40 Instanța menționată arată că această situație este cauzată de faptul că criteriile de eligibilitate pentru o remunerație care figurează în CRR Act sunt diferite pentru producătorii de fonograme și pentru artiștii interpreți sau executanți. Or, ar fi îndoielnic că o astfel de legislație națională este compatibilă cu articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, din moment ce această dispoziție impune ca statele membre să prevadă o remunerație echitabilă și unică plătită de utilizator care trebuie să fie împărțită între producătorul fonogramei și artistul interpret sau executant.
41 Instanța de trimitere subliniază în această privință că CRR Act, care tratează în același mod toți artiștii interpreți sau executanți care sunt resortisanți sau rezidenți ai unui stat membru al Uniunii sau ai SEE, respectă normele Tratatului FUE care interzic orice discriminare. Nu este mai puțin adevărat că CRR Act trebuie să fie de asemenea compatibilă cu articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, care prevede în termeni generali că fiecare stat membru trebuie să asigure repartizarea unei remunerații echitabile „între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză”. Ar fi necesar să se stabilească în ce măsură și în ce mod trebuie interpretată această directivă în raport cu Convenția de la Roma, la care Irlanda este parte, și cu TIEF, la care sunt părți atât Irlanda, cât și Uniunea.
42 Pe de altă parte, ar trebui să se precizeze care sunt consecințele rezervelor formulate de anumite state terțe, precum Statele Unite ale Americii, în temeiul TIEF. Această problematică ar ridica în special problema dacă un stat membru al Uniunii dispune de o putere de apreciere pentru a reacționa la aceste rezerve.
43 Având în vedere miza litigiului principal, ministrul muncii, întreprinderilor și inovației, precum și Irlanda și Attorney General au fost introduse în cauză în calitate de al doilea, al treilea și al patrulea pârât din litigiul principal.
44 În aceste condiții, High Court (Înalta Curte) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) Obligația unei instanțe naționale de a interpreta Directiva [2006/115] din perspectiva scopului și a obiectivelor Convenției de la Roma și/sau ale TIEF se limitează la noțiunile menționate în mod expres în [această] directivă sau, în subsidiar, se extinde asupra noțiunilor care figurează doar în cele două acorduri internaționale? În special, în ce măsură articolul 8 din [D]irectiva [2006/115] trebuie să fie interpretat din perspectiva cerinței privind «tratamentul național» prevăzute la articolul 4 din TIEF?
2) Un stat membru dispune de o putere de apreciere de a prevedea criterii de determinare a artiștilor interpreți sau executanți care sunt considerați ca fiind «artiștii interpreți sau executanți […] în cauză» în sensul articolului 8 din [D]irectiva [2006/115]? În special, un stat membru poate limita dreptul la o parte din remunerația echitabilă la situațiile în care fie (i) interpretarea are loc într‑o țară din [SEE], fie (ii) artiștii interpreți sau executanți au domiciliul sau reședința într‑o țară SEE?
3) Care este puterea de apreciere de care beneficiază un stat membru în ceea ce privește răspunsul la o rezervă formulată de o altă parte contractantă în temeiul articolului 15 alineatul (3) din TIEF? În special, răspunsul statului membru respectiv trebuie să reflecte cu exactitate condițiile rezervei formulate de cealaltă parte contractantă? O parte contractantă este obligată să nu aplice regula celor 30 de zile de la articolul 5 din Convenția de la Roma în măsura în care aceasta poate avea drept rezultat faptul că un producător din statul care a formulat rezerva percepe remunerație în temeiul articolului 15 alineatul (1), dar artiștii interpreți sau executanți ai aceleiași înregistrări nu percep o asemenea remunerație? În subsidiar, partea care răspunde la rezervă are dreptul să acorde drepturi resortisanților părții care a formulat rezerva cu mai multă generozitate decât partea care a formulat rezerva, altfel spus, partea care răspunde la rezervă poate acorda drepturi care nu sunt acordate pe bază de reciprocitate de partea care a formulat rezerva?
4) Există situații în care este permis ca dreptul la remunerația echitabilă să fie limitat la producătorii unei înregistrări sonore, altfel spus, acest drept să fie refuzat artiștilor interpreți sau executanți ale căror interpretări au fost fixate în aceeași înregistrare sonoră?”
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima și la a doua întrebare
45 Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat, în lumina Convenției de la Roma și/sau a TIEF, în sensul că se opune ca un stat membru să excludă, în cadrul transpunerii în legislația sa a termenilor „artiștii interpreți sau executanți […] în cauză”, care figurează în această dispoziție și care desemnează artiștii care au dreptul la o parte din remunerația echitabilă și unică prevăzută la acest articol, artiștii resortisanți ai statelor terțe față de SEE, cu singura excepție a celor care au domiciliul sau reședința în SEE și a celor a căror contribuție la fonogramă a fost realizată în SEE.
46 În această privință trebuie amintit, cu titlu introductiv, că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând cont de modul de redactare a acestei dispoziții, de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 septembrie 2000, Linster, C‑287/98, EU:C:2000:468, punctul 43, Hotărârea din 22 septembrie 2011, Budějovický Budvar, C‑482/09, EU:C:2011:605, punctul 29, precum și Hotărârea din 1 octombrie 2019, Planet49, C‑673/17, EU:C:2019:801, punctul 47).
47 În aplicarea acestei jurisprudențe, Curtea a subliniat că nu revine statelor membre sarcina de a defini noțiunile care figurează fără o trimitere expresă la dreptul statelor membre în directivele în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe, precum noțiunile de „public” și de „remunerație echitabilă” (Hotărârea din 6 februarie 2003, SENA, C‑245/00, EU:C:2003:68, punctul 24, Hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C‑306/05, EU:C:2006:764, punctul 31, și Hotărârea din 30 iunie 2011, VEWA, C‑271/10, EU:C:2011:442, punctele 25 și 26).
48 Aceeași situație se regăsește în ceea ce privește termenii „artiștii interpreți sau executanți […] în cauză” care figurează la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115. Întrucât directiva menționată nu face nicio trimitere la legislațiile naționale în ceea ce privește conținutul acestor termeni, aceștia trebuie interpretați în mod uniform în întreaga Uniune, ținând seama de modul de redactare a acestei dispoziții, de contextul său și de obiectivele urmărite de această directivă.
49 În ceea ce privește modul de redactare a articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, trebuie să se arate că această dispoziție nu precizează în mod expres dacă termenii „artiștii interpreți sau executanți […] în cauză” se referă numai la artiștii interpreți sau executanți care au cetățenia unui stat pe teritoriul căruia se aplică această directivă sau dacă se referă de asemenea la artiștii interpreți sau executanți care au cetățenia unui alt stat.
50 În ceea ce privește contextul în care se încadrează această dispoziție și obiectivele Directivei 2006/115, este necesar să se arate că din considerentele (5)-(7) ale acesteia reiese că ea urmărește să asigure continuitatea muncii creatoare și artistice a autorilor și artiștilor interpreți sau executanți, prevăzând o protecție juridică armonizată care garantează posibilitatea de a percepe un venit adecvat și de a amortiza investițiile, „cu respectarea convențiilor internaționale pe care sunt întemeiate legislațiile privind dreptul de autor și drepturile conexe din numeroase state membre”.
51 Rezultă că noțiunile care figurează în această directivă trebuie interpretate într‑un mod conform cu noțiunile echivalente cuprinse în aceste convenții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, SCF, C‑135/10, EU:C:2012:140, punctul 55, Hotărârea din 10 noiembrie 2016, Vereniging Openbare Bibliotheken, C‑174/15, EU:C:2016:856, punctul 33, precum și Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham și alții, C‑476/17, EU:C:2019:624, punctul 53).
52 Printre convențiile menționate figurează TIEF, la care Uniunea și toate statele sale membre sunt părți contractante.
53 Potrivit articolului 2 litera (a) din TIEF, noțiunea de „artiști interpreți sau executanți” face referire la toate persoanele care „dau o reprezentație, cântă, recită, declamă, joacă, interpretează sau execută în orice alt fel opere literare sau artistice sau expresii ale folclorului”. Reiese de altfel din articolul 2 litera (b) din acest acord internațional că o fonogramă constă printre altele în fixarea sunetelor provenite dintr‑o asemenea interpretare sau execuție.
54 Articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 conferă acestor persoane un drept cu caracter compensatoriu, al cărui element declanșator este comunicarea publică a interpretării sau a execuției operei fixate pe o fonogramă publicată în scopuri comerciale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2016, Reha Training, C‑117/15, EU:C:2016:379, punctele 30 și 32).
55 Mai concret, din această dispoziție rezultă că legislația fiecărui stat membru trebuie să asigure, pe de o parte, că o remunerație echitabilă unică este plătită de utilizator atunci când o fonogramă publicată în scopuri comerciale sau o reproducere a acestei fonograme este utilizată pentru o radiodifuziune prin intermediul undelor radioelectrice sau pentru orice comunicare publică și, pe de altă parte, că această remunerație este repartizată între artistul interpret sau executant și producătorul fonogramei.
56 Deși lasă fiecărui stat membru posibilitatea de a stabili, în lipsa unui acord între artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme, modalitățile de repartizare a remunerației menționate, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 cuprinde totuși obligația clară și necondiționată de a acorda acestor artiști și acestor producători dreptul la o remunerație echitabilă, care trebuie repartizată între ei. Astfel cum rezultă din considerentele (5), (12) și (13) ale acestei directive, cota‑parte din remunerația plătită artistului interpret sau executant trebuie să fie adecvată, reflectând importanța contribuției acestuia din urmă la fonogramă.
57 Acest drept cu caracter compensatoriu constituie, după cum arată titlul capitolului II din Directiva 2006/115, din care face parte articolul 8 din aceasta, un drept conex dreptului de autor.
58 Astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 80 din concluzii, obligația prevăzută la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 de a asigura o remunerație echitabilă repartizată între producătorul fonogramei și artistul interpret sau executant se aplică atunci când utilizarea fonogramei sau a unei reproduceri a acesteia are loc în Uniune.
59 Aceasta este situația atunci când comunicarea fonogramei, ca element declanșator al dreptului conex sus‑menționat, se adresează unui public situat în unu sau mai multe state membre. Astfel, în lipsa unei precizări în această directivă cu privire la domeniul său de aplicare teritorial, acesta din urmă corespunde celui al tratatelor, prevăzut la articolul 52 TUE (Hotărârea din 4 mai 2017, El Dakkak și Intercontinental, C‑17/16, EU:C:2017:341, punctele 22 și 23, precum și jurisprudența citată). Sub rezerva articolului 355 TFUE, acest domeniu de aplicare constă în teritoriile statelor membre.
60 Pe de altă parte, pentru ca această obligație prevăzută la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 să se aplice, fonograma trebuie să îndeplinească criteriile de aplicare în timp stipulate la articolul 11 din această directivă.
61 În schimb, directiva menționată, care se referă, fără altă precizare, la „artiștii interpreți sau executanți” și la „producătorii de fonograme”, nu stabilește nicio condiție potrivit căreia artistul interpret sau executant sau producătorul fonogramei ar trebui să aibă cetățenia unui stat membru al SEE ori domiciliul sau reședința într‑un astfel de stat ori o condiție potrivit căreia locul de realizare a muncii creatoare sau artistice ar trebui să fie legat de teritoriul unui stat membru al SEE.
62 Dimpotrivă, contextul în care se înscriu articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 și obiectivele acestei directive, amintite la punctul 50 din prezenta hotărâre, precum și supremația acordurilor internaționale încheiate de Uniune asupra celorlalte categorii de acte de drept derivat, care decurge din articolul 216 alineatul (2) TFUE (Hotărârea din 21 decembrie 2011, Air Transport Association of America și alții, C‑366/10, EU:C:2011:864, punctul 50), impun interpretarea respectivului articol 8 alineatul (2), în măsura posibilului, într‑un mod conform cu TIEF (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 martie 2014, Z, C‑363/12, EU:C:2014:159, punctul 72). Or, acest acord internațional, care face parte integrantă din ordinea juridică a Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 30 aprilie 1974, Haegeman, 181/73, EU:C:1974:41, punctul 5, și Hotărârea din 11 aprilie 2013, HK Danmark, C‑335/11 și C‑337/11, EU:C:2013:222, punctele 28-30), obligă în principiu Uniunea și statele sale membre să acorde dreptul la o remunerație echitabilă și unică atât artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme care sunt resortisanți ai statelor membre ale Uniunii, cât și celor care sunt resortisanți ai altor părți contractante la TIEF.
63 Astfel, pe de o parte, în temeiul articolului 15 alineatul (1) din TIEF, părțile contractante la acesta din urmă trebuie să confere artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme dreptul la o remunerație echitabilă și unică atunci când fonogramele publicate în scopuri comerciale sunt utilizate pentru radiodifuziune sau pentru orice comunicare publică. Astfel cum a observat în esență domnul avocat general la punctele 72 și 73 din concluzii, transpunerea acestei obligații în dreptul Uniunii era, la intrarea în vigoare a TIEF pentru Uniune, mai precis la 14 martie 2010, asigurată deja prin articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, care a înlocuit fără modificări articolul 8 alineatul (2) din Directiva 92/100.
64 Pe de altă parte, articolul 4 alineatul (1) din TIEF precizează că fiecare parte contractantă trebuie să acorde acest drept fără nicio distincție propriilor resortisanți și „resortisanților altor părți contractante”, în sensul articolului 3 alineatul (2) din acesta.
65 Această din urmă dispoziție stipulează că expresia „resortisanți ai altor părți contractante” se referă la artiștii și la producătorii care ar îndeplini criteriile necesare pentru a beneficia de protecția prevăzută de Convenția de la Roma dacă toate părțile contractante la TIEF ar fi state contractante ale acestei convenții, termenii care figurează în aceste criterii având domeniul de aplicare definit la articolul 2 din TIEF.
66 Din moment ce TIEF reia astfel, prin efectul coroborat al articolului 3 alineatul (2) și al articolului 4 alineatul (1) din acesta, criteriile care figurează în Convenția de la Roma, aceste criterii sunt relevante pentru a determina domeniul de aplicare al articolului 15 din TIEF, de care acest articol 4 alineatul (1) este legat în mod expres.
67 În această privință este necesar să se arate că, în temeiul articolului 4 din Convenția de la Roma, orice artist interpret sau executant resortisant al unui stat contractant al acestei convenții trebuie să beneficieze de tratamentul național acordat de celelalte state contractante propriilor resortisanți atunci când, printre altele, execuția este înregistrată pe o fonogramă care este protejată în temeiul articolului 5 din convenția menționată. Acest lucru este valabil în special, astfel cum reiese din cuprinsul alineatului (1) litera (a) al acestui articol 5, atunci când producătorul fonogramei este un resortisant al unui alt stat contractant al Convenției de la Roma decât cel pe teritoriul căruia este utilizată fonograma.
68 Din ansamblul acestor considerații rezultă că dreptul la o remunerație echitabilă și unică recunoscut la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, care asigură în dreptul Uniunii aplicarea articolului 15 alineatul (1) din TIEF, nu poate fi rezervat de legiuitorul național numai resortisanților statelor membre ale SEE.
69 Desigur, din articolul 15 alineatul (3) din TIEF reiese că orice parte la acest acord internațional poate, prin notificarea unei rezerve directorului general al OMPI, să declare că nu recunoaște dreptul la o remunerație echitabilă prevăzut la articolul 15 alineatul (1) din acordul menționat sau că, deși recunoaște acest drept, va limita aplicarea acestuia pe teritoriul său. Astfel cum stipulează articolul 4 alineatul (2) din TIEF, obligația prevăzută la articolul 15 alineatul (1) din acest acord internațional nu se aplică în măsura în care asemenea rezerve au fost notificate.
70 Cu toate acestea, după cum rezultă din registrul notificărilor OMPI, Uniunea, statele sale membre și un mare număr de state terțe părți contractante la TIEF nu au notificat nicio rezervă în temeiul articolului 15 alineatul (3) din TIEF și, în consecință, sunt obligate reciproc în temeiul articolului 4 alineatul (1) și al articolului 15 alineatul (1) din acest acord internațional.
71 În aceste condiții, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 nu poate fi nicidecum pus în aplicare de un stat membru, cu riscul de a încălca acordul menționat, astfel încât să excludă de la dreptul la o remunerație echitabilă toți artiștii interpreți sau executanți care sunt resortisanți ai statelor terțe față de SEE, cu singura excepție a celor care au domiciliul sau reședința în SEE sau a căror contribuție la fonogramă a fost realizată în SEE.
72 Această concluzie nu este infirmată de faptul că anumite state membre au notificat o rezervă în temeiul articolului 5 alineatul (3) sau al articolului 17 din Convenția de la Roma și au transmis‑o directorului general al OMPI în temeiul articolului 3 alineatul (3) din TIEF. Astfel, deși din articolul 1 din acest acord internațional rezultă că niciuna dintre dispozițiile sale nu poate exonera statele membre de obligațiile lor întemeiate pe Convenția de la Roma (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, SCF, C‑135/10, EU:C:2012:140, punctul 50), totuși o asemenea rezervă permite, prin natura sa, numai limitarea angajamentelor asumate de un stat membru în temeiul acestei convenții, însă nu creează nicio obligație în sarcina acestuia. Rezultă că aceasta nu poate în niciun caz să fie considerată o obligație a statului menționat care ar putea fi afectată de interpretarea articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 expusă la punctul 68 din prezenta hotărâre.
73 Concluzia formulată la punctul 71 din prezenta hotărâre nu este infirmată nici de împrejurarea, invocată de Irlanda în observațiile sale prezentate în fața Curții, că particulari precum artiștii interpreți sau executanți sau societatea de gestiune colectivă a drepturilor lor nu se pot prevala în mod direct de articolele 4 și 15 din TIEF în fața instanțelor irlandeze, în considerarea lipsei, constatată de Curte (Hotărârea din 15 martie 2012, SCF, C‑135/10, EU:C:2012:140, punctul 48), a efectului direct al acestor dispoziții.
74 Astfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 127 din concluzii, această împrejurare nu reduce cu nimic necesitatea interpretării articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 într‑un mod conform cu acest acord internațional (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 martie 2012, SCF, C‑135/10, EU:C:2012:140, punctele 48, 51 și 52). Orice particular interesat poate invoca articolul 8 alineatul (2) din această directivă în fața instanțelor irlandeze pentru a contesta, în cadrul unui litigiu precum cel principal, în care Irlanda a fost de altfel introdusă în calitate de pârâtă, compatibilitatea legislației irlandeze cu această dispoziție. În cadrul unui asemenea litigiu, instanțele irlandeze au obligația de a interpreta dispoziția menționată într‑un mod conform cu TIEF.
75 Având în vedere tot ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare adresate că articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat, în lumina articolului 4 alineatul (1) și a articolului 15 alineatul (1) din TIEF, în sensul că se opune ca un stat membru să excludă, cu ocazia transpunerii în legislația sa a termenilor „artiștii interpreți sau executanți […] în cauză”, care figurează la acest articol 8 alineatul (2) și care desemnează artiștii care au dreptul la o parte din remunerația echitabilă și unică prevăzută la articolul menționat, artiștii resortisanți din statele terțe față de SEE, cu singura excepție a celor care au domiciliul sau reședința în SEE și a celor a căror contribuție la fonogramă a fost realizată în SEE.
Cu privire la a treia întrebare
76 Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 15 alineatul (3) din TIEF și articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretate în sensul că rezervele notificate de statele terțe în temeiul acestui articol 15 alineatul (3), care au ca efect limitarea pe teritoriile lor a dreptului la o remunerație echitabilă și unică prevăzut la articolul 15 alineatul (1) din TIEF, conduc în Uniune la limitări, care pot fi stabilite de fiecare stat membru, ale dreptului prevăzut la acest articol 8 alineatul (2) în privința resortisanților acestor state terțe.
77 Astfel cum se arată în decizia de trimitere, pertinența acestei întrebări pentru soluționarea litigiului principal constă în împrejurarea că rezervele notificate în conformitate cu articolul 15 alineatul (3) din TIEF de anumite state terțe, printre care Statele Unite ale Americii, ar putea reduce întinderea obligațiilor Irlandei și ar putea, prin urmare, constitui un element de care trebuie să se țină seama pentru a examina compatibilitatea cu dreptul Uniunii a situației, creată de CRR Act, în care utilizarea în Irlanda de fonograme care conțin înregistrări sonore ale unor artiști resortisanți ai unor state terțe poate da naștere unei remunerații pentru producător care nu este împărțită cu artistul. CRR Act ar avea în special ca efect limitarea dreptului conex dreptului de autor al artiștilor din Statele Unite pe teritoriul irlandez.
78 În această privință trebuie arătat, cu titlu introductiv, că, astfel cum s‑a arătat la punctele 19 și 20 din prezenta hotărâre, mai multe state terțe au declarat, printr‑o rezervă întemeiată pe articolul 15 alineatul (3) din TIEF, că nu se considerau obligate prin articolul 15 alineatul (1) din acesta. Alte state terțe, printre care și Statele Unite ale Americii, au declarat că vor aplica acest articol 15 alineatul (1) în mod limitat.
79 Fiecare dintre aceste rezerve reduce în aceeași măsură, pentru Uniune și pentru statele sale membre, obligația prevăzută la articolul 15 alineatul (1) din TIEF față de statul terț care a formulat rezerva. Această consecință este prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din TIEF, care trebuie interpretat în lumina normelor relevante de drept internațional aplicabile în relațiile dintre părțile contractante (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 2010, Brita, C‑386/08, EU:C:2010:91, punctul 43, și Hotărârea din 27 februarie 2018, Western Sahara Campaign, C‑266/16, EU:C:2018:118, punctul 58). Printre aceste norme figurează principiul reciprocității, codificat la articolul 21 alineatul 1 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor. În temeiul acestui principiu, o rezervă formulată de o parte contractantă față de celelalte părți contractante modifică dispoziția acordului internațional la care se referă pentru statul autor al rezervei în relațiile sale cu aceste alte părți și modifică această dispoziție în aceeași măsură pentru părțile respective în relațiile lor cu statul autor al rezervei.
80 Din aceste elemente rezultă că, în temeiul normelor relevante de drept internațional aplicabile în relațiile dintre părțile contractante, Uniunea și statele sale membre nu sunt obligate să acorde fără restricții dreptul la o remunerație echitabilă și unică prevăzut la articolul 15 alineatul (1) din TIEF resortisanților unui stat terț care exclude sau limitează, pe calea unei rezerve notificate conform articolului 15 alineatul (3) din acest acord internațional, acordarea unui astfel de drept pe teritoriul său.
81 Uniunea și statele sale membre nu sunt obligate nici să acorde fără restricții dreptul la o remunerație echitabilă și unică resortisanților unui stat terț care nu este parte contractantă la TIEF.
82 Trebuie arătat în această privință că refuzul statelor terțe de a acorda, pentru toate sau pentru unele dintre utilizările pe teritoriile lor de fonograme publicate în scopuri comerciale, dreptul la o remunerație echitabilă și unică producătorilor de fonograme și artiștilor interpreți sau executanți care au contribuit la acestea poate avea drept consecință faptul că resortisanții statelor membre care își desfășoară activitatea în comerțul, adesea internațional, cu muzică înregistrată nu percep un venit adecvat și își amortizează mai greu investițiile.
83 Un astfel de refuz este, în plus, susceptibil să aducă atingere posibilității artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme din statele membre ale Uniunii de a participa la acest comerț pe picior de egalitate cu artiștii interpreți sau executanți și cu producătorii de fonograme din statul terț care a notificat o rezervă conform articolului 15 alineatul (3) din TIEF, creând o situație în care acești din urmă artiști și producători percep venituri în toate cazurile în care muzica lor înregistrată este difuzată în Uniune, în timp ce acest stat terț se distanțează, prin această rezervă notificată în temeiul articolului 15 alineatul (3) din TIEF, nu numai de articolul 15 alineatul (1) din acest acord internațional, ci și de articolul 4 alineatul (1) din acesta, care prevede obligația de tratament egal în privința dreptului la o remunerație echitabilă pentru utilizarea de fonograme publicate în scopuri comerciale.
84 Rezultă că necesitatea de a menține condiții echitabile de participare la comerțul cu muzică înregistrată constituie un obiectiv de interes general susceptibil să justifice o limitare a dreptului conex dreptului de autor prevăzut la articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 în privința resortisanților unui stat terț care nu acordă sau care nu acordă decât în parte acest drept.
85 În aceste condiții, dreptul la o remunerație echitabilă și unică constituie în Uniune, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 57 din prezenta hotărâre, un drept conex dreptului de autor. El face, așadar, parte integrantă din protecția proprietății intelectuale consacrată la articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) (a se vedea prin analogie Hotărârea din 27 martie 2014, UPC Telekabel Wien, C‑314/12, EU:C:2014:192, punctul 47, Hotărârea din 7 august 2018, Renckhoff, C‑161/17, EU:C:2018:634, punctul 41, precum și Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham și alții, C‑476/17, EU:C:2019:624, punctul 32).
86 În consecință, în temeiul articolului 52 alineatul (1) din cartă, orice restrângere a exercitării acestui drept conex dreptului de autor trebuie să fie prevăzută de lege, ceea ce implică faptul că temeiul juridic care permite ingerința în dreptul menționat trebuie să definească el însuși, în mod clar și precis, întinderea restrângerii exercitării sale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2015, WebMindLicenses, C‑419/14, EU:C:2015:832, punctul 81, Avizul 1/15 (Acordul PNR UE‑Canada) din 26 iulie 2017, EU:C:2017:592, punctul 139, și Hotărârea din 16 iulie 2020, Facebook Ireland și Schrems, C‑311/18, EU:C:2020:559, punctele 175 și 176].
87 Simpla existență a unei rezerve notificate în mod corespunzător conform articolului 15 alineatul (3) din TIEF nu îndeplinește această cerință, întrucât o astfel de rezervă nu permite resortisanților statului terț în cauză să știe exact în ce mod dreptul lor la o remunerație echitabilă și unică ar fi, în consecință, limitat în Uniune. În acest scop este necesară o normă clară a dreptului Uniunii însuși.
88 Din moment ce articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 constituie o normă armonizată, revine exclusiv legiuitorului Uniunii, iar nu legiuitorilor naționali, sarcina de a stabili dacă este necesar să se limiteze acordarea în Uniune a acestui drept conex dreptului de autor în privința resortisanților statelor terțe și, în caz afirmativ, să definească această limitare în mod clar și precis. Or, astfel cum a subliniat Comisia în observațiile sale, nici această dispoziție și nicio altă dispoziție a dreptului Uniunii nu conțin, în stadiul actual al dreptului Uniunii, o limitare de această natură.
89 Mai trebuie adăugat că Uniunea dispune de competența externă exclusivă, prevăzută la articolul 3 alineatul (2) TFUE, de a negocia cu statele terțe noi angajamente reciproce, în cadrul TIEF sau în afara acestuia, privind dreptul la o remunerație echitabilă și unică pentru producătorii de fonograme publicate în scopuri comerciale și artiștii interpreți sau executanți care contribuie la aceste fonograme.
90 Orice acord cu privire la acest aspect ar putea astfel să modifice domeniul de aplicare al articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, care este o normă comună a Uniunii. Ar exista o concordanță completă între materia avută în vedere de un asemenea acord specific și cea, identică, avută în vedere la acest articol 8 alineatul (2). Existența unei astfel de concordanțe complete constituie una dintre situațiile, printre altele, în care Uniunea dispune de competența externă exclusivă prevăzută la articolul 3 alineatul (2) TFUE [a se vedea în special Hotărârea din 4 septembrie 2014, Comisia/Consiliul, C‑114/12, EU:C:2014:2151, punctele 68-70, și Hotărârea din 20 noiembrie 2018, Comisia/Consiliul (ZMP Antarctica), C‑626/15 și C‑659/16, EU:C:2018:925, punctul 113].
91 Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a treia întrebare adresată că articolul 15 alineatul (3) din TIEF și articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie, în stadiul actual al dreptului Uniunii, să fie interpretate în sensul că rezervele notificate de statele terțe în temeiul acestui articol 15 alineatul (3), care au ca efect limitarea pe teritoriile lor a dreptului la o remunerație echitabilă și unică prevăzut la articolul 15 alineatul (1) din TIEF, nu conduc în Uniune la limitări ale dreptului prevăzut la acest articol 8 alineatul (2) în privința resortisanților din aceste state terțe, asemenea limitări putând fi totuși introduse de legiuitorul Uniunii, cu condiția să fie conforme cu cerințele prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă. Prin urmare, articolul 8 alineatul (2) menționat se opune ca un stat membru să limiteze dreptul la o remunerație echitabilă și unică în privința artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme resortisanți ai statelor terțe menționate.
Cu privire la a patra întrebare
92 Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că se opune ca dreptul la o remunerație echitabilă și unică prevăzut la acest articol să fie limitat astfel încât numai producătorul fonogramei să perceapă o remunerație, fără a o împărți cu artistul interpret sau executant care a contribuit la fonogramă.
93 În această privință, dat fiind că, astfel cum rezultă din însuși modul de redactare a articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115, atât artiștii interpreți sau executanți, cât și producătorii de fonograme au dreptul la o remunerație echitabilă și unică, excluderea anumitor categorii de artiști interpreți sau executanți de la beneficiul oricărei remunerații pentru utilizarea de fonograme sau de reproduceri ale acestora la care au contribuit acești artiști aduce în mod necesar atingere respectării acestui drept.
94 Întrucât această remunerație are drept caracteristică esențială faptul că este „împărțită” între producătorul fonogramei și artistul interpret sau executant, ea trebuie să dea naștere unei repartizări între ei. Deși, așa cum s‑a statuat la punctul 56 din prezenta hotărâre, articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 lasă fiecărui stat membru posibilitatea de a stabili condițiile acestei repartizări, dispoziția menționată nu permite, în schimb, unui stat membru să înlăture repartizarea remunerației în privința anumitor categorii de artiști interpreți sau executanți și să permită astfel producătorilor fonogramelor la care acești artiști au contribuit să beneficieze de totalitatea remunerației generate prin utilizarea fonogramelor respective sau a reproducerilor acestora.
95 De altfel, trebuie să se arate că o asemenea excludere ar compromite obiectivul Directivei 2006/115, amintit la punctul 50 din prezenta hotărâre, care constă în asigurarea continuității muncii creatoare și artistice a autorilor și a artiștilor interpreți sau executanți, prevăzând o protecție juridică armonizată care garantează posibilitatea acestora de a percepe un venit adecvat și de a‑și amortiza investițiile.
96 Prin urmare, este necesar să se răspundă la a patra întrebare adresată că articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că se opune ca dreptul la o remunerație echitabilă unică prevăzut la acest articol să fie limitat astfel încât numai producătorul fonogramei respective să perceapă o remunerație, fără a o împărți cu artistul interpret sau executant care a contribuit la această fonogramă.
Cu privire la cheltuielile de judecată
97 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale trebuie interpretat, în lumina articolului 4 alineatul (1) și a articolul 15 alineatul (1) din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) privind interpretările și execuțiile și fonogramele, în sensul că se opune ca un stat membru să excludă, cu ocazia transpunerii în legislația sa a termenilor „artiștii interpreți sau executanți […] în cauză”, care figurează la acest articol 8 alineatul (2) și care desemnează artiștii care au dreptul la o parte din remunerația echitabilă și unică prevăzută la articolul menționat, artiștii resortisanți ai statelor terțe față de Spațiul Economic European (SEE), cu singura excepție a celor care au domiciliul sau reședința în SEE și a celor a căror contribuție la fonogramă a fost realizată în SEE.
2) Articolul 15 alineatul (3) din Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) privind interpretările și execuțiile și fonogramele și articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE trebuie, în stadiul actual al dreptului Uniunii, să fie interpretate în sensul că rezervele notificate de statele terțe în temeiul acestui articol 15 alineatul (3), care au ca efect limitarea pe teritoriile lor a dreptului la o remunerație echitabilă și unică prevăzut la articolul 15 alineatul (1) din Tratatul OMPI privind interpretările și execuțiile și fonogramele, nu conduc în Uniunea Europeană la limitări ale dreptului prevăzut la acest articol 8 alineatul (2) în privința resortisanților din aceste state terțe, asemenea limitări putând fi totuși introduse de legiuitorul Uniunii, cu condiția să fie conforme cu cerințele prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Prin urmare, articolul 8 alineatul (2) menționat se opune ca un stat membru să limiteze dreptul la o remunerație echitabilă și unică în privința artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme resortisanți ai statelor terțe menționate.
3) Articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2006/115 trebuie interpretat în sensul că se opune ca dreptul la o remunerație echitabilă unică prevăzut la acest articol să fie limitat astfel încât numai producătorul fonogramei respective să perceapă o remunerație, fără a o împărți cu artistul interpret sau executant care a contribuit la fonogramă.
Semnături