CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL
YVES BOT
prezentate la 13 ianuarie 2011(1)
Cauza C‑388/09
Joao Filipe da Silva Martins
împotriva
Bank Betriebskrankenkasse – Pflegekasse
[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundessozialgericht (Germania)]
„Securitate socială – Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 – Prestații de boală – Fost lucrător migrant care a dobândit un drept, în statul locului de muncă, la o alocație care acoperă riscul de dependență în temeiul unei afilieri obligatorii – Întoarcere în statul de origine – Neacoperirea riscului de dependență în statul de origine – Posibilitatea de a menține, cu titlu facultativ, afilierea la regimul de asigurare pentru dependență în statul fostului loc de muncă și de a obține plata alocației pentru dependență în statul de origine”
1. Prezenta cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare privește interpretarea articolului 9 alineatul (1), a articolului 15 și a articolului 28 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității(2).
2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul da Silva Martins, de naționalitate portugheză, și Bank Betriebskrankenkasse – Pflegekasse (casă de asigurări de sănătate – casă de asigurări pentru persoanele dependente, denumită în continuare „BBKK”), privind refuzul acesteia din urmă de a menține afilierea domnului da Silva Martins la asigurarea germană pentru dependență în temeiul asigurării facultative continue și de a plăti acestuia, de la data întoarcerii sale definitive în Portugalia, alocația corespunzătoare pentru dependență.
3. Prin cererea menționată, se solicită Curții să se pronunțe cu privire la problema menținerii unei astfel de afilieri atunci când persoana interesată este afiliată cu titlu obligatoriu la regimul de securitate socială din Portugalia, dar nu beneficiază, în temeiul acestei afilieri, de o acoperire a riscului de dependență în Portugalia. De asemenea, se solicită Curții să se pronunțe încă o dată cu privire la problema exportabilității unei astfel de alocații pentru dependență într‑un alt stat membru decât statul de afiliere.
4. În prezentele concluzii vom arăta că, în lumina principiilor stabilite la articolul 9 alineatul (1) și la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, domnul da Silva Martins poate, în opinia noastră, să își mențină afilierea facultativă continuă la asigurarea germană pentru dependență, chiar dacă în aceeași perioadă este afiliat cu titlu obligatoriu și la regimul de securitate socială din Portugalia, din moment ce în cadrul acestui ultim regim nu există o acoperire pentru riscul de dependență. În plus, având în vedere Hotărârea din 5 martie 1998, Molenaar(3), și articolul 28 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1408/71, vom considera că domnul da Silva Martins trebuie să poată primi în continuare, în temeiul asigurării facultative continue în cadrul regimului german de asigurări pentru dependență, alocația de dependență pentru care acesta a cotizat în mod constant începând de la 1 ianuarie 1995.
I – Cadrul juridic al Uniunii
A – Îngrijirea persoanelor în vârstă dependente
5. Progresele în domeniile medical și social, precum și creșterea generală a speranței de viață au drept consecință faptul că un număr din ce în ce mai mare de persoane în vârstă își pierd treptat autonomia și ajung într‑o situație de dependență față de alte persoane pentru desfășurarea activităților esențiale ale vieții lor cotidiene (să se ridice, să meargă, să se îmbrace, să se spele, să se hrănească sau să se îngrijească). Până în prezent, îngrijirea persoanelor dependente era în general asigurată în mod informal de către membrii familiei.
6. Regulamentul nr. 1408/71 nu conține norme specifice aplicabile coordonării prestațiilor care acoperă riscul de dependență. Astfel, în 1971, îngrijirea persoanelor aflate în situație de dependență nu a fost dezbătută și, din câte cunoaștem, niciunul dintre regimurile de securitate socială din statele membre nu asigura acoperirea acestui risc. Întrucât procedura de modificare a acestui regulament necesita unanimitatea în cadrul Consiliului Uniunii Europene, acesta din urmă nu a ținut cont în mod expres de introducerea, în unele state membre, a acestor noi forme de prestații sociale, care nu corespund ramurilor clasice ale securității sociale prevăzute în regulamentul menționat. Având în vedere această lacună, Parlamentul European și‑a exprimat îngrijorarea față de faptul că, în practică, aceste prestații nu ar putea fi exportate în statul de reședință al lucrătorului(4). În mod similar, Comisia Europeană, în comunicarea sa din 12 martie 1997, intitulată „Modernizarea și îmbunătățirea protecției sociale în Uniunea European”(5), a semnalat că sistemul de coordonare prevăzut de Regulamentul nr. 1408/71 risca „să fie depășit în curând și să piardă contactul cu o serie de evoluții”, observând că noile tipuri de prestații, precum cele destinate populației vârstnice dependente, nu puteau fi încadrate cu ușurință în conceptele juridice ale acestui regulament, care se întemeiază pe ramurile clasice ale securității sociale(6).
7. Sesizată cu mai multe întrebări preliminare privind exportabilitatea alocației germane pentru dependență în cauza Molenaar și a alocației pentru îngrijire din Austria în cauza Jauch(7), Curtea a extins domeniul material de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71 la prestațiile care acoperă riscul de dependență, calificându‑le drept prestații de boală în sensul articolului 4 alineatul (1) litera (a) din regulamentul respectiv. Potrivit Curții, astfel de prestații „au în principal ca obiect completarea prestațiilor de asigurări de boală, cu care se află, de altfel, în legătură pe planul organizării, în vederea ameliorării stării de sănătate și a vieții persoanelor dependente”(8).
8. Trebuie să se aștepte intrarea în vigoare, la 1 mai 2010, a Regulamentului (CE) nr. 883/2004(9) pentru ca această problemă să facă în sfârșit obiectul unei norme specifice, care să reflecte nu numai jurisprudența Curții, ci și caracterul special al asigurării riscului de dependență. Totuși, acest regulament nu se aplică în prezenta cauză, iar întrebarea adresată de instanța de trimitere trebuie, prin urmare, examinată numai în raport cu dispozițiile Regulamentului nr. 1408/71.
B – Dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 1408/71
9. Regulamentul nr. 1408/71 a fost adoptat în temeiul articolului 42 CE, potrivit căruia Consiliul „adoptă, în domeniul securității sociale, măsurile necesare pentru instituirea liberei circulații a lucrătorilor, în special prin instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranți […] plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre”.
10. Astfel cum prevăd al doilea și al patrulea considerent al Regulamentului nr. 1408/71, obiectivul acestuia este de a asigura libera circulație a lucrătorilor salariați și a lucrătorilor care desfășoară activități independente în cadrul Uniunii Europene, respectând totodată caracteristicile proprii legislațiilor naționale privind securitatea socială. În această privință, astfel cum rezultă din al cincilea, din al șaselea și din al zecelea considerent al regulamentului menționat, acesta reține ca principiu egalitatea de tratament a lucrătorilor în diferitele legislații naționale și urmărește să garanteze în fapt egalitatea de tratament a tuturor lucrătorilor ocupați pe teritoriul unui stat membru, precum și să nu îi dezavantajeze pe lucrătorii care își exercită dreptul la liberă circulație. Pentru a se evita situațiile de suprapunere a legislațiilor naționale aplicabile și complicațiile care ar putea rezulta din acestea, al optulea considerent al Regulamentului nr. 1408/71 prevede că dispozițiile acestui regulament încearcă să încadreze persoanele interesate, în principiu, în regimul de securitate socială al unui singur stat membru.
11. Dispozițiile generale ale acestui regulament sunt inserate în titlul I, la articolele 1-12.
12. Potrivit articolului 2 alineatul (1) din regulamentul menționat, acesta se aplică „lucrătorilor salariați sau lucrătorilor care desfășoară activități independente și studenților care se află ori s‑au aflat sub incidența legislației din unul sau mai multe state membre și care sunt resortisanți ai unuia dintre statele membre”. În speță, este cert că domnul da Silva Martins se încadrează în domeniul de aplicare personal al Regulamentului nr. 1408/71, Curtea statuând în repetate rânduri că noțiunea „lucrător” în sensul articolului 2 alineatul (1) din regulamentul în cauză îi vizează inclusiv pe lucrătorii pensionați(10).
13. Potrivit articolului 4 alineatul (1) litera (a) din regulamentul menționat, acesta se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială care privesc prestațiile de boală și de maternitate. În speță, nu este contestat nici faptul că prestațiile furnizate în cadrul regimului german de asigurări pentru dependență constituie „prestații de boală” în sensul dispoziției respective și, mai exact, „prestații în numerar”, acordate în temeiul asigurărilor de sănătate, prevăzute, printre altele, la articolul 28 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul 1408/71(11).
14. În ceea ce privește admiterea la asigurarea voluntară sau facultativă continuă, articolul 9 alineatul (1) din regulamentul menționat este formulat după cum urmează:
„Dispozițiile legislației oricărui stat membru care condiționează admiterea la asigurarea voluntară sau facultativă continuă de rezidența pe teritoriul statului respectiv nu sunt opozabile persoanelor care au reședința pe teritoriul altui stat membru, cu condiția ca acestea să se fi supus, în decursul activității lor profesionale anterioare, legislației primului stat, în calitate de lucrători salariați sau de lucrători care desfășoară activități independente.”
15. Articolul 12 din regulamentul menționat interzice să se confere sau să se mențină dreptul de a beneficia de mai multe prestații de aceeași natură pentru una și aceeași perioadă de asigurare obligatorie, sub rezerva anumitor excepții care nu sunt relevante pentru acțiunea principală.
16. În continuare, dispozițiile titlului II din Regulamentul nr. 1408/71 stabilesc legislația aplicabilă lucrătorilor care se deplasează în interiorul Comunității. Aceste norme sunt prevăzute la articolele 13-17 din regulamentul respectiv.
17. Potrivit articolului 13 alineatul (1) din regulamentul menționat, persoanele cărora li se aplică acesta se află sub incidența legislației unui singur stat membru. În ceea ce privește persoanele cărora nu le mai este aplicabilă legislația unui stat membru, acestea fac obiectul, potrivit alineatului (2) litera (f) al acestui articol, legislației statului membru pe teritoriul căruia au reședința.
18. Articolul 15 din Regulamentul nr. 1408/71, intitulat „Reguli privind asigurarea voluntară sau asigurarea facultativă continuă”, este formulat după cum urmează:
„(1) Articolele 13-14d nu se aplică asigurării voluntare sau asigurării facultative continue, cu excepția cazului în care, în ceea ce privește una dintre ramurile prevăzute la articolul 4, într‑un stat membru nu există decât un singur regim de asigurare voluntară.
(2) Dacă aplicarea legislațiilor a două sau mai multe state membre conduce la un cumul de asigurare:
– la un regim de asigurare obligatorie și la unul sau mai multe regimuri de asigurare voluntară sau facultativă continuă, persoanei respective i se aplică numai regimul de asigurare obligatorie,
– la două sau mai multe regimuri de asigurare voluntară sau facultativă continuă, persoana respectivă nu poate fi admisă decât în regimul de asigurare voluntară sau facultativă continuă pentru care a optat.
[…]”
19. Dispozițiile speciale pentru prestații de boală, care includ prestațiile care acoperă riscul de dependență, sunt cuprinse în titlul III, la articolele 18-36 din Regulamentul nr. 1408/71.
20. Cu privire la titularii unor pensii datorate în temeiul legislației mai multor state membre, normele de coordonare pentru prestațiile de boală sunt prevăzute la articolele 27 și 28 din regulamentul respectiv. Aceste dispoziții prevăd o „normă conflictuală” care permite să se determine, pentru titularii unei pensii duble pentru limită de vârstă, de exemplu, instituția responsabilă pentru acordarea prestațiilor, precum și legislația aplicabilă.
21. Articolul 27 din regulamentul menționat se referă la cazul în care există dreptul la prestații în statul membru de reședință. Acesta are următorul cuprins:
„Titularul pensiilor sau indemnizațiilor datorate în temeiul legislației a două sau mai multe state membre, dintre care una este cea a statului membru pe al cărui teritoriu își are reședința, și care are dreptul la prestații în temeiul legislației celui din urmă stat membru, luând în considerare, dacă este cazul, dispozițiile articolului 18 și ale anexei VI, primește, împreună cu membrii de familie ai acestuia, astfel de prestații din partea instituției de la locul de reședință și pe cheltuiala acestei instituții, ca și cum persoana respectivă ar fi titularul unei pensii sau indemnizații datorate numai în temeiul legislației celui din urmă stat membru.”
22. Articolul 28 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1408/71 vizează, la rândul său, cazul în care nu există niciun drept la prestații în numerar în statul membru de reședință. Această dispoziție are următorul cuprins:
„Titularul unei pensii sau indemnizații datorate în temeiul legislației unui stat membru sau al pensiilor sau indemnizațiilor datorate în temeiul legislației a două sau mai multe state membre și care nu are dreptul la prestații în temeiul legislației statului membru pe al cărui teritoriu are reședința beneficiază cu toate acestea de astfel de prestații pentru el însuși și pentru membrii de familie ai acestuia, în măsura în care ar avea dreptul la acestea, luând în considerare, dacă este cazul, dispozițiile articolului 18 și ale anexei VI, în temeiul legislației statului membru sau cel puțin a unuia dintre statele membre competente în privința pensiilor în cazul în care are reședința pe teritoriul unui astfel de stat. Prestațiile sunt acordate în următoarele condiții:
[…]
(b) prestațiile în numerar se acordă, dacă este cazul, de instituția competentă stabilită în funcție de regulile de la alineatul (2), în conformitate cu legislația pe care aceasta o aplică. Cu toate acestea, prin acord între instituția competentă și instituția de la locul de reședință, astfel de prestații pot fi acordate de cea din urmă instituție pe seama celei dintâi, în conformitate cu legislația statului competent.”
II – Legislația germană
A – Alocația pentru dependență
23. În Germania, asigurarea pentru dependență a fost introdusă de la 1 ianuarie 1995, prin Legea privind asigurarea socială împotriva riscului de dependență (Pflegeversicherungsgesetz), care constituie cartea XI din Codul securității sociale (Sozialgesetzbuch, denumit în continuare „SGB XI”).
24. Această asigurare este menită să acopere cheltuielile determinate de starea de dependență a persoanelor asigurate, adică de nevoia permanentă a acestora de a recurge, într‑o mare măsură, la ajutorul altor persoane pentru a efectua actele vieții cotidiene (igienă corporală, hrănire, deplasare, întreținerea locuinței etc.). Acest regim prevede diverse forme de intervenție în favoarea persoanelor dependente, în special prestații de asistență în natură („Pflegesachleistung”), reglementate la articolul 36 din SGB XI și de care reclamantul a putut beneficia înainte de șederea sa în Portugalia, precum și o alocație pentru dependență pentru îngrijirile suportate personal („Pflegegeld”, denumită în continuare „alocația pentru dependență”), reglementată la articolul 37 din SGB XI(12) și care a fost plătită domnului da Silva Martins cu începere de la 1 ianuarie 2002.
25. Alocația pentru dependență permite persoanelor dependente să beneficieze de o alocație de îngrijire lunară în cazul în care acestea își asigură ele însele, în mod autonom, serviciile de îngrijire și de asistență de care au nevoie. Această alocație poate fi utilizată în mod liber de beneficiar și, prin urmare, și pentru plata serviciilor a căror acoperire nu este prevăzută prin asigurarea pentru dependență sau care sunt furnizate de prestatori de servicii care nu fac parte din serviciile care au încheiat contracte cu casele de asigurări de sănătate.
26. Dependența este evaluată de serviciul medical al sistemului de asigurări de sănătate, care, pe baza a patru indicatori (igienă personală, alimentație, deplasare și ajutor menajer), a creat trei categorii de dependență. Cuantumul alocației pentru dependență variază în funcție de gradul de dependență. În perioada desfășurării faptelor din acțiunea principală, acest cuantum era de 205 euro pe lună pentru categoria I, adică pentru persoanele care au nevoie de ajutor cel puțin o dată pe zi pentru îngrijirea corpului, pentru alimentație și pentru mobilitate.
27. Orice persoană asigurată, cu titlu voluntar sau obligatoriu, în sistemul asigurărilor de sănătate trebuie să contribuie la regimul de asigurare pentru dependență(13). După cum a arătat guvernul german în cadrul ședinței, dreptul la alocația pentru dependență este condiționat de existența unei perioade minime de asigurare, care era anterior de cinci ani și care este în prezent de doi ani. După îndeplinirea acestei condiții, cuantumul alocației nu variază în funcție de durata contribuției.
B – Condițiile de menținere a asigurării facultative continue
28. Articolul 26 din SGB XI, al cărui text este reprodus în observațiile guvernului german, prevede următoarele:
„(1) Persoanele care nu se mai află sub incidența unui regim de asigurare obligatorie potrivit articolului 20 sau articolului 21 și care au fost asigurate pe durata a cel puțin 24 de luni în decursul celor de cinci ani sau pe durata celor douăsprezece luni care au precedat încetarea afilierii își pot menține afilierea la asigurarea pentru dependență în temeiul asigurării continue, cu excepția cazului în care acestea se află sub incidența unui regim de asigurare obligatorie potrivit articolului 23, alineatul (1) […] [C]ererea trebuie să fie depusă la casa de asigurare pentru dependență competentă în termen de trei luni de la încetarea afilierii […].
(2) Persoanele care nu se mai află sub incidența regimului de asigurare obligatorie ca urmare a faptului că își transferă reședința sau locuiesc în mod obișnuit în străinătate pot solicita să fie afiliate în temeiul asigurării continue.”
C – Condițiile pentru menținerea dreptului la plata alocației
29. Articolul 34 alineatul (1) punctul 1 din SGB XI(14) prevede, la rândul său, că dreptul la prestații se suspendă:
– pentru perioada în care asiguratul locuiește în străinătate. În caz de ședere temporară în străinătate de până la șase săptămâni pe an calendaristic, alocația pentru dependență trebuie să fie menținută în condițiile prevăzute la articolul 37 din SGB XI sau pro rata, potrivit articolului 38 din acesta;
– dacă asiguratul primește, în mod direct în temeiul articolului 35 din Legea federală privind asistența (Bundesversorgungsgesetz) sau în temeiul unor legi care prevăd o aplicare prin analogie cu această lege federală, prestații constând în indemnizații pentru dependență, care sunt plătite de regimul legal de asigurare pentru accidente sau de case publice, în temeiul unei asigurări obligatorii sau al unei asistențe obligatorii pentru accidente. De asemenea, dreptul în cauză se suspendă în cazul în care prestații similare sunt plătite din străinătate sau de către o instituție interguvernamentală sau supranațională.
III – Situația de fapt
30. Domnul da Silva Martins, în prezent în vârstă de 75 de ani, a desfășurat o activitate profesională în Portugalia înainte de a se stabili și de a lucra în Germania. În această calitate, a contribuit la asigurarea germană pentru dependență începând de la introducerea acesteia, la 1 ianuarie 1995.
31. Din luna septembrie 1996, domnul da Silva Martins a beneficiat de o pensie pentru limită de vârstă în cuantum de aproximativ 700 de euro. În calitate de titular al unei astfel de pensii, acesta era afiliat la asigurarea pentru dependență în temeiul asigurării obligatorii la Krankenversicherung der Rentner (Casa de Asigurări de Sănătate a Pensionarilor)(15). Începând din luna mai 2000, domnul da Silva Martins a beneficiat de asemenea de o pensie pentru limită de vârstă plătită de autoritățile portugheze, în cuantum de aproximativ 150 de euro.
32. Începând din luna august 2001, BBKK i‑a acordat domnului da Silva Martins prestații în natură pentru dependență de categoria I. Ulterior, ca urmare a unei șederi în Portugalia începând cu luna decembrie 2001, prezentată inițial ca provizorie, BBKK i‑a acordat o alocație pentru dependență în cuantum de 205 euro, începând de la 1 ianuarie 2002, și i‑a plătit această alocație până la 31 decembrie 2002.
33. Când BBKK a aflat că domnul da Silva Martins făcuse o declarație de plecare definitivă din Germania începând de la 31 iulie 2002, aceasta i‑a reziliat, printr‑o decizie din 5 februarie 2003, afilierea cu începere de la 31 iulie 2002 și, printr‑o decizie din 12 februarie 2003, i‑a cerut rambursarea alocațiilor pentru dependență plătite între lunile august și decembrie 2002, în cuantum de 1 025 de euro. Printr‑o decizie din 4 februarie 2004, BBKK a respins ca neîntemeiată contestația depusă de domnul da Silva Martins.
34. Sozialgericht Frankfurt am Main (tribunalul pentru litigii de dreptul securității sociale din Frankfurt am Main) a admis acțiunea introdusă împotriva acestei decizii. Anulând deciziile atacate, tribunalul a constatat că, în temeiul asigurării facultative continue, domnul da Silva Martins era încă afiliat la BBKK, care, prin urmare, trebuia să îi acorde în continuare alocația pentru dependență după 1 ianuarie 2003. Printr‑o hotărâre din 13 septembrie 2007, Hessisches Landessozialgericht a respins apelul introdus de BBKK în măsura în care acesta viza rambursarea alocațiilor pentru dependență. În schimb, această instanță a modificat în rest hotărârea Sozialgericht Frankfurt am Main și a respins acțiunea domnului da Silva Martins pentru motivul că o afiliere în temeiul asigurării facultative continue era exclusă, potrivit articolului 26 alineatul (1) din SGB XI, întrucât cererea în acest sens nu fusese depusă în termenul prevăzut.
35. În consecință, domnul da Silva Martins a introdus un recurs în fața Bundessozialgericht (instanța federală pentru litigii de dreptul securității sociale), prin care invoca o încălcare a articolelor 18 CE, 39 CE și 42 CE, precum și o încălcare a articolelor 19, 27 și 28 din Regulamentul nr. 1408/71. Acesta susține că prestațiile de asigurare pentru dependență ar trebui să fie exportabile într‑un alt stat membru, în special atunci când acoperirea acestor prestații a fost finanțată prin contribuții proprii și întrucât nu există prestații comparabile în statul membru de origine, respectiv Republica Portugheză.
IV – Întrebarea preliminară
36. Recursul privește menținerea afilierii facultative continue a domnului da Silva Martins la asigurarea germană pentru dependență începând de la 1 august 2002, precum și acordarea unei alocații pentru dependență după 1 ianuarie 2003(16).
37. Astfel, instanța de trimitere subliniază că, potrivit articolului 26 din SGB XI, domnul da Silva Martins ar trebui să aibă dreptul de a‑și menține afilierea la asigurarea germană pentru dependență în temeiul asigurării facultative continue și după data de 31 iulie 2002, chiar dacă afilierea sa obligatorie la casa germană de asigurări de sănătate ar fi exclusă ca urmare a plecării sale definitive din Germania. Totuși, instanța de trimitere arată că normele privind conflictele de legi prevăzute de Regulamentul nr. 1408/71, în special articolul 15 alineatul (2) din acest regulament, par să se opună menținerii unei astfel de afilieri. În plus, aceasta arată că, potrivit articolului 34 alineatul (1) punctul 1 din SGB XI, dreptul la alocația pentru dependență se suspendă pentru perioada în care beneficiarul locuiește permanent în străinătate.
38. Prin urmare, instanța de trimitere consideră că soluția prezentului litigiu depinde de interpretarea articolelor 39 CE și 42 CE, precum și a articolelor 27 și/sau 28 din Regulamentul nr. 1408/71.
39. Dacă prezenta cauză trebuie examinată în raport cu prevederile articolului 28 din acest regulament, instanța de trimitere se întreabă dacă această dispoziție nu trebuie în acest caz interpretată în sensul de a permite reclamantului să beneficieze în Portugalia de alocația germană pentru dependență. Astfel, aceasta arată că sistemul de securitate socială din Portugalia nu prevede alocații pentru dependență. În plus, instanța de trimitere consideră că domnul da Silva Martins a dobândit un drept la alocația germană pentru dependență ca urmare a contribuțiilor pe care le‑a plătit începând din anul 1995. În sfârșit, aceasta subliniază că hotărârile pronunțate de Curte în cauzele Molenaar și Jauch, citate anterior, s‑ar opune ca dreptul la plata acestei alocații să fie subordonat, potrivit legislației unui stat membru, condiției ca persoana dependentă să aibă reședința pe teritoriul acestuia din urmă.
40. În schimb, dacă prezenta cauză trebuie să fie examinată în raport cu prevederile articolului 27 din Regulamentul nr. 1408/71, aceasta presupune să se considere, potrivit instanței de trimitere, că este suficient ca reclamantul să beneficieze cu titlu general de prestații de asigurări de sănătate în Portugalia. În continuare, instanța de trimitere se întreabă dacă, astfel cum susține BBKK, această dispoziție trebuie să fie interpretată în sensul excluderii domnului da Silva Martins de la beneficiul alocației germane pentru dependență, acesta din urmă putând pretinde numai beneficiul unor prestații prevăzute de reglementarea portugheză. Potrivit instanței de trimitere, această abordare ar fi excesivă în măsura în care l‑ar priva pe lucrătorul migrant de drepturi pe care acesta le‑a finanțat prin contribuții proprii, ceea ce ar contraveni scopului articolului 42 CE. În plus, această abordare ar introduce o diferență de tratament între titularul unei pensii unice pentru limită de vârstă, care ar putea exporta alocația germană pentru dependență, și titularul unei pensii duble pentru limită de vârstă, cum este domnul da Silva Martins.
41. Bundessozialgericht a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Este compatibil cu normele dreptului primar și/sau derivat al Comunității Europene în domeniul liberei circulații a persoanelor și al securității sociale a lucrătorilor migranți (în special cu articolele 39 [CE] și 42 [CE] și cu articolele 27 și 28 din Regulamentul nr. 1408/71) faptul că un fost lucrător salariat care încasează pensii atât din statul fostului loc de muncă, cât și din statul de origine și care, din cauza stării de dependență, a dobândit un drept la alocația de dependență în statul fostului loc de muncă pierde acest drept după întoarcerea în statul de origine?”
42. Observații scrise și orale au fost prezentate de părțile din acțiunea principală, dar și de guvernele ceh, german, portughez și al Regatului Unit, precum și de Comisia Europeană.
V – Analiza noastră
43. Acțiunea principală privește menținerea dreptului la o alocație pentru dependență dobândit de un fost lucrător migrant în temeiul afilierii sale obligatorii la regimul asigurării germane pentru dependență.
44. În esență, întrebarea este dacă articolele 39 CE și 42 CE privind libera circulație a lucrătorilor, precum și articolele 27 și 28 din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretate în sensul că se opun menținerii acestui drept în cadrul unei afilieri facultative continue la regimul asigurării germane pentru dependență, din moment ce persoana interesată, care și‑a transferat reședința în Portugalia și primește o pensie pentru limită de vârstă plătită de acest stat, este în prezent afiliată cu titlu obligatoriu la regimul de securitate socială din Portugalia.
45. Răspunsul la această întrebare depinde, mai întâi, de aspectul dacă regimul de securitate socială din Portugalia prevede în mod efectiv o asigurare pentru situațiile de dependență, cum este aceea în care se află domnul da Silva Martins.
46. Din unele elemente transmise Curții rezultă că pensionarii, persoanele invalide sau succesorii aflați într‑o situație de dependență pot beneficia, în Portugalia, de un supliment la pensie, în funcție de gradul de dependență al acestora. Astfel, examinarea noastră cu privire la reglementarea din Portugalia arată că Decretul‑lege nr. 265/99(17) a introdus, începând de la 1 august 1999, suplimentul pentru dependență („complemento por dependência”). Potrivit articolului 1 alineatul 2 și articolului 2 din Decretul‑lege nr. 265/99, acest supliment este o prestație în numerar, care poate fi atribuită titularilor unei pensii pentru limită de vârstă, de invaliditate și de urmaș care se află într‑o situație de dependență.
47. Această dependență este evaluată de o comisie medicală, reunită în cadrul sistemului de verificare a incapacităților, aparținând sistemului de securitate socială. Potrivit articolului 7 alineatul 1 litera a) din decretul‑lege menționat, cuantumul suplimentului pentru dependență este stabilit în funcție de unul dintre cele două grade de dependență în care pot fi încadrate persoanele interesate și reprezintă un procent din cuantumul pensiei sociale acordate fără plata unei contribuții, a cărei valoare este stabilită prin lege. Primul grad include persoanele care nu pot efectua în mod autonom actele esențiale ale vieții cotidiene. Cuantumul suplimentului pentru dependență este stabilit la 50 % din valoarea pensiei sociale. Cel de al doilea grad include persoanele care, în plus față de situația de dependență de la primul grad, sunt imobilizate la pat sau suferă de demență severă. În acest caz, cuantumul suplimentului pentru dependență este stabilit la 90 % din valoarea pensiei sociale. Plata acestui supliment este lunară și, potrivit articolului 8 din decretul‑lege menționat, autoritățile competente acordă o plată suplimentară în lunile iulie și decembrie. Pentru a beneficia de acest supliment, se pare că nu există nici o perioadă minimă de afiliere, nici o condiție legată de vârstă(18).
48. Cu toate acestea, în decizia de trimitere, instanța națională arată că domnul da Silva Martins nu primește alocație pentru dependență de îngrijire în Portugalia. Aceasta precizează că sistemul de securitate socială nu prevede o astfel de prestație, ajutoarele pentru persoanele dependente de îngrijire fiind acordate cel mult sub forma unor prestații în natură în cadrul unor acțiuni sociale sau în cadrul regimului de asigurări de sănătate (îngrijire instituționalizată). În observațiile sale scrise, guvernul portughez nu a menționat această reglementare. Acesta precizează că nu există prestații specifice, în natură sau în numerar, care să acopere riscul de dependență de îngrijire în Portugalia, aspect pe care l‑a confirmat prin răspunsul la o întrebare care i‑a fost adresată de Curte în cadrul ședinței.
49. Prin urmare, nu se cunoaște natura și întinderea asigurării riscului de dependență de îngrijire în Portugalia. Pe de altă parte, nu se știe dacă domnul da Silva Martins este eligibil pentru acordarea unor astfel de prestații, potrivit reglementării portugheze. În sfârșit, niciun element de la dosar nu indică faptul că persoana în cauză a solicitat sistemului de securitate socială din Portugalia acordarea unui supliment pentru dependență sau acordarea unor prestații în natură cum sunt cele descrise pe scurt de instanța de trimitere.
50. În aceste condiții și în măsura în care instanța națională este singura competentă să aprecieze faptele din acțiunea principală(19), vom analiza întrebarea preliminară plecând de la premisa pe care se întemeiază Bundessozialgericht și guvernul portughez, potrivit căreia domnul da Silva Martins nu beneficiază, în prezent, de o acoperire a riscului de dependență în cadrul sistemului de securitate socială din Portugalia.
51. Mai întâi, această premisă ne permite să stabilim care dintre cele două state membre, Republica Federală Germania sau Republica Portugheză, este, în principiu, competent să suporte riscul de dependență al domnului da Silva Martins.
52. În acest scop și după cum arată instanța de trimitere, este necesar să se facă referire la normele de coordonare prevăzute la articolele 27 și 28 din Regulamentul nr. 1408/71. Aceste dispoziții vizează în special situația persoanelor care primesc pensii pentru limită de vârstă datorate potrivit legislației mai multor state membre. Acestea permit să se determine care dintre cele două state membre este competent pentru plata prestațiilor de boală.
53. În speță, considerăm că această examinare trebuie să se facă în lumina normelor prevăzute la articolul 28 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1408/71, și aceasta contrar celor susținute de BBKK și de guvernele ceh și german.
54. Astfel, având în vedere informațiile de care dispunem, articolul 27 din Regulamentul nr. 1408/71 nu este, în opinia noastră, aplicabil în prezenta cauză. Această dispoziție vizează în mod expres situația în care titularul unei pensii plătite în temeiul legislației a două state membre, dintre care una este cea a statului membru pe al cărui teritoriu își are reședința, are dreptul la prestații de boală în temeiul legislației celui din urmă stat membru. Or, deși domnul da Silva Martins beneficiază în mod efectiv de un „drept la prestații de boală” în Portugalia, în măsura în care este acoperit împotriva riscurilor clasice din domeniul asigurărilor de sănătate, nu este mai puțin adevărat că, potrivit informațiilor de care dispunem, acesta nu este acoperit împotriva riscului specific de dependență, întrucât regimul menționat nu pare să prevadă o astfel de asigurare. Prin urmare, apreciem că este dificil să se considere că persoana în cauză beneficiază, în sensul articolului 27 din Regulamentul nr. 1408/71, de un drept la prestația în cauză în statul membru de reședință.
55. În schimb, articolul 28 alineatul (1) litera (b) din acest regulament se referă la situația în care nu există un drept la prestații în statul de reședință. Potrivit acestei dispoziții, atunci când titularul unei pensii datorate în temeiul legislației a două sau mai multe state membre își are reședința pe teritoriul unui stat membru în care nu are dreptul la prestații, acesta beneficiază totuși de prestațiile în numerar acordate de unul dintre statele membre debitoare ale pensiei sale, în măsura în care ar avea dreptul la acestea în temeiul legislației unuia dintre aceste state. În speță, este cert că domnul da Silva Martins îndeplinește condițiile prevăzute de legislația germană pentru a beneficia de o alocație pentru dependență, întrucât BBKK îi plătește această prestație începând din luna decembrie 2001. Prin urmare, în această măsură și potrivit normelor de coordonare prevăzute la articolul 28 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat, considerăm că domnul da Silva Martins ar avea, în principiu, dreptul de a beneficia de plata acestei alocații în Portugalia, din moment ce nu beneficiază de astfel de prestații în acest stat.
56. Principiul fiind stabilit, trebuie să se analizeze acum dacă, după cum susține instanța națională, normele privind conflictele de legi prevăzute la articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71 se opun totuși ca domnul da Silva Martins să își mențină afilierea la asigurarea germană pentru dependență în temeiul asigurării facultative continue, din moment ce este afiliat cu titlu obligatoriu la regimul de securitate socială din Portugalia(20).
57. Nu credem acest lucru, și aceasta având în vedere principiile prevăzute la articolul 9 alineatul (1) și la articolul 15 alineatul (1) din regulamentul respectiv.
58. Este adevărat că, potrivit celui de al optulea considerent al regulamentului menționat, acesta urmărește ca persoanele interesate să fie, în principiu, supuse regimului de securitate socială al unui singur stat membru, pentru a se evita suprapunerea legislațiilor naționale aplicabile și în special complicațiile care ar putea rezulta din această situație. Acest principiu este exprimat la articolul 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, care prevede că persoana căreia i se aplică acest regulament se află sub incidența legislației unui singur stat membru(21).
59. Cu toate acestea, regulamentul menționat prevede, la articolul 9 alineatul (1) și la articolul 15 alineatul (1), o excepție în ceea ce privește admiterea la asigurarea voluntară sau facultativă continuă.
60. Articolul 9 din Regulamentul nr. 1408/71 este inclus în titlul I, intitulat „Dispoziții generale”. Articolul în cauză este intitulat „Admiterea la asigurarea voluntară sau facultativă continuă”. Acest articol este aplicabil în prezenta cauză în măsura în care acoperă toate tipurile de asigurare care presupun un element voluntar(22), cum este asigurarea facultativă continuă prevăzută la articolul 26 alineatul (2) din SGB XI.
61. Articolul 9 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71 prevede că dispozițiile legislației oricărui stat membru care condiționează admiterea la asigurarea voluntară sau facultativă continuă de rezidența pe teritoriul statului respectiv nu sunt opozabile persoanelor care au reședința pe teritoriul altui stat membru și care au fost supuse, în decursul activității lor profesionale, legislației primului stat, în calitate de lucrători salariați sau de lucrători care desfășoară activități independente. Prin urmare, din lectura acestei dispoziții rezultă că un lucrător ca domnul da Silva Martins, care a fost supus, în decursul activității sale profesionale, legislației unui stat membru, poate solicita admiterea la asigurarea facultativă continuă din acel stat, deși este în prezent supus legislației unui alt stat membru.
62. Acest principiu este, în opinia noastră, confirmat de dispozițiile articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71. Această dispoziție este inclusă în titlul II, intitulat „Stabilirea legislației aplicabile”. Articolul în cauză este intitulat „Reguli privind asigurarea voluntară sau asigurarea facultativă continuă”.
63. Potrivit dispoziției menționate, „[articolul] 13 [care stabilește principiul potrivit căruia lucrătorul se află sub incidența legislației unui singur stat membru nu se aplică] asigurării voluntare sau asigurării facultative continue”, sub rezerva unei excepții care, în opinia noastră, nu este relevantă pentru acțiunea principală. Din lectura articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71 rezultă că un lucrător, chiar dacă se află în mod obligatoriu sub incidența legislației privind securitatea socială din statul locului său de muncă sau din statul de reședință, poate fi supus legislației unui alt stat membru în ceea ce privește asigurarea sa voluntară sau facultativă continuă.
64. Este adevărat că, în decizia de trimitere, instanța națională face referire la articolul 15 alineatul (2) din regulamentul în cauză. Amintim că această dispoziție prevede că, atunci când aplicarea legislațiilor a două state membre conduce la un cumul de afiliere la un regim de asigurare obligatorie și la un regim de asigurare voluntară sau facultativă continuă, persoanei interesate trebuie să i se aplice numai regimul de asigurare obligatorie. Potrivit instanței de trimitere, dispoziția menționată ar fi, prin urmare, de natură să se opună menținerii afilierii cu titlu facultativ a persoanei interesate la regimul asigurării germane pentru dependență.
65. Nu împărtășim această îngrijorare, articolul 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1408/71 nefiind, în opinia noastră, aplicabil în prezenta cauză. Astfel, considerăm că această dispoziție, interpretată în lumina celui de al optulea considerent și a articolului 12 din același regulament, urmărește să evite ca o persoană să fie obligată să contribuie de două ori, pentru unul și același risc, la două regimuri de securitate socială diferite, unul cu titlu obligatoriu, iar celălalt cu titlu facultativ, și să poată cumula astfel prestații de aceeași natură. Or, în speță, dacă se dovedește că domnul da Silva Martins nu este în mod efectiv asigurat împotriva riscului de dependență în cadrul afilierii sale la regimul portughez de asigurare obligatorie, nu există riscul de a se întâmpina astfel de dificultăți. Afilierea facultativă a acestuia la regimul asigurării germane pentru dependență nu face decât să îi acorde avantaje suplimentare pentru un risc care nu este acoperit în Portugalia, în aceeași perioadă.
66. Prin urmare, considerăm că, potrivit principiilor stabilite la articolul 9 alineatul (1) și la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, domnul da Silva Martins poate, în împrejurări precum cele din acțiunea principală, să își mențină afilierea cu titlu facultativ la sistemul asigurării germane pentru dependență, în timp ce este de asemenea afiliat cu titlu obligatoriu la sistemul portughez de securitate socială, în aceeași perioadă.
67. Astfel, această afiliere, pentru care contribuția minimă în anul 2010 se ridică la 16,61 euro(23), ar trebui să determine plata alocației pentru dependență către persoana interesată. Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema posibilității de a exporta în Portugalia o astfel de alocație în măsura în care articolul 34 alineatul (1) punctul 1 din SGB XI suspendă plata acesteia pentru perioada în care beneficiarul locuiește permanent în străinătate.
68. Astfel, guvernul german susține că, deși îndeplinește în mod formal condițiile pentru a fi asigurat cu titlu facultativ în temeiul articolului 26 alineatul (2) din SGB XI, domnul da Silva Martins nu poate obține plata acestei alocații în Portugalia. Această dispoziție ar permite numai menținerea unei afilieri la regimul de securitate socială, acordând astfel persoanelor care locuiesc temporar în străinătate posibilitatea de a îndeplini condiția privind perioada de afiliere prevăzută la articolul 33 alineatul (2) din SGB XI. În plus, ca răspuns la o întrebare care i‑a fost adresată de Curte în cadrul ședinței, guvernul german a precizat că aplicabilitatea articolului 26 alineatul (2) din SGB XI este limitată de principiul teritorialității, Republica Federală Germania fiind singurul stat în care s‑ar putea obține astfel de prestații. În continuare, guvernul german a făcut referire la articolul 34 alineatul (1) punctul 1 din SGB XI, care prevede în mod expres că dreptul la prestații este suspendat pentru perioada în care persoana asigurată locuiește în străinătate.
69. Or, această ultimă dispoziție trebuie interpretată în lumina Hotărârii Molenaar, citată anterior, și a interpretării reținute cu această ocazie de Curte pentru articolul 28 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1408/71(24).
70. Cauza care a condus la pronunțarea acestei hotărâri privea situația soților Molenaar, care desfășurau o activitate profesională în Germania, în timp ce aveau reședința în Franța. Amândoi erau afiliați cu titlu voluntar la sistemul de asigurări de sănătate în Germania și, la fel ca domnul da Silva Martins, erau obligați să contribuie la asigurarea germană pentru dependență începând de la 1 ianuarie 1995. Cu toate acestea, casa de asigurări sociale competentă îi informase că nu vor putea solicita plata prestațiilor aferente asigurării pentru dependență atât timp cât vor locui în Franța, și aceasta potrivit articolului 34 alineatul (1) punctul 1 din SGB XI.
71. În hotărârea pronunțată, Curtea a statuat că o astfel de dispoziție, care interzice plata unor prestații în numerar aferente asigurării pentru dependență în statul membru în care lucrătorul migrant își are reședința, încalcă articolul 28 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1408/71 în ceea ce privește titularii unor pensii acordate în temeiul legislației unui alt stat membru decât cel în care aceștia își au reședința.
72. După cum am arătat, această dispoziție prevede că o persoană care primește pensii pentru limită de vârstă datorate în temeiul legislației a două sau mai multe state membre și care îndeplinește condițiile prevăzute de legislația unuia dintre aceste state pentru a avea dreptul la prestații în numerar trebuie să beneficieze de plata prestațiilor menționate în statul membru în care își are reședința, chiar dacă legislația statului în cauză nu prevede astfel de prestații. În acest caz, prestațiile în numerar sunt acordate de instituția din statul competent în condițiile prevăzute de legislația acestui stat. De asemenea, prestațiile în cauză pot fi plătite de instituția de la locul de reședință, pe seama și potrivit legislației statului competent.
73. Prin urmare, astfel cum rezultă din Hotărârea Molenaar, citată anterior, plata alocației germane pentru dependență nu poate fi supusă condiției ca persoana asigurată să aibă reședința pe teritoriul statului de afiliere. Această alocație trebuie să poată fi exportată în statul membru de reședință al beneficiarului. În consecință, în măsura în care domnul da Silva Martins beneficiază de alocația pentru dependență prevăzută la articolul 37 din SGB XI începând de la 1 ianuarie 2002, nimic nu se opune ca acesta să poată primi în continuare o astfel de alocație după întoarcerea sa definitivă în Portugalia. În această privință, o astfel de exportabilitate nu pare să ridice dificultăți practice speciale, întrucât autoritățile germane au permis plata unei astfel de alocații pe durata șederii provizorii a reclamantului în Portugalia, între 1 ianuarie 2002 și 31 decembrie 2002.
74. Prin urmare, având în vedere toate aceste elemente, considerăm că domnul da Silva Martins poate să își mențină afilierea cu titlu facultativ la sistemul asigurării germane pentru dependență potrivit articolului 9 alineatul (1) și articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71 și să beneficieze de alocația pentru dependență plătită de sistemul menționat potrivit articolului 28 alineatul (1) litera (b) din același regulament.
75. Considerăm că această concluzie se impune având în vedere obiectivele pe care legiuitorul Uniunii le urmărește în acest domeniu.
76. Amintim că dispozițiile Regulamentului nr. 1408/71 trebuie interpretate în lumina obiectivelor urmărite prin articolele 39 CE și 42 CE. Potrivit unei jurisprudențe constante, exercitarea de către lucrătorii migranți a dreptului la liberă circulație presupune ca aceștia să nu fie dezavantajați în raport cu cei care își exercită toate activitățile într‑un stat membru(25). Astfel, Regulamentul nr. 1408/71 urmărește să nu îi sancționeze pe aceia dintre ei care își extind activitățile în afara teritoriului unui singur stat membru și să asigure menținerea drepturilor și avantajelor dobândite sau în curs de dobândire. Potrivit Curții, aceasta înseamnă că exercitarea dreptului la liberă circulație nu trebuie să conducă pur și simplu la plata unor contribuții sociale fără să existe o contraprestație(26). Acest aspect implică faptul că lucrătorii migranți nu trebuie nici să sufere o reducere a cuantumului prestațiilor de securitate socială care le este asigurat de legislația unui stat membru, nici să fie privați de beneficiul acestor prestații, în special atunci când avantajele în cauză reprezintă contravaloarea unor contribuții pe care aceștia le‑au plătit(27).
77. În ceea ce privește persoanele în vârstă aflate în situație de dependență, considerăm că urmărirea acestor obiective are o importanță cu totul specială. Astfel, după cum prevede în prezent articolul 25 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, persoanele în vârstă au dreptul să ducă o viață demnă și independentă. În opinia noastră, pentru persoanele în vârstă care își pierd autonomia, respectarea acestei independențe trebuie să fie exprimată prin cât mai multe opțiuni posibile cu privire la modul de viață și la îngrijirea care li se oferă(28). Dacă multe dintre aceste persoane decid să se întoarcă în statul lor de origine pentru a fi aproape de familiile lor și pentru a beneficia de sprijinul acestora, persoanele în cauză, dincolo de handicapul și uneori de precaritatea situației lor, nu trebuie împiedicate să circule prin pierderea unor drepturi pe care le‑au putut dobândi în mod legal în cursul activității lor profesionale.
78. Prin urmare, având în vedere aceste obiective, nu putem admite teza potrivit căreia domnul da Silva Martins nu ar putea nici să își mențină afilierea la sistemul de asigurări germane pentru dependență, nici să obțină plata alocației pentru dependență în Portugalia.
79. Pe de o parte, aceasta ar însemna că persoana în cauză a plătit contribuții sociale fără o contraprestație. Astfel, domnul da Silva Martins a contribuit la asigurarea germană pentru dependență începând de la 1 ianuarie 1995, înainte de a putea beneficia, începând din luna august 2001, de o primă asistență pentru dependența sa (sub forma unei prestații în natură), dreptul la prestații fiind inițial condiționat de existența unei perioade minime de asigurare de cinci ani.
80. Pe de altă parte, acest lucru l‑ar dezavantaja pe domnul da Silva Martins în raport cu un lucrător care, fiind de asemenea în situație de dependență, nu și‑a exercitat libertatea de circulație. Astfel, rezultă din decizia de trimitere că o persoană care și‑a desfășurat întreaga carieră profesională în Germania și care nu primește decât o pensie pentru limită de vârstă din Germania rămâne afiliată la sistemul asigurării germane pentru dependență în temeiul asigurării obligatorii și beneficiază de alocația pentru dependență corespunzătoare, chiar dacă a părăsit teritoriul(29). În continuare, instanța de trimitere precizează că acesta este tratat ca și cum ar avea încă reședința pe teritoriu. Or, întrucât a desfășurat o activitate profesională în Portugalia, oricât de scurtă ar fi perioada acesteia, domnul da Silva Martins nu ar avea dreptul nici la această prestație, nici la o altă indemnizație similară în Portugalia, fiind astfel privat de o asistență indispensabilă.
81. Este evident că astfel de consecințe ar risca să îl încurajeze, dacă nu chiar să îl constrângă să rămână în Germania, ceea ce ar constitui un obstacol în calea dreptului său la liberă de circulație, făcându‑l astfel încă și mai dependent.
82. Având în vedere toate aceste elemente, considerăm că articolele 39 CE și 42 CE, precum și articolul 9 alineatul (1) și articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretate în sensul că un fost lucrător migrant care este afiliat cu titlu obligatoriu la regimul de securitate socială din statul membru de reședință poate, din moment ce această afiliere nu acoperă riscul de dependență, să își mențină, în aceeași perioadă, afilierea facultativă continuă la sistemul de asigurări pentru dependență organizat de statul membru al fostului său loc de muncă. Potrivit Hotărârii Molenaar, citată anterior, precum și articolului 28 alineatul (1) litera (b) din regulamentul menționat, alocația pentru dependență plătită în temeiul acestei afilieri facultative continue trebuie plătită persoanei interesate în statul membru în care aceasta își are reședința.
VI – Concluzie
83. Având în vedere considerațiile de mai sus, propunem Curții să răspundă după cum urmează întrebării preliminare adresate de Bundessozialgericht:
„1) Articolele 39 CE și 42 CE, precum și articolul 9 alineatul (1) și articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1386/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 iunie 2001, trebuie interpretate în sensul că un fost lucrător migrant care este afiliat cu titlu obligatoriu la regimul de securitate socială din statul membru de reședință poate, în măsura în care această afiliere nu acoperă riscul de dependență, să își mențină, în aceeași perioadă, afilierea facultativă continuă la regimul de asigurare pentru dependență organizat de statul membru al fostului loc de muncă.
2) Potrivit Hotărârii din 5 martie 1998, Molenaar (C‑160/96), și articolului 28 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1408/71, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul nr. 1386/2001, alocația pentru dependență plătită în temeiul acestei afilieri facultative continue trebuie plătită persoanei interesate în statul membru în care aceasta își are reședința.”