Language of document : ECLI:EU:F:2010:120

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a treia)

30 septembrie 2010


Cauza F‑29/09


Giorgio Lebedef și Trevor Jones

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică — Funcționari — Remunerație — Articolul 64 din statut — Articolul 3 alineatul (5) primul paragraf și articolul 9 din anexa XI la statut — Coeficient corector — Egalitate de tratament”

Obiectul:      Acțiune formulată în temeiul articolelor 236 CE și 152 EA prin care domnii Lebedef și Jones solicită anularea unei pretinse decizii a Comisiei prin care se refuză aducerea puterii de cumpărare a funcționarilor repartizați la Luxemburg (Luxemburg) la un nivel echivalent celei a funcționarilor repartizați la Bruxelles (Belgia) și, cu titlu subsidiar, anularea fișelor lor de remunerație începând din luna iunie 2008

Decizia:      Respinge acțiunea. Reclamanții suportă toate cheltuielile de judecată, cu excepția celor efectuate de Consiliul Uniunii Europene, intervenient în susținerea concluziilor Comisiei. Consiliul suportă propriile cheltuieli de judecată.


Sumarul hotărârii


1.      Excepție de nelegalitate — Acte a căror ilegalitate poate fi invocată

(art. 230 al doilea paragraf CE, art. 236 CE și 241 CE; art. 236 al doilea paragraf TFUE, art. 270 TFUE și 277 TFUE)

2.      Funcționari — Acțiune — Act care lezează — Noțiune — Fișă de remunerație

[art. 265 TFUE; Statutul funcționarilor, art. 90 și art. 91 alin. (1); anexa XI, art. 3 alin. (5) primul paragraf]

3.      Funcționari — Remunerație — Coeficienți corectori — Stabilire — Competențe ale Consiliului — Marjă de apreciere — Limite — Respectarea principiului egalității de tratament — Control jurisdicțional — Limite

(Statutul funcționarilor, art. 64 și 65)

4.      Funcționari — Remunerație — Coeficienți corectori — Lipsa unui coeficient corector pentru Belgia și Luxemburg — Încălcarea principiului egalității de tratament — Sarcina probei

[Statutul funcționarilor, anexa XI, art. 3 alin. (5) primul paragraf]

5.      Funcționari — Principii — Protecția încrederii legitime — Condiții


1.      Articolul 241 CE (devenit după modificare articolul 277 TFUE) prevede că, în cazul unui litigiu privind legalitatea unui regulament vizat de această dispoziție, în special în susținerea unei acțiuni împotriva unei măsuri de aplicare, orice parte se poate prevala de motivele de drept prevăzute la articolul 230 al doilea paragraf CE (devenit după modificare articolul 263 al doilea paragraf TFUE), chiar după expirarea termenului de introducere a unei acțiuni împotriva regulamentului. Această cale de atac incidentă constituie expresia unui principiu general destinat să garanteze că orice persoană dispune sau a dispus de posibilitatea de a contesta un act al Uniunii care servește drept fundament al unei decizii care îi este opozabilă. Norma prevăzută la articolul 241 CE se impune cu siguranță în cadrul litigiului în fața instanței Uniunii în temeiul articolului 236 CE (devenit după modificare articolul 270 TFUE).

Cu toate acestea, posibilitatea prevăzută de articolul 241 CE de a invoca inaplicabilitatea unui regulament nu constituie un drept la acțiune autonom și nu poate fi invocată decât în mod incident, astfel încât lipsa unui drept la acțiunea principală sau inadmisibilitatea acțiunii principale determină inadmisibilitatea excepției de nelegalitate.

(a se vedea punctele 29 și 30)

Trimitere la:

Curte: 6 martie 1979, Simmenthal/Comisia, 92/78, Rec., p. 777; 16 iulie 1981, Albini/Consiliul și Comisia, 33/80, Rec., p. 2141, punctul 17; 19 ianuarie 1984, Andersen și alții/Parlamentul European, 262/80, Rec., p. 195; 10 iulie 2003, Comisia/BCE, C‑11/00, Rec., p. 7147, punctele 74‑78; 7 iulie 1987, Étoile commerciale și CNTA/Comisia, 89/86 și 91/86, Rec., p. 3005, punctul 22


2.      O fișă de remunerație, prin natura și prin obiectul său, nu prezintă în principiu caracteristicile unui act care lezează în sensul articolului 90 alineatul (2) și al articolului 91 alineatul (1) din statut, din moment ce aceasta nu face decât să traducă în termeni financiari întinderea unor decizii administrative anterioare privind situația personală și juridică a funcționarului. Totuși, în măsura în care indică în mod clar existența și conținutul unei decizii administrative cu caracter individual care până atunci a trecut neobservată, din moment ce nu a fost notificată în mod oficial persoanei interesate, fișa de remunerație, care conține detalierea unor drepturi pecuniare, poate fi considerată un act care lezează, care poate face obiectul unei reclamații și, dacă este cazul, al unei acțiuni, asupra căreia are ca efect începerea curgerii termenelor.

În această privință, în cadrul unei acțiuni care vizează să reproșeze în esență instituției că nu a adoptat inițiativele politice necesare pentru a se stabili, în viitor, un coeficient corector specific pentru Luxemburg, ceea ce presupune abrogarea articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, și pentru a menține dreptul la acțiune al acestora, trebuie să se admită că funcționarii pot contesta propria fișă de remunerație invocând împotriva unei dispoziții statutare de stabilire a drepturilor lor pecuniare o excepție de nelegalitate întemeiată în principal pe încălcarea principiului egalității de tratament.

În mod cert, dat fiind că articolul 90 alineatul (1) din statut le permite numai funcționarilor să solicite administrației care acționează în calitate de autoritate împuternicită să facă numiri să adopte o decizie în privința lor, o astfel de solicitare nu intră în domeniul prevederii menționate, întrucât o inițiativă politică nu ar putea fi calificată drept o „decizie care vizează un funcționar”.

Cu toate acestea, având în vedere dificultățile de ordin procedural pe care le‑ar întâmpina o persoană care ar intenționa să introducă o acțiune în constatarea abținerii de a acționa împotriva unei instituții, potrivit articolului 265 TFUE, pentru a abroga o dispoziție a unui regulament adoptat de legiuitorul Uniunii, a exclude posibilitatea unui funcționar de a‑și contesta propria fișă de remunerație ca urmare a unei schimbări a împrejurărilor de fapt, cum ar fi o schimbare a condițiilor economice, prin invocarea cu această ocazie a unei excepții de nelegalitate împotriva unei dispoziții statutare care, deși părea a fi valabilă la momentul adoptării sale, a devenit, potrivit funcționarului în cauză, nelegală ca urmare a schimbării acestor împrejurări, ar conduce practic la imposibilitatea exercitării unei acțiuni vizând asigurarea respectării principiului general al egalității de tratament recunoscut de dreptul Uniunii și astfel ar aduce o atingere disproporționată dreptului la protecție jurisdicțională efectivă.

(a se vedea punctele 33 și 40‑42)

Trimitere la:

Curte: 16 februarie 1993, ENU/Comisia, C‑107/91, Rec., p. I‑599, punctele 16 și 17

Tribunalul de Primă Instanță: 24 martie 1998, Meyer și alții/Curtea de Justiție, T‑181/97, RecFP, p. I‑A‑151 și II‑481; 16 februarie 2005, Reggimenti/Parlamentul European, T‑354/03, RecFP, p. I‑A‑33 și II‑147, punctele 38 și 39

Tribunalul Funcției Publice: 23 aprilie 2008, Pickering/Comisia, F‑103/05, RepFP, p. I‑A‑1‑101 și II‑A‑1‑527, punctele 72 și 75; 23 aprilie 2008, Bain și alții/Comisia, F‑112/05, RepFP, p. I‑A‑1‑111 și II‑A‑1‑579, punctele 73 și 76


3.      Scopul coeficienților corectori care afectează remunerațiile funcționarilor, prevăzuți la articolele 64 și 65 din statut, este acela de a garanta menținerea unei puteri de cumpărare echivalente pentru toți funcționarii, indiferent de locul de repartizare al acestora, potrivit principiului egalității de tratament.

Este de competența Consiliului ca, în temeiul articolului 65 alineatul (2) din statut, atunci când constată o variație importantă a costului vieții între diferitele locuri de repartizare, să acționeze în consecință, prin adaptarea coeficienților corectori. Principiul egalității de tratament, care urmărește să asigure instituirea coeficienților corectori menționați, se impune inclusiv legiuitorului Uniunii.

Cu toate acestea, principiul egalității de tratament nu poate impune o egalitate perfectă a puterii de cumpărare a funcționarilor, indiferent de locul de repartizare al acestora, ci o echivalență substanțială a costului vieții între locurile de repartizare avute în vedere. În această privință, dată fiind complexitatea temei, legiuitorul Uniunii dispune de o amplă marjă de apreciere, în timp ce intervenția instanței trebuie să se limiteze la a examina dacă instituțiile au rămas în limite rezonabile față de considerațiile care le‑au inspirat și nu și‑au exercitat puterea în mod vădit eronat.

(a se vedea punctele 62, 63 și 67)

Trimitere la:

Curte: 19 noiembrie 1981, Benassi/Comisia, 194/80, Rec., p. 2815, punctul 5; 23 ianuarie 1992, Comisia/Consiliul, C‑301/90, Rec., p. I‑221, punctele 19, 24 și 25; 29 aprilie 2004, Drouvis/Comisia, C‑187/03 P, nepublicată în Recueil, punctul 25 și jurisprudența citată

Tribunalul de Primă Instanță: 7 decembrie 1995, Abello și alții/Comisia, T‑544/93 și T‑566/93, RecFP, p. I‑A‑271 și II‑815, punctul 76


4.      În cadrul unei acțiuni formulate de funcționari repartizați la Luxemburg și care invocă un pretins tratament discriminatoriu împotriva lor ca urmare a lipsei unui coeficient corector specific pentru acest stat membru, potrivit articolului 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, nu li se poate pretinde reclamanților să demonstreze în fața instanței Uniunii, corespunzător cerințelor legale, existența unei creșteri semnificative și durabile a costului vieții la Luxemburg în comparație cu cel de la Bruxelles, de natură să stabilească existența unei inegalități de tratament între funcționari în funcție de locul de repartizare al acestora. Reclamanții trebuie doar să prezinte o serie de indicii suficient de semnificative, care să dezvăluie o posibilă diferență a puterii de cumpărare, de natură să transfere sarcina probei asupra instituției pârâte și să justifice, dacă este cazul, inițierea unor anchete administrative de către Eurostat.

Pe de altă parte, în cazul în care instituției pârâte i se reproșează că a aplicat articolul 3 alineatul (5) primul paragraf din anexa XI la statut, fără ca aceasta să fi efectuat un studiu privind posibila diferență dintre puterea de cumpărare la Bruxelles și la Luxemburg, controlul instanței nu este limitat la verificarea erorii vădite de apreciere, ci privește problema dacă părțile în cauză au furnizat sau nu au furnizat indicii suficiente, cum ar fi studii statistice sau de altă natură, provenite din surse autorizate, suficient de fundamentate, care să justifice inițierea unei anchete.

(a se vedea punctele 64, 66 și 68)

5.      În absența unor asigurări precise din partea administrației, un funcționar nu se poate prevala de principiul protecției încrederii legitime pentru a contesta legalitatea unei dispoziții statutare și pentru a se opune aplicării acesteia. Promisiunile administrației care nu ar ține cont de dispozițiile statutare nu ar putea da naștere unei încrederi legitime din partea persoanei căreia i se adresează.

(a se vedea punctul 72)

Trimitere la:

Tribunalul de Primă Instanță: 27 martie 1990, Chomel/Comisia, T‑123/89, Rec., p. II‑131, punctele 26‑30; 7 iulie 2004, Schmitt/AER, T‑175/03, RecFP, p. I‑A‑211 și II‑939, punctele 46 și 47