Language of document : ECLI:EU:C:2012:541

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 6 septembrie 2012(1)

Cauza C‑175/11

H. I. D.,

B. A.

împotriva

Refugee Applications Commissioner,

Refugee Appeals Tribunal,

Minister for Justice, Equality and Law Reform,

Irlanda,

Attorney General

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de High Court (Irlanda)]

„Cerere a unui resortisant al unei țări terțe prin care se urmărește obținerea statutului de refugiat – Procedură națională în care se aplică o procedură accelerată sau prioritară în cazul examinării cererilor formulate de persoane care aparțin unei anumite categorii, stabilită pe baza cetățeniei sau a țării de origine”





1.        În cauza de față, Curții i s‑a solicitat de High Court (Irlanda) să interpreteze două dispoziții din Directiva 2005/85/CE(2), care instituie un cadru minim pentru procedura de acordare și de retragere a statutului de refugiat. Prima dintre aceste dispoziții, respectiv articolul 23 alineatele (3) și (4), acordă statelor membre posibilitatea de a examina o cerere de azil prin intermediul procedurii prioritare sau accelerate. Cea de a doua, respectiv articolul 39, impune statelor membre să prevadă pentru solicitanții de azil un drept la o cale de atac efectivă la o instanță, în special împotriva deciziei privind cererea lor de azil.

2.        Reclamanții din acțiunea principală, resortisanți nigerieni, consideră că aceste două dispoziții se opun sistemului de acordare și de retragere a statutului de refugiat instituit în Irlanda, în măsura în care acest sistem prevede că Minister for Justice, Equality and Law Reform poate decide că anumite categorii de solicitări de azil, stabilite pe baza cetățeniei solicitantului, trebuie să facă obiectul unei proceduri prioritare sau accelerate. În plus, reclamanții consideră că posibilitatea de a introduce o acțiune la Refugee Appeals Tribunal (Irlanda) nu le garantează dreptul la o cale de atac efectivă.

3.        Așadar, instanța de trimitere a adresat întrebări Curții cu privire la aceste două aspecte.

4.        În prezentele concluzii, prezentăm motivele pentru care considerăm că articolul 23 alineatele (3) și (4) din Directiva 2005/85 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru să prevadă examinarea anumitor categorii de cereri de azil, stabilite în temeiul cetățeniei sau al țării de origine a solicitantului, conform unei proceduri accelerate sau prioritare.

5.        Ulterior, vom arăta motivele pentru care, în opinia noastră, articolul 39 din această directivă și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea din acțiunea principală, în temeiul căreia o cale de atac împotriva deciziei autorității competente să soluționeze cererea de azil poate fi introdusă la Refugee Appeals Tribunal și la High Court.

I –    Cadrul juridic

A –    Dreptul internațional

6.        Convenția privind statutul refugiaților, semnată la Geneva la 28 iulie 1951(3), a intrat în vigoare la 22 aprilie 1954 și a fost completată prin Protocolul privind statutul refugiaților din 31 ianuarie 1967, intrat în vigoare la 4 octombrie 1967.

7.        Articolul 3 din Convenția de la Geneva prevede că statele contractante vor aplica dispozițiile acestei convenții în cazul refugiaților fără discriminare pe motive de rasă, religie sau țară de origine.

B –    Dreptul Uniunii

8.        Directiva 2005/85 are drept obiectiv principal introducerea unui cadru minim cu privire la procedurile de acordare și de retragere a statutului de refugiat(4) în vederea reducerii disparităților existente între procedurile de examinare în statele membre.

9.        Acest sistem european comun de azil este întemeiat pe aplicarea integrală și globală a Convenției de la Geneva(5).

10.      Potrivit considerentului (8) al Directivei 2005/85, aceasta respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în special de cartă. Pe de altă parte, considerentul (9) al acestei directive arată că, cu privire la tratamentul persoanelor care intră sub incidența domeniului ei de aplicare, statele membre sunt ținute de obligațiile care decurg din instrumentele de drept internațional la care sunt parte și care interzic discriminarea.

11.      Considerentul (27) al directivei menționate precizează că, în conformitate cu un principiu fundamental al dreptului Uniunii, hotărârile adoptate cu privire la o cerere de azil și la retragerea statutului de refugiat sunt supuse unei căi de atac efective în fața unei instanțe judecătorești în sensul articolului 267 TFUE. Efectivitatea căii de atac, inclusiv în ceea ce privește examinarea faptelor relevante, depinde de sistemul administrativ și judiciar al fiecărui stat membru considerat în ansamblul său.

12.      Conform articolului 4 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2005/85, statele membre desemnează pentru toate procedurile o autoritate decizională care răspunde de examinarea corespunzătoare a cererilor de azil. Această autoritate include orice organism cvasijudiciar sau administrativ dintr‑un stat membru responsabil cu soluționarea cererilor de azil și având competența de a hotărî în primă instanță în astfel de cazuri(6).

13.      Examinarea efectuată de autoritatea competentă să soluționeze cererea trebuie să respecte o serie de principii de bază și de garanții fundamentale.

14.      Astfel, articolul 8 alineatul (2) din directiva menționată are următorul cuprins:

„Statele membre se asigură că autoritatea decizională hotărăște în legătură cu cererile de azil după o examinare corespunzătoare. În acest scop, statele membre se asigură că:

(a)      cererile sunt examinate și hotărârile sunt adoptate în mod individual, obiectiv și imparțial;

(b)      se obțin informații precise și actualizate din surse diferite, cum ar fi Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICONUR), cu privire la situația generală existentă în țările de origine ale solicitanților de azil și, acolo unde este necesar, în țările pe care aceștia le‑au tranzitat, iar aceste informații sunt puse la dispoziția personalului care examinează cererile și adoptă hotărârile;

(c)      personalul care examinează cererile și adoptă hotărârile cunoaște standardele relevante aplicabile în domeniul legislației privind azilul și refugiații.”

15.      Pe de altă parte, articolul 9 alineatul (1) și alineatul (2) primul paragraf din Directiva 2005/85 prevăd că hotărârile se comunică în scris, trebuie motivate în fapt și în drept în cazul respingerii unei cereri, iar informațiile despre posibilitățile de a ataca o hotărâre negativă se comunică de asemenea în scris.

16.      În același sens, solicitanții de azil trebuie să beneficieze de un minim de garanții, precum cea de a fi informați într‑o limbă pe care o înțeleg, de a avea acces la un interpret, de a putea comunica cu ICONUR, de a li se comunica hotărârea adoptată în legătură cu cererea lor de azil în termen rezonabil sau de a fi informați despre rezultatul hotărârii adoptate(7). De asemenea, li se dă posibilitatea de a avea un interviu personal cu privire la cererile lor de azil cu o persoană competentă, anterior pronunțării autorității competente să soluționeze cererea(8).

17.      În capitolul III din Directiva 2005/85, intitulat „Proceduri în primă instanță”, articolul 23 din aceasta, consacrat procedurii de examinare, prevede la alineatul (2) primul paragraf că statele membre trebuie să se asigure că procedura în cauză se încheie cât mai repede, fără a aduce atingere unei examinări corespunzătoare și complete.

18.      Articolul 23 alineatul (3) din această directivă prevede:

„Statele membre pot acorda prioritate oricărei examinări sau pot accelera orice examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II, inclusiv în cazul în care este probabil ca cererea să fie întemeiată sau solicitantul are nevoi speciale.”

19.      Aceeași posibilitate de a acorda prioritate unei proceduri de examinare sau de a decide accelerarea acesteia este oferită statelor membre într‑o serie întreagă de ipoteze enumerate la articolul 23 alineatul (4) literele (a)-(o) din directiva menționată, unde se prevede:

„De asemenea, statele membre pot prevedea acordarea priorității sau accelerarea unei proceduri de examinare în conformitate cu principiile și garanțiile fundamentale din capitolul II în cazul în care:

„(a)      solicitantul, la depunerea cererii și prezentarea faptelor, a invocat doar aspecte care nu sunt relevante sau au o relevanță minimă pentru a se examina dacă îndeplinește sau nu condițiile necesare pentru a obține statutul de refugiat în temeiul Directivei 2004/83/CE[(9)] sau

(b)      în mod clar, solicitantul nu poate fi considerat refugiat sau nu îndeplinește condițiile pentru a obține statutul de refugiat într‑un stat membru în temeiul Directivei 2004/83[...] sau

(c)      cererea de azil este considerată ca neîntemeiată:

(i)      deoarece solicitantul provine dintr‑o țară de origine sigură în sensul articolelor 29, 30 și 31 sau

(ii)      deoarece țara care nu este stat membru este considerată ca o țară terță sigură pentru solicitant, fără a se aduce atingere articolului 28 alineatul (1) sau

(d)      solicitantul a indus în eroare autoritățile în ceea ce privește identitatea și/sau cetățenia sa și/sau autenticitatea documentelor sale, prezentând informații sau documente false ori ascunzând informații și documente relevante care ar fi putut avea o influență nefavorabilă asupra hotărârii sau

(e)      solicitantul a depus o altă cerere de azil, furnizând alte date personale, sau

(f)      solicitantul nu a furnizat nicio informație care să stabilească cu un grad rezonabil de certitudine identitatea sau cetățenia sa ori există probabilitatea să fi distrus sau îndepărtat, cu rea‑credință, acte de identitate sau documente de călătorie care ar fi contribuit la stabilirea identității sau a cetățeniei sale sau

(g)      solicitantul a făcut declarații incoerente, contradictorii, puțin plauzibile sau insuficiente care fac în mod clar neconvingătoare afirmația sa că a fost supus persecuției menționate de Directiva 2004/83[...] sau

(h)      solicitantul a depus o cerere ulterioară în care nu invocă elemente noi relevante cu privire la situația sa personală ori la situația din țara sa de origine sau

(i)      fără un motiv valabil, solicitantul nu și‑a depus cererea mai devreme, deși a avut posibilitatea să facă acest lucru, sau

(j)      solicitantul depune o cerere numai pentru a întârzia sau a împiedica punerea în executare a unei hotărâri anterioare sau iminente care ar duce la expulzarea sa sau

(k)      fără un motiv valabil, solicitantul nu s‑a conformat obligațiilor care îi revin în temeiul articolului 4 alineatele (1) și (2) din Directiva 2004/83[...] sau al articolului 11 alineatul (2) literele (a) și (b) și al articolului 20 alineatul (1) din prezenta directivă sau

(l)      solicitantul a intrat pe teritoriul statului membru în mod ilegal sau și‑a prelungit ilegal șederea și, fără un motiv valabil, nu s‑a prezentat la autorități și/sau nu și‑a depus cererea de azil cât mai curând posibil, având în vedere circumstanțele intrării sale pe teritoriu, sau

(m)      solicitantul reprezintă un pericol pentru securitatea națională sau ordinea publică a statului membru ori solicitantul a fost expulzat forțat din motive grave de securitate publică și ordine publică în conformitate cu legislația internă sau

(n)      solicitantul refuză să se conformeze obligației de amprentare digitală în conformitate cu legislația [Uniunii] și/sau internă relevantă sau

(o)      cererea a fost făcută de un minor necăsătorit căruia i se aplică articolul 6 alineatul (4) litera (c), după ce cererea părintelui sau a părinților în răspunderea cărora se află minorul a fost respinsă și nu au fost aduse elemente noi cu privire la situația personală a solicitantului sau la situația din țara sa de origine.”

20.      Pe de altă parte, în temeiul articolului 39 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/85, statele membre trebuie să garanteze solicitanților de azil dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în special în ce privește deciziile privind cererile lor de azil. În acest scop, acestea trebuie să prevadă termene și alte norme necesare pentru exercitarea de către solicitant a dreptului său la o cale de atac efectivă(10). Statele membre pot prevedea termene pentru examinarea de către instanța judecătorească, în temeiul alineatului (1), a hotărârii adoptate de autoritatea decizională(11).

21.      În plus, legiuitorul Uniunii a definit anumite noțiuni. Astfel, în temeiul articolului 2, litera (d) din Directiva 2005/85, „hotărâre finală” înseamnă o hotărâre de acordare sau neacordarea statutului de refugiat resortisantului unei țări terțe sau apatridului în temeiul Directivei 2004/83, care nu mai este susceptibilă de a fi supusă niciunei căi de atac în cadrul capitolului V din Directiva 2005/85. Potrivit articolului 2 litera (e) din această directivă, autoritatea decizională este orice organism cvasijudiciar sau administrativ dintr‑un stat membru responsabil cu soluționarea cererilor de azil și având competența de a hotărî în primă instanță în astfel de cazuri, sub rezerva anexei I la directiva menționată.

22.      Această anexă prevede că, atunci când pune în aplicare dispozițiile Directivei 2005/85, Irlanda poate să considere că prin „autoritatea decizională” prevăzută la articolul 2 litera (e) din directiva menționată se înțelege, în ceea ce privește examinarea al cărei scop este de a stabili dacă un solicitant ar trebui sau, după caz, nu ar trebui să fie declarat refugiat, Office of the Refugee Applications Commissioner (Oficiul Comisarului pentru Cereri de Azil, denumit în continuare „ORAC”). De asemenea, potrivit aceleiași anexe menționate, hotărârile în primă instanță prevăzute la același articol includ recomandările făcute de Refugee Applications Commissioner cu privire la aspectul dacă un solicitant ar trebui sau, după caz, nu ar trebui să fie declarat refugiat.

C –    Dreptul irlandez

23.      Legea din 1996 privind refugiații (Refugee Act 1996), astfel cum a fost modificată prin articolul 11 alineatul 1 din Legea din 1999 privind imigrația (Immigration Act 1999), prin articolul 9 din Legea din 2000 privind imigrația ilegală [Illegal Immigrants (Trafficking) Act 2000] și prin articolul 7 din Legea din 2003 privind imigrația (Immigration Act 2003, denumită în continuare „Legea din 1996 privind refugiații”), prevede, între altele, normele de procedură referitoare la cererile de azil.

24.      Reiese din decizia High Court din 9 februarie 2011(12) transmisă de instanța de trimitere că procedura de examinare a unei cereri de azil se desfășoară după cum urmează.

25.      În temeiul articolului 8 din Legea din 1996 privind refugiații, cererea de azil se prezintă Refugee Applications Commissioner. Articolul 11 din această lege prevede că acest membru al ORAC are obligația de a discuta cu solicitantul, de a efectua investigațiile și de a solicita informațiile necesare. În continuare, acesta redactează un raport în care face o recomandare pozitivă sau negativă referitoare la acordarea statutului de refugiat solicitantului vizat și comunică acest raport către Minister for Justice, Equality and Law Reform(13).

26.      Conform articolului 17 alineatul 1 din Legea din 1996 privind refugiații, în cazul în care recomandarea Refugee Applications Commissioner este pozitivă, Minister for Justice, Equality and Law Reform este obligat să acorde statutul de refugiat solicitantului vizat. În cazul în care se recomandă să nu se acorde statutul de refugiat solicitantului, acesta, în temeiul articolului 16 din legea menționată, poate formula apel împotriva recomandării emise de Refugee Applications Commissioner la Refugee Appeals Tribunal (Irlanda).

27.      Apelul la Refugee Appeals Tribunal poate cuprinde o fază orală desfășurată în fața unui membru al acestuia. În urma acestei ședințe, Refugee Appeals Tribunal confirmă sau infirmă recomandarea Refugee Applications Commissioner. În ipoteza în care acesta acordă câștig de cauză solicitantului de azil și consideră că recomandarea trebuie să fie pozitivă, Minister for Justice, Equality and Law Reform este obligat, conform articolului 17 alineatul 1 din legea menționată, să acorde statutul de refugiat. În caz contrar, dacă Refugee Appeals Tribunal consideră că recomandarea este negativă, Minister for Justice, Equality and Law Reform păstrează competențe depline și poate decide să acorde sau să nu acorde acest statut.

28.      În temeiul articolului 5 din Legea din 2000 privind imigrația ilegală, solicitanții de azil pot contesta validitatea recomandărilor emise de Refugee Applications Commissioner și a deciziilor pronunțate de Refugee Appeals Tribunal la High Court, sub rezerva condițiilor speciale aplicabile cauzelor de azil. În temeiul acestei dispoziții au fost introduse acțiunile principale la instanța de trimitere.

29.      În conformitate cu dispoziția menționată, dreptul la exercitarea unei căi de atac la Supreme Court împotriva deciziei High Court nu poate fi acordat decât dacă High Court pronunță ea însăși o decizie prin care autorizează această acțiune (certificate of leave to appeal). În acest scop, articolul 46 alineatul 3 din Legea din 2002 privind instanțele și angajații instanțelor (Courts and Courts Officers Act 2002), cu modificările ulterioare, aplicabilă la data faptelor din acțiunea principală, prevede că High Court trebuie să se pronunțe cu privire la această autorizare în termen de două luni de la ședință. Acest termen poate fi însă prelungit.

30.      De asemenea, trebuie precizat că articolul 12 din Legea din 1996 privind refugiații prevede că Minister for Justice, Equality and Law Reform poate, în cazul în care consideră necesar sau oportun, să adreseze instrucțiuni scrise către Refugee Applications Commissioner și/sau către Refugee Appeals Tribunal prin care solicită ca una dintre aceste autorități sau ambele, după caz, să acorde prioritate anumitor categorii de cereri. Poate fi vorba despre o prioritate întemeiată pe țara de origine sau de reședință obișnuită a solicitanților, precum în cauza de față, sau pe o legătură de familie între solicitanți ori pe vârstă, în special în cazul în care este vorba despre un minor.

31.      În această privință, la 11 decembrie 2003, Minister for Justice, Equality and Law Reform, a adresat, în temeiul acestei dispoziții, o instrucțiune către Refugee Applications Commissioner și către Refugee Appeals Tribunal prin care solicita acordarea priorității cererilor de azil introduse începând de la 15 decembrie 2003 de resortisanți nigerieni.

32.      Anexa II la Legea din 1996 privind refugiații arată că Refugee Appeals Tribunal este compus dintr‑un președinte și membrii ordinari pe care Minister for Justice, Equality and Law Reform, cu acordul Minister for Finance, îi consideră necesari pentru soluționarea rapidă a cauzelor Refugee Appeals Tribunal, fiecare trebuind să aibă cel puțin cinci ani de experiență în profesia de barrister sau de solicitor anterior numirii. Membrii Refugee Appeals Tribunal sunt numiți de Minister for Justice, Equality and Law Reform. Fiecare membru ordinar este numit pentru un mandat de trei ani, potrivit modalităților stabilite de Minister for Justice, Equality and Law Reform cu ocazia numirii acestuia, sub rezerva dispozițiilor din această anexă. Președintele Refugee Appeals Tribunal își exercită atribuțiile în temeiul unui contract de muncă scris, în care se prevăd condițiile care pot fi modificate de la o perioadă la alta de Minister for Justice, Equality and Law Reform, cu acordul Minister for Finance. Fiecare membru ordinar primește o remunerație, indemnizații și rambursări ale cheltuielilor efectuate, care pot fi modificate de la o perioadă la alta de Minister for Justice, Equality and Law Reform cu acordul Minister for Finance.

33.      Se precizează de asemenea în anexa menționată că un membru ordinar al Refugee Appeals Tribunal poate fi eliberat din funcție de Minister for Justice, Equality and Law Reform, cu precizarea motivelor.

34.      Membrii personalului Refugee Appeals Tribunal sunt funcționari în sensul Legii din 1956 de reglementare a funcției publice (Civil Service Regulation Act 1956).

II – Situația de fapt din acțiunea principală

35.      Situația de fapt din acțiunea principală, astfel cum reiese din decizia High Court din 9 februarie 2011 citată anterior, transmisă de instanța de trimitere, este următoarea.

36.      Cauza HID privește o fetiță de zece ani, care a ajuns în Irlanda împreună cu mama sa în 2008. Ambele au cetățenie nigeriană. Aceasta din urmă a prezentat la ORAC o cerere de azil în numele fiicei sale minore, întemeiată pe amenințările cu excizia și cu moartea care o vizau și care proveneau de la familia tatălui acesteia. Altă fiică a cuplului ar fi fost deja ucisă în 2007, în urma supunerii la aceste tratamente.

37.      Refugee Applications Commissioner, într‑un raport din 15 august 2008, a considerat că cererea minorei trebuie respinsă pentru motivul că declarațiile mamei erau puțin credibile, iar poliția locală putea acorda o protecție suficientă. Mama minorei a formulat apel împotriva acestui raport la Refugee Appeals Tribunal. Apelul menționat a fost amânat până la pronunțarea hotărârii instanței de trimitere în prezentele cauze.

38.      Cauza BA privește de asemenea un resortisant nigerian intrat pe teritoriul irlandez în luna august 2008 și care a prezentat ORAC o cerere de azil pentru motivul că făcea obiectul unor rele tratamente în țara sa de origine ca urmare a orientării sale sexuale.

39.      În raportul din 25 august 2008, Refugee Applications Commissioner a pronunțat un aviz negativ privind cererea acestui resortisant, considerând că declarațiile acestuia sunt lipsite de credibilitate. BA a formulat apel împotriva acestui aviz la Refugee Appeals Tribunal. Prin decizia din 25 noiembrie 2008, acesta din urmă a respins apelul, pentru motivul că elementele prezentate de solicitant nu erau credibile.

40.      Atât domnișoara D., cât și domnul A. au formulat câte o acțiune la High Court în vederea obținerii anulării rapoartelor Refugee Applications Commissioner din 15 august și, respectiv, din 25 august 2008, precum și a cercetării efectuate de Minister for Justice, Equality and Law Reform la 11 decembrie 2003 prin care se urmărește acordarea priorității cererilor de azil introduse de resortisanți nigerieni.

41.      În decizia din 9 februarie 2011, High Court a respins acțiunile și a refuzat să admită cererile reclamanților.

42.      În prezent, s‑a solicitat High Court să se pronunțe cu privire la o cerere formulată de acești reclamanți prin care se urmărea exercitarea unei căi de atac la Supreme Court. Conform articolului 5 din Legea din 2000 privind imigrația ilegală, această cale de atac nu poate fi exercitată decât dacă High Court pronunță, în această privință, o decizie prin care se autorizează aceasta și stabilește că decizia sa cuprinde un aspect de drept care prezintă un interes general excepțional și că este de dorit, în interes general, să se formuleze un apel („certificate of leave to appeal”).

III – Întrebările preliminare

43.      Întrucât avea incertitudini legate de interpretarea anumitor dispoziții din Directiva 2005/85 și considera că este necesar să obțină o decizie preliminară a Curții pentru a determina dacă trebuie să pronunțe o decizie de autorizare a exercitării unei căi de atac la Supreme Court, High Court a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții întrebările preliminare următoare:

„1)      Dispozițiile Directivei 2005/85[...] sau principiile generale ale dreptului Uniunii se opun ca un stat membru să adopte măsuri administrative care impun ca o categorie de cereri de azil determinată în funcție de cetățenie sau de țara de origine a solicitantului de azil să fie examinată și soluționată conform unei proceduri accelerate sau prioritare?

2)      Articolul 39 din Directiva 2005/85[...] coroborat cu considerentul (27) al aceleiași directive și cu articolul 267 TFUE trebuie interpretat în sensul că dreptul național este cel care prevede calea de atac efectivă impusă prin această dispoziție atunci când competența de revizuire sau de apel împotriva soluției date în primă instanță cererilor de azil este atribuită prin lege Tribunalului înființat printr‑o lege adoptată de Parlament și ale cărei decizii în favoarea solicitantului de azil sunt obligatorii cu privire la toate aspectele de fapt și de drept relevante în contextul cererii, indiferent de existența unor acorduri administrative sau organizatorice care implică unele dintre aspectele următoare sau pe toate acestea:

–        un ministru își păstrează puterea de apreciere în sensul inversării unei soluții negative cu privire la o cerere;

–        există o legătură organizatorică sau administrativă între organismele responsabile cu soluționarea cererii în primă instanță și cele responsabile cu soluționarea căilor de atac;

–        membrii cu putere de decizie ai Tribunalului sunt numiți de către ministru și își exercită atribuțiile în regim de lucru cu fracțiune de normă pentru un termen de trei ani și sunt remunerați în mod diferențiat;

–        ministrul își păstrează puterea de a transmite instrucțiuni de tipul celei menționate la articolul 12, la articolul 16 [alineatul 2B litera b)] și la articolul 16 alineatul 11 din Legea [din 1996 privind refugiații]?”

IV – Analiză

44.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească, în esență, dacă articolul 23 alineatele (3) și (4) din Directiva 2005/85 trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să supună unei proceduri accelerate sau prioritare examinarea anumitor categorii de cereri de azil stabilite pe baza cetățeniei sau a țării de origine a solicitantului.

45.      În continuare, prin intermediul celei de a doua întrebări, aceasta solicită să se stabilească, în esență, dacă articolul 39 din această directivă și principiul protecției jurisdicționale efective, consacrat la articolul 47 din cartă, se opun unei reglementări precum cea din acțiunea principală, care prevede o cale de atac împotriva deciziilor autorității competente să soluționeze cererea exercitată la Refugee Appeals Tribunal, a cărei calitate de instanță independentă este contestată de reclamanți.

A –    Cu privire la instituirea unei proceduri accelerate sau prioritare întemeiate pe cetățenia sau pe țara de origine a solicitantului de azil

46.      Cu titlu introductiv, considerăm util să amintim spiritul Directivei 2005/85.

47.      Directiva 2005/85 are drept obiectiv, conform articolului 1, să stabilească standarde minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat în temeiul a două principii esențiale care corespund intențiilor declarate în Concluziile președinției Consiliului European de la Tampere din 15 și 16 octombrie 1999(14): echitatea și eficacitatea(15).

48.      Pentru a respecta principiul echității, procedura se întemeiază pe respectarea drepturilor și a principiilor fundamentale recunoscute în special prin cartă(16). Dispozițiile sus‑menționate, cuprinse în capitolul II din Directiva 2005/85, intitulat „Principii fundamentale și garanții”, se întemeiază pe acest principiu.

49.      Obiectivul eficacității este consacrat la articolul 23 alineatul (2) din această directivă, care prevede că statele membre se asigură că procedura de examinare a unei cereri de azil se încheie cât mai repede, fără a aduce atingere unei examinări corespunzătoare și complete.

50.      Posibilitatea statelor membre de a aplica o procedură accelerată sau prioritară cererilor de azil, conform articolului 23 alineatele (3) și (4) din directiva menționată, are la bază acest obiectiv.

51.      Astfel, după cum se amintește în considerentul (11) al Directivei 2005/85, este atât în interesul statelor membre, cât și al solicitanților de azil să se ia cât mai repede posibil o hotărâre cu privire la cererile de azil. Acest lucru se explică, în opinia noastră, în special prin faptul că este important ca situația solicitanților să fie soluționată cu celeritate și că o durată prea lungă de tratare a cererii poate fi de natură să îi descurajeze și să îi determine să prefere clandestinitatea.

52.      Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se aprecieze aici dacă examinarea prioritară sau accelerată a anumitor cereri de azil clasificate ca atare în temeiul cetățeniei solicitantului constituie o practică compatibilă cu echilibrul impus prin Directiva 2005/85.

53.      Astfel, în ședință s‑a susținut că tratarea unei cereri de azil în procedură accelerată sau prioritară nu poate fi instituită în temeiul articolului 23 alineatul (3) din această directivă decât în cazul în care cererea este fondată sau în temeiul unuia dintre cele 16 motive prevăzute la alineatul (4) al acestui articol, când se poate considera că este nefondată. În consecință, statele membre nu ar fi în drept să examineze cererile de azil în procedură accelerată sau prioritară exclusiv în temeiul cetățeniei solicitanților.

54.      În plus, reclamanții consideră că alegerea procedurii accelerate sau prioritare nu poate viza decât o cerere individuală, iar nu o astfel de categorie de cereri. Aceștia amintesc în special că articolul 3 din Convenția de la Geneva arată că statele contractante vor aplica dispozițiile acestei convenții în cazul refugiaților fără discriminare pe motive de rasă, religie sau țară de origine. În consecință, aceștia consideră că instituirea unei proceduri accelerate sau prioritare pentru o categorie de persoane definită pe un astfel de criteriu este contrară principiului nediscriminării pe bază de cetățenie.

55.      Pentru motivele prezentate în continuare, nu împărtășim această opinie.

56.      Cu ocazia elaborării Directivei 2005/85, legiuitorul Uniunii a arătat, în repetate rânduri, că statele membre beneficiază de o marjă de apreciere pentru punerea în aplicare a procedurii de acordare și de retragere a statutului de refugiat. Astfel, în propunerea sa de directivă sus‑menționată, Comisia Europeană a precizat că toate normele privind punerea în aplicare a unei proceduri echitabile și eficace sunt stabilite fără a aduce atingere competențelor depline ale statelor membre de a clasifica dosarele potrivit ordinii de prioritate stabilite în funcție de politicile lor naționale(17).

57.      Regăsim aceeași intenție a legiuitorului Uniunii de a acorda o marjă de apreciere statelor membre chiar în textul acestei directive consacrate procedurii de examinare. Astfel, considerentul (11) al acesteia stabilește că organizarea tratării cererilor de azil trebuie lăsată la aprecierea statelor membre, astfel încât, în funcție de necesitățile existente la nivel național, să poată acorda prioritate anumitor cereri sau să poată accelera tratarea acestora, cu respectarea normelor prevăzute de directiva menționată.

58.      Modul de redactare a articolului 23 alineatul (3) din Directiva 2005/85 ne pare de asemenea a indica același sens. În temeiul acestei dispoziții, statele membre „pot” acorda prioritate unei examinări sau pot accelera orice examinare, „inclusiv” în cazul în care este probabil ca cererea să fie întemeiată sau solicitantul are nevoi speciale. De asemenea, alineatul (4) al acestui articol acordă statelor membre posibilitatea de a aplica procedura accelerată sau prioritară în temeiul a 16 motive specifice care justifică aplicarea unei astfel de proceduri, folosind de asemenea verbul „a putea”.

59.      Legiuitorul Uniunii a intenționat, așadar, să lase statelor membre posibilitatea de a alege o procedură accelerată sau prioritară în tratarea cererilor de azil(18), utilizarea cuvântului „inclusiv” la articolul 23 alineatul (3) din Directiva 2005/85 demonstrând, în opinia noastră, că o astfel de procedură poate fi aplicată atât cererilor fondate, cât și celor nefondate.

60.      De altfel, la punctul 29 din Hotărârea din 28 iulie 2011, Samba Diouf(19), Curtea a subliniat că procedurile instituite de această directivă constituie standarde minime și că statele membre dispun în mai multe privințe de o marjă de apreciere cu ocazia punerii în aplicare a acestor dispoziții, ținând seama de particularitățile dreptului național. Această marjă de apreciere recunoscută statelor membre face parte integrantă din sistemul european comun de azil instituit de legiuitorul Uniunii(20).

61.      Astfel, nu trebuie să se piardă din vedere că directiva menționată constituie prima etapă în crearea unui sistem de azil european comun(21) și că aceasta armonizează a minima normele, statele membre nefiind obligate să aplice proceduri uniforme și menținându‑și astfel sistemele naționale.

62.      În această privință, necesitățile existente la nivel național pot varia considerabil de la un stat membru la altul, fluxurile de migrație înspre acestea putând fi foarte diferite. În scopul de a face față unui aflux masiv de solicitanți de azil, astfel cum pare a fi cazul Irlandei în ceea ce privește resortisanții nigerieni(22), statele membre trebuie să se poată organiza cât mai bine pentru a trata cât mai eficient cererile de azil, potrivit obiectivului de celeritate urmărit de Directiva 2005/85, asigurându‑se în același timp că sunt respectate cerințele minime prevăzute de aceasta din urmă.

63.      În ceea ce privește organizarea procedurilor și stabilirea termenelor pentru acestea, așadar, trebuie să se aplice dreptul statelor membre, în conformitate cu principiul autonomiei procedurale a statelor membre(23).

64.      În ceea ce privește principiul nediscriminării, invocat de reclamanți, amintim că acesta impune nu numai ca situațiile comparabile să nu fie tratate în mod diferit, ci și ca situațiile diferite să nu fie tratate în același mod(24).

65.      În materie de azil și în special în sistemul instituit prin Directiva 2005/85, trebuie să se considere că un rol determinant îl are cetățenia solicitantului(25). Astfel, țara de origine a acestuia este cea care va orienta decizia autorității responsabile cu soluționarea cererii, dat fiind că aceasta din urmă este obligată să se informeze cu privire la situația generală existentă în această țară(26) în scopul de a determina existența sau inexistența unui pericol pentru solicitantul de azil și, dacă este cazul, necesitatea protecției acestuia.

66.      De altfel, acesta este motivul pentru care legiuitorul Uniunii a introdus conceptul de țară de origine sigură, potrivit căruia, atunci când o țară terță poate fi considerată astfel, statele membre ar trebui să o poată desemna ca atare și să prezume că solicitanții sunt în siguranță în aceasta(27). Astfel, statele membre ar trebui să se poată întemeia pe lista comună minimă a țărilor de origine sigure stabilită de Consiliul Uniunii Europene(28) și să examineze cererea de azil întemeindu‑se pe prezumția relativă de siguranță a acestor țări(29). Statele membre la rândul lor pot desemna ca țări de origine sigure, în temeiul articolului 30 din Directiva 2005/85, altele țări terțe decât cele care figurează pe această listă comună, în scopul examinării cererilor de azil.

67.      În acest sens și în scopul facilitării examinării cererilor de azil, chiar legiuitorul Uniunii a prevăzut că statele membre pot decide că o procedură este prioritară sau accelerată atunci când cererea de azil este considerată nefondată întrucât solicitantul provine dintr‑o țară de origine sigură, în sensul articolelor 29-31 din această directivă sau că țara care nu este stat membru este considerată o țară terță sigură pentru solicitant(30). În consecință, aici cetățenia va fi în mod obligatoriu factorul care justifică tratamentul prioritar sau accelerat. În consecință, aplicarea acestui criteriu nu este în niciun caz contrară, prin natura sa, Directivei 2005/85.

68.      Pe de altă parte, atunci când există un aflux masiv de cereri de azil provenite din aceeași țară, este în conformitate cu obiectivul de eficacitate urmărit prin această directivă să se urmărească examinarea cu prioritate a acestor cereri, personalul care efectuează aceste examinări fiind mai bine informat în privința pericolelor la care pot fi expuși resortisanții acestei țări, presupunându‑se că personalul menționat beneficiază de informații precise și actualizate privind situația generală existentă în acea țară. Tratarea cererilor este astfel facilitată și rapidă, aspect care este și în interesul solicitanților.

69.      Întrucât obiectivul Directivei 2005/85 este instituirea unui cadru minim pentru procedura de acordare și de retragere a statutului de refugiat asigurându‑se că statele membre respectă cerințele minime pe care aceasta le prevede, în special în capitolul II, în opinia noastră, examinarea inexistenței discriminării trebuie desfășurată sub alt unghi.

70.      În opinia noastră, situațiile solicitanților de azil, care se află cu toții în situații comparabile întrucât urmăresc cu toții protecția internațională, trebuie comparate în funcție de tratamentul lor în cursul procedurii de acordare a statutului de refugiat. Riscul de discriminare s‑ar putea afla nu – astfel cum s‑a menționat – în folosirea cetățeniei drept criteriu pe baza căruia s‑ar desfășura o procedură prioritară sau accelerată, ci în efectele acesteia din urmă în cazul în care, prin structura și termenele sale, ea ajunge să îi priveze pe cei care fac obiectul său de garanțiile prevăzute la articolul 23 din Directiva 2005/85, care precizează că ele se aplică oricărei forme de procedură.

71.      În consecință, instituirea unei proceduri prioritare precum cea din acțiunea principală nu trebuie să facă imposibilă sau inoperantă în practică exercitarea drepturilor pe care această directivă le conferă solicitanților de azil resortisanți nigerieni. În special, acestea din urmă trebuie să poată beneficia de un termen suficient pentru a strânge și a prezenta elementele necesare în susținerea cererii(31), permițând astfel autorității competente să o soluționeze să efectueze o examinare echitabilă și completă a acestor cereri și să se asigure că solicitanții nu sunt expuși la pericole în țara de origine.

72.      În speță, nu considerăm că situația resortisanților nigerieni, ca urmare a faptului că cererea lor de azil este supusă unei proceduri prioritare, este tratată diferit de cele ale solicitanților de azil proveniți din alte țări terțe(32). În orice caz, revine instanței naționale să verifice dacă toate principiile de bază și garanțiile fundamentale prevăzute în capitolul II al Directivei 2005/85 au fost respectate concret în cadrul tratării prioritare a cererilor de azil ale domnișoarei D. și domnului A.

73.      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, considerăm că articolul 23 alineatele (3) și (4) din Directiva 2005/85 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru să examineze în procedură accelerată sau prioritară anumite categorii de cereri de azil stabilite pe baza cetățeniei sau a țării de origine a solicitantului.

B –    Cu privire la garanția unei căi de atac efective în sensul articolului 39 din Directiva 2005/85

74.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească, în esență, dacă sistemul instituit prin reglementarea irlandeză și legat de procedura de acordare și de retragere a statutului de refugiat respectă garanția unei căi de atac efective, astfel cum este prevăzută la articolul 39 din Directiva 2005/85 și la articolul 47 din cartă.

75.      Articolul 39 alineatul (1) litera (a) din această directivă, reamintim, prevede că statele membre se asigură că solicitanții de azil au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, împotriva unei hotărâri luate cu privire la cererea lor de azil. Articolul 47 din cartă consacră, la rândul său, principiul protecției jurisdicționale efective(33).

76.      Considerentul (27) al directivei menționate prevede că, în conformitate cu un principiu fundamental al dreptului Uniunii, hotărârile adoptate cu privire la o cerere de azil și la retragerea statutului de refugiat sunt supuse unei căi de atac efective în fața unei instanțe judecătorești în sensul articolului 267 TFUE.

77.      Reclamanții susțin, între altele, că Refugee Appeals Tribunal nu reprezintă o astfel de instanță, în sensul dispoziției menționate.

78.      În temeiul unei jurisprudențe constante, pentru a aprecia dacă organul de trimitere are caracterul unei „instanțe” în sensul dispoziției menționate, aspect care ține doar de dreptul comunitar, Curtea ia în considerare un ansamblu de elemente, precum originea legală a organului, caracterul său permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, natura contradictorie a procedurii, aplicarea de către organ a normelor de drept, precum și independența acestuia(34).

79.      Criteriile referitoare la originea legală, la permanența și la aplicarea normelor de drept nu prezintă neclarități în raport cu Refugee Appeals Tribunal(35). În schimb, reclamanții contestă caracterul său de instanță obligatorie, caracterul contradictoriu al procedurii în fața acestuia și caracterul lui independent. Vom examina succesiv aceste trei aspecte.

80.      În primul rând, trebuie constatat că articolul 15 și articolul 16 alineatul 1 din Legea din 1996 privind refugiații stabilesc că Refugee Appeals Tribunal este instanța competentă să examineze și să soluționeze căile de atac introduse împotriva recomandărilor Refugee Applications Commissioner, care, reamintim, reprezintă deciziile în primă instanță privind cererile de azil(36). Pe de altă parte, în ipoteza în care acțiunea la Refugee Appeals Tribunal este admisă, Minister for Justice, Equality and Law Reform este obligat, conform articolului 17 alineatul 1 din această lege, să acorde statutul de refugiat. Numai în cazul în care Refugee Appeals Tribunal nu admite acțiunea solicitantului de azil, Minister for Justice, Equality and Law Reform poate decide totuși să acorde statutul de refugiat. Prin urmare, nu există nicio marjă de manevră din momentul în care este adoptată decizia în favoarea solicitantului de azil. Deciziile pozitive ale Refugee Appeals Tribunal au, așadar, forță obligatorie pentru autoritățile statale.

81.      În al doilea rând, reamintim că cerința unei proceduri contradictorii nu este un criteriu absolut(37). În consecință, considerăm că faptul că nu este obligatorie reprezentarea ORAC la Refugee Appeals Tribunal are o relevanță redusă. În schimb, subliniem că articolul 16 alineatul 5 din Legea din 1996 privind refugiații prevede că Refugee Applications Commissioner prezintă Refugee Appeals Tribunal copii ale tuturor rapoartelor, documentelor sau declarațiilor scrise care i‑au fost prezentate în temeiul articolului 11 din legea menționată, precum și o indicație scrisă a naturii și a originii oricărei alte informații care are legătură cu cererea și de care a luat cunoștință în cursul investigației. Conform articolului 16 alineatul 8 din legea respectivă, Refugee Appeals Tribunal prezintă solicitantului și solicitor‑ului acestuia, precum și Înaltului Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, la cererea acestuia, aceste copii. Pe de altă parte, Refugee Appeals Tribunal poate organiza de asemenea o ședință în cursul căreia poate cita orice persoană a cărei mărturie este necesară și poate asculta pledoaria solicitantului și a Refugee Applications Commissioner(38). În consecință, fiecare parte poate avea ocazia de a transmite Refugee Appeals Tribunal toate cele necesare pentru succesul cererii sau pentru apărare.

82.      Subliniem de asemenea că articolul 16 alineatul 16 din această lege prevede că, înainte de a statua cu privire la acțiune, Refugee Appeals Tribunal trebuie să țină seama în special de raportul Refugee Applications Commissioner, de orice observație formulată de acesta din urmă sau de Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Refugiați, de elementele de probă prezentate, de orice declarație formulată în ședință și de orice document, declarație scrisă sau altă informație care au fost prezentate Refugee Applications Commissioner.

83.      Refugee Appeals Tribunal are, așadar, competențe de control extinse, întrucât se pronunță atât asupra aspectelor de fapt, cât și asupra celor de drept și apreciază elementele de probă care îi sunt prezentate.

84.      În cele din urmă, în al treilea rând, reclamanții consideră că Refugee Appeals Tribunal nu este independent. Aceștia arată în special că ar exista legături organizaționale între acesta din urmă, ORAC și Minister for Justice, Equality and Law Reform, iar membrii acestuia ar fi expuși unor presiuni externe. În special, numirea și stabilirea condițiilor delegării, ale remunerației și alte aspecte ale mandatului membrilor său l‑ar lipsi de independență.

85.      Conform jurisprudenței Curții, noțiunea „independență”, inerentă misiunii jurisdicționale, implică înainte de toate ca organismul vizat să aibă calitatea de terț în raport cu autoritatea care a adoptat decizia care face obiectul căii de atac(39). Curtea a arătat că această noțiune cuprinde două aspecte. Primul aspect, extern, presupune ca organismul să fie protejat de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să pună în pericol independența membrilor săi în ceea ce privește judecarea litigiilor cu care sunt sesizați. Al doilea aspect, intern, este legat de noțiunea de imparțialitate și vizează echidistanța în raport cu părțile în litigiu și cu interesele lor din perspectiva obiectului acestuia(40).

86.      În speță, articolul 15 alineatul 2 din Legea din 1996 privind refugiații prevede că Refugee Appeals Tribunal este independent în exercitarea competențelor. Amintim că, atunci când se pronunță în favoarea solicitantului de azil, Minister for Justice, Equality and Law Reform este obligat prin această decizie și, în consecință, nu are dreptul de a o controla. În ceea ce privește normele legate de numire și de remunerare, acestea, în opinia noastră, nu sunt de natură să repună în discuție independența Refugee Appeals Tribunal. Astfel, membrii acestuia din urmă sunt numiți din rândul persoanelor cu cel puțin cinci ani de experiență în profesia de barrister sau de solicitor, pentru un mandat determinat, numirea lor de către Minister for Justice, Equality and Law Reform nefiind diferită de situația majorității instanțelor naționale din cadrul Uniunii.

87.      Mai delicată este problema revocării membrilor Refugee Appeals Tribunal. Astfel, amintim că, în temeiul unei jurisprudențe constante, garanțiile de independență și de imparțialitate susțin existența unor reguli, în special în ceea ce privește cauzele de revocare a membrilor instanței, care permit înlăturarea oricărei îndoieli legitime în percepția justițiabililor cu privire la impermeabilitatea instanței menționate în raport cu elemente exterioare și la neutralitatea sa în raport cu interesele care se confruntă(41). Sub acest aspect, pentru a considera îndeplinită condiția referitoare la independența organismului de trimitere, jurisprudența impune în special existența unor dispoziții legislative exprese care să prevadă cazurile de revocare a membrilor acestuia(42).

88.      În speță, reiese de la articolul 7 din anexa II la Legea din 1996 privind refugiații că membrii ordinari ai Refugee Appeals Tribunal pot fi eliberați din funcție de Minister for Justice, Equality and Law Reform, cu precizarea motivelor. Este regretabil că ipotezele în care membrii Refugee Appeals Tribunal pot fi eliberați din funcție nu sunt determinate mai precis. În consecință, Minister for Justice, Equality and Law Reform pare să dispună de o largă putere de apreciere. Pe de altă parte, nu se precizează că decizia privind revocarea unui membru al Refugee Appeals Tribunal poate face obiectul unui control jurisdicțional.

89.      Considerăm posibilă înlăturarea neclarităților legate de impermeabilitatea Refugee Appeals Tribunal în raport cu elementele exterioare din motivele următoare.

90.      Considerăm că sistemul irlandez de acordare și de retragere a statutului de refugiat poate garanta dreptul la o cale de atac efectivă. Astfel, după cum am văzut, conform articolului 5 din Legea din 2000 privind imigrația ilegală, solicitanții de azil pot contesta de asemenea validitatea recomandărilor Refugee Applications Commissioner și a deciziilor Refugee Appeals Tribunal la High Court, a cărei decizie poate face la rândul ei obiectul unei căi de atac la Supreme Court. În plus, chiar aceasta este situația din cauza de față, instanța de trimitere fiind sesizată de reclamanți cu o acțiune împotriva unei recomandări a Refugee Applications Commissioner și a unei decizii a Refugee Appeals Tribunal.

91.      În consecință, considerăm imposibil ca High Court sau Supreme Court să confirme decizii care ar fi fost pronunțate sub presiunea guvernului irlandez. Dimpotrivă, existența acestor căi de atac este prin ea însăși de natură să prevină orice încercare de presiune la nivelul Refugee Appeals Tribunal.

92.      În această privință, amintim că în considerentul (27) al Directivei 2005/85 se arată că efectivitatea căii de atac, inclusiv în ceea ce privește examinarea faptelor relevante, depinde de sistemul administrativ și judiciar al fiecărui stat membru considerat în ansamblul său. Așadar, în opinia noastră, statele membre beneficiază de o anumită marjă de apreciere în organizarea lor procedurală, cu condiția ca instanța națională să poată verifica temeinicia motivelor care au condus autoritatea administrativă competentă să considere cererea de protecție internațională drept nefondată sau abuzivă, fără ca acestea să beneficieze de o prezumție absolută de legalitate(43).

93.      Aceeași abordare a fost exprimată în mai multe rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, recent în Hotărârea I. M. împotriva Franței(44). Aceasta a arătat atunci că preocuparea sa esențială este de a ști dacă există garanții efective care protejează reclamantul împotriva unei returnări arbitrare în țara pe care a părăsit‑o(45). Curtea menționată a precizat de asemenea că toate căile de atac prevăzute de dreptul intern pot îndeplini condițiile prevăzute la articolul 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, în raport cu dreptul la o cale de atac efectivă, chiar dacă niciuna dintre acestea nu le îndeplinește singură(46). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit că această dispoziție nu impune o formă specială a căii de atac și că organizarea căilor de atac interne este în sfera de apreciere a statelor(47).

94.      Analizând în ansamblu, sistemul irlandez de acordare și de retragere a statutului de refugiat ne pare a respecta dreptul la o cale de atac efectivă.

95.      În consecință, având în vedere ansamblul elementelor de mai sus, considerăm că articolul 39 din Directiva 2005/85 și articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea din acțiunea principală, în temeiul căreia o cale de atac împotriva deciziei autorității competente să soluționeze cererea de azil poate fi introdusă la Refugee Appeals Tribunal și la High Court.

V –    Concluzie

96.      Având în vedere considerațiile anterioare, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de High Court după cum urmează:

„1)      Articolul 23 alineatele (3) și (4) din Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru să examineze în procedură accelerată sau prioritară anumite categorii de cereri de azil stabilite pe baza cetățeniei sau a țării de origine a solicitantului.

2)      Articolul 39 din Directiva 2005/85 și articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale precum cea din acțiunea principală, în temeiul căreia o cale de atac împotriva deciziei autorității competente să soluționeze cererea de azil poate fi introdusă la Refugee Appeals Tribunal și la High Court.”


1 –      Limba originală: franceza.


2 –      Directiva Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat (JO L 326, p. 13, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 242).


3 –      Recueil des traités des Nations unies, vol. 189, p. 150, nr. 2545 (1954) (denumită în continuare „Convenția de la Geneva”).


4 –      A se vedea articolul 1, precum și considerentele (4) și (5) ale acestei directive.


5 –      A se vedea considerentul (2) al directivei menționate.


6 –      A se vedea articolul 2 litera (e) din această directivă.


7 –      A se vedea articolul 10 alineatul (1) din această directivă.


8 –      A se vedea articolul 12 alineatul (1) primul paragraf din respectiva directivă.


9 –      Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52).


10 –      A se vedea articolul 39 alineatul (2) din această directivă.


11 –      A se vedea articolul 39 alineatul (4) din directiva menționată.


12 –      HID & BA v Refugee Applications Commissioner & Ors [2008] IEHC 1261 și [2009] IEHC 56.


13 –      Articolul 13 din legea menționată.


14 –      Aceste concluzii sunt disponibile la adresa internet următoare: http://www.europarl.europa.eu/summits/tam_fr.htm..


15 –      A se vedea punctele 2 și 3 din expunerea de motive a Propunerii de directivă a Consiliului privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat [COM(2000) 578 final]. A se vedea de asemenea Raportul Comisiei către Parlamentul European și către Consiliu privind aplicarea Directivei 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat în statele membre [COM(2010) 465 final, p. 3].


16 –      A se vedea în special considerentul (8) al directivei menționate.


17 –      A se vedea punctul 2 din expunerea de motive a acestei propuneri. A se vedea de asemenea Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European „Spre o procedură comună de azil și un statut uniform, valabil în toată Uniunea pentru persoanele cărora li s‑a acordat azilul” [COM(2000) 755 final, p. 8].


18 –      A se vedea, în această privință, Raportul Comisiei către Parlamentul European și către Consiliu citat la nota de subsol 15 (p. 13).


19 –      C‑69/10, Rep., p. I‑7151.


20 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2011, N.S. și alții (C‑411/10 și C‑493/10, Rep., p. I‑13905, punctul 65).


21 –      A se vedea Comunicarea Comisiei către Consiliu și Parlamentul European, citată la nota de subsol 17 (p. 8), precum și Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, către Consiliu, către Comitetul Economic și Social European și către Comitetul Regiunilor intitulată „Plan strategic în materie de azil: o abordare integrată a protecției în ansamblul UE” [COM(2008) 360 final, p. 2].


22 –      A se vedea Joyce, C., Annual Policy Report on Migration and Asylum 2009: Ireland, în ESRI Survey and Statistical Report Series 32, Dublin, 30 iulie 2010, p. 13. A se vedea de asemenea Quinn, E., Stanley, J., Joyce, C., și O’Connell, P. J., Handbook on Immigration and Asylum in Ireland 2007, ESRI Research Series 5, Dublin, 28 august 2007, p. 13.


23 –      Trebuie observat de asemenea că articolul 39 alineatele (2) și (4) din această directivă acordă statelor membre competența de a stabili termenele pentru exercitarea dreptului la o cale de atac efectivă împotriva deciziilor privind cererile de azil.


24 –      A se vedea în special Hotărârea din 28 iunie 2012, Erny (C‑172/11, punctul 40).


25 –      A se vedea considerentul (17) al acestei directive.


26 –      A se vedea articolul 8 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată.


27 –      A se vedea de asemenea considerentul (17) al Directivei 2005/85.


28 –      A se vedea, în această privință, articolul 29 alineatul (1) din această directivă.


29 –      A se vedea considerentul (19) din directiva menționată.


30 –      A se vedea articolul 23 alineatul (4) litera (c) din directiva menționată.


31 –      A se vedea în special articolul 10 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată.


32 –      A se vedea HID & BA v Refugee Applications Commissioner & Ors, citată anterior (punctele 36 și 37).


33 –      A se vedea Hotărârea Samba Diouf, citată anterior (punctele 48 și 49).


34 –      A se vedea Hotărârea din 31 mai 2005, Syfait și alții (C‑53/03, Rec., p. I‑4609, punctul 29), și Hotărârea din 22 decembrie 2010, RTL Belgium (C‑517/09, Rep., p. I‑14093, punctul 36).


35 –      A se vedea punctul C.11 din observațiile reclamanților, punctul 7.13 din observațiile Irlandei și punctul 47 din observațiile Comisiei.


36 –      A se vedea anexa I la Directiva 2005/85.


37 –      A se vedea Hotărârea din 17 septembrie 1997, Dorsch Consult (C‑54/96, Rec., p. I‑4961, punctul 31).


38 –      A se vedea articolul 16 alineatul (10) și articolul 16 alineatul (11) literele (a) și (c) din Legea din 1996 privind refugiații.


39 –      A se vedea Hotărârea RTL Belgium, citată anterior (punctul 38 și jurisprudența citată).


40 –      Ibidem (punctele 39 și 40).


41 –      A se vedea Ordonanța din 14 mai 2008, Pilato (C‑109/07, Rep., p. I‑3503, punctul 24 și jurisprudența citată).


42 –      Idem.


43 –      A se vedea Hotărârea Samba Diouf, citată anterior (punctul 61).


44 –      A se vedea CEDO, Hotărârea I. M. împotriva Franței din 2 februarie 2012.


45 –      § 127.


46 –      § 129.


47 –      § 138.