Language of document : ECLI:EU:C:2012:586

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 20 septembrie 2012(1)

Cauza C‑419/11

Česká spořitelna as

împotriva

Gerald Feichter

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Městký soud v Praze (Republica Cehă)]

„Competență – Materie contractuală – Contract încheiat de un consumator – Director al unei societăți – Contract de credit încheiat de o societate – Bilet la ordin emis într‑o formă incompletă – Aval – Locul de executare a obligației”





1.        Prin cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare în cauză, Curtea este invitată să se pronunțe asupra prevederilor Regulamentului nr. 44/2001(2) privind competența judiciară. Acțiunea principală privește un bilet la ordin emis într‑o formă incompletă de către o societate al cărei sediu era într‑un stat membru, în favoarea unui beneficiar stabilit în același stat membru. Acest bilet la ordin a fost de asemenea avalizat(3) de o persoană fizică care avea legătură cu societatea emitentă, dar care are domiciliul într‑un alt stat membru. În cadrul unei somații de plată întemeiate pe un bilet la ordin și exercitate împotriva acestei persoane în primul stat membru, poate aceasta din urmă să pretindă că instanțele din acest stat membru nu au competență pentru motivul că aceasta este supusă dispozițiilor articolelor 15 și 16 din regulamentul menționat, care se aplică consumatorilor? În cazul unui răspuns negativ, are titularul biletului la ordin dreptul de a exercita o acțiune în justiție în statul în care biletul la ordin în cauză trebuie plătit (în pofida faptului că a fost întocmit în mod incomplet), prevalându‑se de faptul că obligația care rezultă din biletul la ordin este acoperită de expresia „în materie contractuală” utilizată la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din regulament?

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

2.        Regulamentul nr. 44/2001 a intrat în vigoare la 1 martie 2002(4). Acesta a fost înlocuit, în raporturile dintre statele membre(5), de Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială(6) (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”).

3.        Considerentele (11) și (13) ale regulamentului menționat enunță:

„(11) Normele de competență trebuie să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului și, astfel, trebuie să fie întotdeauna disponibilă, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt factor de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.

(12)      În afară de instanța domiciliului pârâtului, trebuie să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și litigiu sau în scopul bunei administrări a justiției.

(13)      În cazul contractelor [...] încheiate cu consumatorii [...], partea defavorizată trebuie să fie protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale prevăzute în prezentul regulament.”

4.        Articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 prevede norma generală potrivit căreia persoanele cu domiciliul pe teritoriul unui stat membru sunt acționate în justiție în fața instanțelor statului membru în cauză.

5.        Articolul 5 prevede o serie de excepții parțiale de la această regulă. Acest articol prevede, în ceea ce privește litigiile în materie contractuală:

„O persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție într‑un alt stat membru

1. (a) în materie contractuală, în fața instanțelor de la locul în care obligația care formează obiectul cererii a fost sau urmează a fi executată;

(b)      în sensul aplicării prezentei dispoziții și în absența vreunei convenții contrare, locul de executare a obligației în cauză este:

–        în cazul vânzării de mărfuri, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile;

–        în cazul prestării de servicii, locul dintr‑un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile;

(c)      în cazul în care nu se aplică litera (b), se aplică litera (a);

[...]”

6.        Prevederile articolului 5 nu au ca efect să împiedice exercitarea unei acțiuni în justiție în statul membru în care are domiciliul pârâtul. Acestea enunță doar o normă subsidiară de competență judiciară care se aplică în cazurile prevăzute.

7.        Articolele 15 și 16 fac parte din secțiunea 4 din Regulamentul nr. 44/2001, intitulată „Competența în materie de contracte încheiate de consumatori”. Acestea prevăd:

„Articolul 15

(1)      În ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara activității sale comerciale sau profesionale, competența judiciară se determină în conformitate cu dispozițiile din prezenta secțiune [...]:

(a)      contractul are ca obiect vânzarea de bunuri mobile corporale în rate egale, fixe și eșalonate;

(b)      contractul are ca obiect un împrumut rambursabil în rate egale, fixe și eșalonate, sau orice altă formă de credit încheiat în scopul finanțării vânzării de bunuri mobile corporale;

(c)      în toate celelalte cazuri, contractul a fost încheiat cu o persoană care desfășoară activități comerciale sau profesionale în statul membru pe teritoriul căruia este domiciliat consumatorul sau, prin orice mijloace, își direcționează activitățile spre acel stat membru sau spre mai multe state, inclusiv statul membru respectiv, iar contractul intră în sfera de acțiune a acestor activități.

[...]

Articolul 16

[...]

(2)      Acțiunea poate fi introdusă împotriva consumatorului de către cealaltă parte la contract numai înaintea instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia consumatorul își are domiciliul.

[...]”

8.        Deși Convenția de la Bruxelles a fost înlocuită prin Regulamentul nr. 44/2001, Curtea a stabilit că interpretarea pe care a oferit‑o în privința acesteia este valabilă și în legătură cu Regulamentul nr. 44/2001, atunci când dispozițiile Convenției de la Bruxelles și cele ale Regulamentului nr. 44/2001 pot fi calificate ca fiind echivalente(7).

 Legislația națională

9.        Articolul 75 din titlul I din Legea nr. 191/1950 privind scrisorile cambiile, biletele la ordin și cecurile (Zákon směnečný a šekový, denumită în continuare „ZSS”) stabilește anumite condiții de formă pentru validitatea unui bilet la ordin. Biletul la ordin trebuie, printre altele, să includă o promisiune pură și simplă de a plăti o anumită sumă de bani la un anumit termen și într‑un loc determinat. În temeiul articolului 76 din ZSS, titlul care nu îndeplinește aceste condiții nu reprezintă, cu anumite excepții, un bilet la ordin.

10.      În temeiul articolului 10 din titlul I din ZSS, un bilet la ordin întocmit în mod incomplet nu are decât un caracter „embrionar”. Odată completat, se consideră că acesta a fost complet ab initio. Nicio dispoziție din dreptul național nu condiționează validitatea unui astfel de bilet la ordin de faptul ca acesta să fi fost completat în temeiul unei convenții încheiate în acest sens. Prin urmare, biletul la ordin este valabil chiar dacă titularul său l‑a completat într‑un mod care nu este conform cu convenția respectivă. Cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, faptul că titularul nu a completat biletul la ordin în mod corect permite debitorului să ridice o excepție.

11.      În temeiul articolului 32 alineatele 1 și 2 din titlul I din ZSS, avalistul este obligat în aceeași măsură ca avalizatul, iar angajamentul său este valabil chiar dacă obligația pe care o garantează ar fi nulă pentru orice alt motiv decât un viciu de formă.

12.      În temeiul dreptului național, un bilet la ordin este considerat o valoare mobiliară cu caracter abstract lipsit de caracter contractual, chiar dacă aceasta poate fi efectul concret al convenției care prevede întocmirea sa(8).

 Situația de fapt, procedura si întrebările preliminare

13.      La 28 aprilie 2004, Feichter‑CZ s.r.o. (denumit în continuare „împrumutatul”), cu sediul în Republica Cehă, a încheiat o convenție privind descoperitul de cont (denumită în continuare „convenția de credit”) cu societatea Česká Spořitelna a.s. (denumită în continuare „împrumutătorul”), reclamanta în acțiunea principală, care are de asemenea sediul în acest stat membru. Linia de credit prevăzută în temeiul convenției de credit ar trebui să fie utilă activităților comerciale ale împrumutatului. În aceeași zi, împrumutatul a semnat un bilet la ordin în favoarea împrumutătorului, având ca obiect suma de 5 000 000 CZK (care reprezintă aproximativ 193 000 EUR la ratele de schimb actuale).

14.      Biletul la ordin a fost întocmit în mod incomplet, fără indicarea sumei care trebuie plătită, a scadenței și a locului de plată. Acest fapt a fost semnalat în contul împrumutatului de domnul Feichter, pârâtul din acțiunea principală, în calitatea sa de director al împrumutatului. În plus, acesta a semnat biletul la ordin cu titlu personal, menționând pe acesta „pentru aval”, asumându‑și astfel răspunderea personală a plății biletului la ordin în conformitate cu termenii săi(9). Domnul Feichter nu era doar strâns legat, în calitatea sa de director al împrumutatului, de acesta din urmă, ci și deținea, la momentul încheierii convențiilor în cauză, o participație de 60 % la capitalul împrumutatului(10).

15.      Informațiile privind suma care trebuie plătită, scadența și locul de plată au fost înscrise ulterior de împrumutător în temeiul unei noi convenții între împrumutător, împrumutat și domnul Feichter (denumită în continuare „actul adițional”).

16.      Cu toate că biletul la ordin a fost prezentat spre plată la data scadenței și la locul de plată, acesta nu a fost plătit.

17.      Împrumutătorul a formulat o cerere de somație de plată la Městský soud v Praze (Curtea de Apel din Praga) prin care urmărea să obțină plata sumei datorate în temeiul biletului la ordin majorată cu dobânzi la o rată anuală de 6 % calculate începând de la 28 mai 2008 până la data plății, precum și un comision pentru biletul la ordin de 16 666 CZK (aproximativ 645 EUR la ratele de schimb actuale).

18.      În cursul procedurii, domnul Feichter a ridicat o excepție de necompetență a Městský soud v Praze. Acesta a susținut că, întrucât este o persoană fizică cu domiciliul în Austria, orice cerere de somație de plată împotriva sa întemeiată pe biletul la ordin ar intra sub incidența prevederilor articolelor 15 și 16 din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența în materia contractelor încheiate de consumatori și ar trebui, în consecință, să fie depusă în acest stat membru.

19.      Instanța de trimitere consideră că o decizie privind interpretarea articolului 15 din Regulamentul nr. 44/2001 este necesară pentru a‑i permite să aprecieze dacă are competență pentru a se pronunța asupra cererii cu care este sesizată. În același timp, pentru buna desfășurare a procedurii, aceasta consideră că trebuie de asemenea să solicite Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, în măsura în care acest articol poate să își găsească aplicarea în ceea ce privește stabilirea competenței judiciare în cauza principală în ipoteza în care Curtea ar statua că nu are incidență articolul 15 din Regulamentul nr. 44/2001. Prin urmare, instanța de trimitere a decis să sesizeze Curtea cu următoarele întrebări preliminare:

„1)      Sintagma «în ceea ce privește un contract încheiat de un consumator într‑un scop care se poate considera că se situează în afara domeniului său profesional», utilizată la articolul 15 alineatul (1) din [Regulamentul (CE) nr. 44/2001], trebuie interpretată în sensul că se referă și la pretențiile formulate în temeiul unui bilet la ordin emis într‑o formă incompletă de beneficiar împotriva avalistului emitentului biletului la ordin?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ sau negativ, noțiunea de pretenții în materie contractuală utilizată la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din [Regulamentul (CE) nr. 44/2001] trebuie interpretată în sensul că, ținând seama exclusiv de cuprinsul titlului ca atare, se referă și la pretențiile formulate în temeiul unui bilet la ordin emis într‑o formă incompletă de beneficiar împotriva avalistului emitentului biletului la ordin?”

20.      Împrumutătorul, Republica Cehă, Confederația Elvețiană(11) și Comisia Europeană au depus observații scrise. În cadrul ședinței, la 27 iunie 2012, au fost reprezentate și au depus observații orale în fața Curții Republica Cehă și Comisia.

 Analiză

 Observații preliminare

 Admisibilitate

21.      Potrivit împrumutătorului, Curtea ar trebui să constate inadmisibilitatea primei întrebări întrucât aceasta ar fi pur ipotetică. Din câte înțelegem din argumentele împrumutătorului legate de acest aspect, natura ipotetică a acestei întrebări rezultă în mod necesar, în opinia sa, din faptul că domnul Feichter nu trebuie considerat un consumator în sensul articolului 15 din Regulamentul nr. 44/2001.

22.      Instanța națională a arătat însă în cererea sa de pronunțare a unei hotărâri preliminare că, în opinia sa, problema interpretării acestei dispoziții este crucială pentru soluționarea litigiului cu care a fost sesizată. Dat fiind că o parte importantă a apărării domnului Feichter în acțiunea principală pare a fi întemeiată în special pe argumentul potrivit căruia acesta este un consumator în sensul articolelor 15 și 16 din regulamentul amintit, nimic nu permite să se considere că prima întrebare este ipotetică. Prin urmare, această excepție de inadmisibilitate trebuie respinsă.

 Context

23.      Înainte de a examina problemele ridicate în cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de instanța de trimitere, se impune o observație cu caracter general. În mod particular (dar nu exclusiv) în perioada de începere a activității unei întreprinderi, reprezintă o uzanță ca înainte de a împrumuta fonduri unei persoane juridice împrumutătorul să solicite o garanție din partea uneia sau mai multor persoane fizice care dețin sau care administrează această persoană juridică. Motivul este evident. Societatea în cauză, la momentul încheierii acordului de împrumut, nu are sau are puține active care pot garanta rambursarea. Deși atât împrumutătorul, cât și împrumutatul pot spera și crede că activitatea va permite să se obțină resursele dorite grație fondurilor puse la dispoziție, succesul nu este garantat. Prin urmare, împrumutătorul, ca un bun comerciant, trebuie să se asigure că dispune de o altă sursă pentru rambursare în cazul în care lucrurile nu se desfășoară astfel cum s‑a estimat inițial. Astfel de acorduri se încheie în fiecare zi în toată Uniunea Europeană. Nu reprezintă în niciun fel o practică neobișnuită.

24.      Faptele din acțiunea principală, astfel cum au fost prezentate în ordonanța de trimitere și rezumate mai sus, se înscriu cu exactitate în cazul descris mai sus. Acestea sunt scutite de complicațiile care pot apărarea în cadrul unor acorduri de împrumut mai complexe, în care, de exemplu, un împrumutător încheie o convenție cu un alt comerciant pentru a garanta sau a cesiona un bilet la ordin emis în cadrul unor contracte subsecvente. Astfel cum rezultă din ordonanța de trimitere, nu există nici contestații între părțile principale în ceea ce privește locul de plată în temeiul biletului la ordin a cărui executare este solicitată de împrumutător domnului Feichter, în calitatea sa de avalist.

 Prima întrebare preliminară

25.      Prin intermediul primei întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită clarificări în ceea ce privește aplicarea în acțiunea principală a dispozițiilor articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 privind competența în materia contractelor încheiate de consumatori.

26.      Întrucât articolele 15 și 16 din Regulamentul nr. 44/2001 constituie o lex specialis în raport cu articolul 5 alineatul (1) din regulamentul menționat(12), aplicabilitatea primelor trebuie verificată înainte de a examina aplicabilitatea celui din urmă articol. Norma instituită la articolul 16 alineatul (2) din regulamentul menționat este exclusivă. Deși această dispoziție conferă competență instanțelor statului membru în care are domiciliul domnul Feichter, normele privind competența în materie contractuală stabilite la articolul 5 alineatul (1) menționat mai sus nu pot, prin definiție, să își găsească aplicarea.

27.      După cum remarcă Comisia, două condiții trebuie îndeplinite pentru aplicarea articolelor 15 și 16 din Regulamentul nr. 44/2001. În primul rând, contractul în cauză trebuie să fi fost încheiat de un consumator. În al doilea rând, acest contract trebuie să se încadreze în una dintre categoriile enumerate la articolul 15 alineatul (1) din regulamentul amintit. Aceste condiții sunt cumulative.

28.      Prevederile articolelor 15 și 16 din Regulamentul nr. 44/2001 vizează să asigure o protecție adecvată consumatorului ca parte la contract considerată mai slabă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată decât cocontractantul său profesionist(13). Prin urmare, funcția lor este diferită de cea atribuită articolului 5 din regulamentul menționat, care este întemeiată pe legătura cea mai strânsă dintre contestație și instanța competentă în temeiul acestor excepții(14).

29.      Poate pentru acest motiv a avut tendința Curtea să facă o interpretare strictă a articolelor 15 și 16 din Regulamentul nr. 44/2001(15). Astfel, în Hotărârea Benincasa(16), aceasta a statuat că „numai contractele încheiate în scopul de a îndeplini propriile nevoi de consum privat ale unui individ se încadrează în dispozițiile care protejează consumatorul în calitate de parte mai slabă din punct de vedere economic. Protecția specială urmărită prin aceste dispoziții nu se justifică în cazul contractelor care au ca scop o activitate profesională”(17). Aceste dispoziții se aplică doar în măsura în care „în general, acțiunea are legătură cu un contract încheiat de un consumator într‑un scop care nu poate fi inclus în activitatea sa profesională”(18).

30.      Aplicate în acțiunea principală, aceste principii ne conduc la formularea observațiilor de mai sus.

31.      Pentru a facilita sarcina Curții, instanța de trimitere indică, în cererea sa de pronunțare a unei hotărâri preliminare, anumite detalii privind situația de fapt din litigiu care consideră că trebuie luate în considerare la examinarea problemelor ridicate în întrebările formulate. Aceste precizări sunt rezumate la punctele 13-18 de mai sus. Ele cuprind informații privind scopul în care a fost încheiată convenția de credit și rolul pe care domnul Feichter l‑a jucat în legătură cu depunerea documentelor puse la dispoziția împrumutătorului în temeiul acestei convenții și a actului său adițional, inclusiv a biletului la ordin. Furnizarea acestui tip de precizări de către instanța de trimitere face parte integrantă din procedura trimiterii preliminare. Ea permite Curții să ofere un răspuns util la întrebările care i‑au fost adresate. Aceasta permite astfel minimizarea riscului ca răspunsul Curții să fie ipotetic în ceea ce privește materiile din dreptul Uniunii și ca instanța să nu analizeze aspecte esențiale pentru soluționarea litigiului pendinte în fața instanței de trimitere sau chiar ca răspunsul Curții să abordeze subiecte nerelevante pentru acest litigiu.

32.      Într‑o situație normală, este de competența instanței naționale să aplice acest răspuns în situația de fapt din litigiul cu care a fost sesizată, în pofida faptului că Curtea poate formula recomandări, întemeiate pe actele dosarului din acțiunea principală, și poate transmite observațiile scrise și orale care i‑au fost prezentate(19). Cu toate acestea, în anumite cazuri, Curtea poate decide că este în măsură să furnizeze un răspuns mai complet instanței de trimitere. Astfel, în Hotărârea British Telecommunications(20), o cauză care privește obligația de despăgubire care revine unui stat membru pentru prejudiciul suferit în urma transpunerii incorecte a unei directive în dreptul național, Curtea a statuat că: „Cu toate că, în principiu, este de competența instanțelor naționale de a verifica dacă condițiile răspunderii statelor care rezultă din încălcarea dreptului comunitar sunt sau nu sunt îndeplinite, trebuie să se constate că, în prezenta cauză, Curtea dispune de toate elementele necesare pentru a aprecia dacă faptele din speță trebuie calificate ca fiind o încălcare suficient de gravă a dreptului comunitar”(21).

33.      Considerăm că același principiu se aplică prin analogie prezentei cauze. Întrucât instanța de trimitere a oferit cu amabilitate informații detaliate privind contextul litigiului din acțiunea principală, Curtea este în măsură să verifice ea însăși dacă în speță sunt îndeplinite condițiile pentru a‑l califica pe domnul Feichter drept „consumator” în sensul articolelor 15 și 16 din Regulamentul nr. 44/2001. În speță, nimic nu indică faptul că și‑ar fi asumat vreo obligație, fie prin avalizare, fie prin actul adițional, pentru uzul său personal sau pentru un scop care este în afara activității sale profesionale. Dimpotrivă, se pare chiar că situația este inversă. Acordurile în cauză au fost încheiate în vederea garantării unui credit acordat împrumutatului, o societate comercială, pentru uz profesional. Domnul Feichter era strâns legat de această societate. Denumirea acestei societăți includea numele de familie al domnului Feichter, care era directorul și acționarul majoritar(22).

34.      În consecință, considerăm că acea calitate de consumator, de care este condiționată admiterea excepției de necompetență ridicate de domnul Feichter în acțiunea principală, lipsește în întregime în speță. Faptul că un pârât este o persoană fizică și că în această calitate poate fi un „consumator” în anumite scopuri în activitatea sa de zi cu zi nu este suficient, în sine, ca să îi permită în mod automat să invoce articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 atunci când este acționat în justiție.

35.      Prin urmare, nu se pune problema dacă contractul se poate încadra în una dintre categoriile enumerate la articolul 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.

36.      Pentru a face o analiză completă, mai formulăm una sau două observații privind natura „contractului încheiat de o persoană, consumatorul” în sensul articolelor 15 și 16 din Regulamentul nr. 44/2001. Întrucât considerăm că această problemă nu are incidență asupra soluționării litigiului pendinte în fața instanței de trimitere, vom face o prezentare succintă, fără o analiză aprofundată.

37.      Considerăm că acțiunea principală este un exemplu perfect de situație în care o formă de obligație de garanție a fost contractată de un particular care nu intră sub incidența prevederilor legate de consumatori de la articolele 15 și 16 din Regulamentul nr. 44/2001. Niciun element prezentat Curții nu ne conduce la concluzia că creditul (considerabil) acordat împrumutatului și garantat prin aval avea vreun raport cu finanțarea deciziilor individuale de a cumpăra bunuri de consum adoptate de o persoană fizică.

38.      Pentru a ilustra situația inversă, să luăm în considerare un alt exemplu. Un minor dorește să achiziționeze un smartphone, însă vânzătorul, care se află într‑un alt stat membru, impune, pentru încheierea contractului de vânzare, ca părinții potențialului său client să ofere o garanție într‑o valoare egală cu cea a prețului vânzării. Părinții oferă garanția, iar minorul achiziționează aparatul. În contractul încheiat de vânzător, minorul este în mod vădit un consumator. Prin urmare, articolele 15 și 16 din Regulamentul nr. 44/2001 se aplică în cazul său dacă vânzătorul îl acționează în justiție în temeiul contractului.

39.      Care este poziția părinților? În opinia noastră, și aceștia au dreptul la protecția acestor dispoziții. Astfel, aceasta corespunde economiei generale a Regulamentului nr. 44/2001. Deși sunt probabil mai precauți și au o situație mai bună din punct de vedere economic decât copilul lor, aceștia se află probabil tot într‑o situație economică inferioară și au mai puțină experiență pe plan juridic decât cocontractantul profesional reprezentat de vânzător(23). Convenția la care sunt părți părinții reprezintă, prin urmare, un contract de consum în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001.

40.      Oricât de interesante ar fi aceste reflecții, un astfel de exemplu este foarte îndepărtat de faptele din acțiunea principală. Cu alte cuvinte, domnul Feichter nu este un „consumator” în sensul articolelor 15 și 16 din Regulamentul nr. 44/2001.

41.      Pentru aceste motive, considerăm că ar trebui să se răspundă la prima întrebare a instanței naționale în sensul că, în cazul în care un bilet la ordin se încadrează într‑o serie de contracte încheiate de o societate comercială în vederea desfășurării activității sale, iar persoana fizică care avalizează acest bilet la ordin prezintă legături strânse cu această entitate, trebuie să se considere că avalizarea a fost făcută în scop profesional în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001. Din aceasta rezultă că formularea „[î]n ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara activității sale comerciale sau profesionale” utilizată la articolul 15 alineatul (1) din regulamentul menționat nu are incidență în speță.

 A doua întrebare preliminară

42.      Problema esențială care se regăsește în a doua întrebare este cea privind aplicabilitatea normelor de competență juridică „în materie contractuală” stabilite la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001.

43.      Curtea a statuat că, deși această dispoziție nu impune încheierea unui contract, aplicarea sa este totuși exclusă în lipsa unei obligații identificabile. Astfel, competența instanței naționale este stabilită în funcție de locul de executare a obligației în cauză(24).

44.      Această obligație trebuie asumată în mod liber de una dintre părți față de cealaltă. Interpretarea dispoziției în cauză fără a stabili această condiție ar însemna să se depășească ipotezele avute în vedere de Regulamentul nr. 44/2001(25). Curtea a rezumat această cerință declarând că norma de competență specială prevăzută în materie contractuală la articolul 5 alineatul (1) litera (a) „presupune stabilirea unei obligații juridice liber consimțite de o persoană față de o altă persoană și pe care se întemeiază acțiunea reclamantului”(26).

45.      Nu este nicio îndoială că în speță a fost încheiat un contract între împrumutător și împrumutat. Împrumutătorul se angajează să pună o sumă la dispoziția împrumutatului în temeiul convenției de credit, iar împrumutatul era obligat să o ramburseze în temeiul acesteia. Situația domnului Feichter era diferită, în măsura în care nu era parte la această convenție. Cu toate acestea, faptul de a avaliza biletul la ordin pare să reprezinte o obligație juridică care a fost liber consimțită. În temeiul articolului 32 alineatele (1) și (2) din ZSS, acesta era ținut în aceeași măsură în care era ținută persoana al cărei garant era, și anume împrumutatul(27). Faptul că nu era beneficiarul direct al obligațiilor împrumutătorului nu are, prin urmare, incidență în vederea stabilirii instanței competente în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001.

46.      Nu considerăm nici că faptul că biletul la ordin a fost emis într‑o formă incompletă și că ar trebui, prin urmare, în acest stadiu al existenței sale să fie calificat drept „embrionar” ar schimba ceva în speță. Problema competenței judiciare se concretizează abia la data introducerii cererii. Astfel, întrucât biletul la ordin în cauză a fost creat pentru a garanta un credit privind descoperitul de cont, prin definiție nu putea să fie emis într‑o formă completă la momentul încheierii convenției de credit.

47.      Ar trebui adăugat și faptul că dreptul național califică biletul la ordin ca fiind un titlu abstract lipsit de caracter contractual(28) nu afectează această concluzie. În ceea ce privește Convenția de la Bruxelles, Curtea a statuat în mod repetat că noțiunile utilizate în aceasta și în special cele care figurează la articolul 5 punctele 1 și 3 și la articolul 13(29) trebuie interpretate în mod autonom, prin referire în principal la sistemul și la obiectivele convenției menționate, în vederea asigurării aplicării uniforme a acesteia în toate statele contractante(30). Nu identificăm vreun motiv pentru o altă opinie în ceea ce privește Regulamentul nr. 44/2001(31).

48.      În consecință, considerăm că norma de la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 poate să se aplice în situația de fapt din acțiunea principală.

49.      Pentru a determina dacă este aplicabilă în mod concret, instanța națională trebuie să stabilească dacă locul executării obligației în cauză intră sub incidența competenței sale teritoriale(32). Niciuna dintre normele speciale din cadrul articolului 5 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 44/2001 nu are vocația să fie aplicată în speță, întrucât contractul în cauză nu privește vânzarea unor mărfuri sau prestarea unor servicii. Prin urmare, locul plății este determinant. Ordonanța de trimitere menționează că locul plății stipulat pe biletul la ordin este Praga și precizează în plus că domnul Feichter nu a contestat acest aspect. Am menționa în plus că o convenție în temeiul căreia rambursarea sumelor împrumutate trebuie să fie efectuată în locul în care este stabilit împrumutătorul trebuie, în orice caz, să fie considerată ca respectând uzanța în materie de convenții de împrumut comercial.

50.      La prima vedere, aceasta ar părea să pună capăt discuției. Din moment ce locul executării obligației, care determină competența judiciară, nu este contestat de părți, instanța sesizată cu soluționarea litigiului poate să se declare competentă pentru a‑l soluționa.

51.      Cu toate acestea, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă faptul că biletul la ordin era incomplet la momentul emiterii sale și că a fost completat ulterior de împrumutător are un efect asupra situației. Aceasta arată că nu poate fi exclus ca locul plății să fi fost adăugat cu încălcarea actului adițional sau ca un astfel de acord să fie nul din cauza caracterului său nedeterminat sau pentru vreun alt motiv. Dacă aceasta ar fi situația, nu ar putea fi vorba despre o obligație liber consimțită de una dintre părți în raport cu cealaltă(33).

52.      Înțelegem perfect acest argument. Cu toate acestea, întrucât domnul Feichter nu pare să conteste locul de executare, problema nu poate fi ridicată în speță. Totuși, în cazul în care locul plății biletului la ordin ar fi contestat indiferent pe ce temei, am formula următoarele observații.

53.      În ceea ce privește o obligație care a fost asumată în mod liber de o parte în raport cu cealaltă, Curtea a explicat cum ar trebui să se înțeleagă noțiunea „contract” în sensul Regulamentului nr. 44/2001. Deși este adevărat că recomandările date de Curte nu pot fi respectate în toate cazurile, nu s‑ar putea stabili competența judiciară în fața unei instanțe în temeiul expresiei „în materie contractuală”. Aceasta nu înseamnă totuși că aplicarea expresiei amintite este exclusă dacă conținutul acestei obligații este contestat.

54.      Într‑adevăr, prin natura lor, dispozițiile regulamentului au vocația să se aplice în mod precis în caz de litigiu. Într‑un context diferit, însă similar, Curtea a stabilit că articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 se aplică chiar dacă încheierea contractului care se află la originea acțiunii face obiectul unui litigiu între părți(34). Dacă situația ar fi diferită, această dispoziție ar risca să fie lipsită de efect, întrucât ar fi suficient ca o parte să invoce inexistența contractului pentru a eluda norma pe care o conține.

55.      În opinia noastră, acest raționament poate fi transpus prin analogie în prezenta cauză. Astfel, ar fi foarte ușor pentru un pârât care dorește să eludeze prevederile regulamentului să nu conteste existența contractului pe care se întemeiază cererea, ci o dispoziție a acestui contract pe care ar putea fi întemeiată competența instanței sesizate. Admiterea unui astfel de argument ar risca să lipsească de obiect Regulamentul nr. 44/2001, ale cărui obiective principale includ asigurarea unei anumite securități juridice în domeniul pe care îl vizează(35).

56.      De asemenea, nu ar trebui nici ca un reclamant fără scrupule sau sfătuit necorespunzător să aibă posibilitatea să invoce o competență judiciară pentru false motive, mulțumindu‑se să susțină, fără nicio bază legală, că un contract prevede ca obligația care stă la baza pretinsei competențe să fie executată într‑un anumit loc.

57.      În cazul în care, într‑un litigiu „în materie contractuală” în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001, locul de executare a obligației în cauză este contestat de părți, recomandăm ca instanța națională să examineze mai întâi excepția invocată de pârâtă în legătură cu acest aspect. Dacă există în mod vădit un temei pentru declinarea de competență, instanța sesizată ar trebui să se declare necompetentă, cu excepția cazului în care nu există în mod vădit alte motive dovedite în mod legal pe baza cărora aceasta poate continua să examineze cererea cu care a fost sesizată. În continuare, dacă este necesar, ea ar trebui să examineze motivul pe baza căruia reclamanta ar trebui să își întemeieze afirmația că instanța sesizată este competentă. Dacă acest motiv este în mod vădit lipsit temei, instanța națională ar trebui să se declare necompetentă pentru a soluționa cererea cu care a fost sesizată. În cazul (întâlnit probabil cel mai des) în care situația este mai dificil de apreciat, instanța ar trebui să verifice dacă reclamantul a dovedit prima facie aplicabilitatea dispoziției relevante din Regulamentul nr. 44/2001. Dacă instanța consideră că situația se regăsește în speță, poate să se declare competentă.

58.      Pentru toate motivele de mai sus, considerăm că ar trebui să se răspundă la a doua întrebare preliminară a instanței de trimitere în sensul că expresia „în materie contractuală” utilizată la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 include și drepturile care rezultă din biletul la ordin emis inițial într‑o formă incompletă (dar completat ulterior) pe care beneficiarul le invocă împotriva avalistului.

 Observații finale

59.      Aplicând concluziile de mai sus în litigiul cu care a fost sesizată instanța de trimitere, pare clar că aceasta va fi competentă pentru a soluționa acțiunea principală. O astfel de concluzie pare conformă nu numai cu termenii și cu economia generală a Regulamentului nr. 44/2001, ci și cu situația de la originea litigiului. Astfel, dacă rezultatul aplicării Regulamentului nr. 44/2001 ar fi diferit într‑o situație precum cea din speță, aceasta ar conduce la o situație vădit absurdă.

60.      Am putea lua în considerare, cu titlu de exemplu, instituțiile de credit stabilite într‑un nou stat membru (eventual într‑un loc din Balcani). Un număr de societăți care au sediul într‑un alt stat membru doresc să înființeze aici filiale pentru a‑și extinde activitatea. În această etapă, aceste filiale nu au sau au active reduse. Prin urmare, împrumutătorii acceptă să le crediteze în schimbul unor garanții oferite de persoane fizice care administrează și/sau dețin aceste filiale. Printre acești garanți se număr un anumit număr de particulari cu domiciliul, de exemplu, în Finlanda și în Lituania. În opinia noastră, este de neconceput ca împrumutătorii în cauză să nu aibă posibilitatea să introducă o acțiune care să vizeze executarea acestor garanții în propriul stat membru. Faptul de a le interzice acest lucru ar fi nerealist.

 Concluzie

61.      Pentru toate motivele expuse mai sus, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Městký soud v Praze după cum urmează:

1)      În cazul în care un bilet la ordin se încadrează într‑o serie de contracte încheiate de o societate comercială în vederea desfășurării activității sale, iar persoana fizică care avalizează acest bilet la ordin prezintă legături strânse cu această entitate, trebuie să se considere că avalizarea a fost făcută în scop profesional în sensul articolului 15 alineatul (1) din Regulamentul nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Din aceasta rezultă că formularea «[î]n ceea ce privește un contract încheiat de o persoană, consumatorul, într‑un scop care se poate considera că se situează în afara activității sale comerciale sau profesionale» utilizată la articolul 15 alineatul (1) din regulamentul menționat nu are incidență în speță.

2)      Expresia «în materie contractuală» utilizată la articolul 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 44/2001 include și drepturile care rezultă din biletul la ordin emis inițial într‑o formă incompletă (dar completat ulterior) pe care beneficiarul le invocă împotriva avalistului.”


1 –      Limba originală: engleza.


2 –      Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).


3 –      A se vedea punctul 14 și nota de subsol 9 de mai jos.


4 –      A se vedea articolul 76.


5 –      Cu excepția Danemarcei.


6 –      JO L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3.


7 –      Hotărârea din 23 aprilie 2009, Draka NK Cables și alții (C‑167/08, Rep., p. I‑3477, punctul 20).


8 –      În cadrul ședinței, au existat discuții în legătură cu sensul exact al expresiei „valoare mobiliară cu caracter abstract”. Aceste dezbateri au confirmat informațiile furnizate de instanța de trimitere înainte de a lua o dimensiune mai tehnică, pentru a nu spune mai complexă, abordând aceste probleme legate, printre altele, de posibilitatea de a cesiona un bilet la ordin și efectele cesionării sale. Cu toate acestea, niciun element din această a doua parte a dezbaterilor nu avea incidență asupra diferitelor aspecte analizate în prezentele concluzii, drept pentru care nu vom mai analiza aceste puncte în continuare.


9 –      Termenul „aval” poate fi definit ca fiind „un act prin care o altă persoană decât trăgătorul, trasul sau cedentul unui bilet la ordin sau al unei cambii se angajează să îndeplinească obligația cambială la scadență” – a se vedea http://www.merriam-webster.com/dictionary/aval.


10 –      Potrivit informațiilor oferite de guvernul ceh în observațiile scrise, care au fost confirmate în ședință. A se vedea http://www.justice.cz/or.


11 –      Din articolul 2 din Protocolul nr. 2 la Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială, semnată la Lugano la 30 octombrie 2007 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 2011, reiese că orice stat membru semnatar al acestei convenții care nu este stat membru al Comunității Europene (Confederația Elvețiană fiind inclusă) are dreptul de a depune în fața Curții memorii sau observații scrise inclusiv atunci când o instanța a unui stat membru solicită Curții de Justiție să se pronunțe cu titlu preliminar asupra unei probleme legate de interpretarea Regulamentului nr. 44/2001.


12 –      A se vedea Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Engler (C‑27/02, Rec., p. I‑481, punctul 32).


13 –      A se vedea Hotărârea din 11 iulie 2002, Gabriel (C‑96/00, Rec., p. I‑6367, punctul 39). A se vedea de asemenea în această privință Hotărârea din 19 ianuarie 1993, Shearson Lehman Hutton (C‑89/91, Rec., p. I‑139, punctul 18).


14 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 septembrie 1999, GIE Groupe Concorde și alții (C‑440/97, Rec., p. I‑6307, punctul 29). A se vedea și considerentul (2) al Regulamentului nr. 44/2001.


15 –      A se vedea în acest sens Hotărârea Engler, citată la nota de subsol 12 de mai sus, punctul 43.


16 –      Hotărârea din 3 iulie 1997 (C‑269/95, Rec., p. I‑3767).


17 –      Punctul 17.


18 –      Hotărârea Gabriel, citată la nota de subsol 13 de mai sus, punctul 38. A se vedea de asemenea Hotărârea din 20 ianuarie 2005, Gruber (C‑464/01, Rec., p. I‑439), în care Curtea a statuat că o persoană care a încheiat un contract privind un bun destinat în parte uzului profesional și în parte unui scop care nu poate fi inclus în activitatea sa profesională nu are dreptul de a se prevala de beneficiul normelor de competență specifice prevăzute în materia contractelor încheiate de consumatori, cu excepția situației în care uzul profesional este marginal, având un rol neglijabil în contextul global al operațiunii în cauză, faptul că aspectul profesional predomină fiind fără incidență în această privință (punctul 54).


19 –      A se vedea în acest sens Hotărârea din 30 martie 1993, Thomas și alții (C‑328/91, Rec., p. I‑1247, punctul 13).


20 –      A se vedea Hotărârea din 26 martie 1996, British Telecommunications (C‑392/93, Rec., p. I‑1631, punctul 41).


21 –      A se vedea de asemenea Hotărârea din 17 octombrie 1996, Denkavit și alții (C‑283/94, C‑291/94 și C‑292/94, Rec., p. I‑5063, punctul 49), Hotărârea din 25 noiembrie 2010, Fuß (C‑429/09, Rep., p. I‑12167, punctul 53) și K. Lenaerts, D. Arts și I. Maselis, Procedural Law of the European Union, ediția a doua, Sweet and Maxwell, Londra, 2006, n° 6-026.


22 –      A se vedea punctul 14 de mai sus.


23 –      A se vedea punctul 28 de mai sus.


24 –      A se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2002, Tacconi (C‑334/00, Rec., p. I‑7357, punctul 22), și Hotărârea Engler, citată nota de subsol 12 de mai sus, punctul 50. Dat fiind că aceste cauze priveau textul corespunzător al Convenției de la Bruxelles, nu vedem niciun motiv pentru a avea o poziție diferită referitor la regulament. A se vedea punctul 8 de mai sus.


25 –      A se vedea Hotărârea din 17 iunie 1992, Handte (C‑26/91, Rec., p. I‑3967, punctul 15). A se vedea Hotărârea Engler, citată la nota de subsol 12 de mai sus, punctul 50 și jurisprudența citată.


26 –      A se vedea Hotărârea Engler, citată la nota de subsol 12 de mai sus, punctul 51.


27 –      A se vedea punctul 11 de mai sus.


28 –      A se vedea punctul 12 de mai sus.


29 –      Care corespund mai mult sau mai puțin articolului 5 alineatul (1) și alineatul (5) al treilea paragraf și articolului 15 din Regulamentul nr. 44/2001.


30 –      Hotărârea Engler, citată la nota de subsol 12 de mai sus, punctul 33 și jurisprudența citată.


31 –      A se vedea punctul 8 de mai sus și jurisprudența citată la nota de subsol 7.


32 –      Hotărârea din 6 octombrie 1976, Industrie Tessilli Italiana Como (12/76, Rec., p. 1473, punctul 13).


33 –      A se vedea punctul 44 de mai sus.


34 –      Hotărârea din 4 martie 1982, Effer (38/81, Rec., p. 825, punctele 7 și 8), și Hotărârea Engler, citată la nota de subsol 12 de mai sus, punctul 46. Dat fiind că aceste cauze priveau textul corespunzător al Convenției de la Bruxelles, nu vedem niciun motiv pentru a avea o poziție diferită referitor la regulament. A se vedea punctul 8 de mai sus.


35 –      A se vedea în acest sens în special Hotărârea Handte, citată la nota de subsol 25 de mai sus, punctul 18.