HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera a șasea)

27 septembrie 2012(*)

„Concurență – Înțelegeri – Piața olandeză a bitumului rutier – Decizie de constatare a unei încălcări a articolului 81 CE – Amenzi – Dovada încălcării – Gravitatea încălcării – Imputabilitatea comportamentului ilicit – Dreptul la apărare – Invocarea de motive noi pe parcursul procesului – Competență de fond”

În cauza T‑362/06,

Ballast Nedam Infra BV, cu sediul în Nieuwegein (Țările de Jos), reprezentată inițial de A. Bosman și de J. van de Hel și ulterior de A. Bosman și de E. Oude Elferink, avocați,

reclamantă,

împotriva

Comisiei Europene, reprezentată de A. Bouquet, de A. Nijenhuis și de F. Ronkes Agerbeek, în calitate de agenți, asistați inițial de F. Wijckmans, de F. Tuytschaever și de L. Gyselen și ulterior de F. Wijckmans și de F. Tuytschaever, avocați,

pârâtă,

având ca obiect, cu titlu principal, o cerere de anulare a Deciziei C(2006) 4090 final a Comisiei din 13 septembrie 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] [cazul COMP/F/38.456 – Bitum (Țările de Jos)], în măsura în care o privește pe reclamantă și, cu titlu subsidiar, pe de o parte, o cerere de anulare în parte a deciziei menționate și de reducere a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată și, pe de altă parte, o cerere de anulare în parte a aceleiași decizii în măsura în care stabilește durata încălcării în ceea ce o privește pe reclamantă și de reducere corespunzătoare a cuantumului amenzii care i‑a fost aplicată,

TRIBUNALUL (Camera a șasea),

compus din domnii M. Jaeger, președinte, N. Wahl și S. Soldevila Fragoso (raportor), judecători,

grefier: domnul J. Plingers, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 30 iunie 2011,

pronunță prezenta

Hotărâre

 Situația de fapt

1        Reclamanta, Ballast Nedam Infra BV, este membră a grupului Ballast Nedam, care activează în sectorul construcțiilor din Țările de Jos și este condus de Ballast Nedam NV, care deține în proporție de 100 % capitalul reclamantei. Prin achiziționarea societăților de construcții rutiere Eemsmond Wegenbouw BV și Bruil Infrastructuur BV în 1995, grupul a devenit un actor important al sectorului construcțiilor rutiere din Țările de Jos, aceste activități fiind centralizate în cadrul societății Ballast Nedam Grond en Wegen BV (denumită în continuare „BNGW”), filială deținută în proporție de 100 % de reclamantă. Începând cu 1 octombrie 2000, activitățile de construcții rutiere ale grupului au fost desfășurate direct de reclamantă. De la 14 februarie 2003, Ballast Nedam Nederland BV este societatea intermediară între Ballast Nedam și reclamantă.

2        Prin scrisoarea din 20 iunie 2002, societatea British Petroleum (denumită în continuare „BP”) a informat Comisia Comunităților Europene cu privire la pretinsa existență a unei înțelegeri referitoare la piața bitumului rutier în Țările de Jos și a prezentat o cerere în vederea obținerii unei imunități la amenzi în conformitate cu dispozițiile Comunicării Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri (JO 2002, C 45, p. 3).

3        La 1 și la 2 octombrie 2002, Comisia a efectuat verificări inopinate în incintele anumitor societăți. Comisia a adresat solicitări de informații mai multor societăți, printre care și reclamantei, la 30 iunie 2003, la care aceasta a răspuns la 4 și la 12 septembrie 2003.

4        La 18 octombrie 2004, Comisia a inițiat procedura administrativă și a adoptat o comunicare privind obiecțiunile, adresată la 19 octombrie 2004 mai multor societăți, printre care și reclamantei. Reclamanta a răspuns la aceasta la 20 mai 2005.

5        La 13 septembrie 2006, Comisia a adoptat Decizia C(2006) 4090 final privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] [cazul COMP/F/38.456 – Bitum (Țările de Jos)] (denumită în continuare „decizia atacată”), al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 28 iulie 2007 (JO L 196, p. 40), și care a fost notificată reclamantei la 25 septembrie 2006.

6        În decizia atacată, Comisia a arătat că societățile destinatare ale acesteia participaseră la o încălcare unică și continuă a articolului 81 CE, constând în stabilirea în comun, în mod regulat, pe perioadele în cauză, pentru vânzarea și cumpărarea de bitum rutier în Țările de Jos, a prețului brut, a unui rabat uniform din prețul brut pentru constructorii de drumuri participanți la înțelegere (denumiți în continuare „W5” sau „marii constructori”) și a unui rabat maxim redus din prețul brut pentru ceilalți constructori de drumuri (denumiți în continuare „micii constructori”).

7        În privința acestei încălcări, s‑a reținut răspunderea reclamantei și a Ballast Nedam pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 15 aprilie 2002. Astfel, Comisia a prezumat că reclamanta exercitase o influență decisivă asupra BNGW, care a participat la reuniunile privind înțelegerea până la 1 octombrie 2000. Decizia atacată arată că reclamanta a participat ea însăși la aceste reuniuni începând cu această dată, până la încetarea încălcării. Reclamantei și grupului Ballast Nedam li s‑a aplicat, în solidar, o amendă de 4,65 milioane de euro.

 Procedura și concluziile părților

8        Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 5 decembrie 2006, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

9        Pe baza raportului judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a șasea) a decis deschiderea procedurii orale și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 64 din Regulamentul de procedură, a adresat părților întrebări în scris. Părțile au răspuns la aceste întrebări în termenul acordat.

10      Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările orale adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 30 iunie 2011.

11      Întrucât un membru al Camerei a șasea a fost împiedicat să facă parte din complet, președintele Tribunalului s‑a desemnat, în aplicarea articolului 32 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, pentru a completa camera.

12      Prin Ordonanța din 18 noiembrie 2011, Tribunalul (Camera a șasea), în noua sa compunere, a redeschis procedura orală, iar părțile au fost informate că vor fi ascultate într‑o nouă ședință.

13      Prin scrisorile din 25 și, respectiv, din 28 noiembrie 2011, Comisia și reclamanta au informat Tribunalul că renunță să fie ascultate încă o dată.

14      În consecință, președintele Tribunalului a hotărât să închidă procedura orală.

15      Reclamanta solicită Tribunalului:

–        cu titlu principal, anularea deciziei atacate în măsura în care aceasta îi este aplicabilă;

–        cu titlu subsidiar, anularea articolului 2 din decizia atacată în măsura în care acesta îi este aplicabil sau, cel puțin, reducerea amenzii care i‑a fost aplicată prin acest articol;

–        tot cu titlu subsidiar, în mod alternativ, anularea în parte a articolului 1 din decizia atacată în măsura în care acesta privește durata încălcării până în octombrie 2000 și, în consecință, reducerea amenzii care i‑a fost aplicată prin articolul 2, în măsura în care acesta îi este aplicabil;

–        obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

16      Comisia solicită Tribunalului:

–        respingerea acțiunii;

–        obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

 În drept

17      În susținerea acțiunii sale, reclamanta invocă patru motive. Primul motiv este întemeiat pe o încălcare a articolului 81 CE și a Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 [CE] și 82 [CE] (JO L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167), al doilea, pe o încălcare a articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 și a Liniilor directoare privind metoda de stabilire a amenzilor aplicate în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Regulamentul nr. 17 și al articolului 65 alineatul (5) [CO] (JO 1998, C 9, p. 3, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 69, denumite în continuare „Liniile directoare din 1998”), al treilea, pe o încălcare a articolului 81 CE rezultând din aprecierea eronată a exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului comercial al BNGW și, al patrulea, pe încălcarea articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și a dreptului la apărare.

18      Se impune ca mai întâi să fie analizat al patrulea motiv.

 Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și a dreptului la apărare

 Argumentele părților

19      Potrivit susținerilor reclamantei, Comisia a încălcat dreptul său la apărare, precum și articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prin faptul că a informat‑o, prin decizia atacată, că o considera responsabilă pentru încălcarea comisă de BNGW, fără să fi indicat acest lucru în comunicarea privind obiecțiunile.

20      Comisia amintește că a indicat în comunicarea privind obiecțiunile că denumirea anterioară a reclamantei era BNGW și că Ballast Nedam și reclamanta erau răspunzătoare pentru participarea la încălcare din 1995. De asemenea, Comisia ar fi indicat în comunicarea privind obiecțiunile că, în opinia sa, societățile‑mamă ale fiecărui grup erau în măsură să exercite efectiv o influență decisivă asupra comportamentului propriilor filiale. Întrucât reclamanta a menționat în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile că era societatea‑mamă a BNGW, nu putea să ignore că va fi considerată responsabilă pentru comportamentul acesteia din urmă. Acest răspuns, care arăta că reclamanta nu era succesoarea în drepturi a BNGW, ci BNGW era filiala reclamantei în proporție de 100 %, ar fi determinat Comisia să o declare pe reclamantă responsabilă pentru comportamentul filialei sale. În plus, după comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta ar fi prezentat de asemenea apărarea societății BNGW cu privire la perioada anterioară datei de 1 octombrie 2000. Pe de altă parte, prin faptul că nu a răspuns la cererea Comisiei de a‑i furniza o organigramă a grupului Ballast Nedam anterioară datei de 1 octombrie 2000, reclamanta ar fi menținut confuzia privind relația sa cu BNGW anterior acestei date.

 Aprecierea Tribunalului

21      Articolul 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 are următorul cuprins:

„Înainte de adoptarea deciziilor prevăzute la articolele 7, 8, 23 și la articolul 24 alineatul (2), Comisia acordă întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi care fac obiectul procedurilor desfășurate de [aceasta] ocazia de a‑și exprima punctul de vedere cu privire la obiecțiunile formulate de [aceasta]. Comisia își fundamentează deciziile doar pe obiecțiunile asupra cărora părțile în cauză au putut prezenta comentarii. Autorii plângerii sunt implicați îndeaproape în proceduri.”

22      Astfel, potrivit jurisprudenței, respectarea dreptului la apărare impune ca, în cursul procedurii administrative, să i se fi oferit întreprinderii în cauză posibilitatea să își exprime în mod util punctul de vedere asupra realității și a pertinenței faptelor și a circumstanțelor invocate, precum și asupra înscrisurilor reținute de Comisie în susținerea afirmației sale privind existența unei încălcări a tratatului (Hotărârea Curții din 7 iunie 1983, Musique Diffusion française și alții/Comisia, 100/80-103/80, Rec., p. 1825, punctul 10, și Hotărârea Curții din 6 aprilie 1995, BPB Industries și British Gypsum/Comisia, C‑310/93 P, Rec., p. I‑865, punctul 67). De asemenea, potrivit unei jurisprudențe constante, având în vedere importanța pe care o are, comunicarea privind obiecțiunile trebuie să precizeze fără echivoc cărei persoane juridice i se vor putea aplica amenzi și să îi fie adresată acesteia din urmă (Hotărârea Curții din 16 martie 2000, Compagnie maritime belge transports și alții/Comisia, C‑395/96 P și C‑396/96 P, Rec., p. I‑1365, punctele 143 și 146, și Hotărârea Curții din 2 octombrie 2003, ARBED/Comisia, C‑176/99 P, Rec., p. I‑10687, punctul 21). Este de asemenea important ca o comunicare privind obiecțiunile să indice în ce calitate i se reproșează unei întreprinderi faptele reținute (Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Papierfabrik August Koehler și alții/Comisia, C‑322/07 P, C‑327/07 P și C‑338/07 P, Rep., p. I‑7191, punctul 39).

23      Cu toate acestea, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, decizia nu trebuie în mod obligatoriu să fie o copie exactă a comunicării privind obiecțiunile (Hotărârea Curții din 29 octombrie 1980, van Landewyck și alții/Comisia, 209/78-215/78 și 218/78, Rec., p. 3125, punctul 68). În consecință, o încălcare a dreptului la apărare va trebui constatată numai în cazul în care, prin decizia finală, se reproșează întreprinderilor în cauză încălcări diferite de cele menționate în comunicarea privind obiecțiunile sau se rețin fapte diferite (Hotărârea Curții din 15 iulie 1970, ACF Chemiefarma/Comisia, 41/69, Rec., p. 661, punctele 26 și 94, și Hotărârea Tribunalului din 23 februarie 1994, CB și Europay/Comisia, T‑39/92 și T‑40/92, Rec., p. II‑49, punctele 49-52). Această situație nu se regăsește atunci când diferențele invocate dintre comunicarea privind obiecțiunile și decizia finală nu privesc comportamente diferite de cele cu privire la care întreprinderile în cauză și‑au exprimat punctul de vedere și care, prin urmare, nu au legătură cu nicio obiecțiune nouă (Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2003, Atlantic Container Line și alții/Comisia, T‑191/98, T‑212/98-T‑214/98, Rec., p. II‑3275, punctul 191).

24      În această privință, trebuie subliniat că, pentru a invoca o încălcare a dreptului la apărare în ceea ce privește obiecțiunile preluate în decizia atacată, întreprinderile în cauză nu se pot limita să invoce simpla existență a unor diferențe între comunicarea privind obiecțiunile și decizia atacată, fără să arate în mod precis și concret de ce fiecare dintre aceste diferențe reprezintă, în speță, o obiecțiune nouă cu privire la care nu au avut ocazia să fie audiate (Hotărârea Atlantic Container Line și alții/Comisia, punctul 23 de mai sus, punctul 192). Astfel, potrivit jurisprudenței, o încălcare a dreptului la apărare trebuie apreciată în funcție de împrejurările specifice fiecărei cauze, întrucât depinde, în esență, de obiecțiunile reținute de Comisie pentru a stabili încălcarea reproșată întreprinderilor în cauză (Hotărârea Tribunalului din 29 iunie 1995, ICI/Comisia, T‑36/91, Rec., p. II‑1847, punctul 70).

25      Reclamanta apreciază că, în speță, Comisia nu și‑a îndeplinit obligațiile întrucât a omis să indice în comunicarea privind obiecțiunile că, în afară de participarea sa directă la încălcare începând cu 1 octombrie 2000, prezuma că aceasta este responsabilă de asemenea pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 30 septembrie 2000 întemeindu‑se pe faptul că exercitase efectiv o influență decisivă asupra comportamentului comercial al BNGW.

26      Astfel cum reiese din comunicarea privind obiecțiunile, Comisia a amintit mai întâi, în mod general, că fiecare grup de societăți în cauză constituia o singură întreprindere și că societatea‑mamă a grupului era în măsură să exercite efectiv o influență decisivă asupra comportamentului filialelor sale (punctul 324). În ceea ce o privește în special pe reclamantă, Comisia a indicat în continuare că aceasta era succesoarea din punct de vedere juridic a BNGW (punctul 49 și nota de subsol 28) și că Ballast Nedam, Ballast Nedam Nederland, reclamanta și diverse alte filiale de construcții rutiere făceau, toate, parte din grupul Ballast Nedam și constituiau una și aceeași întreprindere (punctul 50). În sfârșit, Comisia a precizat că reclamanta (anterior BNGW) participase direct la practica ilicită în cauză (punctul 339). În consecință, Comisia a ales să adreseze comunicarea menționată reclamantei pentru „participarea sa (și cea a predecesorilor săi) directă la acordurile coluzive”, precum și grupului Ballast Nedam, „pentru participarea sa prin intermediul exercitării unei influențe decisive asupra comportamentului filialei sale «infrastructură», Ballast Nedam Infra [...]” (punctul 342).

27      Astfel, Comisia a adresat comunicarea privind obiecțiunile reclamantei ca urmare a participării sale directe la încălcare, precum și a calității sale de succesoare a BNGW, care participase de asemenea în mod direct la încălcare înainte de luna octombrie 2000. În schimb, Comisia nu a făcut nicio mențiune cu privire la posibilitatea de a stabili în sarcina reclamantei răspunderea pentru încălcarea comisă de BNGW în calitatea sa de societate‑mamă a acesteia din urmă.

28      Întrucât reclamanta a menționat, la punctul 17 din răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, că nu era succesoarea din punct de vedere juridic a BNGW, Comisia a indicat, în decizia atacată, că participarea la reuniunile înțelegerii până la 1 octombrie 2000 se efectuase prin intermediul unui salariat al BNGW, filială deținută în proporție de 100 % de reclamantă. În consecință, a imputat reclamantei răspunderea pentru încălcarea comisă de BNGW, pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 30 septembrie 2000, în calitatea sa de societate‑mamă care o deținea în proporție de 100 %. De asemenea, Comisia i‑a imputat răspunderea pentru încălcare cu privire la perioada cuprinsă între 1 octombrie 2000 și 15 aprilie 2002 ca urmare a participării sale directe la aceasta [considerentele (293) și (294) ale deciziei atacate].

29      Din ansamblul acestor elemente rezultă că, în speță, Comisia nu a indicat în comunicarea privind obiecțiunile în ce calitate a reproșat reclamantei faptele invocate. În consecință, conform comunicării privind obiecțiunile, reclamanta nu putea să prevadă că, prin decizia sa finală, Comisia intenționa să îi impute încălcarea întemeindu‑se pe implicarea sa directă în activitățile înțelegerii și pe calitatea sa de societate‑mamă în proporție de 100 % a BNGW, ca urmare a prezumției exercitării efective a unei influențe decisive asupra comportamentului acesteia din urmă, a cărei răsturnare cade în sarcina sa.

30      Întrucât comunicarea privind obiecțiunile nu a permis reclamantei să ia cunoștință de obiecțiunea întemeiată pe implicarea sa indirectă în activitățile înțelegerii, acesteia nu i s‑a acordat posibilitatea să își asigure apărarea în mod util în această privință în cursul procedurii administrative.

31      Simplele împrejurări că, pe de o parte, Comisia indicase, cu caracter general, în comunicarea privind obiecțiunile, că va considera societățile‑mamă responsabile pentru comportamentul filialelor lor (punctele 324 și 278) și, pe de altă parte, reclamanta știa că BNGW fusese filiala sa în proporție de 100 %, iar nu o societate a cărei succesoare în drepturi ar fi reclamanta, nu pot fi suficiente pentru a se considera că Comisia și‑a îndeplinit obligația de a arăta în comunicarea privind obiecțiunile în ce calitate îi reproșa reclamantei faptele invocate.

32      De altfel, trebuie constatat că, deși reclamanta a prezentat, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, argumente destinate să demonstreze inexistența unei încălcări a articolului 81 CE referindu‑se în mod sistematic la „BNGW și BN Infra (după octombrie 2000)”, aceasta nu a prezentat totuși niciun argument destinat să stabilească autonomia BNGW în raport cu ea însăși pentru a răsturna prezumția exercitării efective a unei influențe decisive din partea sa asupra politicii comerciale a acestei din urmă societăți.

33      Pe de altă parte, Comisia susține că eroarea comisă în comunicarea privind obiecțiunile cu privire la legătura existentă între BNGW și reclamantă ar fi imputabilă acesteia din urmă, în măsura în care aceasta nu ar fi transmis organigrama privind structura grupului său anterioară datei de 1 octombrie 2000, astfel cum i se solicitase la 30 iunie 2003. Această împrejurare nu poate exonera însă Comisia de obligația sa de a indica în ce calitate reproșa reclamantei faptele invocate în comunicarea privind obiecțiunile, din moment ce, pe de o parte, dacă Comisia ar fi fost clară în această privință în comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta ar fi fost în măsură să își prezinte apărarea cu privire la acest aspect, furnizând din proprie inițiativă o astfel de organigramă, și, pe de altă parte, articolul 18 alineatele (1) și (3) și articolul 23 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1/2003 conferă Comisiei mijloace de constrângere pentru a obține acest tip de informații.

34      În sfârșit, din moment ce reclamanta indicase în comunicarea privind obiecțiunile că nu era succesoarea din punct de vedere juridic a BNGW, Comisia trebuia să adopte obiecțiuni suplimentare pentru a putea să îi impute răspunderea pentru încălcarea comisă de BNGW în calitatea sa de societate‑mamă în proporție de 100 % a acesteia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 iulie 1972, Geigy/Comisia, 52/69, Rec., p. 787, punctul 14, și Hotărârea Curții din 7 ianuarie 2004, Aalborg Portland și alții/Comisia, C‑204/00 P, C‑205/00 P, C‑211/00 P, C‑213/00 P, C‑217/00 P și C‑219/00 P, Rec., p. I‑123, punctul 192).

35      Prin urmare, trebuie considerat că reclamantei nu i s‑a acordat posibilitatea să își asigure apărarea în mod util în cursul procedurii administrative în ceea ce privea participarea sa la încălcare în calitate de societate‑mamă în proporție de 100 % a BNGW.

36      În consecință, Tribunalul trebuie, pe de o parte, să anuleze articolul 1 litera (a) din decizia atacată în măsura în care aceasta impută reclamantei comportamentul societății BNGW pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 30 septembrie 2000 și, pe de altă parte, să își exercite competența de fond, care îi este recunoscută de articolul 261 TFUE și de articolul 31 din Regulamentul nr. 1/2003, pentru a deduce, în conformitate cu concluziile prezentate de reclamantă, consecințele acestei anulări cu privire la cuantumul amenzii care i‑a fost aplicată. Acestea vor fi examinate la punctul 136 și următoarele de mai jos.

 Cu privire la primul motiv, întemeiat pe lipsa de probe privind existența unei încălcări a articolului 81 CE

 Argumentele părților

37      În condițiile în care sarcina probei privind existența unei încălcări a articolului 81 CE incumbă Comisiei, reclamanta susține că, în speță, aceasta nu a prezentat suficiente elemente de probă.

38      Astfel, în primul rând, reclamanta consideră că implicarea marilor constructori în stabilirea prețului brut al bitumului nu a fost dovedită suficient de către Comisie. Singura probă prezentată de Comisie în această privință ar consta în declarațiile furnizorilor de bitum (denumiți în continuare „furnizorii”), care nu ar fi credibile. Pe de altă parte, reclamanta contestă că ar fi recunoscut propria sa implicare în această privință. Aceasta arată că furnizorii stabileau, în cursul reuniunilor pregătitoare, prețul brut al bitumului, pe care îl comunicau apoi marilor constructori în cadrul reuniunilor. În plus, furnizorii, care ar fi pus deja în aplicare o înțelegere cu privire la prețul bitumului, nu ar fi avut niciun motiv să împartă această putere cu societăți de talie mai mică și care depindeau de ei. În sfârșit, simplul fapt că marii constructori ar fi acceptat nivelul prețului brut stabilit de furnizori nu poate fi calificat drept înțelegere.

39      În al doilea rând, reclamanta arată că W5 obținea rabaturi mai mari decât cele acordate micilor constructori datorită cantităților achiziționate. Pe de altă parte, micii constructori ar fi obținut adesea un rabat mai mare decât cel acordat în favoarea W5. Faptul că un mare constructor solicită un rabat adițional după ce află că un mic constructor a obținut un rabat mai mare decât al său și care nu este justificat de volumul achiziționat ar reprezenta o practică comercială normală și nu ar trebui să fie considerat drept o „sancțiune”. Un rabat adițional nu ar fi fost negociat în comun de marii constructori decât o singură dată. În consecință, nu ar exista nicio probă cu privire la existența unui mecanism de sancționare impus de marii constructori atunci când furnizorii acordau un rabat mai mare decât al lor unuia dintre micii constructori. Pe de altă parte, reclamanta adaugă că acordul privind rabatul standard acordat în favoarea W5 nu încalcă articolul 81 CE și că acest rabat nu constituia decât un rabat minim care servea drept bază în cadrul negocierilor bilaterale.

40      În al treilea rând, reclamanta subliniază că marii constructori nu aveau interes să stabilească prețul brut cu furnizorii. Astfel, cele două grupuri ar fi avut interese opuse, marii constructori urmărind o stabilitate a prețurilor pe care furnizorii nu o doreau. Pe de altă parte, reclamanta contestă afirmația Comisiei potrivit căreia marii constructori nu erau interesați de o scădere a prețului bitumului din cauza mecanismului de soluționare a riscurilor, care permitea repercutarea creșterilor de preț asupra clienților, acest mecanism nefiind aplicabil decât unei părți neglijabile a proiectelor.

41      În al patrulea rând, reclamanta afirmă că, potrivit punctului 116 din Liniile directoare ale Comisiei privind aplicabilitatea articolului 81 [CE] în cazul acordurilor de cooperare orizontală (JO 2001, C 3, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 3, p. 222, denumite în continuare „Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală”), achiziționarea colectivă poate fi considerată ca favorizând concurența. Comisia ar fi refuzat totuși să facă aplicarea acestui text, fără să fi făcut o investigație cu privire la structura pieței și fără să fi evaluat efectele acordurilor asupra pieței.

42      În sfârșit, în al cincilea rând, reclamanta reproșează Comisiei că nu a examinat dacă, pe de o parte, comportamentele invocate aveau ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței și dacă, pe de altă parte, consumatorii finali fuseseră lipsiți de avantajele concurenței, astfel cum impune totuși jurisprudența (Hotărârea Tribunalului din 27 septembrie 2006, GlaxoSmithKline Services/Comisia, T‑168/01, Rec., p. II‑2969, punctul 121).

43      Comisia contestă ansamblul argumentelor reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

44      Trebuie amintit mai întâi că, în conformitate cu dispozițiile articolului 2 din Regulamentul nr. 1/2003 și cu jurisprudența anterioară (Hotărârea Curții din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C‑185/95 P, Rec., p. I‑8417, punctul 58, și Hotărârea Curții din 8 iulie 1999, Comisia/Anic Partecipazioni, C‑49/92 P, Rec., p. I‑4125, punctul 86), sarcina probei unei încălcări a articolului 81 alineatul (1) CE revine autorității care o invocă, aceasta fiind obligată să stabilească elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerințelor legale, a existenței faptelor care constituie o încălcare. În plus, instanța Uniunii a precizat că existența unei îndoieli a instanței trebuie interpretată în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia de constatare a unei încălcări (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 februarie 1978, United Brands și United Brands Continental/Comisia, 27/76, Rec., p. 207, punctul 265) și că, în conformitate cu prezumția de nevinovăție, instanța nu ar putea, așadar, să concluzioneze că existența încălcării în cauză a fost dovedită de Comisie corespunzător cerințelor legale dacă există încă o îndoială cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acțiuni prin care se urmărește anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, JFE Engineering și alții/Comisia, T‑67/00, T‑68/00, T‑71/00 și T‑78/00, Rec., p. II‑2501, punctul 177). Cu toate acestea, nu este necesar ca fiecare dintre probele prezentate de Comisie să corespundă acestor criterii în legătură cu fiecare element al încălcării. Este suficient ca seria de indicii invocată de instituție, apreciată în mod global, să răspundă acestei cerințe (Hotărârea JFE Engineering și alții/Comisia, citată anterior, punctul 180). În cadrul examinării acestui prim motiv, Tribunalul este competent să examineze, în lumina acestor principii, dacă Comisia deținea suficiente dovezi cu privire la existența unor fapte care constituie o încălcare a articolului 81 alineatul (1) CE.

45      În plus, Curtea a precizat că, atunci când Comisia a reușit să reunească probe cu înscrisuri în susținerea încălcării pretinse, iar aceste probe par suficiente pentru a demonstra existența unui acord de natură anticoncurențială, nu este necesar să se analizeze dacă întreprinderea acuzată avea un interes comercial să încheie acordul menționat (Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, C‑403/04 P și C‑405/04 P, Rep., p. I‑729, punctul 46). În cazul în care Tribunalul ar considera că existența unor acorduri de natură anticoncurențială a fost stabilită de către Comisie, acesta nu ar fi obligat, așadar, să răspundă argumentului referitor la interesul reclamantei de a participa la înțelegere.

46      Pe de altă parte, trebuie precizat că din cuprinsul punctului 36 de mai sus rezultă că elementele de probă care trebuie luate în considerare de Tribunal nu privesc decât perioada cuprinsă între 1 octombrie 2000 și 15 aprilie 2002, în care reclamanta ar fi participat în mod direct la încălcare. În plus, este necesar ca acordurile încheiate între W5 și furnizori să fie analizate în mod global, întrucât acestea privesc trei elemente, și anume prețul brut, rabatul minim acordat în favoarea W5 și rabatul maxim aplicabil micilor constructori.

–       Cu privire la implicarea marilor constructori în stabilirea prețului brut

47      Reclamanta susține că declarațiile unor foști salariați ai furnizorilor, răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, precum și cel al unui alt mare furnizor sunt insuficiente pentru a demonstra implicarea marilor constructori în stabilirea prețului brut al bitumului. Aceasta arată că prețul brut al bitumului era stabilit doar de furnizori în cursul reuniunilor pregătitoare.

48      În ceea ce privește răspunsul reclamantei la comunicarea privind obiecțiunile, din acesta rezultă că, pe de o parte, reclamanta a recunoscut participarea sa la concertarea cu privire la bitum, dar că, pe de altă parte, aceasta a contestat stabilirea prețului împreună cu furnizorii, chiar dacă W5 a avut un cuvânt de spus cu privire la rabaturi.

49      Astfel, la punctul 105 din acest răspuns la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta a arătat următoarele:

„BN Infra (Ballast Nedam) recunoaște că a participat împreună cu alți mari constructori la o concertare cu privire la bitum la care furnizorii erau reprezentați («concertări cu privire la bitum»). Cu această ocazie s‑a discutat despre prețuri și despre rabaturi.”

50      La punctele 127 și 128 din acest document, reclamanta arată însă că „sugerarea [...] faptului că cuantumul prețului bitumului standard era stabilit în comun de furnizori în mod colectiv și de marii constructori în mod colectiv în concertarea bitum și că un punct de vedere în această privință era stabilit de constructori înainte de concertarea bitum este inexactă” și că „modificările de preț erau convenite în prealabil de furnizori, fără prezența marilor constructori, iar în cazul în care avea loc o concertare bitum, aceste modificări erau comunicate și în fapt impuse marilor constructori de drumuri”. La punctul 106 din răspunsul său, reclamanta declară următoarele:

„Nu exista o influență reală din partea marilor constructori asupra stabilirii prețului. Prețurile bitumului erau determinate de furnizori înainte de concertare. Însă, în ceea ce privește rabaturile, furnizorii erau deschiși la negocieri.”

51      În consecință, pentru a determina dacă reclamanta a participat, împreună cu W5, la stabilirea prețurilor și a rabaturilor, trebuie analizate celelalte elemente de probă din dosar referitoare la perioada cuprinsă între 1 octombrie 2000 și 15 aprilie 2002.

52      În primul rând, mai multe documente citate în decizia atacată atestă încheierea de acorduri între furnizori și W5 cu privire la prețul brut, acesta nefiind stabilit în mod unilateral de furnizori și impus membrilor W5, după cum susține reclamanta.

53      Astfel, un fax intern al societății Hollandsche Beton Groep (denumită în continuare „HBG”) din 3 octombrie 2000 și notele din agenda societății Heijmans Infrastructuur BV (denumită în continuare „Heijmans”) cu privire la reuniunea din 19 octombrie 2000 menționează că părțile au „discutat” despre o creștere a prețurilor [considerentul (114) al deciziei atacate]. De asemenea, note ale HBG și ale societății Koninklijke Wegenbouw Stevin (denumită în continuare „KWS”) referitoare la reuniunea pregătitoare a W5 care a precedat concertarea din 16 februarie 2001 arată că W5 a propus un preț pentru bitum, precum și un rabat pentru W5 [considerentul (115) al deciziei atacate]. În plus, note ale HBG și ale KWS se referă la o reuniune din 1 martie 2001, în cursul căreia furnizorii doreau să micșoreze prețul brut în timp ce W5 prefera să mențină prețul brut în vigoare [considerentele (115) și (116) ale deciziei atacate]. O declarație a BP din 12 iulie 2002 arată de asemenea că prețul bitumului propus de furnizori nu era acceptat în mod sistematic de W5 [considerentul (61) al deciziei atacate și nota de subsol 156]. În plus, declarația societății Kuwait Petroleum (Nederland) BV (denumită în continuare „KPN”) din 12 septembrie 2003 arată că furnizorii propuneau un anumit nivel de preț, care era discutat cu marii constructori, la fel ca și rabatul care le era acordat. În sfârșit, în răspunsul său din 20 mai 2005 la comunicarea privind obiecțiunile, KWS a admis că furnizorii și W5 încheiaseră acorduri plecând de la propunerile de prețuri brute efectuate de furnizori [considerentul (97) al deciziei atacate].

54      În al doilea rând, decizia atacată face referire la numeroase documente care atestă faptul că negocierile dintre furnizori și W5 priveau de asemenea rabatul acordat în favoarea W5. Astfel, în răspunsul său din 12 septembrie 2003 la o solicitare de informații a Comisiei, KWS a indicat că discuțiile dintre furnizori și marii constructori priveau atât „baremele de preț”, cât și „rabaturile standard” [considerentul (72) al deciziei atacate]. Note ale HBG și ale KWS se referă, pe de altă parte, la reuniunea din 1 martie 2001, precizând prețul brut convenit, rabatul acordat în favoarea W5 și pe cel acordat micilor constructori [considerentul (116) al deciziei atacate]. O notă internă a KWS din 23 mai 2001, confirmată prin răspunsul său din 12 septembrie 2003 la o solicitare de informații, menționează de asemenea prețul brut și rabatul acordat în favoarea W5 [considerentul (119) al deciziei atacate]. În sfârșit, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, KWS, citându‑l pe unul dintre salariații săi, a indicat de asemenea că „majorările prețului standard nu constituiau o problemă câtă vreme erau însoțite de rabaturi” [considerentul (149) al deciziei atacate].

55      În al treilea rând, mai multe elemente din decizia atacată atestă participarea reclamantei la concertarea cu privire la bitum. Astfel, în răspunsul său la comunicarea privind obiecțiunile, reclamanta admite că „a participat împreună cu alți mari constructori de drumuri la o concertare cu privire la bitum la care furnizorii erau reprezentați”, cu ocazia căreia „s‑a discutat despre prețuri și despre rabaturi” [considerentul (56) al deciziei atacate și punctul 105 din răspunsul menționat]. De asemenea, decizia atacată menționează faptul că directorul BNGW, devenit în 2000 director al reclamantei, participase la înțelegere pentru grupul Ballast Nedam, întemeindu‑se în special pe două documente ridicate cu ocazia inspecțiilor efectuate la KWS, pe răspunsul întreprinderii Nynas din 2 octombrie 2003 la o solicitare de informații, precum și pe un document ridicat cu ocazia inspecțiilor efectuate în localurile societății BAM NBM [considerentul (77) al deciziei atacate]. Alte documente arată de asemenea că reclamanta a participat la reuniunea înțelegerii din 16 februarie 2001, în cursul căreia s‑a discutat despre prețul bitumului și despre rabaturi [considerentul (115) al deciziei atacate și nota de subsol 291]. De asemenea, există documente care atestă participarea reclamantei la reuniunea înțelegerii din 29 ianuarie 2002 [considerentul (122) al deciziei atacate].

56      Aceste elemente permit să se stabilească faptul că acordurile încheiate între W5 și furnizori priveau atât prețul brut, cât și rabatul special acordat în favoarea W5. Chiar presupunând că ar fi stabilită, împrejurarea că au putut apărea divergențe și conflicte cu ocazia acestor negocieri dintre furnizori și W5 nu este suficientă pentru a se dovedi că furnizorii ar fi impus membrilor W5 majorările prețului brut.

57      De asemenea, împrejurarea că furnizorii organizau reuniuni pregătitoare pentru discutarea prețurilor nu poate fi suficientă pentru a confirma teza reclamantei potrivit căreia marii constructori nu interveneau cu privire la nivelul prețului brut sau cu privire la rabaturi. În acest context, trebuie subliniat că W5 a organizat de asemenea reuniuni înainte sau după concertarea cu privire la bitum, în cadrul cărora membrii săi discutau despre baremele de prețuri și despre rabaturile standard pe care furnizorii spuseseră că voiau să le adopte sau, după caz, le adoptaseră cu W5 [răspunsul KWS din 12 septembrie 2003 la o solicitare de informații și considerentul (72) al deciziei atacate].

58      În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia declarațiile furnizorilor nu pot fi suficiente pentru a dovedi participarea marilor constructori la înțelegere, trebuie amintit, pe de o parte, că nu este necesar să fie prezentate de Comisie probe care provin în mod direct de la marii constructori dacă alte înscrisuri din dosar sunt suficiente pentru a dovedi participarea acestora la acord (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 13 decembrie 2006, FNCBV și alții/Comisia, T‑217/03 și T‑245/03, Rec., p. II‑4987, punctul 161) și, pe de altă parte, că, în orice caz, conform punctelor 53-55 de mai sus, Comisia s‑a întemeiat și pe elemente de probă provenind de la marii constructori înșiși.

59      De altfel, în ceea ce privește valoarea elementelor de probă utilizate de Comisie, Tribunalul amintește că singurul criteriu de apreciere în această materie constă în credibilitatea lor și că, pentru a aprecia valoarea probantă a unui înscris, trebuie să se verifice plauzibilitatea informației pe care o conține, ținând seama, printre altele, de originea documentului, de împrejurările în care acesta a fost elaborat și de destinatarul său și să se stabilească dacă, potrivit conținutului său, pare rezonabil și fiabil (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, Cimenteries CBR și alții/Comisia, cunoscută sub numele „Cimenturi”, T‑25/95, T‑26/95, T‑30/95-T‑32/95, T‑34/95-T‑39/95, T‑42/95-T‑46/95, T‑48/95, T‑50/95-T‑65/95, T‑68/95-T‑71/95, T‑87/95, T‑88/95, T‑103/95 și T‑104/95, Rec., p. II‑491, punctul 1838).

60      În ceea ce privește declarația unui salariat al BP, care nu ar fi asistat decât la reuniunile pregătitoare ale furnizorilor, trebuie subliniat că instanța Uniunii consideră că faptul că informațiile sunt raportate în mod indirect nu influențează valoarea lor probantă (Hotărârea Tribunalului din 10 martie 1992, Shell/Comisia, T‑11/89, Rec., p. II‑757, punctul 86). În orice caz, conform punctelor 53-55 de mai sus, Comisia a utilizat alte documente pentru a dovedi implicarea marilor constructori în stabilirea prețului brut.

61      În ceea ce privește declarația salariatului KPN efectuată în 2003 în cadrul cererii sale de a beneficia de Comunicarea Comisiei privind imunitatea la amenzi și reducerea cuantumului amenzilor în cauzele referitoare la înțelegeri, care cuprindea anumite aspecte asupra cărora acest salariat a revenit ulterior referitor la participarea ExxonMobil la înțelegere, trebuie subliniat că aceasta s‑a dovedit totuși exactă în ceea ce privește numeroase alte aspecte. În consecință, Tribunalul apreciază că această declarație poate constitui un element de probă privind implicarea marilor constructori în stabilirea prețului brut, cu condiția de a fi coroborată cu alte indicii. Or, conform punctelor 53-55 de mai sus, Comisia a utilizat alte elemente de probă în această privință.

62      În sfârșit, trebuie subliniat că existența unor alte eventuale înțelegeri între furnizori, presupunând că ar fi dovedită, nu este incompatibilă cu existența unei înțelegeri bilaterale între acești furnizori și W5.

63      Rezultă din ansamblul celor de mai sus că primul aspect al primului motiv trebuie să fie respins.

–       Cu privire la rabaturile acordate în favoarea W5 și la mecanismul de sancționare

64      Reclamanta arată că rabaturile acordate în favoarea W5 erau justificate din punct de vedere comercial datorită cantităților achiziționate și că nu a fost prezentată de Comisie nicio probă cu privire la vreo sancțiune impusă furnizorilor pentru faptul de a fi acordat un rabat mai mare micilor constructori.

65      În primul rând, trebuie să fie examinate cantitățile achiziționate individual de fiecare membru al W5, iar nu cantitatea globală achiziționată de ansamblul membrilor săi. Astfel, din decizia atacată reiese că micii constructori nu beneficiau de același rabat ca și membrii W5, deși uneori achiziționau, individual, cantități de bitum mai mari decât membrii W5. Astfel, într‑o declarație dată la 12 iulie 2002, un salariat al BP a indicat că furnizorii încălcau adesea acordurile încheiate cu W5 acordând un rabat mai mare anumitor constructori mici care achiziționau de la ei cantități mai mari de bitum. Trebuie arătat că, în considerentul (157) al deciziei atacate, Comisia a subliniat, în plus, că marii constructori recunoscuseră ei înșiși că în general negociau un rabat suplimentar în funcție de cantitățile achiziționate individual. De asemenea, Comisia subliniase că, chiar dacă se consideră, astfel cum a afirmat reclamanta, că acest mecanism nu a fost folosit decât o singură dată, existența unui mecanism de sancționare în cazul în care micilor constructori le era acordat un rabat mai mare decât cel stabilit în acorduri constituia un indiciu suplimentar al faptului că rabatul acordat în favoarea W5 nu era proporțional cu volumele achiziționate.

66      Aceste elemente, precum și importanța acordată de W5 nivelului rabatului său cu ocazia reuniunilor înțelegerii (a se vedea punctul 54 de mai sus) permit să se concluzioneze că Comisia a considerat în mod întemeiat că reclamanta nu dovedise că rabatul acordat în favoarea W5 depindea de volumele achiziționate.

67      În al doilea rând, trebuie arătat că, în ceea ce privește mecanismul de sancționare, Comisia s‑a întemeiat pe mai multe elemente concordante care menționează sancțiuni financiare individuale sau, cel puțin o dată, colective aplicate de W5.

68      Astfel, în ceea ce privește perioada încălcării în cauză, KWS și BP au menționat o amendă colectivă aplicată tuturor furnizorilor în 2000, în urma descoperirii rabatului acordat societății Krekel, un mic constructor [considerentul (84) al deciziei atacate]. KPN a confirmat de asemenea mecanismul de sancționare în declarația sa din 9 octombrie 2003 [considerentul (85) al deciziei atacate]. Achitarea acestei amenzi a avut loc în 2001 sub forma unui rabat suplimentar. Astfel, grupul Ballast Nedam a emis o factură societății Nynas, intitulată „reducere acordată cu privire la proiect, astfel cum a fost convenit”, iar BP i‑a acordat un rabat suplimentar [considerentele (112) și (113) ale deciziei atacate].

69      BP a declarat de asemenea, în răspunsul său din 16 septembrie 2003 la o solicitare de informații, că KWS renunțase să se aprovizioneze de la Veba, în 2002, în urma descoperirii unui rabat important acordat unui mic constructor [considerentul (86) al deciziei atacate]. În declarația sa din 12 septembrie 2003, KPN a confirmat că, dacă un furnizor acorda unui mic constructor un rabat superior celui stabilit, W5 amenința că nu se va mai aproviziona de la acel furnizor [considerentul (86) al deciziei atacate]. În sfârșit, într‑un document referitor la o concertare din 4 mai 2001, KWS a menționat de asemenea o amendă aplicată întreprinderii Nynas din cauza politicii sale de prețuri [considerentul (117) al deciziei atacate], fapt confirmat de KPN în declarația sa din 12 septembrie 2003 [considerentul (118) al deciziei atacate].

70      Tribunalul apreciază că, deși este adevărat că aceste documente nu fac referire, în mod precis, la mecanismul amenzii colective aplicate furnizorilor de W5 în ceea ce privește anul 2000, acestea arată totuși, în ansamblul lor, că exista un mecanism individual sau colectiv de sancționare în caz de nerespectare a acordurilor înțelegerii pe întreaga durată a acesteia, care putea consta fie într‑o sistare a comenzilor de la furnizorul care a încălcat acordurile menționate, fie într‑o amendă aplicată furnizorului vinovat sau ansamblului furnizorilor.

71      În sfârșit, împrejurarea că fiecare mare constructor negocia în mod bilateral un rabat suplimentar în funcție de cantitățile achiziționate individual nu este suficientă pentru a înlătura caracterul anticoncurențial al acordurilor în cauză. Astfel, chiar dacă aceste acorduri erau urmate de negocieri bilaterale privind rabaturi individuale pentru fiecare mare constructor, acestea aveau drept consecință, pe de o parte, să limiteze incertitudinile concurenței dintre marii constructori și, pe de altă parte, să limiteze concurența la un singur element al prețului, și anume un eventual rabat individual suplimentar.

72      Din ansamblul celor de mai sus rezultă că cel de al doilea aspect al primului motiv trebuie să fie respins.

–       Cu privire la lipsa interesului W5 de a stabili în comun prețul brut

73      Reclamanta susține că marii constructori nu aveau interes să stabilească în comun prețul brut, spre deosebire de furnizori, și că funcționarea clauzelor privind riscurile a fost interpretată în mod eronat de Comisie.

74      Cu titlu preliminar, trebuie amintit, conform punctului 45 de mai sus, că nu este necesar să se analizeze dacă întreprinderea acuzată avea un interes comercial să încheie acordurile menționate atunci când Comisia a reușit să strângă probe cu înscrisuri în susținerea încălcării pretinse, iar aceste probe par suficiente pentru a demonstra existența unui acord de natură anticoncurențială (Hotărârea Sumitomo Metal Industries și Nippon Steel/Comisia, punctul 45 de mai sus, punctul 46). În speță, din analiza efectuată de Tribunal (a se vedea punctele 47-63 de mai sus) reiese că Comisia a demonstrat corespunzător cerințelor legale implicarea reclamantei în încălcarea în cauză. Așadar, Tribunalul nu analizează decât în subsidiar aspectul aprecierii eronate a interesului W5 cu privire la acorduri.

75      În speță, Comisia a considerat că atât furnizorii, cât și W5 aveau un interes comun să existe acorduri cu privire la prețul brut și la rabaturi. În această privință, trebuie amintit că instanța Uniunii a considerat deja că participanții la o înțelegere pot avea interese economice complementare (Hotărârea FNCBV și alții/Comisia, punctul 58 de mai sus, punctul 322).

76      Prin urmare, trebuie să se examineze cum funcționează CROW (Centrul de reglementare și cercetare în domeniul ingineriei civile și al traficului), organism fără scop lucrativ care era însărcinat, printre altele, cu publicarea lunară a prețurilor bitumului rutier începând din anii 1970, pe baza unor elemente ale dosarului [considerentele (25) și (26) ale deciziei atacate].

77      Publicarea prețului bitumului rutier de către CROW se efectua, până la 1 noiembrie 1995, după consultarea producătorilor de asfalt. Ulterior acestei date, calculul s‑a efectuat de CBS (Oficiul Central de Statistică), organism guvernamental, pe baza unui studiu de piață realizat la mai multe stații de asfalt, așadar, anterior aplicării unui eventual rabat în favoarea constructorilor, iar acest indice al prețurilor, publicat de CROW (denumit în continuare „indicele CROW”), era folosit ca referință pentru contractele de achiziții publice de construcții rutiere pe termen lung care cuprindeau o clauză privind riscurile. Astfel, reiese din dosar că, pentru aceste contracte de achiziții, în cazul majorării indicelui CROW peste un anumit prag (1 000 de florini olandezi), autoritățile contractante erau obligate să îi despăgubească pe constructori. În schimb, în cazul unei scăderi a indicelui CROW sub un anumit prag, constructorii trebuiau să despăgubească autoritățile contractante. Așadar, constructorii nu erau defavorizați de o majorare a prețurilor atunci când acestea creșteau simultan, determinând astfel creșterea indicelui CROW. În schimb, constructorii nu erau interesați de o scădere a prețului care, dacă determina o scădere a indicelui CROW, îi obliga să restituie cocontractantului lor diferența de preț.

78      Pe de altă parte, reclamanta încearcă să minimalizeze importanța indicelui CROW, susținând că acesta nu privea decât marile proiecte, care nu ar reprezenta decât o mică parte din portofoliul său și, în consecință, ea acorda mai multă importanță stabilității prețurilor, care era benefică proiectelor mai mici. Fără a fi nevoie să se determine numărul de proiecte vizate de această clauză, Tribunalul arată că, în decizia atacată, Comisia menționează un document referitor la perioada încălcării din care reiese că acest aspect făcea obiectul unor discuții cu ocazia reuniunilor înțelegerii [considerentul (115) (notele HBG din 16 februarie 2001) al deciziei atacate], ceea ce permite să fie considerat un element al negocierilor.

79      Din ansamblul celor de mai sus rezultă că furnizorii și W5 aveau un interes comun să existe acorduri cu privire la prețul brut și la rabaturi și că interesul marilor constructori se explică atât prin mecanismul clauzelor privind riscurile în contractele de achiziții publice, cât și prin rabatul special de care aceștia beneficiau, care le conferea un avantaj concurențial în raport cu micii constructori pentru obținerea contractelor de achiziții publice.

80      Din ansamblul celor de mai sus rezultă că al treilea aspect al primului motiv trebuie să fie respins.

–       Cu privire la refuzul Comisiei de a aplica dispozițiile Liniilor directoare privind acordurile de cooperare orizontală

81      Reclamanta reproșează Comisiei că a refuzat să aplice dispozițiile Liniilor directoare privind acordurile de cooperare orizontală.

82      Cu titlu introductiv, Tribunalul amintește că dintr‑o jurisprudență constantă rezultă că întreprinderilor care solicită beneficiul unei exceptări în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE le revine obligația de a stabili, pe baza unor mijloace de probă scrise, caracterul justificat al exceptării. Din această perspectivă, nu i se poate reproșa Comisiei că nu a propus alte soluții și că nu a indicat ce considera ea că ar justifica acordarea unei exceptări (Hotărârea Curții din 17 ianuarie 1984, VBVB și VBBB/Comisia, 43/82 și 63/82, Rec., p. 19, punctul 52). Revine exclusiv Comisiei, în temeiul obligației sale de motivare, să menționeze elementele de fapt și de drept și considerațiile care au determinat‑o să adopte o decizie de respingere a unei cereri de exceptare, fără ca reclamanta să poată cere ca aceasta să discute toate punctele de fapt și de drept pe care le‑a invocat în cursul procedurii administrative (Hotărârea Tribunalului din 21 februarie 1995, SPO și alții/Comisia, T‑29/92, Rec., p. II‑289, punctele 262 și 263). Rezultă că îi revine reclamantei sarcina de a stabili că, prin refuzul de a‑i acorda o exceptare în temeiul articolului 81 alineatul (3) CE, Comisia a săvârșit o eroare de drept sau de fapt.

83      În speță, Comisia a expus, în considerentele (162)-(168) ale deciziei atacate, motivele pentru care considera că participarea W5 la acorduri nu constituia achiziții colective în sensul Liniilor directoare privind acordurile de cooperare orizontală. Astfel, Comisia amintește, în considerentul (163) al deciziei atacate, că aceste dispoziții nu au ca obiect autorizarea în general a acordurilor de cooperare orizontală, ci expun principiile care permit aprecierea lor în raport cu dispozițiile articolului 81 CE, astfel de acorduri putând crea probleme de concurență. În speță, aceasta precizează, în considerentul (165) al deciziei atacate, că acordurile în cauză aveau ca obiect restrângerea concurenței și produceau consecințe asupra întreprinderilor care nu participau la ele (stabilirea prețurilor pentru toți constructorii din Țările de Jos și determinarea plafoanelor de rabat pentru micii constructori). În plus și în orice caz, astfel cum se arată în mod întemeiat de către Comisie în considerentul (166) al deciziei atacate, W5 nu a efectuat achiziții în cursul acestor negocieri cu furnizorii, care nu aveau ca obiect decât stabilirea prețurilor și a rabaturilor, comportament pe care punctul 124 din Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală îl califică drept înțelegere deghizată. În plus, trebuie subliniat că W5 a încheiat aceste acorduri cu un grup de vânzători care adopta de asemenea un comportament coluziv și că nu l‑a semnalat autorităților competente. În sfârșit, dispozițiile articolului 81 alineatul (3) CE nu sunt, în orice caz, aplicabile, din moment ce, potrivit punctului 133 din Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală, acordurile de achiziționare nu pot fi exceptate în cazul în care impun restricții care nu sunt indispensabile obținerii beneficiilor economice aduse de acorduri. Astfel, în speță, acordurile în cauză impuneau restricții micilor constructori sub forma unor rabaturi limitate, aceste restricții vizând terți și nefiind indispensabile realizării avantajelor economice urmărite.

84      Reclamanta reproșează Comisiei că nu a efectuat, astfel cum prevăd Liniile directoare privind acordurile de cooperare orizontală, o analiză a puterii de piață a membrilor W5 pentru a determina dacă acordurile în cauză puteau efectiv să restrângă concurența. Trebuie arătat însă că, potrivit dispozițiilor punctului 18 din liniile directoare menționate, nu este necesară analizarea efectelor reale asupra concurenței și asupra pieței ale acordurilor care au ca obiect restrângerea concurenței prin stabilirea prețurilor, prin limitarea producției sau prin împărțirea piețelor ori alocarea clienților și care se prezumă că produc efecte negative asupra pieței. Întrucât Comisia a considerat că acordurile în cauză urmăreau prin natura lor restrângerea concurenței [considerentul (165) al deciziei atacate], nu îi revenea, prin urmare, obligația de a efectua o analiză aprofundată a puterii de piață a membrilor W5.

85      În consecință, al patrulea aspect al primului motiv trebuie să fie respins.

–       Cu privire la lipsa obiectivului de restrângere a concurenței

86      Reclamanta reproșează Comisiei că nu a examinat dacă comportamentele invocate aveau ca obiect sau ca efect restrângerea concurenței, că nu a făcut verificări cu privire la limitarea concurenței și că nu a examinat dacă, în conformitate cu jurisprudența rezultată din Hotărârea GlaxoSmithKline Services/Comisia, punctul 42 de mai sus, consumatorii finali fuseseră lipsiți de avantajele concurenței.

87      Trebuie amintit că, pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 81 alineatul (1) CE, un acord trebuie să aibă „ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune”. Potrivit unei jurisprudențe constante, caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin conjuncția „sau”, conduce mai întâi la analiza obiectului însuși al acordului, ținând seama de contextul economic în care acesta trebuie să fie aplicat. Cu toate acestea, în cazul în care analiza clauzelor acestui acord nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurență, ar trebui, prin urmare, să se examineze efectele acestuia și, pentru a fi interzis, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurența a fost fie împiedicată, fie restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (Hotărârea Curții din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society și Barry Brothers, C‑209/07, Rep., p. I‑8637, punctul 15, și Hotărârea Tribunalului din 9 iulie 2009, Peugeot și Peugeot Nederland/Comisia, T‑450/05, Rep., p. II‑2533, punctul 43). Pentru a aprecia dacă un acord este interzis prin articolul 81 alineatul (1) CE, luarea în considerare a efectelor sale concrete este, așadar, superfluă atunci când se dovedește că acesta are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune (Hotărârea Curții din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia, C‑105/04 P, Rec., p. I‑8725, punctul 125). Această examinare trebuie să fie efectuată în lumina conținutului acordului și a contextului economic în care se înscrie acesta (Hotărârea Curții din 6 aprilie 2006, General Motors/Comisia, C‑551/03 P, Rec., p. I‑3173, punctul 66, și Hotărârea Beef Industry Development Society și Barry Brothers, citată anterior, punctul 16). În sfârșit, această metodă de analiză este de aplicabilitate generală, nefiind rezervată unei categorii de acorduri [Hotărârea Tribunalului din 2 mai 2006, O2 (Germany)/Comisia, T‑328/03, Rec., p. II‑1231, punctul 67].

88      Reclamanta nu se poate prevala de Hotărârea GlaxoSmithKline Services/Comisia, punctul 42 de mai sus (punctul 121), dat fiind că, potrivit Curții, „articolul 81 CE urmărește, asemenea altor norme de concurență prevăzute de tratat, să protejeze nu numai interesele concurenților sau ale consumatorilor, ci și structura pieței și, prin aceasta, concurența ca atare” și că, „prin urmare, constatarea existenței obiectului anticoncurențial al unui acord nu poate depinde de lipsirea consumatorilor finali de avantajele unei concurențe eficace în termeni de aprovizionare sau de prețuri” (Hotărârea Curții din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services și alții/Comisia și alții, C‑501/06 P, C‑513/06 P, C‑515/06 P și C‑519/06 P, Rep., p. I‑9291, punctele 62-64).

89      Este vorba, așadar, despre a determina în speță dacă acordurile în cauză aveau un obiect anticoncurențial, astfel cum a apreciat Comisia în decizia atacată [considerentele (155)-(161)].

90      Articolul 81 alineatul (1) CE menționează expres ca acorduri interzise acordurile care „stabilesc, direct sau indirect, prețuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiții de tranzacționare” și care „aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiții inegale la prestații echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurențial”. Or, în speță, reiese din cele ce precedă, în special din cuprinsul punctelor 51-56 de mai sus, că acordurile aveau ca obiect, pe de o parte, stabilirea prețurilor de achiziție și de vânzare a bitumului și, pe de altă parte, acordarea unui rabat preferențial membrilor W5. Natura însăși a acestor acorduri este, prin urmare, suficientă pentru a se putea considera că ele aveau ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.

91      Din ansamblul celor de mai sus rezultă că al cincilea aspect și, prin urmare, primul motiv în ansamblul său trebuie să fie respins.

 Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe determinarea eronată a cuantumului de bază al amenzii

 Argumentele părților

92      Potrivit reclamantei, Comisia ar fi trebuit să țină seama, la calcularea cuantumului de bază al amenzii, conform articolului 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003, de gravitatea încălcării având în vedere natura acesteia și impactul său real asupra pieței.

93      Comisia ar fi trebuit astfel să analizeze în mod distinct comportamentul marilor constructori și pe cel al furnizorilor. Astfel, negocierea colectivă de către marii constructori a condițiilor lor de achiziționare nu poate fi comparată cu stabilirea prețului brut de către furnizori. De asemenea, Comisia ar fi trebuit să țină seama de situația de dependență a marilor constructori față de furnizori, de lipsa de aranjamente secrete din partea marilor constructori, de faptul că rabatul standard nu reprezenta decât un rabat minim completat prin negocieri individuale, precum și de faptul că micii constructori nu au suferit niciun prejudiciu.

94      În ceea ce privește aprecierea impactului înțelegerii asupra pieței, Comisia s‑ar fi mulțumit să presupună că acordul nu putea să nu aibă o incidență asupra pieței olandeze, fără să măsoare totuși impactul său concret. Comisia ar fi luat în considerare doar faptul că prețul bitumului rutier era mai mare în Țările de Jos în raport cu cel practicat în țările vecine. În plus, Comisia ar fi interpretat în mod greșit acțiunile individuale ale unui mare constructor ca fiind un mecanism de sancționare colectivă din partea marilor constructori față de furnizori. În sfârșit, bitumul nu ar reprezenta decât un mic procentaj din costul total al unei construcții, iar avantajul aferent obținut ar fi neglijabil.

95      Potrivit reclamantei, Comisia nu se poate exonera de obligația sa de a examina impactul concret al pretinselor acorduri întemeindu‑se pe simpla lor punere în aplicare, întrucât jurisprudența invocată în această privință (Hotărârea Tribunalului din 14 decembrie 2006, Raiffeisen Zentralbank Österreich și alții/Comisia, T‑259/02-T‑264/02 și T‑271/02, Rec., p. II‑5169) nu ar fi aplicabilă decât înțelegerilor orizontale clasice cu privire la prețuri, iar nu unei concertări între furnizori și cumpărători cu privire la condițiile de achiziționare.

96      Reclamanta concluzionează că pretinsa încălcare poate fi caracterizată cel mult ca o încălcare minoră, iar cuantumul de bază de trei milioane de euro pentru calcularea cuantumului amenzii, care este în orice caz disproporționat ținând seama de prețul de achiziție al bitumului, ar trebui să fie redus la un milion de euro.

97      Comisia respinge ansamblul argumentelor reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

–       Cu privire la calificarea încălcării ca fiind foarte gravă

98      Potrivit dispozițiilor punctului 1 din Liniile directoare din 1998, cuantumul de bază al amenzii se determină în funcție de gravitatea și de durata încălcării, evaluarea gravității încălcării trebuind să țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante. Liniile directoare din 1998 fac astfel deosebirea dintre încălcările minore (restricții care vizează limitarea schimburilor comerciale, cel mai adesea verticale, dar cu un impact limitat asupra pieței), încălcările grave (restricții orizontale sau verticale care se aplică într‑o manieră mai riguroasă și care au un impact mai mare asupra pieței comune) și încălcările foarte grave (restricții orizontale, precum cartelurile de fixare a prețurilor și a cotelor de împărțire a pieței sau alte practici care aduc atingere bunei funcționări a pieței interne).

99      Potrivit unei jurisprudențe constante, gravitatea unei încălcări se stabilește ținând seama de numeroase elemente, cum ar fi circumstanțele particulare ale cauzei, contextul acesteia și efectul descurajator al amenzilor, cu privire la care Comisia dispune de o mare putere de apreciere (Hotărârea Curții din 28 iunie 2005, Dansk Rørindustri și alții/Comisia, C‑189/02 P, C‑202/02 P, C‑205/02 P-C‑208/02 P și C‑213/02 P, Rec., p. I‑5425, punctul 241, Hotărârea Curții din 10 mai 2007, SGL Carbon/Comisia, C‑328/05 P, Rep., p. I‑3921, punctul 43, și Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, T‑69/04, Rep., p. II‑2567, punctul 153). Pe de altă parte, potrivit unei jurisprudențe constante, cu ocazia stabilirii cuantumului amenzilor trebuie să se țină seama de toate elementele de natură să intre în aprecierea gravității încălcărilor, cum ar fi, în special, rolul avut de fiecare dintre părți în cadrul încălcării și riscul pe care îl reprezintă încălcări de acest tip pentru obiectivele Comunității (Hotărârea Musique Diffusion française și alții/Comisia, punctul 22 de mai sus, punctele 120 și 129, și Hotărârea Tribunalului din 27 iulie 2005, Brasserie nationale și alții/Comisia, T‑49/02-T‑51/02, Rec., p. II‑3033, punctele 168-183). Atunci când o încălcare a fost săvârșită de mai multe întreprinderi, trebuie examinată gravitatea relativă a participării fiecăreia dintre ele (Hotărârile Curții din 8 iulie 1999, Hercules Chemicals/Comisia, C‑51/92 P, Rec., p. I‑4235, punctul 110, și Montecatini/Comisia, C‑235/92 P, Rec., p. I‑4539, punctul 207).

100    Instanța Uniunii a recunoscut de asemenea calificarea drept încălcare foarte gravă prin natura sa pentru înțelegerile orizontale privind prețurile sau acordurile care vizau printre altele împărțirea clientelei sau compartimentarea pieței comune (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995, Tréfilunion/Comisia, T‑148/89, Rec., p. II‑1063, punctul 109, Hotărârea Tribunalului din 25 octombrie 2005, Groupe Danone/Comisia, T‑38/02, Rec., p. II‑4407, punctul 147, și Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T‑53/03, Rep., p. II‑1333, punctul 279). Astfel, aceste acorduri sunt suficiente pentru a califica încălcarea drept foarte gravă, oricare ar fi întinderea lor geografică sau impactul lor asupra pieței (Hotărârea Brasserie nationale și alții/Comisia, punctul 99 de mai sus, punctul 178). În schimb, o înțelegere orizontală care acoperă întregul teritoriu al unui stat membru și care are ca obiect o împărțire a pieței și o compartimentare a pieței comune nu poate fi calificată ca fiind minoră în sensul Liniilor directoare din 1998 (Hotărârea Brasserie nationale și alții/Comisia, punctul 99 de mai sus, punctul 181).

101    În speță, Comisia a considerat, în considerentele (312)-(317) ale deciziei atacate, că reclamanta săvârșise o încălcare foarte gravă a articolului 81 alineatul (1) CE. Aceasta a subliniat că o încălcare ce constă în stabilirea în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare și de cumpărare și în aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiții inegale pentru prestații echivalente, creându‑le astfel un dezavantaj în concurență, se număra printre încălcările cele mai grave prin natura lor. În plus, Comisia a indicat că cele două grupuri implicate în încălcare ar fi trebuit să fie conștiente de natura ilicită a înțelegerii, întrucât membrii W5 au creat, printre altele, în mod deliberat un dezavantaj concurențial micilor constructori. Caracterul secret al aranjamentelor încheiate de înțelegere ar constitui, în această privință, o dovadă suplimentară a naturii ilicite a acestora.

102    Astfel, din cuprinsul punctelor 52-54 și 64-66 de mai sus rezultă că acordurile în cauză aveau ca obiect stabilirea în mod direct sau indirect a prețurilor de vânzare și de cumpărare și aplicarea, în raporturile cu partenerii comerciali, a unor condiții inegale pentru prestații echivalente, creându‑le astfel un dezavantaj concurențial. Or, mecanismele astfel descrise de Comisie constituie formele cele mai grave ale unei atingeri aduse concurenței.

103    Pentru a contesta calificarea încălcării drept foarte gravă reținută de Comisie, reclamanta susține că Comisia ar fi trebuit să aprecieze comportamentul furnizorilor separat de cel al marilor constructori. Astfel cum Tribunalul a arătat deja (a se vedea punctul 46 de mai sus), trebuie însă ca acordurile încheiate între W5 și furnizori să fie luate în considerare în mod global, întrucât acestea privesc deopotrivă prețul brut, rabatul minim acordat în favoarea W5 și rabatul maxim aplicabil micilor constructori. Astfel, circumstanțele invocate de reclamantă în speță nu sunt de natură să repună în discuție validitatea aprecierii efectuate de Comisie în privința gravității încălcării. În consecință, concluzia Comisiei potrivit căreia acordurile și concertările în cauză constituiau, prin însăși natura lor, o încălcare foarte gravă nu poate fi contestată.

104    În plus, reclamanta nu se poate prevala de o dependență a marilor constructori față de furnizori. Astfel, chiar presupunând că această împrejurare este stabilită, instanța Uniunii consideră că o întreprindere nu se poate prevala de faptul că a participat la înțelegere sub constrângerea celorlalți participanți, dat fiind că aceasta ar fi putut să denunțe autorităților competente presiunile exercitate asupra sa și să introducă la Comisie o plângere în aplicarea articolului 7 din Regulamentul nr. 1/2003, în loc să participe la activitățile în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Rørindustri și alții/Comisia, punctul 99 de mai sus, punctele 367-370).

105    De altfel, conform punctului 71 de mai sus, trebuie respinse argumentele reclamantei potrivit cărora, pe de o parte, rabaturile acordate în favoarea W5 erau justificate de volumul de achiziții și, pe de altă parte, concurența dintre constructori nu era în realitate restrânsă întrucât rabaturile standard nu erau decât rabaturi minime, completate de rabaturi individuale.

106    În sfârșit, reclamanta contestă caracterul secret al acordurilor în cauză pentru W5. Rezultă însă din decizia atacată că W5 nu trimitea invitații scrise la reuniunile înțelegerii și nu întocmea niciun proces‑verbal al acestora și că KWS dorea ca reuniunile să se deruleze înainte de sosirea personalului [considerentele (59), (73) și (76)]. Or, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru a determina gravitatea încălcării, Comisia poate să ia în considerare faptul că întreprinderile au luat multe măsuri de precauție pentru a evita ca înțelegerea să fie descoperită (Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 99 de mai sus, punctul 154). În orice caz, textul considerentului (313) al deciziei atacate evidențiază faptul că elementele care figurează în acesta sunt menționate cu titlu subsidiar în raport cu cele enumerate în considerentul (312) al deciziei atacate. În aceste condiții, chiar dacă s‑ar presupune că contestarea de către reclamantă a luării în considerare a caracterului secret al înțelegerii ar putea fi considerată întemeiată, această împrejurare nu poate avea drept consecință repunerea în discuție a aprecierii efectuate de Comisie cu privire la natura încălcării, astfel cum rezultă aceasta din motivele relevante și suficiente care figurează în considerentul (312) al deciziei atacate (a se vedea în acest sens Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 99 de mai sus, punctul 157).

107    Din ansamblul celor de mai sus rezultă că, pe de o parte, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de apreciere în calificarea naturii încălcării comise de reclamantă, iar, pe de altă parte, Tribunalul apreciază potrivit să considere această încălcare ca fiind de o gravitate deosebită. Așadar, nu există niciun motiv pentru modificarea cuantumului de bază, astfel cum a solicitat reclamanta.

108    În consecință, primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

–       Cu privire la aprecierea greșită a impactului înțelegerii asupra pieței

109    Reclamanta reproșează Comisiei că nu a măsurat impactul înțelegerii asupra pieței pentru a stabili cuantumul de bază al amenzii.

110    În considerentul (314) al deciziei atacate, Comisia arată că stabilirea gravității încălcării și a cuantumului amenzii nu depind de impactul înțelegerii asupra pieței. Aceasta precizează că nu este posibil să se măsoare impactul real al înțelegerii din cauza inexistenței informațiilor referitoare la evoluția prețului bitumului în lipsa acordurilor, dar că poate folosi estimări ale efectelor înțelegerii. În acest scop, Comisia a subliniat că acordurile încheiate au fost puse efectiv în aplicare, inclusiv aplicările unui rabat preferențial numai pentru membrii W5 și a mecanismului de sancționare în cazul nerespectării acordurilor, creând astfel condiții de piață artificiale. Comisia a indicat în plus că nivelul prețului brut în Țările de Jos era superior celui în vigoare în țările vecine și că rabatul special acordat în favoarea W5 putuse să aibă un rol determinant în obținerea unor contracte de achiziții publice.

111    După cum s‑a amintit la punctul 98 de mai sus, punctul 1 din Liniile directoare din 1998 precizează că evaluarea gravității încălcării trebuie să țină seama de natura sa, de impactul real asupra pieței, atunci când acesta poate fi măsurat, și de mărimea pieței geografice relevante.

112    Potrivit unei jurisprudențe constante, Comisia nu era obligată să stabilească impactul real al încălcării asupra pieței, întrucât problema măsurii în care limitarea concurenței a determinat majorarea prețului de piață comparativ cu cel care s‑ar fi impus în ipoteza inexistenței unui cartel nu este un criteriu decisiv pentru stabilirea nivelului amenzilor (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Stora Kopparbergs Bergslags/Comisia, C‑286/98 P, Rec., p. I‑9925, punctele 68-77, și Hotărârea Tribunalului din 19 mai 2010, KME Germany și alții/Comisia, T‑25/05, nepublicată în Repertoriu, punctul 82).

113    Astfel, Curtea a amintit că din Liniile directoare din 1998 rezulta că natura încălcării putea fi suficientă pentru a o califica drept „foarte gravă”, și aceasta independent de impactul său real asupra pieței și de mărimea pieței geografice (a se vedea punctul 100 de mai sus și Hotărârea Curții din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C‑125/07 P, C‑133/07 P, C‑135/07 P și C‑137/07 P, Rep., p. I‑8681, punctul 103). Această concluzie este confirmată de faptul că, deși descrierea încălcărilor „grave” menționează expres impactul asupra pieței și efectele pe arii extinse ale pieței comune, cea a încălcărilor „foarte grave” nu menționează, în schimb, nicio cerință legată de impactul real asupra pieței sau de producerea unor efecte într‑o anumită zonă geografică (Hotărârea Groupe Danone/Comisia, punctul 100 de mai sus, punctul 150, și Hotărârea KME Germany și alții/Comisia, punctul 112 de mai sus, punctul 83). Curtea a amintit de asemenea că de la punctul 1 A primul paragraf din Liniile directoare din 1998 reieșea că acest impact trebuia luat în considerare numai atunci când era măsurabil (Hotărârea Curții din 9 iulie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C‑511/06 P, Rep., p. I‑5843, punctul 125, și Hotărârea Curții din 3 septembrie 2009, Prym și Prym Consumer/Comisia, C‑534/07 P, Rep., p. I‑7415, punctul 74).

114    În această privință, trebuie respins argumentul reclamantei potrivit căruia această jurisprudență nu ar fi aplicabilă decât înțelegerilor orizontale în materie de prețuri, iar nu unei „concertări între furnizori și cumpărători cu privire la condițiile de achiziționare”. Astfel, din cuprinsul punctelor 81-84 și 102 de mai sus rezultă că acordurile în cauză aveau ca obiect, pe de o parte, stabilirea prețurilor de achiziționare și de vânzare ale bitumului și, pe de altă parte, acordarea de rabaturi preferențiale membrilor înțelegerii și că, prin urmare, însăși natura acestor acorduri este suficientă pentru a considera că acestea aveau ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.

115    În speță, ținând seama de natura încălcării în cauză și de faptul că s‑a precizat de către Comisie, în decizia atacată, că impactul real al încălcării nu era măsurabil [considerentele (314) și (316)], din jurisprudența citată anterior rezultă că aceasta nu era obligată să efectueze o apreciere a acestui impact real asupra pieței pentru a califica încălcarea ca fiind foarte gravă.

116    În plus, întrucât Comisia a arătat cu claritate în decizia atacată că impactul real al încălcării nu intervenea în determinarea gravității încălcării și a cuantumului amenzii, nu i se poate reproșa că a precizat, în considerentul referitor la impactul real al înțelegerii asupra pieței, că acordurile în cauză fuseseră puse în aplicare. Prin urmare, nu va fi necesar să se examineze dacă celelalte indicii pe care aceasta le‑a prezentat erau suficiente pentru a stabili influența efectivă pe care înțelegerea a putut să o aibă asupra concurenței pe piața menționată.

117    În consecință, al doilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

–       Cu privire la caracterul disproporționat al cuantumului de bază

118    Potrivit reclamantei, cuantumul de bază de trei milioane de euro pentru calcularea amenzii este disproporționat ținând seama de prețul de achiziție al bitumului.

119    Potrivit dispozițiilor punctului 1 A al șaselea paragraf din Liniile directoare din 1998, în cazul în care o încălcare implică mai multe întreprinderi, ar putea fi necesar ca în anumite cazuri să se aplice ponderări ale cuantumurilor de bază determinate în cadrul fiecărei categorii de încălcări „pentru a se ține seama de ponderea specifică și, prin urmare, de impactul real al comportamentului infracțional al fiecărei întreprinderi asupra concurenței, în special atunci când există o diferență considerabilă între dimensiunile întreprinderilor care comit o încălcare de același tip”. Al șaptelea paragraf precizează astfel că „principiul egalității sancțiunii pentru același comportament poate conduce, în cazul în care circumstanțele o justifică, la aplicarea unor amenzi diferite întreprinderilor implicate, fără ca această diferențiere să aibă la bază un calcul aritmetic”.

120    Comisia a indicat, în considerentele (318)-(322) ale deciziei atacate, că, pentru a ține seama de importanța specifică a comportamentului ilicit al fiecărei întreprinderi implicate în înțelegere și de impactul său real asupra concurenței, a făcut o deosebire între întreprinderile în cauză în funcție de importanța lor relativă pe piața în cauză, măsurată prin intermediul cotelor lor de piață calculate pe baza valorii vânzărilor sau a achizițiilor de bitum rutier în Țările de Jos în 2001, ultimul an complet al încălcării. Comisia a clasificat astfel întreprinderile în șase categorii și a plasat‑o pe reclamantă în a șasea categorie, care regrupează întreprinderile care aveau cote de piață cuprinse între 3,9 % și 4,2 %, obținând pentru reclamantă un cuantum de bază de trei milioane de euro. Pe de altă parte, Comisia a indicat, în considerentul (317) al deciziei atacate, că, deși încălcările foarte grave pot face obiectul unor amenzi de peste 20 de milioane de euro, stabilise acest cuantum la numai 15 milioane de euro, ținând seama de faptul că încălcarea se limita la bitumul rutier vândut într‑un singur stat membru, de valoarea relativ scăzută a acestei piețe, și anume 62 de milioane de euro în 2001, și de numărul mare al participanților.

121    Potrivit jurisprudenței, Comisia dispune, în cadrul Regulamentului nr. 1/2003, de o marjă de apreciere referitoare la stabilirea cuantumului amenzilor, pentru a orienta comportamentul întreprinderilor în sensul respectării normelor de concurență și îi revine Tribunalului sarcina de a controla dacă cuantumul amenzii aplicate este proporțional în raport cu gravitatea și cu durata încălcării și de a pune în balanță gravitatea încălcării și circumstanțele invocate de reclamant (Hotărârea Tribunalului din 21 octombrie 2003, General Motors Nederland și Opel Nederland/Comisia, T‑368/00, Rec., p. II‑4491, punctul 189).

122    Instanța Uniuni a precizat în plus că, deși nu prevăd calcularea cuantumului amenzii în funcție de cifra totală de afaceri sau în funcție de cifra de afaceri relevantă, Liniile directoare din 1998 nu se opun luării în considerare a unor asemenea cifre de afaceri în cadrul stabilirii cuantumului amenzii în vederea respectării principiilor generale ale dreptului Uniunii și atunci când circumstanțele o impun și că, astfel, Comisia poate să repartizeze întreprinderile în cauză în mai multe categorii, în funcție de cifra de afaceri realizată de fiecare întreprindere pentru produsele vizate de procedură (Hotărârea Schunk și Schunk Kohlenstoff‑Technik/Comisia, punctul 99 de mai sus, punctele 176 și 177).

123    Această metodă care constă în repartizarea pe categorii a participanților la o înțelegere în scopul de a aplica un tratament diferențiat în etapa stabilirii cuantumurilor de bază ale amenzilor, al cărei principiu a fost validat de jurisprudență, deși se reduce la a ignora diferențele de dimensiune dintre întreprinderile care fac parte din aceeași categorie, determină o stabilire forfetară a cuantumului de bază pentru întreprinderile din aceeași categorie. Comisia poate astfel, printre altele, să repartizeze întreprinderile în cauză în mai multe categorii recurgând, de exemplu, la tranșe de 5 % sau de 10 % de cotă de piață. Instanța Uniunii subliniază însă că o astfel de repartizare trebuie să respecte principiul egalității de tratament, iar cuantumul amenzilor trebuie, cel puțin, să fie proporțional în raport cu elementele luate în considerare pentru aprecierea gravității încălcării, instanța Uniunii limitându‑se la a controla că această repartizare este coerentă și justificată în mod obiectiv (Hotărârea Tribunalului din 8 octombrie 2008, SGL Carbon/Comisia, T‑68/04, Rep., p. II‑2511, punctele 62-70, și Hotărârea Tribunalului din 30 septembrie 2009, Hoechst/Comisia, T‑161/05, Rep., p. II‑3555, punctele 123 și 124).

124    Cu toate acestea, potrivit precizărilor Curții, Comisia nu este obligată, în cadrul determinării cuantumului amenzilor în funcție de gravitatea și de durata încălcării în discuție, după cum s‑a amintit la punctul 1 A al șaselea paragraf din Liniile directoare din 1998, să efectueze calculul amenzii pornind de la sume întemeiate pe cifra de afaceri a întreprinderilor în cauză. Desigur, Comisiei îi este permis să țină seama de cifra de afaceri a întreprinderii în cauză, dar nu trebuie să se atribuie acestei cifre o importanță disproporționată față de alte elemente de apreciere. Comisia păstrează, așadar, o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește oportunitatea de a efectua o ponderare a amenzilor în funcție de dimensiunea fiecărei întreprinderi. Astfel, aceasta nu este obligată, în cadrul determinării cuantumului amenzilor, să asigure, în cazul în care amenzile sunt aplicate mai multor întreprinderi implicate în aceeași încălcare, că valoarea finală a amenzilor reflectă diferențierea dintre întreprinderile în cauză în ceea ce privește cifra de afaceri globală a acestora (Hotărârea Curții din 25 ianuarie 2007, Dalmine/Comisia, C‑407/04 P, Rep., p. I‑829, punctele 141-144) sau cifra lor de afaceri pe piața produsului în cauză (Hotărârea Tribunalului din 29 noiembrie 2005, Union Pigments/Comisia, T‑62/02, Rec., p. II‑5057, punctul 159).

125    Tribunalul a considerat de asemenea că faptul că metoda de calcul prevăzută de Liniile directoare din 1998 nu se întemeia pe cifra de afaceri globală a întreprinderilor vizate și că, din acest motiv, permitea apariția unor disparități între întreprinderi în ceea ce privește raportul dintre cifra lor de afaceri și cuantumul amenzilor care le sunt aplicate era irelevant pentru a aprecia dacă principiile proporționalității și egalității de tratament, precum și principiul individualizării sancțiunilor fuseseră încălcate de Comisie (Hotărârea Tribunalului din 6 mai 2009, Wieland‑Werke/Comisia, T‑116/04, Rep., p. II‑1087, punctele 86 și 87).

126    Potrivit celor de mai sus, Comisia nu era ținută să ia în considerare împrejurarea, chiar presupunând că ar fi fost stabilită, potrivit căreia costurile de achiziție a bitumului ale reclamantei nu ar fi reprezentat decât 2,6 milioane de euro în 2001.

127    În plus, având în vedere ansamblul considerațiilor expuse mai sus și în special gravitatea încălcării și obiectivul de descurajare al sancțiunii, Tribunalul apreciază că stabilirea cuantumului de bază al amenzii la trei milioane de euro nu este disproporționată.

128    În consecință, se impune respingerea celui de al treilea aspect și, prin urmare, a celui de al doilea motiv în ansamblul său.

 Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere în stabilirea răspunderii reclamantei pentru încălcarea comisă de BNGW

 Argumentele părților

129    Reclamanta arată că, întrucât i‑a imputat comportamentul BNGW întemeindu‑se doar pe deținerea unei proporții de 100 % din capitalul acesteia din urmă, Comisia a săvârșit o eroare de drept, nu a respectat jurisprudența și a încălcat prezumția de nevinovăție. Pe de altă parte, reclamanta susține că nu a exercitat o influență decisivă asupra comportamentului comercial al filialei sale, nefăcând altceva decât să dețină în mod pasiv capitalul acesteia.

130    Comisia respinge ansamblul argumentelor reclamantei.

 Aprecierea Tribunalului

131    Având în vedere răspunsul dat la cel de al patrulea motiv, care are ca efect anularea articolului 1 litera (a) din decizia atacată în măsura în care privește imputarea în sarcina reclamantei a comportamentului BNGW pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 30 septembrie 2000, nu este necesară examinarea celui de al treilea motiv.

 Cu privire la cuantumul amenzii

 Argumentele părților

132    Reclamanta susține că, dacă decizia atacată va fi anulată în parte în ceea ce privește perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 30 septembrie 2000, amenda sa ar trebui să fie redusă proporțional la 1 213 650 de euro.

133    În ședință, reclamanta a arătat în plus că, întrucât Regulamentul nr. 1/2003 recunoaște aceeași importanță gravității și duratei încălcării, amenda stabilită ar trebui să reflecte durata încălcării în mod proporțional, astfel cum prevăd Orientările privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 (JO 2006, C 210, p. 2, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 264, denumite în continuare „Orientările din 2006”). Aceasta a subliniat că, în orice caz, Comisia trebuia să respecte limita de majorare de 10 % pe an prevăzută de Liniile directoare din 1998.

134    Comisia apreciază că, în ipoteza în care Tribunalul ar admite cel de al patrulea motiv în măsura în care acesta privește perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 30 septembrie 2000, cuantumul inițial al amenzii ar trebui să fie redus la 3,45 milioane de euro, cuantumul de bază ar trebui să rămână la 3 milioane de euro, iar majorarea referitoare la durată ar trebui să fie redusă de la 55 la 15 %. În orice caz, Ballast Nedam ar răspunde în continuare pentru întreaga durată a încălcării.

135    Pe de altă parte, Comisia consideră că motivele invocate de reclamantă în ședință, întemeiate pe nerespectarea limitei majorării de 10 % pe an prevăzute de Liniile directoare din 1998 și pe necesitatea de a stabili o amendă strict proporțională cu durata încălcării constituie motive noi și, prin urmare, inadmisibile. În plus, aceasta precizează că o aplicare de către Tribunal a Orientărilor din 2006 ar fi contrară principiului egalității între participanții la înțelegere și că, în orice caz, ar trebui luat în considerare în această situație faptul că reclamanta a preluat în întregime activitatea de construcții a grupului.

 Aprecierea Tribunalului

136    Rezultă din cuprinsul punctelor 21-36 de mai sus că reclamantei nu a i s‑a acordat posibilitatea să își asigure apărarea în mod util în cursul procedurii administrative în ceea ce privea participarea sa la încălcare în calitate de societate‑mamă în proporție de 100 % a BNGW și că, în consecință, Tribunalul a anulat articolul 1 litera (a) din decizia atacată în măsura în care privește imputarea în sarcina reclamantei a comportamentului BNGW pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 30 septembrie 2000. Tribunalul consideră că trebuie să determine consecințele acestei anulări cu privire la cuantumul amenzii aplicate reclamantei.

137    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că din dispozițiile articolului 44 alineatul (1) litera (c) coroborate cu dispozițiile articolului 48 alineatul (2) din Regulamentul de procedură reiese că cererea introductivă de instanță trebuie să cuprindă, printre altele, obiectul litigiului și expunerea sumară a motivelor invocate și că invocarea de motive noi pe parcursul procesului este interzisă, cu excepția cazului în care aceste motive se bazează pe elemente de drept și de fapt care au apărut în cursul procedurii.

138    În exercitarea competenței sale de fond, instanța Uniunii trebuie totuși să poată admite noi motive sau argumente, din moment ce acestea sunt pertinente în vederea îndeplinirii atribuțiilor sale și nu sunt întemeiate pe un motiv de nelegalitate diferit de cele invocate în cererea introductivă (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 14 octombrie 1999, Atlanta/Comunitatea Europeană, C‑104/97 P, Rec., p. I‑6983, punctele 27-29).

139    În consecință, în ceea ce privește inadmisibilitatea, invocată de Comisie, a argumentelor prezentate de reclamantă în ședință, trebuie constatat că, în cererea introductivă, reclamanta s‑a limitat să solicite Tribunalului reducerea cuantumului amenzii sale ca urmare a anulării acesteia pentru perioada cuprinsă între 21 iunie 1996 și 30 septembrie 2000, din cauza încălcării dreptului său la apărare. În memoriul în replică, reclamanta a procedat la calcularea noului cuantum prin efectuarea unei reduceri a amenzii strict proporționale cu reducerea duratei încălcării. În memoriul în duplică, Comisia a contestat calculul efectuat de reclamantă și a solicitat Tribunalului, dacă este cazul, să calculeze noul cuantum al amenzii păstrând cuantumul de bază de trei milioane de euro și reducând majorarea amenzii de la 55 la 15 % având în vedere durata acesteia, în conformitate cu Liniile directoare din 1998, utilizate în decizia atacată.

140    Prin urmare, argumentele referitoare, pe de o parte, la metoda de calcul propusă de Comisie în memoriul în duplică, care nu ar respecta limita majorării de 10 % pe an prevăzută de Liniile directoare din 1998, și, pe de altă parte, la necesitatea de a stabili o amendă strict proporțională cu durata încălcării, în conformitate cu Orientările din 2006, care nu sunt întemeiate pe un motiv de nelegalitate diferit de cele invocate în cererea introductivă, sunt pertinente pentru stabilirea cuantumului amenzii de către Tribunal în cadrul exercitării competenței sale de fond. Așadar, acestea trebuie să fie declarate admisibile.

141    Cu privire la fond, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia metoda de calcul propusă de Comisie în memoriul în duplică nu ar respecta limita majorării de 10 % pe an prevăzută de Liniile directoare din 1998, acesta trebuie respins, amintind că, în conformitate cu litera B din aceste linii directoare, Comisia a propus, ca și în decizia atacată [considerentul (328)], majorarea cuantumului de bază al amenzii aplicate reclamantei având în vedere durata acesteia cu 10 % pe an pentru un an întreg și cu 5 % pentru fiecare perioadă cuprinsă între șase luni și un an, și anume 15 % pentru perioada cuprinsă între 1 octombrie 2000 și 15 aprilie 2002.

142    În ceea ce privește argumentul reclamantei privind necesitatea stabilirii cuantumului amenzii la un nivel strict proporțional cu durata participării sale la încălcare, trebuie amintit că dreptul Uniunii nu impune o asemenea cerință (Hotărârea Tribunalului din 3 martie 2011, Siemens Österreich și alții/Comisia, T‑122/07-T‑124/07, Rep., p. II‑793, punctul 182). Astfel, articolul 23 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1/2003 se limitează să prevadă că, la stabilirea cuantumului amenzii, se iau în considerare atât gravitatea, cât și durata încălcării.

143    În ceea ce privește posibilitatea Tribunalului de a calcula cuantumul amenzii aplicate reclamantei prin utilizarea metodologiei din Orientările din 2006 în locul celei din Liniile directoare din 1998, în vigoare la data adoptării deciziei atacate, trebuie amintit că Tribunalul nu este legat de calculele Comisiei și nici de liniile directoare ale acesteia atunci când se pronunță în temeiul competenței sale de fond (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 12 decembrie 2007, BASF și UCB/Comisia, T‑101/05 și T‑111/05, Rep., p. II‑4949, punctul 213 și jurisprudența citată), ci trebuie să efectueze propria apreciere, ținând seama de toate împrejurările cauzei. Exercitarea unei competențe de fond nu poate da naștere totuși, cu ocazia determinării cuantumului amenzilor care le sunt aplicate, unei discriminări între întreprinderile care au participat la un acord sau la o practică concertată contrară articolului 81 CE. În cazul în care Tribunalul înțelege să se îndepărteze astfel în mod specific, cu privire la o întreprindere, de la metoda de calcul utilizată de Comisie cu privire la ansamblul întreprinderilor, trebuie să motiveze această alegere (Hotărârea Curții din 16 noiembrie 2000, Sarrió/Comisia, C‑291/98 P, Rec., p. I‑9991, punctele 97 și 98).

144    În speță, gravitatea intrinsecă importantă a încălcării comise și caracterul proporțional al cuantumului de bază reținut de Comisie, astfel cum a fost evidențiat la punctele 107 și 127 de mai sus, justifică o reducere a majorării amenzii în conformitate cu metodologia din Liniile directoare din 1998.

145    Având în vedere ansamblul împrejurărilor și al considerațiilor sus‑menționate, Tribunalul, statuând în exercitarea competenței sale de fond, consideră astfel justificat să reducă majorarea amenzii având în vedere durata încălcării de la 55 la 15 % și să stabilească cuantumul amenzii aplicate în solidar reclamantei la 3,45 milioane de euro.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

146    Potrivit articolului 87 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 87 alineatul (3) primul paragraf din același regulament, în cazul în care părțile cad în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere, Tribunalul poate să repartizeze cheltuielile de judecată sau poate decide ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli.

147    În speță, întrucât reclamanta a căzut în pretenții cu privire la o parte a concluziilor sale, se va realiza o justă apreciere a circumstanțelor speței prin obligarea fiecărei părți la suportarea propriilor cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a șasea)

declară și hotărăște:

1)      Anulează articolul 1 litera (a) din Decizia C(2006) 4090 final a Comisiei din 13 septembrie 2006 privind o procedură de aplicare a articolului 81 [CE] [cazul COMP/F/38.456 – Bitum (Țările de Jos)] în măsura în care acesta privește participarea societății Ballast Nedam Infra BV la încălcare între 21 iunie 1996 și 30 septembrie 2000.

2)      Reduce la 3,45 milioane de euro cuantumul amenzii aplicate în solidar societății Ballast Nedam Infra prin articolul 2 litera (a) din decizia menționată la punctul 1 de mai sus.

3)      Fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată.

Jaeger Wahl Soldevila Fragoso

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 27 septembrie 2012.

Semnături

Cuprins

Situația de fapt

Procedura și concluziile părților

În drept

Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 27 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și a dreptului la apărare

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la primul motiv, întemeiat pe lipsa de probe privind existența unei încălcări a articolului 81 CE

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

– Cu privire la implicarea marilor constructori în stabilirea prețului brut

– Cu privire la rabaturile acordate în favoarea W5 și la mecanismul de sancționare

– Cu privire la lipsa interesului W5 de a stabili în comun prețul brut

– Cu privire la refuzul Comisiei de a aplica dispozițiile Liniilor directoare privind acordurile de cooperare orizontală

– Cu privire la lipsa obiectivului de restrângere a concurenței

Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe determinarea eronată a cuantumului de bază al amenzii

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

– Cu privire la calificarea încălcării ca fiind foarte gravă

– Cu privire la aprecierea greșită a impactului înțelegerii asupra pieței

– Cu privire la caracterul disproporționat al cuantumului de bază

Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe erori de drept și pe erori vădite de apreciere în stabilirea răspunderii reclamantei pentru încălcarea comisă de BNGW

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cuantumul amenzii

Argumentele părților

Aprecierea Tribunalului

Cu privire la cheltuielile de judecată

* Limba de procedură: olandeza.