HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE
(Camera a doua)
15 septembrie 2011
Cauza F‑62/10
Jürgen Esders
împotriva
Comisiei Europene
„Funcție publică – Funcționari – Repartizare – Exercițiul de rotație 2010 – Articolul 1d alineatele (1) și (4) din statut – Decizia C/(2008) 3983 – Cerere de a nu fi supus rotației din motive de sănătate – Obligația de solicitudine – Decizia C/(2004) 1318 – Aranjamente rezonabile – Directiva 2000/78/CE – Egalitate de tratament – Handicap”
Obiectul: Acțiune formulată în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA potrivit articolului 106a din acesta, prin care domnul Esders solicită anularea deciziei din 27 iulie 2010 a directorului general al Direcției Generale Comunicare a Comisiei prin care a fost repartizat la Bruxelles
Decizia: Respinge acțiunea. Comisia suportă toate cheltuielile de judecată, cu excepția cheltuielilor reclamantului care au legătură cu organizarea ședinței din 16 iunie 2011. Reclamantul suportă propriile cheltuieli de judecată care au legătură cu organizarea ședinței din 16 iunie 2011.
Sumarul hotărârii
1. Funcționari – Organizarea serviciilor – Repartizarea personalului – Sistem de rotație a funcționarilor repartizați în cadrul reprezentanțelor Comisiei
2. Funcționari – Egalitate de tratament – Discriminare – Dispoziții generale de aplicare adoptate de Comisie – Handicap – Obligația de a prevedea aranjamente rezonabile în domeniul ocupării forței de muncă – Conținut
[Directiva 2000/78 a Consiliului, considerentul (20) și art. 5; Statutul funcționarilor, art. 1d alin. (4)]
3. Funcționari – Obligația de solicitudine care incumbă administrației –Conținut – Obligație mai strictă în cazul în care este afectată sănătatea funcționarului – Limite
(Statutul funcționarilor, art. 24)
4. Funcționari – Organizarea serviciilor – Repartizarea personalului – Schimbare a repartizării în cadrul unei proceduri de rotație obligatorie a personalului
5. Funcționari – Acțiune – Motiv întemeiat pe nelegalitatea unei decizii care lezează – Posibilitatea de a invoca o greșeală de serviciu – Condiție
1. Întrucât regula stabilită în decizia Comisiei referitoare la rotația funcționarilor în cadrul reprezentanțelor, care prevede prezentarea unei oferte de schimbare a repartizării cu opt luni înaintea datei operațiunii de rotație, este formulată la modul condițional, rezultă că aceasta nu este strict obligatorie, ci indicativă, astfel încât nerespectarea ei nu poate determina, în sine, anularea unei decizii de schimbare a repartizării.
Pe de altă parte, chiar dacă această regulă prevede că funcționarilor supuși unei rotații obligatorii li se propune un post care corespunde profilului lor, această noțiune deosebit de largă include, cu siguranță, nu numai competențele deja dobândite de un funcționar, ci și competențele care ar putea fi dezvoltate de acesta pe baza formării sale sau a experienței sale profesionale anterioare.
(a se vedea punctele 60 și 61)
2. Se poate deduce din decizia Comisiei referitoare la aplicarea articolului 1d alineatul (4) din Statutul funcționarilor, în ceea ce privește interdicția discriminării, că administrația trebuie să efectueze aranjamente rezonabile pentru ca un funcționar afectat de o deficiență să fie în măsură să exercite atribuțiile esențiale aferente postului său. Prin urmare, în cazul în care această decizie prevede, printre aranjamentele rezonabile care ar putea fi efectuate, posibilitatea de a se modifica anumite reguli sau practici, această dispoziție trebuie înțeleasă ca referindu‑se la regulile și la practicile care privesc condițiile de muncă și gestionarea personalului în raport cu un post dat, ale cărui atribuții esențiale ar putea fi exercitate de persoana afectată de o deficiență tocmai prin intermediul aranjamentelor preconizate. În consecință, a permite, cu titlu de aranjament rezonabil, ca un funcționar să fie scutit de orice obligație de rotație, fără a se efectua o examinare concretă a nevoilor postului în cauză și a măsurilor adecvate, ar depăși exigențele prevăzute de decizia Comisiei.
Pe de altă parte, această interpretare este confirmată de textul Directivei 2000/78 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, de care nu se poate face abstracție în contextul aplicării și al interpretării deciziei Comisiei, întrucât aceasta din urmă a fost adoptată în vederea aplicării articolului 1d alineatul (4) din statut, care definește noțiunea de aranjamente rezonabile folosind termeni analogi celor de la articolul 5 din directiva menționată.
(a se vedea punctele 68, 70 și 71)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 30 aprilie 2009, Aayhan și alții/Parlamentul European, F‑65/07, punctul 121; 4 iunie 2009, Adjemian și alții/Comisia, F‑134/07 și F‑8/08, punctul 115, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑325/09 P
3. Îndatoririle administrației care decurg din obligația de solicitudine sunt sporite substanțial în cazul în care se pune problema situației unui funcționar a cărui sănătate, fizică sau mentală, se dovedește a fi afectată. Într‑o astfel de ipoteză, administrația trebuie să examineze cererile acestuia cu o abordare deosebit de deschisă. Tot astfel, serviciul medical al unei instituții are, în special atunci când i se atrage atenția, fie chiar de către funcționarul în cauză, fie de către administrație, asupra consecințelor pretins nefaste pe care le‑ar putea avea o decizie administrativă asupra sănătății persoanei căreia îi este adresată, obligația generală de a verifica existența și gravitatea riscurilor invocate și de a informa autoritatea împuternicită să facă numiri cu privire la rezultatul examinării sale.
Desigur, protecția drepturilor și a intereselor funcționarilor trebuie întotdeauna să fie limitată de respectarea normelor în vigoare, invocarea obligației de solicitudine în raport cu o instituție neputând astfel să o determine pe aceasta să încalce o normă legislativă. Totuși, o instituție nu poate fi exonerată de orice îndatorire care decurge din obligația sa de solicitudine prin intermediul unei decizii interne cu aplicabilitate generală, care limitează în mod strict exercitarea puterii sale de apreciere în vederea aplicării statutului.
(a se vedea punctele 80-82)
Trimitere la:
Tribunalul de Primă Instanță: 16 martie 1993, Blackman/Parlamentul European, T‑33/89 și T‑74/89, punctul 96; 10 iulie 1997, Apostolidis și alții/Comisia, T‑81/96, punctele 90 și 91; 23 februarie 2001, De Nicola/BEI, T‑7/98, T‑208/98 și T‑109/99, punctele 309 și 310
Tribunalul Funcției Publice: 28 octombrie 2010, U/Parlamentul European, F‑92/09, punctul 67; 17 februarie 2011, Strack/Comisia, F‑119/07, punctul 85
4. În ceea ce privește pretinsul risc pentru sănătatea unui funcționar care face obiectul unei schimbări obligatorii a repartizării și care urmează un tratament terapeutic în țara în care fusese afectat, chiar dacă un diagnostic emis sub forma unui certificat de către un medic se bucură de o prezumție de exactitate, nu la fel stau lucrurile în ceea ce privește un aviz emis de un medic cu privire la întrebarea dacă este posibil ca un astfel de tratament să fie urmat într‑o altă țară a Uniunii Europene, fără să se fi demonstrat cel puțin că respectivul medic a efectuat vreo investigație în această privință.
(a se vedea punctul 87)
Trimitere la:
Tribunalul Uniunii Europene: 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, punctul 58
5. Deși o argumentare bazată pe anumite comportamente pozitive ale instituției sau pe anumite inacțiuni, precum o gestionare necorespunzătoare a dosarului unui funcționar și furnizarea unor informații administrative false, poate constitui o argumentare pertinentă în vederea angajării răspunderii extracontractuale a instituției pentru greșeală de serviciu, această argumentare nu este pertinentă în cadrul contenciosului privind legalitatea, întrucât o greșeală de serviciu nu este de natură să determine, prin ea însăși, nelegalitatea unei decizii, cu excepția cazului în care respectiva greșeală a influențat legalitatea acesteia.
(a se vedea punctul 92)
Trimitere la:
Tribunalul Funcției Publice: 9 decembrie 2010, Ezerniece Liljeberg și alții/Comisia, F‑83/05, punctul 105