Language of document : ECLI:EU:F:2011:162

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE

(Camera a treia)

28 septembrie 2011


Cauza F‑23/10


Finola Allen

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică – Asigurări sociale – Boală gravă – Articolul 72 din statut – Prelungire a asigurării împotriva riscurilor de boală prin RCAM – Criteriu întemeiat pe lipsa asigurării printr‑un alt sistem”

Obiectul:      Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a, prin care doamna Allen solicită anularea deciziilor Comisiei prin care se refuză recunoașterea existenței unei boli grave și prelungirea asigurării pentru riscurile de boală prin sistemul comun de asigurări de sănătate al instituțiilor Uniunii Europene

Decizia:      Anulează deciziile din 30 iunie 2009, din 17 iulie 2009 și din 7 ianuarie 2010, prin care Comisia Europeană a refuzat să recunoască faptul că reclamanta suferea de o boală gravă și a refuzat să îi prelungească asigurarea pentru riscurile de boală. Respinge în rest acțiunea. Comisia suportă totalitatea cheltuielilor de judecată.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari – Acțiune – Act care lezează – Noțiune – Respingere a unei cereri de recunoaștere a existenței unei boli grave – Refuzul prelungirii asigurării pentru riscurile de boală prin sistemul comun de asigurări de sănătate – Includere

[Statutul funcționarilor, art. 72 alin. (1)]

2.      Funcționari – Asigurări sociale – Asigurare de sănătate – Boli recunoscute ca fiind de „gravitate comparabilă” cu cele menționate expres la articolul 72 din statut

(Statutul funcționarilor, art. 72)

3.      Dreptul Uniunii – Interpretare – Texte plurilingve – Interpretare uniformă – Luarea în considerare a diferitor versiuni lingvistice

(Statutul funcționarilor, art. 72)

4.      Funcționari – Asigurări sociale – Asigurare de sănătate – Boală gravă – Stabilire – Criterii

(Statutul funcționarilor, art. 72)

5.      Funcționari – Acțiune – Reclamație administrativă prealabilă – Decizie de respingere – Substituirea motivelor actului contestat

(Statutul funcționarilor, art. 90 și 91)

6.      Cetățenia Uniunii Europene – Dreptul la libera circulație și la libera ședere pe teritoriul statelor membre – Directiva 2004/38 – Condițiile dreptului de ședere în temeiul dreptului Uniunii

(Directiva 2004/38 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 7)

1.      Recunoașterea existenței unei boli grave permite persoanei interesate, în temeiul punctului 2 din capitolul 5 din titlul III din Dispozițiile generale de aplicare privind rambursarea cheltuielilor medicale, adoptate de Comisie, să beneficieze de rambursarea în proporție de 100 % a cheltuielilor medicale legate de boala respectivă. O astfel de recunoaștere se obține ca urmare a unei cereri în acest sens, astfel cum este prevăzut la punctul 3 din capitolul 5 din titlul III din dispozițiile menționate, atunci când boala respectivă este considerată conformă definiției „bolilor grave”, cuprinsă la punctul 1 din capitolul 5 din titlul III din Dispozițiile generale de aplicare.

Pe de altă parte, în cazul recunoașterii existenței unei boli grave, fostul soț al unui funcționar poate beneficia, pentru cheltuielile medicale legate de această boală, de o prelungire a asigurării prin sistemul comun de asigurări de sănătate al instituțiilor Uniunii, dincolo de perioada de un an de la data oficială a divorțului, dacă îndeplinește un anumit număr de condiții cumulative prevăzute la punctul 2 din capitolul 3 din titlul I din Dispozițiile generale de aplicare.

Astfel, fiind adoptată în urma unei proceduri specifice și determinând un anumit număr de efecte asupra situației persoanei interesate, o decizie prin care se refuză recunoașterea existenței unei boli grave constituie, prin ea însăși, un act care lezează persoana care a introdus o cerere în acest sens. În același timp, atunci când persoana care a formulat o cerere în acest sens este fostul soț al unui funcționar, o astfel de decizie poate constitui temeiul unei decizii distincte prin care se refuză prelungirea asigurării sale pentru riscurile de boală prin sistemul comun de asigurări de sănătate al instituțiilor Uniunii.

(a se vedea punctele 38-40)

2.      În ceea ce privește recunoașterea unei boli grave, criteriile menționate la punctul 1 din capitolul 5 din titlul III din Dispozițiile generale de aplicare privind rambursarea cheltuielilor medicale, adoptate de Comisie, nu par a fi vădit inadecvate sau eronate în raport cu obiectivul urmărit, și anume identificarea bolilor de o gravitate comparabilă cu cele menționate expres la articolul 72 din statut.

Astfel, mai întâi, cele patru boli menționate la articolul 72 din statut pot, într‑un anumit număr de cazuri, să aibă consecințe fizice sau psihice de o gravitate deosebită, prezintă un caracter durabil sau cronic și impun măsuri terapeutice serioase pentru care este necesar ca diagnosticul prealabil să fie clar stabilit, ceea ce presupune analize sau investigații speciale. Aceste boli pot de asemenea să expună persoana vizată unui risc de handicap grav.

În plus, rezultă din însuși textul articolului 72 alineatul (1) din statut că, deși se încadrează în una dintre cele patru boli menționate în mod expres la acest articol, numai cazurile care prezintă o gravitate deosebită pot fi calificate drept boală gravă și pot permite astfel persoanei vizate să beneficieze de regimul mai favorabil aplicabil în cazul recunoașterii unei astfel de boli.

Criteriile menționate nu depășesc limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivului legitim al reglementării în cauză, care urmărește limitarea acordării diferitor avantaje legate de recunoașterea existenței unei boli grave exclusiv la bolile care prezintă o anumită gravitate. În consecință, punctul 1 din capitolul 5 din titlul III din Dispozițiile generale de aplicare nu încalcă principiul proporționalității.

(a se vedea punctele 49-52)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 23 noiembrie 2010, Marcuccio/Comisia, F‑65/09, punctele 51-53 și 70, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑85/11 P

3.      Necesitatea unei aplicări și, prin urmare, a unei interpretări uniforme a dispozițiilor de drept al Uniunii exclude posibilitatea ca un text să fie luat în considerare în mod izolat în una dintre versiunile sale și impune ca acesta să fie interpretat atât în funcție de voința reală a autorului său, cât și de scopul urmărit de acesta din urmă, în special în lumina versiunilor elaborate în toate limbile Uniunii.

(a se vedea punctul 57)

Trimitere la:

Tribunalul Funcției Publice: 30 noiembrie 2009, Zangerl‑Posselt/Comisia, care face obiectul unui recurs aflat pe rolul Tribunalului Uniunii Europene, cauza T‑62/10 P

4.      În ceea ce privește aprecierile medicale efectuate de medicul consultant și de consilierul medical, controlul instanței Uniunii nu se extinde la aprecierile medicale propriu‑zise, care trebuie considerate definitive atunci când intervin în condiții legale.

Criteriile bolii grave (scăderea speranței de viață, evoluția cronică, necesitatea unor măsuri de diagnostic și/sau terapeutice serioase, prezența sau riscul de handicap grav) intră în categoria aprecierilor medicale, întrucât, pentru a se pronunța cu privire la problema dacă este îndeplinit unul sau altul dintre aceste criterii, medicul consultant sau consilierul medical nu se limitează la constatarea unei situații de fapt, ci efectuează o veritabilă apreciere a acesteia, care necesită o competență în domeniul medical.

Cu toate acestea, deși controlul său nu se extinde asupra aprecierilor strict medicale precum cele privind gravitatea unei boli, instanța trebuie să se asigure, cu atât mai mult atunci când procedura nu prezintă același nivel de garanție în privința echilibrului între părți ca și procedurile prevăzute la articolele 73 și 78 din statut, că medicul consultant sau consilierul medical au efectuat o examinare corectă și circumstanțiată a situației care le‑a fost încredințată spre analiză. Pe de altă parte, revine administrației sarcina de a stabili că a fost efectuată o astfel de apreciere.

În ceea ce privește aplicarea punctului 1 din capitolul 5 din titlul III din Dispozițiile generale de aplicare privind rambursarea cheltuielilor medicale, adoptate de Comisie, intenția autorilor acestei dispoziții, după cum rezultă din utilizarea expresiei „asociind, în grade variabile, cele patru criterii”, era să prevadă indici interdependenți care trebuie luați în considerare unii în raport cu ceilalți de către medicul consultant sau consilierul medical în scopul realizării unei aprecieri globale privind gravitatea consecințelor bolii în cauză, lăsând astfel practicienilor o mare libertate în aprecierea medicală a situațiilor diferite pe care trebuie să le evalueze.

Medicul consultant sau consilierul medical nu pot efectua, așadar, examinarea unei cereri de recunoaștere a existenței unei boli grave limitându‑se la examinarea izolată a anumitor condiții prevăzute la punctul 1 din capitolul 5 din titlul III din Dispozițiile generale de aplicare sau chiar limitându‑și aprecierile numai la condițiile care nu li se par a fi îndeplinite. Astfel, deși un criteriu poate părea că nu este îndeplinit atunci când este examinat în mod izolat, examinarea sa în lumina aprecierii realizate cu privire la celelalte criterii poate conduce la concluzia inversă, și anume că este îndeplinit, ceea ce interzice medicului consultant sau consilierului medical să se limiteze la examinarea unui singur criteriu.

În consecință, revine instanței Uniunii, în cadrul controlului limitat pe care îl exercită asupra avizelor emise de organele medicale care intervin în cursul procedurii de recunoaștere a existenței unei boli grave, sarcina de a se asigura că acestea au fost adoptate pe baza unei examinări concrete și circumstanțiate a stării de sănătate a persoanei interesate, examinare care ia în considerare în mod global, astfel cum impune punctul 1 din capitolul 5 din titlul III din Dispozițiile generale de aplicare, cele patru criterii interdependente prevăzute la punctul menționat.

(a se vedea punctele 73 și 75-80)

Trimitere la:

Tribunalul Uniunii Europene: 9 decembrie 2009, Comisia/Birkhoff, T‑377/08 P, punctele 67 și 68

5.      Chiar dacă, în sistemul căilor de atac prevăzut la articolele 90 și 91 din statut, administrația poate considera că este necesar să modifice, atunci când respinge explicit reclamația, motivarea care stătuse la baza adoptării actului contestat, o astfel de modificare nu poate avea loc după introducerea la Tribunalul Funcției Publice a acțiunii îndreptate împotriva actului contestat. Pe de altă parte, administrația nu poate, în cursul procedurii, să substituie motivarea inițială eronată cu o motivare complet nouă.

(a se vedea punctul 98)

Trimitere la:

Tribunalul Uniunii Europene: 12 mai 2010, Comisia/Meierhofer, T‑560/08 P, punctul 59

6.      Articolul 7 din Directiva 2004/38 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora enunță condițiile în care, în temeiul dreptului Uniunii, toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni, fără a se opune însă posibilității ca un stat membru să poată elibera un permis de ședere unui cetățean al Uniunii în condiții mai flexibile.

(a se vedea punctul 106)