Language of document : ECLI:EU:F:2012:175

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI FUNCȚIEI PUBLICE A UNIUNII EUROPENE

(Camera a treia)

5 decembrie 2012

Cauza F‑6/12

Julien Bourtembourg

împotriva

Comisiei Europene

„Funcție publică – Funcționari – Indemnizație de expatriere – Noțiunea de reședință obișnuită – Centru permanent sau obișnuit al intereselor – Ședere temporară pentru finalizarea studiilor – Loc de exercitare a activității profesionale – Raporturi de muncă pe durată determinată”

Obiectul: Acțiune introdusă în temeiul articolului 270 TFUE, aplicabil Tratatului CEEA în temeiul articolului 106a din acesta, prin care domnul Bourtembourg solicită anularea deciziei autorității împuternicite să facă numiri din cadrul Comisiei Europene (denumită în continuare „AIPN”) din 11 octombrie 2011 prin care i s‑a respins reclamația împotriva deciziei Comisiei din 24 mai 2011 prin care i se refuzase acordarea indemnizației de expatriere.

Decizia: Anulează decizia Comisiei. Comisia suportă propriile cheltuieli de judecată și este obligată să suporte cheltuielile de judecată efectuate de reclamant.

Sumarul hotărârii

1.      Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Obiect – Noțiunea de expatriere – Funcționari care au cetățenia statului membru de repartizare – Prezumția existenței unor legături multiple și strânse cu acest stat – Contestație – Sarcina probei care incumbă funcționarului

[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (b)]

2.      Funcționari – Remunerație – Indemnizație de expatriere – Condiții de acordare – Funcționari care au cetățenia statului membru de repartizare – Reședință obișnuită în afara statului membru de repartizare în perioada de referință – Noțiunea de reședință obișnuită – Reședință în două perioade limitate la desfășurarea unui stagiu și la îndeplinirea activității pe baza unui contract de muncă pe durată determinată – Împrejurări care nu permit să se prezume reședința obișnuită la locul de repartizare

[Statutul funcționarilor, anexa VII, art. 4 alin. (1) lit. (b)]

1.      Acordarea indemnizației de expatriere are drept obiect compensarea cheltuielilor și a dezavantajelor specifice care rezultă din intrarea în serviciul Uniunii pentru funcționarii care sunt obligați, ca urmare, să își schimbe reședința din țara de domiciliu în țara de repartizare și să se integreze într‑un nou mediu. Noțiunea de expatriere depinde de situația subiectivă a funcționarului, respectiv de gradul său de integrare, precum și, mai precis, de aspectul dacă, deși are cetățenia statului membru al locului de repartizare, a întrerupt efectiv legăturile sociale și profesionale cu acest stat.

În această privință, articolul 4 alineatul (1) litera (b) din anexa VII la statut se întemeiază pe prezumția că cetățenia unei persoane constituie un indiciu serios al existenței unor legături multiple și strânse între această persoană și țara a cărei cetățenie o are. Pe baza prezumției de legalitate de care beneficiază din principiu actele administrației și a acestei prezumții mai specifice, legată de cetățenie, rezultă că incumbă reclamantului sarcina de a dovedi că a stabilit centrul intereselor sale într‑o altă țară în întregul deceniu de referință și că, prin refuzul acordării indemnizației de expatriere, instituția a încălcat dispoziția sus‑menționată.

(a se vedea punctele 25, 26 și 29)

Trimitere la:

Curte: 2 mai 1985, De Angelis/Comisia, 246/83, punctul 13; 13 noiembrie 1986, Richter/Comisia, 330/85, punctul 6; 15 septembrie 1994, Magdalena Fernández/Comisia, C‑452/93 P, punctele 20 și 22

Tribunalul Funcției Publice: 11 iulie 2007, B/Comisia, F‑7/06, punctul 39; 20 noiembrie 2007, Kyriazis/Comisia, F‑120/05, punctele 47 și 48 și jurisprudența citată

2.      În materie de indemnizație de expatriere, reședința obișnuită este locul în care persoana interesată a stabilit centrul permanent sau obișnuit al intereselor sale cu intenția de a‑i conferi un caracter stabil, fiind necontestat că, pentru un funcționar care are cetățenia țării de repartizare, păstrarea sau stabilirea reședinței obișnuite în aceasta, chiar și pentru o durată foarte scurtă în decursul deceniului de referință, este suficientă pentru a conduce la pierderea sau la refuzul acordării indemnizației de expatriere.

Totuși, o ședere temporară în țara de repartizare în cadrul studiilor nu prezumă, în principiu, voința de a deplasa în aceasta centrul intereselor sale, cu excepția cazului în care această ședere, luată în considerare alături de alte aspecte relevante, demonstrează existența unor legături sociale și profesionale durabile ale persoanei interesate cu această țară.

În plus, chiar dacă locul de exercitare a activității profesionale a unei persoane constituie un indiciu serios pentru determinarea reședinței obișnuite, simplul fapt de a fi locuit în țara de repartizare într‑o perioadă limitată în timpul activității pe baza unui contract de muncă pe durată determinată nu permite să se prezume existența unei voințe de a‑și deplasa centrul permanent sau obișnuit al intereselor.

(a se vedea punctele 28, 36, 39 și 40)

Trimitere la:

Curte: Magdalena Fernández/Comisia, citată anterior, punctul 22

Tribunalul de Primă Instanță: 27 septembrie 2006, Koistinen/Comisia, T‑259/04, punctul 38

Tribunalul Funcției Publice: B/Comisia, citată anterior, punctul 38 și jurisprudența citată; 26 septembrie 2007, Salvador Roldán/Comisia, F‑129/06, punctul 51; Kyriazis/Comisia, citată anterior, punctul 47