Language of document : ECLI:EU:C:2014:1516

ORDONANȚA CURȚII (Camera a opta)

5 iunie 2014(*)

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Regulamentul (CE) nr. 44/2001 – Recunoașterea și executarea măsurilor provizorii și de conservare – Anularea deciziei inițiale – Menținerea cererii de decizie preliminară – Nepronunțare asupra fondului”

În cauza C‑350/13,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Augstākās tiesas Senāts (Letonia), prin decizia din 12 iunie 2013, primită de Curte la 25 iunie 2013, în procedura

Antonio Gramsci Shipping Corp.,

Apollo Holdings Corp.,

Arctic Seal Shipping Co. Ltd,

Atlantic Leader Shipping Co. Ltd,

Cape Wind Trading Co. Ltd,

Clipstone Navigation SA,

Dawnlight Shipping Co. Ltd,

Dzons Rids Shipping Co.,

Faroship Navigation Co. Ltd,

Gaida Shipping Co.,

Gevostar Shipping Co. Ltd,

Hose Marti Shipping Co.,

Imanta Shipping Co. Ltd,

Kemeri Navigation Co.,

Klements Gotvalds Shipping Co.,

Latgale Shipping Co. Ltd,

Limetree Shipping Co. Ltd,

Majori Shipping Co. Ltd,

Noella Marītime Co. Ltd,

Razna Shipping Co.,

Sagewood Trading Inc.,

Samburga Shipping Co. Ltd,

Saturn Trading Co.,

Taganroga Shipping Co.,

Talava Shipping Co. Ltd,

Tangent Shipping Co. Ltd,

Viktorio Shipping Co.,

Wilcox Holding Ltd,

Zemgale Shipping Co. Ltd,

Zoja Shipping Co. Ltd

împotriva

Aivars Lembergs,

CURTEA (Camera a opta),

compusă din domnul C. G. Fernlund, președinte de cameră, domnul A. Ó Caoimh și doamna C. Toader (raportor), judecători,

avocat general: doamna J. Kokott,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru guvernul Regatului Unit, de J. Beeko, în calitate de agent, asistat de B. Kennelly, barrister;

–        pentru Comisia Europeană, de A. Sauka și de A.‑M. Rouchaud‑Joët, în calitate de agenți,

dă prezenta

Ordonanță

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 34 punctul 1 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Antonio Gramsci Shipping Corp. și alte 29 de reclamante, pe de o parte, și domnul Lembergs, pe de altă parte, cu privire la recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate de High Court of Justice (England & Wales), Queen’s Bench Division (Commercial Court) (Regatul Unit), care a dispus punerea sub sechestru a unor bunuri care aparțineau pârâtului din litigiul principal sau se aflau sub controlul acestuia (denumită în continuare „ordonanța de punere sub sechestru”).

3        Instanța de trimitere arată că o decizie de punere sub sechestru, desemnată în „Common law” prin expresia „ordonanță Mareva”, produce efecte in personam, prin aceea că impune unei anumite persoane să nu transfere altora anumite elemente de active. Prin urmare, aceasta nu ar viza activele propriu‑zise, ci o persoană.

4        Or, potrivit instanței de trimitere, este esențial să se determine dacă, în cadrul procedurii de recunoaștere și de executare a unei hotărâri pronunțate de o instanță a unui alt stat membru, prejudiciul suferit de persoane care nu sunt părți în procedura inițială poate constitui un motiv pentru punerea în aplicare a clauzei de ordine publică prevăzute la articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001. În aceste condiții, Augstākās tiesas Senāts a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei proceduri de recunoaștere a unei hotărâri pronunțate de o instanță a unui alt stat membru, încălcarea drepturilor unor persoane care nu sunt părți în litigiul principal poate constitui un motiv pentru a pune în aplicare clauza de ordine publică prevăzută la articolul 34 punctul 1 menționat și pentru a refuza recunoașterea acestei hotărâri în măsura în care prejudiciază persoane care nu sunt părți în litigiul principal?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că principiul unui proces echitabil pe care îl prevede permite ca, printr‑o procedură privind adoptarea unor măsuri de conservare, să fie limitate drepturile patrimoniale ale unei persoane care nu a fost parte în procedură, chiar dacă se prevede totuși că orice persoană prejudiciată de hotărârea privind măsurile de conservare are dreptul să solicite în orice moment instanței modificarea sau anularea hotărârii, și ca notificarea hotărârii persoanelor interesate să fie lăsată în grija reclamanților?”

5        În stadiul procedurii scrise, guvernul Regatului Unit a semnalat că ordonanța de punere sub sechestru a fost anulată. Mai precis, din ansamblul elementelor puse la dispoziția Curții rezultă că această ordonanță a fost anulată de instanța care a pronunțat‑o, într‑un complet cu o compunere diferită și care s‑a pronunțat pe fond, printr‑o hotărâre din 12 iulie 2012. În apel, această hotărâre a fost confirmată printr‑o decizie din 19 iunie 2013 a Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division). La 26 iulie 2013, calea de atac împotriva acestei decizii a fost respinsă de Supreme Court of the United Kingdom, astfel încât anularea ordonanței de punere sub sechestru a dobândit autoritate de lucru judecat.

6        Pe baza celor semnalate, grefa Curții a invitat instanța de trimitere, prin scrisoarea din 8 noiembrie 2013, să îi comunice dacă își menține cererea de decizie preliminară. Prin scrisoarea din 3 februarie 2014, această instanță a comunicat faptul că, în ședința din 22 ianuarie 2014, reprezentanta pârâtului, domnul Lembergs, și‑a exprimat opinia în sensul că, deși răspunsurile Curții la întrebările instanței de trimitere nu mai prezentau interes în speță, întrucât ordonanța de punere sub sechestru fusese anulată, ar fi totuși util să se furnizeze aceste răspunsuri dat fiind că instanța menționată era învestită cu judecarea unei cauze similare. Prin urmare, instanța de trimitere a decis să își mențină întrebările preliminare.

7        Este necesar mai întâi să se amintească faptul că, în conformitate cu punctul 30 din Recomandările Curții în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2012, C 338, p. 1), „[î]n vederea bunei desfășurări a procedurii preliminare în fața Curții și pentru a menține efectul său util, revine instanței de trimitere sarcina de a avertiza Curtea în legătură cu orice incident procedural susceptibil să aibă o incidență asupra sesizării sale”.

8        În continuare, din jurisprudența Curții rezultă că, în cadrul cooperării dintre aceasta și instanțele naționale, prevăzută la articolul 267 TFUE, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor adresate Curții (a se vedea Hotărârea Di Donna, C‑492/11, EU:C:2013:428, punctul 24 și jurisprudența citată).

9        Cu toate acestea, Curtea a precizat de asemenea că, în situații excepționale, îi revine sarcina de a examina condițiile în care este sesizată de instanța națională, cu scopul de a‑și verifica propria competență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai în cazul în care rezultă în mod vădit că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema ridicată este de natură ipotetică sau când Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care îi sunt adresate (a se vedea Hotărârea Di Donna, EU:C:2013:428, punctul 25 și jurisprudența citată).

10      Astfel, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, atât din textul, cât și din economia articolului 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune ca un litigiu să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să pronunțe în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar (a se vedea Hotărârea Di Donna, EU:C:2013:428, punctul 26 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea Pohotovosť, C‑470/12, EU:C:2014:101, punctul 28 și jurisprudența citată).

11      În prezenta cauză, instanța de trimitere constată ea însăși că ordonanța de punere sub sechestru, a cărei recunoaștere și executare s‑a solicitat, a fost anulată. Prin urmare, această instanță nu mai este sesizată cu un litigiu pendinte în fața ei și, în consecință, întrebările adresate în cadrul prezentei cauze au devenit ipotetice. Faptul că litigii similare sunt pendinte în fața instanței de trimitere nu are nicio consecință asupra acestei constatări.

12      În orice caz, în situația în care interpretarea dreptului Uniunii ar fi necesară pentru soluționarea unui alt litigiu, instanța de trimitere dispune, dacă este cazul, în cadrul competenței sale și în temeiul aceluiași articol 267 TFUE, de posibilitatea de a adresa întrebări Curții.

13      Rezultă din considerațiile care precedă că nu este necesară pronunțarea asupra fondului cererii de decizie preliminară.

14      Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților din litigiul principal, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) dispune:

Nu este necesară pronunțarea asupra fondului cererii de decizie preliminară prezentate de Augstākās tiesas Senāts (Letonia) prin decizia din 12 iunie 2013.

Semnături


* Limba de procedură: letona.