Language of document : ECLI:EU:C:2014:101

Cauza C‑470/12

Pohotovosť s. r. o.

împotriva lui

Miroslav Vašuta

(cerere de decizie preliminară formulată de Okresný súd Svidník)

„Trimitere preliminară – Contract de credit de consum – Clauze abuzive – Directiva 93/13/CEE – Executare silită a unei hotărâri arbitrale – Cerere de intervenție într‑o procedură de executare – Asociație pentru protecția consumatorilor – Legislație națională care nu permite o astfel de intervenție – Autonomie procesuală a statelor membre”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a treia) din 27 februarie 2014

1.        Procedură jurisdicțională – Procedură orală – Redeschidere – Obligația de redeschidere a procedurii orale pentru a permite părților să prezinte observații cu privire la probleme de drept ridicate în concluziile avocatului general – Lipsă – Cerere prin care se solicită ascultarea unei persoane care nu este parte în litigiul principal – Inadmisibilitate

[art. 252 al doilea paragraf TFUE și art. 267 TFUE, Regulamentul de procedură al Curții, art. 83 și art. 97 alin. (1)]

2.        Întrebări preliminare – Sesizarea Curții – Competențe ale instanțelor naționale– Domeniu de aplicare – Apel împotriva unei decizii prin care se dispune efectuarea trimiterii preliminare – Menținere, modificare, retragere a cererii de decizie preliminară – Apreciere de către instanța de trimitere

(art. 267 TFUE, Regulamentul de procedură al Curții, art. 100)

3.        Protecția consumatorilor – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Directiva 93/13 – Acțiune în executare silită a unei hotărâri arbitrale definitive – Obligația instanței de executare de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al clauzei de arbitraj – Conţinut

(Directiva 93/13 a Consiliului, art. 6 și 7)

4.        Protecția consumatorilor – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Directiva 93/13 – Mijloace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive – Reglementare națională care nu admite intervenția unei asociații pentru protecția consumatorilor în susținerea unui consumator determinat într‑o procedură de executare a unei hotărâri arbitrale definitive – Admisibilitate – Limite – Respectarea principiilor echivalenței și efectivității – Domeniu de aplicare

[Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 38 și 47; Directiva 93/13 a Consiliului, art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) și (2) și art. 8]

5.        Întrebări preliminare – Competența Curții – Interpretarea dreptului național – Excludere

(art. 267 TFUE)

1.        A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 21-23)

2.        Din articolul 267 TFUE rezultă că procedura preliminară presupune ca o cauză să fie efectiv pendinte în fața instanțelor naționale, acestea fiind chemate să adopte în cadrul său o decizie susceptibilă să ia în considerare hotărârea pronunțată cu titlu preliminar. Dacă instanța de trimitere precizează că respectiva cauză cu care a fost sesizată este încă pendinte, o astfel de precizare din partea unei instanțe naționale este obligatorie pentru Curte și, în principiu, nu poate fi repusă în discuție de părțile din litigiul principal.

În plus, atunci când împotriva deciziei de trimitere s‑a formulat un apel, în conformitate cu articolul 267 TFUE, răspunderea pentru aprecierea pertinenței și a necesității întrebării preliminare aparține, în principiu, numai instanței care dispune trimiterea preliminară, sub rezerva verificării limitate realizate de Curte. Astfel, instanța de trimitere are obligația să ia în considerare efectele unei hotărâri pronunțate în cadrul unui apel împotriva deciziei prin care dispusese efectuarea unei trimiteri preliminare și, în special, să concluzioneze dacă este necesar fie să își mențină cererea de decizie preliminară, fie să o modifice, fie să o retragă. Rezultă astfel că Curtea trebuie să rămână fidelă, tot în interesul clarității și al securității juridice, deciziei prin care s‑a dispus trimiterea preliminară, care trebuie să își producă efectele, atâta vreme cât nu a fost revocată sau modificată de instanța care a pronunțat‑o, numai această din urmă instanță putând să se pronunțe cu privire la o asemenea revocare sau la o asemenea modificare. Numai în cazul în care instanța de apel ar decide, potrivit normelor de drept procesual național aplicabile, să anuleze refuzul instanței de trimitere de a lua act de desistarea reclamantei din litigiul principal și să dispună retragerea cererii de decizie preliminară formulate de instanța de trimitere, Curtea ar putea să acționeze în conformitate cu această decizie, procedând eventual la radierea cauzei de pe rolul Curții, după ce a obținut, dacă este cazul, observațiile instanței de trimitere în această privință.

(a se vedea punctele 28 și 30-33)

3.        A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 39-42)

4.        Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în special articolul 6 alineatul (1), articolul 7 alineatul (1) și articolul 8 din această directivă coroborate cu articolele 38 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia nu este admisă cererea de intervenție formulată de o asociație pentru protecția consumatorilor în susținerea unui consumator determinat, într‑o procedură de executare, îndreptată împotriva acestuia din urmă, a unei hotărâri arbitrale definitive.

Astfel, nici Directiva 93/13, nici cele care au urmat, care completează normele administrative din materia protecției consumatorilor, nu conțin dispoziții care să reglementeze rolul pe care l‑ar putea juca sau care ar trebui să fie conferit asociațiilor pentru protecția consumatorilor în cadrul litigiilor individuale care implică un consumator. Astfel, Directiva 93/13 nu reglementează problema dacă astfel de asociații ar trebui să aibă dreptul ca cererile lor de intervenție în susținerea consumatorilor să fie admise în cadrul unor astfel de litigii individuale. În consecință, în lipsa unei reglementări a Uniunii în ceea ce privește posibilitatea asociațiilor pentru protecția consumatorilor să intervină în litigiile individuale care implică un consumator, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru sarcina să prevadă astfel de norme în temeiul principiului autonomiei procesuale, însă cu condiția ca aceste norme să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile situațiilor similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară (principiul efectivității).

În lipsa unei dispoziții în Directiva 93/13 care să prevadă un drept al asociațiilor pentru protecția consumatorilor de a interveni în litigiile individuale care implică consumatori, articolul 38 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în temeiul căruia politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor, nu poate impune în sine o interpretare a directivei menționate în sensul recunoașterii acestui drept.

În plus, în măsura în care Directiva 93/13 impune, în litigiile dintre un vânzător sau un furnizor și un consumator, o intervenție pozitivă, exterioară părților din contract, a instanței naționale sesizate cu aceste litigii, nu se poate considera că refuzul de a admite cererea de intervenție a unei asociații în susținerea unui consumator determinat constituie o încălcare a dreptului la o cale de atac jurisdicțională efectivă al acestui consumator sau al asociației respective astfel cum este garantat prin articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

(a se vedea punctele 45, 46, 52-54 și 57 și dispozitivul)

5.        A se vedea textul deciziei.

(a se vedea punctele 59 și 60)