Language of document : ECLI:EU:C:2015:16

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 15 ianuarie 2015(1)

Cauza C‑3/14

Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej,

Telefonia Dialog sp. z o.o.

împotriva

T‑Mobile Polska SA, fostă Polska Telefonia Cyfrowa SA

[cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Najwyższy (Polonia)]

„Trimitere preliminară – Rețele și servicii de comunicații electronice – Directiva 2002/19/CE – Articolul 5 – Competențe și responsabilități ale autorităților naționale de reglementare în ceea ce privește accesul și interconectarea – Directiva 2002/21/CE – Articolul 7 alineatul (3) – Notificarea proiectelor de măsuri prevăzute de autoritățile naționale de reglementare – Domeniul de aplicare al procedurii – Întinderea condiției referitoare la obiectul deciziei – Întinderea condiției referitoare la afectarea, prin această măsură, a comerțului dintre statele membre – Decizie a unei autorități naționale de reglementare adoptată în cadrul soluționării unui litigiu între doi operatori naționali, în sensul articolului 20 din Directiva 2002/21/CE – Decizie prin care se impun unuia dintre acești operatori obligațiile stabilite la articolul 28 din Directiva 2002/22/CE, referitor la accesul la numerele negeografice”





1.        Prin intermediul prezentei trimiteri preliminare, Curtea este invitată să precizeze domeniul de aplicare al procedurii de notificare stabilite de legiuitorul Uniunii la articolul 7 din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice („Directivă‑cadru”)(2).

2.        În conformitate cu această dispoziție, o autoritate națională de reglementare (denumită în continuare o „ANR”) este obligată să notifice Comisiei, precum și ANR‑urilor din alte state membre, proiectele de măsuri care, pe de o parte, sunt adoptate în temeiul dispozițiilor prevăzute în mod expres de legiuitorul Uniunii la articolul 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva‑cadru și care, pe de altă parte, „afect[ează] comerțul între statele membre”, în sensul articolului 7 alineatul (3) litera (b) din această directivă.

3.        Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) solicită Curții, în esență, să precizeze întinderea fiecăreia dintre aceste două condiții.

4.        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Prezes Urzędu Komunikacji Elektronicznej (președintele Oficiului pentru Comunicații Electronice, denumit în continuare „președintele UKE”), ANR poloneză, și Telefonia Dialog sp. z o.o. (denumită în continuare „Telefonia Dialog”), pe de o parte, și T‑Mobile Polska SA, fostă Polska Telefonia Cyfrowa SA (denumită în continuare „T‑Mobile Polska”), unul dintre principalii operatori de telecomunicații din Polonia, pe de altă parte. La cererea Telefonia Dialog și pentru a soluționa litigiul cu T‑Mobile Polska, președintele UKE a impus astfel T‑Mobile Polska obligații prin care se urmărea să se asigure utilizatorilor finali dreptul de acces la numere negeografice garantat la articolul 28 din Directiva 2002/22/CE(3). Conform articolului 2 literele (d) și (f) din Directiva privind serviciul universal, un „număr negeografic” înseamnă un număr dintr‑un plan național de numerotare a cărui structură numerică nu cuprinde niciuna dintre semnificațiile geografice utilizate pentru dirijarea apelurilor către locația fizică a punctului de terminație a rețelei. Este vorba, printre altele, de numerele mobile, de numerele gratuite și de numerele cu taxă majorată. Din elementele dosarului reiese că președintele UKE nu a notificat măsura menționată Comisiei Europene și nici ANR‑urilor din alte state membre anterior adoptării acesteia.

5.        Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească dacă o ANR este obligată să notifice, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru, o măsură precum cea în discuție în cauza principală. În special, aceasta ridică problema dacă măsura în cauză, prin care ANR a impus unui operator obligații referitoare la accesul la numerele negeografice în vederea soluționării unui litigiu, intră în domeniul de aplicare al procedurii și, mai precis, dacă îndeplinește cele două condiții prevăzute la articolul 7 alineatul (3) literele (a) și (b) din Directiva‑cadru.

6.        În prezentele concluzii vom explica motivele pentru care considerăm că o astfel de măsură intră în domeniul de aplicare al articolului 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru și, în consecință, trebuie să facă obiectul unei notificări către Comisie și către ANR‑urile din alte state membre în măsura în care afectează schimburile comerciale dintre statele membre.

7.        În această privință, vom propune Curții să declare că condiția întemeiată pe afectarea, prin măsura respectivă, a comerțului dintre statele membre, prevăzută la articolul 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva‑cadru, presupune să se demonstreze că măsura în discuție poate afecta în mod semnificativ comerțul dintre statele membre prin exercitarea unei influențe directe sau indirecte, reale sau potențiale, asupra schimburilor dintre acestea din urmă. Întrucât aprecierea amintită constituie o chestiune de fapt, vom susține că revine fiecăreia dintre autoritățile naționale competente sarcina de a efectua această examinare in concreto, ținând seama de natura măsurii și a serviciilor în cauză, precum și de poziția și de importanța operatorilor respectivi pe piață.

I –    Cadrul juridic

A –    Legislația Uniunii

1.      Directiva privind accesul

8.        Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2002/19/CE(4) are următorul cuprins:

„În cadrul stabilit de [Directiva‑cadru], prezenta directivă armonizează modul în care statele membre reglementează accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora. Scopul este de a institui un cadru de reglementare în conformitate cu principiile pieței interne pentru relațiile dintre furnizorii de rețele și servicii care să stimuleze o concurență durabilă, interoperabilitatea serviciilor de comunicații electronice și care să asigure beneficii pentru consumatori.”

9.        Articolul 5 din Directiva privind accesul, intitulat „Competențele și responsabilitățile [ANR] în ceea ce privește accesul și interconectarea”, prevede:

„(1)      În vederea atingerii obiectivelor stabilite la articolul 8 din [Directiva‑cadru], [ANR‑urile] încurajează și, după caz, asigură, în conformitate cu dispozițiile prezentei directive, accesul și interconectarea adecvată, precum și interoperabilitatea serviciilor, exercitându‑și responsabilitățile într‑un mod care să promoveze eficiența și concurența durabilă și care să permită obținerea de avantaje maxime de către utilizatorii finali.

În special, fără a aduce atingere măsurilor care pot fi luate cu privire la întreprinderile care au o putere semnificativă pe piață în conformitate cu articolul 8, [ANR‑urile] trebuie să fie în măsură să impună:

(a)      în măsura necesară pentru a asigura legătura cap la cap, obligații pentru întreprinderile care controlează accesul către utilizatorii finali, inclusiv, în cazurile justificate, obligația de a asigura interconectarea rețelelor lor, în cazul în care nu s‑a realizat încă acest lucru;

[…]

(3)      Obligațiile și condițiile impuse în conformitate cu alineatele (1) și (2) […] sunt puse în aplicare în conformitate cu procedurile menționate la articolele 6 și 7 din [Directiva‑cadru].

(4)      În ceea ce privește accesul și interconectarea, statele membre se asigură că [ANR] poate interveni din proprie inițiativă, atunci când o astfel de acțiune este justificată, sau la cererea oricăreia dintre părțile implicate, în absența unui acord între întreprinderi, pentru a garanta respectarea obiectivelor politicilor prevăzute la articolul 8 din [Directiva‑cadru], în conformitate cu dispozițiile prezentei directive și cu procedurile menționate la articolele 6 și 7, 20 și 21 din [Directiva‑cadru].”

10.      Articolul 8 din Directiva privind accesul, intitulat „Impunerea, modificarea sau retragerea obligațiilor”, are următorul cuprins:

„(1)      Statele membre se asigură că [ANR‑urile] au competența de a impune obligațiile menționate la articolele 9-13.

[…]

(4)      Obligațiile impuse în conformitate cu prezentul articol sunt bazate pe natura problemei identificate, proporționale și justificate în ceea ce privește obiectivele stabilite la articolul 8 din [Directiva‑cadru]. Aceste obligații pot fi impuse numai în urma consultării în conformitate cu articolele 6 și 7 din directiva menționată anterior.

[…]”

2.      Directiva‑cadru

11.      Considerentele (15) și (38) ale Directivei‑cadru au următorul cuprins:

„(15) Este necesar ca [ANR‑urile] să consulte toate părțile interesate cu privire la deciziile propuse și să țină seama de observațiile acestora înainte de adoptarea deciziei finale. Pentru a se asigura că deciziile luate la nivel național nu au efecte nefavorabile asupra pieței comune sau asupra altor obiective ale tratatului, [ANR‑urile] ar trebui, de asemenea, să prezinte Comisiei și altor [ANR‑uri] anumite proiecte de decizii pentru a le oferi ocazia de a face observații. [ANR‑urile] trebuie să consulte toate părțile interesate cu privire la toate proiectele de măsuri care au efect asupra comerțului între statele membre. Cazurile în care se aplică procedurile prevăzute la articolele 6 și 7 sunt menționate de prezenta directivă și de directivele speciale […]

[…]

(38)      Măsurile care ar putea afecta comerțul dintre statele membre sunt acele măsuri care pot avea o influență, directă sau indirectă, reală sau potențială, asupra schimburilor dintre statele membre, într‑un mod care ar putea împiedica dezvoltarea pieței unice. Acestea includ măsurile care au un impact semnificativ asupra operatorilor sau utilizatorilor din alte state membre, cum ar fi, printre altele: măsuri care afectează prețurile pentru utilizatorii din alte state membre; măsuri care afectează abilitatea unei întreprinderi stabilite într‑un alt stat membru să furnizeze servicii de comunicare electronică, în special măsurile care afectează abilitatea de a oferi servicii transnaționale; măsuri care afectează structura pieței sau accesul pe piață, având repercusiuni asupra întreprinderilor din alte state membre.”

12.      Articolul 6 din Directiva‑cadru, intitulat „Mecanismul de consultare și de transparență”, prevede:

„Cu excepția cazurilor care intră sub incidența articolului 7 alineatul (6), a articolului 20 sau a articolului 21, statele membre se asigură că, atunci când [ANR‑urile] intenționează să ia măsuri, în conformitate cu dispozițiile prezentei directive sau ale directivelor speciale, care au un impact major asupra pieței relevante, acestea dau ocazia părților interesate să își prezinte observațiile cu privire la proiectul de măsuri într‑un termen rezonabil […]”

13.      În ceea ce privește articolul 7 din Directiva‑cadru, acesta este intitulat „Consolidarea pieței interne de comunicații electronice”. El are următorul cuprins:

„(1)      La îndeplinirea sarcinilor care decurg din prezenta directivă și din directivele speciale, [ANR‑urile] țin seama în cea mai mare măsură de obiectivele prevăzute la articolul 8, inclusiv de cele privind funcționarea pieței interne.

(2)      [ANR‑urile] contribuie la dezvoltarea pieței interne cooperând reciproc și cu Comisia într‑un mod transparent, pentru a asigura aplicarea consecventă, în toate statele membre, a dispozițiilor prezentei directive și ale directivelor speciale […]

(3)      În afara consultării prevăzute la articolul 6, în cazurile în care o [ANR] intenționează să ia o măsură:

(a)      care intră sub incidența articolului 15 sau 16 din prezenta directivă, articolului 5 sau 8 din [Directiva privind accesul] sau articolului 16 din [Directiva privind serviciul universal] și

(b)      care ar afecta comerțul între statele membre,

aceasta pune proiectul de măsură, precum și motivele pe care se bazează măsura respectivă și la dispoziția Comisiei, și a [ANR‑urilor] din alte state membre, în conformitate cu articolul 5 alineatul (3), și informează Comisia și alte [ANR‑uri] cu privire la aceasta. [ANR‑urile] și Comisia pot face observații [ANR] în cauză doar în termen de o lună sau în termenul prevăzut la articolul 6, în cazul în care termenul respectiv este mai lung. Termenul de o lună nu poate fi prelungit.

[…]”

14.      Articolul 20 din Directiva‑cadru, intitulat „Soluționarea litigiilor dintre întreprinderi”, prevede:

„(1)      În cazul unui litigiu între întreprinderile care operează rețele sau servicii de comunicații electronice într‑un stat membru în legătură cu obligațiile care decurg din prezenta directivă sau din directivele speciale, [ANR] în cauză ia, la cererea oricăreia dintre părți și fără a aduce atingere prevederilor alineatului (2), o decizie cu caracter obligatoriu pentru a rezolva litigiul în cel mai scurt termen […]

[…]

(3)      Pentru a soluționa un litigiu, [ANR] adoptă decizii menite să ducă la atingerea obiectivelor prevăzute la articolul 8. Orice obligații impuse unei întreprinderi de către o [ANR] pentru soluționarea unui litigiu respectă dispozițiile prezentei directive sau ale directivelor speciale.

[…]”

3.      Directiva privind serviciul universal

15.      Articolul 28 din Directiva privind serviciul universal face parte din capitolul IV din aceasta, intitulat „Interesele și drepturile utilizatorilor finali”. Acest articol privește accesul la numerele negeografice și are următorul cuprins:

„Statele membre se asigură că utilizatorii finali din alte state membre pot avea acces la numerele negeografice din teritoriul lor […]”

B –    Dreptul polonez

16.      Legea privind telecomunicațiile (Ustawa Prawo telekomunikacyjne) din 16 iulie 2004(5), în versiunea aplicabilă situației de fapt din litigiu, transpune, în ordinea juridică națională, dispozițiile adoptate de legiuitorul Uniunii în cadrul „pachetului telecom”.

17.      Articolul 15 din legea menționată, care figurează în capitolul 3, intitulat „Procedura de consultare”, urmărește să transpună articolul 6 din Directiva‑cadru. Acest articol 15 are următorul cuprins:

„Înainte ca președintele UKE să adopte o decizie cu privire la:

1)      analiza pieței și desemnarea unui operator de telecomunicații cu o putere semnificativă pe piață sau la anularea unei decizii în această privință,

2)      impunerea, retragerea, confirmarea sau modificarea obligațiilor de reglementare impuse unei întreprinderi de telecomunicații cu o putere semnificativă pe piață sau fără o astfel de putere,

3)      accesul la rețeaua de telecomunicații la care se face referire la articolele 28-30,

4)      alte aspecte menționate în lege,

desfășoară o procedură de consultare și oferă entităților juridice în cauză posibilitatea de a‑și exprima în scris poziția cu privire la proiectul de decizie într‑un anumit termen.”

18.      În ceea ce privește articolul 18 din legea menționată, acesta figurează în capitolul 4, intitulat „Procedura de consolidare”. El urmărește să transpună articolul 7 din Directiva‑cadru și are următorul cuprins:

„În cazul în care deciziile menționate la articolul 15 pot afecta relațiile comerciale dintre statele membre, președintele UKE inițiază, concomitent cu desfășurarea procedurii de consultare, o procedură de consolidare și trimite propunerile de decizii împreună cu motivarea lor Comisiei […] și autorităților de reglementare din celelalte state membre.”

19.      Articolele 27 și 28 din Legea privind telecomunicațiile urmăresc să transpună articolul 5 din Directiva privind accesul. Aceste articole 27 și 28 au următorul cuprins:

Articolul 27

1.      Președintele UKE poate dispune, prin decizie, din oficiu sau la solicitarea scrisă a oricăreia dintre părțile la negocierile care au drept scop încheierea unui contract de acces, un termen de încheiere a negocierilor care nu poate depăși 90 de zile de la data introducerii cererii care vizează încheierea unui astfel de contract.

2.      Dacă negocierile nu sunt inițiate, dacă se refuză accesul de către organismul care are obligația să îl acorde sau dacă nu se încheie niciun contract în termenul prevăzut la alineatul 1, fiecare dintre părți poate solicita președintelui UKE adoptarea unei decizii prin care să se soluționeze aspectele în litigiu sau prin care să fie definite condițiile de colaborare.

[…]

Articolul 28

1.      Președintele UKE adoptă decizia privind acordarea accesului în termen de 90 de zile de la data depunerii cererii menționate la articolul 27 alineatul 2, ținând cont de următoarele criterii:

1)      interesul utilizatorilor rețelelor de telecomunicații;

2)      obligațiile impuse întreprinderilor de telecomunicații;

3)      promovarea de servicii de telecomunicații moderne;

4)      caracterul problemelor în litigiu existente și posibilitatea practică de a pune în aplicare soluții referitoare la aspecte tehnice și economice privind accesul, propuse de întreprinderile de telecomunicații care participă la negocieri, care pot constitui alternative;

5)      garanția:

a)      integralității rețelei și a interoperabilității serviciilor,

b)      condițiilor de acces nediscriminatorii,

c)      dezvoltării concurenței pe piața serviciilor de telecomunicații;

[…]

4.      Decizia de acordare a accesului înlocuiește partea din contractul de acces acoperită prin decizia menționată.

[…]

6.      Decizia de acces poate fi modificată de președintele UKE la solicitarea fiecăreia dintre părțile vizate sau din oficiu, atunci când aceasta este justificată de necesitatea garantării protecției intereselor utilizatorilor finali, a unei concurențe eficiente sau a interoperabilității serviciilor.

[…]”

20.      Articolul 79 alineatul 1 din Legea privind telecomunicațiile transpune, la rândul său, articolul 28 din Directiva privind serviciul universal. Acesta are următorul cuprins:

„Operatorul unei rețele publice de telecomunicații se asigură că utilizatorii finali ai rețelei sale, precum și utilizatorii din alte state membre sunt în măsură, în cazul în care acest lucru este posibil din punct de vedere tehnic și economic, să contacteze un număr negeografic din Republica Polonă, cu excepția cazului în care abonatul apelat a ales să limiteze accesul utilizatorilor finali din anumite zone geografice.”

II – Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

21.      Din decizia de trimitere reiese că Telefonia Dialog a solicitat președintelui UKE să ia măsurile necesare pentru modificarea clauzelor unui contract încheiat cu T‑Mobile Polska privind accesul utilizatorilor finali la numerele negeografice.

22.      În temeiul articolului 28 din Legea privind telecomunicațiile, care transpune articolul 5 din Directiva privind accesul, intitulat, reamintim, „Competențele și responsabilitățile [ANR‑urilor] în ceea ce privește accesul și interconectarea”, președintele UKE a impus Telefonia Dialog, printr‑o decizie din 19 decembrie 2008, să furnizeze servicii de terminare a apelului în rețeaua sa în schimbul unei remunerații definite în această decizie. În ceea ce privește T‑Mobile Polska, aceasta era obligată să garanteze abonaților săi un acces la serviciile de informații și de divertisment furnizate prin rețeaua Telefonia Dialog în schimbul unei remunerații definite de asemenea prin decizia amintită.

23.      În cadrul unei acțiuni introduse de T‑Mobile Polska, Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional Varșovia) a anulat decizia președintelui UKE pentru motivul că acesta din urmă nu efectuase notificarea prevăzută de dispozițiile articolului 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru. Astfel, Sąd Okręgowy w Warszawie a considerat că această decizie privea cetățeni ai statelor membre care utilizează serviciile de roaming furnizate de T‑Mobile Polska, astfel încât afecta relațiile comerciale dintre statele membre.

24.      Această hotărâre a fost confirmată de Sąd Apelacyjny w Warszawie (Curtea de Apel Varșovia).

25.      Președintele UKE a formulat recurs la Sąd Najwyższy. Acesta apreciază că, prin faptul că a considerat că măsura în discuție avea repercusiuni asupra pieței unice, Sąd Apelacyjny w Warszawie nu a interpretat corect noțiunea „afecta[re] a comerțului între statele membre” prevăzută la articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru și, în consecință, a încălcat această dispoziție.

26.      În aceste condiții, Sąd Najwyższy a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Articolul 7 alineatul (3) din Directiva[‑cadru] coroborat cu articolul 28 din Directiva [privind serviciul universal] trebuie interpretat în sensul că orice măsură luată de o [ANR] în vederea îndeplinirii obligației care rezultă din articolul 28 din Directiva [privind serviciul universal] afectează comerțul dintre statele membre dacă numai aceasta permite să se garanteze că utilizatorii finali din alte state membre au acces la numerele negeografice de pe teritoriul statului membru respectiv?

2)      Articolul 7 alineatul (3) coroborat cu articolele 6 și 20 din Directiva[‑cadru] trebuie interpretat în sensul că, pentru a soluționa un litigiu între întreprinderi care furnizează rețele sau servicii de comunicații electronice, care se referă la îndeplinirea de către una dintre aceste întreprinderi a obligației ce rezultă din articolul 28 din Directiva [privind serviciul universal], [ANR] nu este autorizată să desfășoare o procedură de consolidare chiar dacă măsura afectează comerțul dintre statele membre, iar în temeiul dreptului național [ANR] este obligată să desfășoare întotdeauna o procedură de consolidare atunci când o măsură poate să afecteze acest comerț?

3)      În cazul unui răspuns afirmativ la a doua întrebare: articolul 7 alineatul (3) coroborat cu articolele 6 și 20 din Directiva[‑cadru], precum și cu articolul 288 TFUE și cu articolul 4 alineatul (3) TUE trebuie interpretat în sensul că instanța națională este obligată să nu aplice dispozițiile dreptului național care impun unei [ANR] să desfășoare o procedură de consolidare în cazul în care această [ANR] adoptă o măsură care poate să afecteze comerțul dintre statele membre?”

III – Observații introductive

27.      Propunem Curții să examineze întrebările într‑o ordine diferită de cea reținută de Sąd Najwyższy, și aceasta pentru următoarele motive.

28.      Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească dacă o ANR este obligată să respecte procedura de notificare prevăzută la articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru atunci când impune, în cadrul unui litigiu între două întreprinderi care asigură furnizarea de servicii de comunicații electronice într‑un singur stat membru, obligațiile referitoare la accesul la numerele negeografice stabilite de legiuitorul Uniunii la articolul 28 din Directiva privind serviciul universal.

29.      Cazurile în care ANR‑urile sunt obligate să notifice proiectul de măsuri sunt definite în mod expres de legiuitorul Uniunii la articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru. Trebuie respectate două cerințe.

30.      Prima se referă la obiectul măsurii. Astfel, conform articolului 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva‑cadru, trebuie să fie vorba de măsuri „care intră sub incidența articolului 15 sau 16 din [această] directivă, a articolului 5 sau 8 din Directiva [privind accesul] sau a articolului 16 din Directiva [privind serviciul universal]”.

31.      Cea de a doua condiție privește repercusiunile măsurii asupra pieței unice. Astfel, potrivit articolului 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva‑cadru, trebuie să fie vorba despre măsuri „care […] afect[ează] comerțul între statele membre”.

32.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere ridică problema întinderii acestei a doua condiții. Astfel, Sąd Najwyższy solicită să se stabilească dacă o măsură precum cea în discuție în litigiul principal, care urmărește să asigure accesul la numerele negeografice, poate afecta comerțul dintre statele membre, în sensul articolului 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva‑cadru.

33.      În plus, prin intermediul celei de a doua întrebări, se ridică problema întinderii primei condiții, referitoare la natura deciziei. Astfel, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă procedura de notificare se aplică unei măsuri adoptate în temeiul articolului 20 din Directiva‑cadru pentru soluționarea unui litigiu între operatori naționali.

34.      Având în vedere aceste elemente, ne pare, așadar, mai coerent să se inverseze ordinea de examinare a acestor două întrebări. Astfel, în cazul în care ar trebui să considerăm că o măsură precum cea în discuție în cauza principală, adoptată în cadrul soluționării unui litigiu între întreprinderi, nu se încadrează în una dintre situațiile definite în mod expres de legiuitorul Uniunii la articolul 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva‑cadru, nu ar fi necesar să se examineze dacă această măsură poate avea, în termenii literei (b) a dispoziției menționate, repercusiuni asupra comerțului dintre statele membre.

IV – Analiza noastră

A –    Cu privire la întinderea condiției stabilite la articolul 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva‑cadru, întemeiată pe natura măsurii

35.      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească dacă, potrivit articolului 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru, o ANR este ținută să notifice o măsură prin care impune unui operator de telecomunicații obligații referitoare la accesul la numerele negeografice atunci când această măsură este adoptată în cadrul soluționării unui litigiu, în sensul articolului 20 din această directivă(6).

36.      Problema se ridică întrucât, la articolul 20 din Directiva‑cadru, legiuitorul Uniunii nu precizează că o astfel de decizie trebuie notificată Comisiei și ANR‑urilor din alte state membre în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 7 alineatul (3) din această directivă.

37.      De asemenea, problema se ridică întrucât această decizie nu face parte, la prima vedere, din cazurile definite de legiuitorul Uniunii la articolul 7 alineatul (3) litera (a) din directiva menționată.

38.      Astfel, potrivit acestei dispoziții, o ANR este obligată să notifice măsurile prin care:

–        definește piața relevantă sau efectuează o analiză a pieței, conform articolelor 15 și 16 din Directiva‑cadru;

–        pune în aplicare obligațiile referitoare la accesul la rețelele de comunicații electronice și la interconectarea acestora, conform articolului 5 din Directiva privind accesul;

–        impune, modifică sau retrage, conform articolului 8 din Directiva privind accesul, obligațiile care se aplică operatorilor desemnați ca având o putere economică semnificativă pe o anumită piață și în special

–        obligația de transparență referitoare la modalitățile de interconectare sau de acces, conform articolului 9 din Directiva privind accesul;

–        obligația de nediscriminare, conform articolului 10 din Directiva privind accesul;

–        obligația de separare contabilă, conform articolului 11 din Directiva privind accesul;

–        obligațiile referitoare la accesul la anumite elemente și la infrastructura specifică asociată rețelei, conform articolului 12 din Directiva privind accesul, și

–        cerințele privind controlul prețurilor și sistemele de contabilitate a costurilor, conform articolului 13 din Directiva privind accesul, și

–        menține, modifică sau retrage obligațiile referitoare la piețele cu amănuntul, conform articolului 16 alineatul (3) din Directiva privind serviciul universal.

39.      O măsură adoptată în temeiul articolului 20 din Directiva‑cadru nu este prevăzută, așadar, în mod expres de legiuitorul Uniunii.

40.      Și totuși, considerăm că aceasta nu se opune ca o astfel de decizie să intre în domeniul de aplicare al procedurii de notificare prevăzute la articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru din momentul în care această măsură privește una dintre obligațiile stabilite la articolul 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva‑cadru și are repercusiuni asupra comerțului dintre statele membre, în conformitate cu articolul 7 alineatul (3) litera (b) din această directivă.

41.      Astfel, articolul 20 din Directiva‑cadru este o dispoziție de natură pur procedurală. Reamintim că aceasta precizează normele și procedura aplicabile atunci când o ANR intervine în cadrul unui litigiu care are loc între întreprinderi care asigură furnizarea de rețele sau de servicii de comunicații electronice într‑un singur stat membru și adoptă, în vederea soluționării acestui litigiu, o decizie obligatorie.

42.      Or, punerea în aplicare a procedurii de notificare nu depinde de natura procedurii în urma căreia ANR a adoptat măsura în discuție. Astfel cum reiese în mod clar din dispozițiile articolului 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva‑cadru, punerea în aplicare a acestei proceduri depinde numai de obiectul măsurii. Aceasta urmărește să definească o piață relevantă, urmărește să asigure accesul la un serviciu de comunicații electronice sau are drept obiectiv chiar să impună unui operator de pe piață obligații referitoare la controlul prețurilor?

43.      În cauza principală, trebuie să se abordeze, așadar, chiar obiectul deciziei adoptate de președintele UKE, independent de cadrul procedural în care aceasta se înscrie.

44.      Din decizia de trimitere reiese că această măsură a fost adoptată de președintele UKE pentru a pune în aplicare obligațiile prevăzute la articolul 28 din Directiva privind serviciul universal, care urmărește să asigure dreptul de acces al utilizatorilor finali la numerele negeografice de pe teritoriul lor. O astfel de decizie privește, așadar, accesul la un serviciu de comunicații electronice.

45.      Deși măsura respectivă se înscrie în cadrul procedurii de soluționare a litigiilor prevăzute la articolul 20 din Directiva‑cadru, instanța de trimitere ne confirmă că ea a fost adoptată în temeiul competențelor care îi sunt conferite președintelui UKE prin articolul 28 din Legea privind telecomunicațiile, care transpune în ordinea juridică națională articolul 5 din Directiva privind accesul. Reamintim că această din urmă dispoziție conferă fiecăreia dintre ANR‑uri dreptul, chiar obligația, de a impune operatorilor de pe piață obligații referitoare la accesul la servicii de comunicații electronice și la interconectarea acestora. Este vorba despre o dispoziție de fond de care ține în mod evident măsura în discuție în cauza principală.

46.      Măsura adoptată de președintele UKE se întemeiază, așadar, sub aspectul obiectului său, pe articolul 5 din Directiva privind accesul, care stabilește competențele și responsabilitățile care revin ANR‑urilor în ceea ce privește accesul și interconectarea și, sub aspectul procedurii, pe articolul 20 din Directiva‑cadru, care stabilește normele procedurale aplicabile în cadrul soluționării unui litigiu.

47.      În această privință, observăm că legiuitorul Uniunii stabilește o legătură foarte strânsă între măsurile adoptate în temeiul articolului 5 din Directiva privind accesul și mecanismele procedurale prevăzute la articolele 6, 7, 20 și 21 din Directiva‑cadru. Astfel, după cum reiese foarte clar din articolul 5 alineatele (3) și (4) din Directiva privind accesul, obligațiile și condițiile impuse de ANR‑uri în ceea ce privește accesul și interconectarea trebuie puse în aplicare în conformitate cu procedurile de consultare și de notificare prevăzute la articolele 6 și 7 din Directiva‑cadru și, dacă este cazul, cu respectarea normelor de procedură prevăzute la articolele 20 și 21 din Directiva‑cadru, atunci când acestea se înscriu în cadrul soluționării unui litigiu național sau transfrontalier.

48.      Acestea fiind spuse, trebuie să se sublinieze în cauză că măsurile adoptate în temeiul articolului 5 din Directiva privind accesul fac parte în mod expres din cazurile prevăzute la articolul 7 alineatul (3) litera (a) din Directiva‑cadru. ANR‑urile sunt obligate, așadar, să le notifice Comisiei și ANR‑urilor din alte state membre în măsura în care afectează comerțul dintre statele membre.

49.      O astfel de interpretare este confirmată de obiectivele urmărite de legiuitorul Uniunii în această materie.

50.      Astfel, obiectivul, după cum reiese acesta în mod expres din considerentul (15) al Directivei‑cadru, este de a garanta că deciziile adoptate la nivel național de ANR‑uri nu au efecte nefavorabile asupra pieței comune. Pe de altă parte, potrivit considerentului (2) al Recomandării Comisiei din 15 octombrie 2008(7), aceste decizii nu trebuie să afecteze negativ realizarea obiectivelor urmărite de legiuitorul Uniunii în instituirea unui cadru de reglementare pentru piața telecomunicațiilor, prevăzute la articolul 8 din Directiva‑cadru. Cu alte cuvinte, legiuitorul Uniunii impune ANR‑urilor să contribuie la dezvoltarea pieței unice printr‑o cooperare transparentă între ele și Comisie pentru a asigura o aplicare coerentă a normelor instituite în cadrul „pachetului telecom” și pentru a evita astfel orice denaturare a concurenței de natură să împiedice dezvoltarea pieței telecomunicațiilor.

51.      Or, ar fi contrar acestor obiective să se excludă din procedura de notificare măsurile adoptate de ANR‑uri în cadrul soluționării unui litigiu. Aceste măsuri sunt de natură administrativă și nejudiciară, iar notificarea lor contribuie în mod vădit la cooperarea pe care urmărește să o instituie legiuitorul Uniunii între ANR‑uri și Comisie. În consecință, excluderea unor asemenea măsuri din domeniul de aplicare al articolului 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru ar putea afecta, în opinia noastră, armonizarea urmărită. Observăm în această privință că, în considerentul (32) al Directivei‑cadru, legiuitorul Uniunii a arătat în mod expres că o „[ANR] care intervine pentru rezolvarea unui litigiu între întreprinderi care furnizează servicii sau rețele de comunicații electronice într‑un stat membru ar trebui să asigure conformitatea cu obligațiile care decurg din […] [D]irectiv[a‑cadru] și din directivele speciale”, printre care figurează cerința transparenței și a cooperării.

52.      De altfel, este interesant să se arate că, în cadrul urmăririi obiectivelor respective, Comisia a precizat, în considerentul (4) al recomandării sale sus‑menționate, că „va acorda [ANR‑urilor], la solicitarea acestora, posibilitatea de a discuta proiectele de măsuri, anterior notificării lor oficiale în conformitate cu articolul 7 din [Directiva‑cadru]”.

53.      Având în vedere toate aceste elemente, considerăm, în consecință, că articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru trebuie interpretat în sensul că o măsură adoptată în cadrul soluționării unui litigiu, prin care o ANR impune unui operator obligații referitoare la accesul la numerele negeografice în conformitate cu competențele și cu responsabilitățile care îi revin în temeiul articolului 5 din Directiva privind accesul, al articolului 20 din Directiva‑cadru și al articolului 28 din Directiva privind serviciul universal, intră în domeniul de aplicare al procedurii de notificare și, prin urmare, trebuie să fie notificată atunci când afectează comerțul dintre statele membre.

B –    Cu privire la întinderea condiției stabilite la articolul 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva‑cadru, întemeiată pe afectarea, prin măsura respectivă, a comerțului dintre statele membre

54.      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, Curții să stabilească dacă, potrivit articolului 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru, o măsură prin care o ANR urmărește, conform articolului 28 din Directiva privind serviciul universal, să se asigure că utilizatorii finali pot avea acces la numerele negeografice afectează în mod necesar comerțul dintre statele membre, astfel încât trebuie să fie notificată Comisiei, precum și ANR‑urilor din alte state membre.

55.      Răspunsul la această întrebare implică, de această dată, stabilirea întinderii criteriului întemeiat pe „afecta[rea, prin măsura respectivă, a] comerțul[ui] între statele membre”, prevăzut la articolul 7 alineatul (3) litera (b) din Directiva‑cadru.

56.      Acest criteriu, astfel cum am observat anterior, stabilește domeniul de aplicare al procedurii de notificare. Deși acesta a făcut obiectul unui jurisprudențe bogate în cadrul contenciosului din domeniul concurenței, Curtea nu s‑a pronunțat încă cu privire la întinderea sa în cadrul contenciosului referitor la sectorul telecomunicațiilor.

57.      Mai întâi, trebuie să se arate că legiuitorul Uniunii definește în mod expres întinderea criteriului respectiv în considerentul (38) al Directivei‑cadru.

58.      Este vorba despre „măsuri care pot avea o influență, directă sau indirectă, reală sau potențială, asupra schimburilor dintre statele membre, într‑un mod care ar putea împiedica dezvoltarea pieței unice”, legiuitorul Uniunii precizând, pe de altă parte, că aceste măsuri „includ măsurile care au un impact semnificativ asupra operatorilor sau utilizatorilor din alte state membre”.

59.      Constatăm, de la bun început, că această definiție este identică cu cea reținută de Curte și de Comisie în cadrul contenciosului din domeniul dreptului concurenței. Reamintim astfel că, în Hotărârea Völk(8), de bază în materie, Curtea a statuat că noțiunea „afecta[re a] comerțul[ui] dintre statele membre”, prevăzută la articolul 85 alineatul (1) din Tratatul CEE [devenit articolul 85 alineatul (1) din Tratatul CE, devenit, la rândul său, articolul 81 alineatul (1) CE, devenit ulterior articolul 101 alineatul (1) TFUE], presupune că acordul în discuție poate exercita o „influență, directă sau indirectă, reală sau potențială, asupra schimburilor dintre statele membre, într‑un sens care ar putea aduce atingere realizării obiectivelor unei piețe unice între state”(9). Doi ani mai târziu, în Hotărârea Béguelin Import(10), Curtea a precizat, de asemenea, că noțiunea de afectare a comerțului dintre statele membre are în vedere acordurile și practicile care aduc atingere „în mod semnificativ comerțului dintre statele membre”(11).

60.      Această definiție a fost reluată de Comisie în comunicarea intitulată „Orientări privind conceptul de efect asupra comerțului din articolele 81 [CE] și 82 [CE]”(12), asupra cărora vom reveni.

61.      Există, în consecință, o identitate între definiția adoptată de legiuitorul Uniunii a noțiunii „afecta[re a] comerțul[ui] între statele membre” în sensul articolului 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru și cea reținută a noțiunii de afectare a comerțului dintre statele membre în sensul articolelor 101 TFUE și 102 TFUE.

62.      Această identitate este perfect coerentă în cazul în care se consideră că piața telecomunicațiilor este în prezent o piață concurențială pe care operatorii pot adopta comportamente susceptibile să fie interpretate prin prisma articolelor 101 TFUE și 102 TFUE.

63.      În această privință și astfel cum reiese în mod clar din cadrul de reglementare instituit în sectorul telecomunicațiilor, definirea și analiza piețelor relevante, poziția și puterea operatorilor economici pe aceste piețe, precum și efectele practicilor adoptate de acești operatori asupra acestor piețe se întemeiază pe o analiză economică bazată pe metodologia dreptului concurenței. Legiuitorul Uniunii a arătat, de altfel, acest lucru în mod expres în ceea ce privește obligațiile referitoare la accesul la rețele de comunicații electronice și la interconectarea acestora în considerentul (13) al Directivei privind accesul.

64.      În aceste condiții și la fel ca toate părțile care au depus observații în cauza principală, considerăm că noțiunea „afecta[re a] comerțul[ui] între statele membre” utilizată de legiuitorul Uniunii la articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru trebuie să aibă aceeași întindere ca noțiunea de afectare a comerțului dintre statele membre pe care se întemeiază acesta în cadrul dreptului concurenței, în special al articolului 101 TFUE, și trebuie apreciată potrivit unei metodologii identice.

65.      Această metodologie a fost precizată în orientări, care se întemeiază pe jurisprudența Curții în materie.

66.      Potrivit acestor orientări, afectarea comerțului dintre statele membre în sensul articolelor 101 TFUE și 102 TFUE implică, așa cum am arătat, că acordul în discuție poate avea vreo influență, directă sau indirectă, reală sau potențială, asupra structurii schimburilor comerciale dintre statele membre(13). Potrivit Curții, această apreciere trebuie să se întemeieze pe examinarea unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt care țin de cadrul real în care se plasează acordul(14). În acest cadru, autoritățile competente trebuie, așadar, să țină seama de natura acordului sau a practicii în discuție, de natura produselor în cauză, precum și de poziția și de importanța întreprinderilor implicate.

67.      Natura acordului, precum și puterea economică a întreprinderilor de pe piață oferă informații cu privire la capacitatea acestui acord de a afecta comerțul dintre statele membre. Natura produselor în cauză oferă, la rândul său, informații cu privire la posibilitatea ca schimburile comerciale intracomunitare să fie afectate. Astfel, atunci când cumpărarea sau vânzarea unui produs se înscrie în cadrul unor schimburi comerciale transfrontaliere sau reprezintă o parte semnificativă a activității unei întreprinderi dornice să se stabilească sau să își sporească volumul activităților în alte state membre, este mai ușor să se demonstreze că un astfel de acord poate avea repercusiuni asupra pieței unice.

68.      Pe de altă parte, potrivit orientărilor, afectarea comerțului dintre statele membre, în sensul articolelor 101 TFUE și 102 TFUE, presupune că acordul sau practica în discuție este susceptibil de a genera un nivel minim de efecte transfrontaliere(15) care implică cel puțin două state membre. Criteriul afectării comerțului dintre statele membre integrează astfel un element cantitativ care limitează aplicabilitatea dreptului Uniunii în cazul acordurilor și al practicilor care pot avea efecte de o anumită amploare. Evaluarea caracterului semnificativ depinde încă o dată de împrejurările fiecărei spețe, în special de natura acordului sau a practicii în cauză, de natura produselor în discuție, precum și de poziția pe piață a întreprinderilor implicate(16).

69.      Astfel cum am arătat, considerăm că evaluarea afectării schimburilor comerciale dintre statele membre printr‑o măsură adoptată de o ANR trebuie efectuată pe baza unei metodologii identice.

70.      Această evaluare constituie, în opinia noastră, o chestiune de fapt care trebuie soluționată în fiecare caz de fiecare dintre autoritățile naționale competente. Aceste autorități trebuie să aprecieze, așadar, dacă măsura pe care urmăresc să o adopte poate afecta în mod semnificativ sau considerabil comerțul dintre statele membre, exercitând o influență directă sau indirectă, reală sau potențială, asupra schimburilor dintre acestea din urmă. În acest scop, aprecierea lor trebuie să se întemeieze în special pe natura măsurii și a serviciilor în cauză, precum și pe poziția și pe importanța întreprinderilor în discuție pe piață(17).

71.      În considerentul (38) al Directivei‑cadru, legiuitorul Uniunii întocmește o listă neexhaustivă cu măsurile care pot avea un impact semnificativ asupra operatorilor sau a utilizatorilor din alte state membre. Acesta are în vedere, printre altele, măsurile care afectează structura pieței sau accesul pe piață, având astfel repercusiuni asupra întreprinderilor stabilite în celelalte state membre. El are în vedere și măsurile care afectează prețurile pentru utilizatorii din celelalte state membre, precum și pe cele care afectează abilitatea unei întreprinderi stabilite într‑un alt stat membru să furnizeze servicii de comunicare electronică.

72.      Astfel, cu titlu de exemplu, Comisia consideră că măsurile referitoare la stabilirea tarifelor de terminare a apelului(18) au repercusiuni asupra operatorilor din alte state membre astfel încât asemenea măsuri trebuie să îi fie notificate în prealabil în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru(19). În ceea ce privește tarifele de terminare a apelului, Comisia consideră astfel că ele reprezintă o componentă a costului apelului între clienții operatorilor unor rețele diferite și sunt incluse în factura telefonică a clientului apelant, astfel încât se poate considera că măsura are un impact semnificativ asupra utilizatorilor. Comisia apreciază, pe de altă parte, că nivelul tarifelor de terminare a apelului influențează în mod direct capacitatea operatorilor stabiliți în alte state membre de a‑și furniza serviciile în statul membru în cauză, în funcție de tarifele de terminare a apelului stabilite.

73.      În același mod, Comisia consideră că măsurile prin care o ANR stabilește tarifele de furnizare cu ridicata a accesului în bandă largă, precum și modalitatea de calcul trebuie să facă obiectul unei notificări prealabile, conform articolului 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru.

74.      În cadrul cauzei principale, revine, în consecință, instanței naționale sarcina de a aprecia in concreto dacă măsura în discuție, adoptată în scopul de a garanta utilizatorilor finali un acces la numerele negeografice, poate afecta, în același mod, comerțul dintre statele membre, astfel încât toate condițiile necesare în temeiul procedurii de notificare să fie îndeplinite.

75.      În acest scop, instanța națională va trebui să țină seama, prin urmare, de natura acestei măsuri, precum și de natura serviciilor în cauză.

76.      În această privință, reamintim că măsura respectivă obligă T‑Mobile Polska să garanteze utilizatorilor finali care au reședința pe teritoriul național și care utilizează în roaming rețeaua sa accesul la numere negeografice.

77.      Reamintim că, potrivit articolului 2 literele (d) și (f) din Directiva privind serviciul universal, un „număr negeografic” înseamnă un număr dintr‑un plan național de numerotare a cărui structură numerică nu cuprinde niciuna dintre semnificațiile geografice utilizate pentru dirijarea apelurilor către locația fizică a punctului de terminație a rețelei. Este vorba în special de numerele mobile, de numerele gratuite și de numerele cu taxă majorată.

78.      Înțelegem de asemenea, în prezenta cauză, că măsura în discuție stabilește modalitățile de tarifare a serviciului de acces la numerele negeografice în cadrul contractului încheiat între T‑Mobile Polska și Telefonia Dialog.

79.      Aceste elemente urmăresc să demonstreze, în opinia noastră, că măsura în cauză poate afecta comerțul dintre statele membre.

80.      Pe de o parte, de accesul la numerele negeografice pe care trebuie să îl asigure T‑Mobile Polska beneficiază nu numai utilizatorii finali ai rețelei acestei întreprinderi, ci și cei care utilizează în roaming serviciile pe care aceasta le furnizează. Or, astfel cum a arătat în mod întemeiat Comisia, roamingul implică o dimensiune transnațională a comunicării. T‑Mobile Polska a precizat, de altfel, în ședință că a încheiat mai mult de 140 de contrate de roaming cu operatori din diferite state membre.

81.      Pe de altă parte, măsura în discuție stabilește prețurile serviciilor de telecomunicații, precum și modalitățile de revizuire a acestor tarife. În cazul în care aceste modalități sunt introduse în cadrul contractului încheiat de T‑Mobile Polska, acestea pot avea, în opinia noastră, repercusiuni directe asupra utilizatorului final, întrucât constituie o componentă a costului apelului și, în acest sens, influențează valoarea facturii telefonice a clientului apelant. În aceste condiții, considerăm că o astfel de măsură poate avea un impact semnificativ asupra utilizatorilor. Pe de altă parte, nu este imposibil, astfel cum a statuat Sąd Apelacyjny w Warszawie, ca această măsură să aibă repercusiuni și asupra condițiilor de acces pe piață al operatorilor, în special al celor stabiliți în alte state membre.

82.      În plus, instanța națională va trebui să ia în considerare poziția și importanța pe piață a întreprinderilor implicate, în special a T‑Mobile Polska. Conform datelor de care dispunem, precum și informațiilor comunicate de T‑Mobile Polska în ședință, această întreprindere este unul dintre principalii operatori de telecomunicații din Polonia și din Europa de Est. În 2006, astfel cum reiese din Hotărârea Polska Telefonia Cyfrowa(20), președintele UKE considerase deja că întreprinderea amintită dispunea de o putere semnificativă pe piața serviciilor de terminare a apelurilor vocale, impunând respectivei întreprinderi în acest scop anumite obligații de reglementare(21). În 2008, T‑Mobile Polska dispunea de o cotă de piață de 29 %, aceasta situându‑se la 27 % în 2013. Aceste informații referitoare la importanța T‑Mobile Polska pe piață urmăresc în mod evident să demonstreze că volumul comunicațiilor transmise prin rețeaua acestei întreprinderi, printre care figurează cele efectuate către numere negeografice, este semnificativ.

83.      Deși aceste elemente ne oferă informații în ceea ce privește capacitatea măsurii în cauză de a avea repercusiuni asupra comerțului dintre statele membre, în opinia noastră, acestea sunt insuficiente pentru a ne permite să concluzionăm că comerțul intracomunitar poate fi afectat în mod semnificativ. Revine instanței naționale să stabilească, prin prisma tuturor elementelor de care dispune în cadrul prezentei cauze, măsura exactă a acestui impact.

84.      Având în vedere aceste elemente, considerăm, în consecință, că articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru trebuie interpretat în sensul că o măsură prin care o ANR urmărește, conform articolului 28 din Directiva privind serviciul universal, să asigure accesul utilizatorilor finali la numerele negeografice poate afecta comerțul dintre statele membre atunci când măsura respectivă poate afecta în mod semnificativ comerțul dintre aceste state prin exercitarea unei influențe directe sau indirecte, reale sau potențiale, asupra schimburilor lor comerciale.

85.      Această apreciere constituie o chestiune de fapt care trebuie soluționată în fiecare caz de fiecare dintre autoritățile naționale competente, ținând seama de natura măsurii și a serviciilor în cauză, precum și de poziția și de importanța operatorilor respectivi pe piață.

C –    Cu privire la a treia întrebare

86.      În opinia noastră, nu este necesar să se examineze a treia întrebare adresată de instanța de trimitere, ținând seama de răspunsurile care propunem să fie oferite la primele două întrebări. Pe de altă parte, astfel cum am arătat, reiese din textul legislației polone, astfel cum se degajă el din înscrisurile de care dispunem, că acesta nu se îndepărtează de obligațiile prevăzute de legiuitorul Uniunii la articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru.

V –    Concluzie

87.      În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă Sąd Najwyższy după cum urmează:

„1)      Articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (Directivă‑cadru) trebuie interpretat în sensul că o măsură adoptată în cadrul soluționării unui litigiu, prin care o autoritate națională de reglementare impune unui operator obligații referitoare la accesul la numerele negeografice în conformitate cu competențele și cu responsabilitățile care îi revin în temeiul articolului 5 din Directiva 2002/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul), al articolului 20 din Directiva 2002/21 și al articolului 28 din Directiva 2002/22/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (directiva privind serviciul universal), intră în domeniul de aplicare al procedurii de notificare și, în consecință, trebuie să fie notificată atunci când afectează comerțul dintre statele membre.

2)      Articolul 7 alineatul (3) din Directiva 2002/21 trebuie interpretat în sensul că o măsură prin care o autoritate națională de reglementare urmărește, conform articolului 28 din Directiva 2002/22, să asigure accesul utilizatorilor finali la numerele negeografice poate afecta comerțul dintre statele membre atunci când măsura respectivă poate afecta în mod semnificativ comerțul dintre aceste state prin exercitarea unei influențe directe sau indirecte, reale sau potențiale, asupra schimburilor lor comerciale.

Această apreciere constituie o chestiune de fapt care trebuie soluționată în fiecare caz de fiecare dintre autoritățile naționale competente, ținând seama de natura măsurii și a serviciilor în cauză, precum și de poziția și de importanța operatorilor respectivi pe piață.”


1 – Limba originală: franceza.


2 – JO L 108, p. 33, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 195, denumită în continuare „Directiva‑cadru”.


3 – Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind serviciul universal și drepturile utilizatorilor cu privire la rețelele și serviciile electronice de comunicații (directiva privind serviciul universal) (JO L 108, p. 51, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 213).


4 – Directiva Parlamentului European și a Consiliului din 7 martie 2002 privind accesul la rețelele de comunicații electronice și la infrastructura asociată, precum și interconectarea acestora (Directiva privind accesul) (JO L 108, p. 7, Ediție specială, 13/vol. 35, p. 169).


5 – Dz. U., nr. 171, poziția 1800.


6 – La fel ca și Comisia, considerăm că legislația polonă nu se îndepărtează de la obligațiile prevăzute de legiuitorul Uniunii la articolul 7 alineatul (3) din Directiva‑cadru.


7 – Recomandare privind procedura de notificare, termenele limită și procedura de consultare prevăzute la articolul 7 din Directiva 2002/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind un cadru de reglementare comun pentru rețelele și serviciile de comunicații electronice (JO L 301, p. 23).


8 – 5/69, EU:C:1969:35.


9 – Punctul 5.


10 – 22/71, EU:C:1971:113.


11 – Punctul 16. Sublinierea noastră.


12 – JO 2004, C 101, p. 81, Ediție specială, 08/vol. 4, p. 149, denumite în continuare „orientările”.


13 – A se vedea punctul (23) din orientări.


14 – Hotărârea Völk (EU:C:1969:35, punctele 5 și 7).


15 – A se vedea punctul (13) din orientări.


16 – A se vedea punctul (28) din orientări.


17 – A se vedea cu titlu de exemplu Hotărârea Javico (C‑306/96, EU:C:1998:173, punctul 17).


18 – Este vorba despre tarife cu ridicata facturate operatorului rețelei apelantului de operatorul abonatului care primește un apel pe un telefon mobil, pentru a realiza conexiunea sau „a termina” un apel.


19 – A se vedea comunicatele de presă ale Comisiei din 25 iunie 2009 și 24 iunie 2010, disponibile la următoarele adrese de internet: http://europa.eu/rapid/press‑release_IP-09-1008_fr.htm?locale=FR și http://europa.eu/rapid/press‑release_IP-10-804_fr.htm


20 – C‑410/09, EU:C:2011:294.


21 – Punctul 14.