HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)
5 martie 2015(*)
„Trimitere preliminară – Fiscalitate – Directiva 92/12/CEE – Regimul general al produselor supuse accizelor – Impozitarea mărfurilor de contrabandă – Mărfuri puse în consum într‑un stat membru și transportate către un alt stat membru – Stabilirea statului membru competent – Dreptul statului de tranzit de a impozita mărfurile menționate”
În cauza C‑175/14,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Verwaltungsgerichtshof (Austria), prin decizia din 28 martie 2014, primită de Curte la 10 aprilie 2014, în procedura
Ralph Prankl,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul S. Rodin, președinte de cameră, doamna M. Berger și domnul F. Biltgen (raportor), judecători,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru guvernul austriac, de C. Pesendorfer, în calitate de agent;
– pentru guvernul german, de T. Henze și de K. Petersen, în calitate de agenți;
– pentru Comisia Europeană, de M. Wasmeier și de R. Lyal, în calitate de agenți,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 7 alineatele (1) și (2), precum și a articolului 9 alineatul (1) din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse (JO L 76, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 129), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14 decembrie 1992 (JO L 390, p. 124, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 170, denumită în continuare „Directiva 92/12”).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Prankl, șofer rutier, pe de o parte, și Zollamt Wien (Biroul Vamal din Viena), pe de altă parte, cu privire la decizia acestuia din urmă de a‑l obliga pe domnul Prankl la plata accizelor la produse din tutun.
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
3 Al cincilea-al șaptelea considerent ale Directivei 92/12 au următorul cuprins:
„întrucât orice livrare, deținere în vederea livrării sau livrare în beneficiul unui comerciant care desfășoară o activitate economică independentă sau în beneficiul unui organism de drept public, ce are loc în alt stat membru decât cel în care produsul este pus pe piață pentru consum, atrage după sine aplicarea accizelor în acel alt stat membru;
întrucât, în cazul produselor supuse accizelor achiziționate de persoane private pentru uz propriu și transportate de acestea, taxa trebuie aplicată în țara în care au fost achiziționate produsele;
întrucât, pentru a stabili că produsele supuse accizelor nu sunt deținute pentru uz propriu, ci pentru scopuri comerciale, statele membre trebuie să ia în considerare mai multe criterii.”
4 Articolul 6 din această directivă prevede:
„(1) Accizele sunt exigibile în momentul punerii în consum sau în momentul înregistrării unor deficite care trebuie supuse accizelor în conformitate cu articolul 14 alineatul (3).
Punerea în consum a produselor supuse accizelor înseamnă:
(a) orice derogare, chiar și neregulamentară, de la un regim de suspendare;
(b) orice prelucrare, chiar și neregulamentară, a produselor în cauză în afara unui regim de suspendare;
(c) orice import al produselor în cauză, chiar și neregulamentar, în cazul în care produsele nu au fost incluse într‑un regim de suspendare.
(2) Condițiile de exigibilitate și rata accizelor care se adoptă sunt cele aflate în vigoare la data la care accizele devin exigibile în statul membru în care are loc punerea în consum sau în care se înregistrează deficitele. Accizele sunt percepute și colectate în conformitate cu procedura stabilită de fiecare stat membru, statele membre trebuind să aplice aceleași proceduri de percepere și colectare atât produselor naționale, cât și celor din alte state membre.”
5 Articolul 7 alineatele (1)-(6) din directiva menționată prevede:
„(1) În cazul produselor supuse accizelor și puse deja în consum într‑un stat membru, deținute în scopuri comerciale într‑un alt stat membru, accizele sunt percepute în statul membru în care sunt deținute produsele în cauză.
(2) În acest scop, fără a aduce atingere articolului 6, dacă produsele puse deja în consum, conform definiției din articolul 6, într‑un stat membru sunt livrate, destinate livrării în alt stat membru sau folosite în alt stat membru în vederea realizării de către un comerciant a unei activități economice independente sau pentru un organism de drept public, accizele devin exigibile în acel alt stat membru.
(3) În funcție de toate elementele situației, accizele sunt datorate de către persoana care efectuează livrarea sau deține produsele destinate livrării sau de persoana care primește produsele pentru a le folosi într‑un stat membru, altul decât cel în care produsele au fost deja puse în consum, sau de către comerciantul sau organismul de drept public relevant.
(4) Produsele menționate la alineatul (1) circulă între teritoriile diverselor state membre împreună cu un document de însoțire care conține datele principale din documentul menționat la articolul 18 alineatul (1). Forma și conținutul acestui document se stabilesc în conformitate cu procedura stabilită în articolul 24 din prezenta directivă.
(5) Persoana, comerciantul sau organismul prevăzute la alineatul (3) trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:
(a) înainte de expedierea bunurilor, trebuie să facă o declarație autorităților fiscale din statul membru de destinație și să garanteze plata accizelor;
(b) să plătească accizele statului membru de destinație în conformitate cu procedura stabilită de statul membru în cauză;
(c) să fie de acord cu orice verificare care permite administrației statului membru de destinație să se convingă că mărfurile au fost primite efectiv și că accizele aferente sunt plătite.
(6) Accizele plătite în primul stat membru menționat la alineatul (1) se rambursează în conformitate cu articolul 22 alineatul (3).”
6 Articolul 8 din aceeași directivă prevede:
„În ceea ce privește produsele achiziționate de persoane particulare pentru uz propriu și transportate de aceștia, principiul care reglementează piața internă stabilește că accizele sunt percepute în statul membru în care sunt achiziționate produsele.”
7 Articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 92/12 prevede:
„(1) Fără a aduce atingere articolelor 6, 7 și 8, accizele devin exigibile dacă produsele pentru consum dintr‑un stat membru sunt deținute în scopuri comerciale în alt stat membru.
În acest caz, accizele sunt datorate în statul membru pe teritoriul căruia se află produsele, de către deținătorul produselor.
(2) Pentru a determina dacă produsele menționate la articolul 8 sunt destinate unor scopuri comerciale, statele membre trebuie să ia în considerare, inter alia, următoarele:
– statutul comercial al celui care deține produsele și motivele pentru care le deține;
– locul în care se află produsele sau, dacă este cazul, modul de transport folosit;
– orice document referitor la produse;
– natura produselor;
– cantitatea de produse.
[…]”
8 Potrivit articolului 10 din această directivă:
„(1) Produsele supuse accizelor achiziționate de persoane care nu sunt antrepozitari autorizați sau comercianți înregistrați sau neînregistrați și expediate sau transportate direct sau indirect de vânzător sau în numele acestuia sunt supuse accizelor în statul membru de destinație. În sensul prezentului articol, «stat membru de destinație» înseamnă statul membru de sosire a expedierii sau a transportului.
(2) În acest scop, livrarea de produse supuse accizelor puse deja în consum într‑un stat membru care conduce la expedierea sau transportul produselor în cauză către o persoană menționată la alineatul (1), cu sediul în alt stat membru, și care sunt expediate sau transportate direct sau indirect de vânzător sau în numele acestuia determină exigibilitatea accizelor pentru produsele în cauză în statul membru de destinație.
(3) Accizele din statul membru de destinație sunt exigibile vânzătorului în momentul livrării. Totuși, statele membre pot adopta dispoziții conform cărora accizele se plătesc de un reprezentant fiscal, altul decât destinatarul produselor. Reprezentantul fiscal în cauză trebuie să fie stabilit în statul membru de destinație și să fie agreat de autoritățile fiscale ale statului membru în cauză.
Statul membru în care este stabilit destinatarul [a se citi «vânzătorul»] trebuie să se asigure că acesta îndeplinește următoarele cerințe:
– garantează plata accizelor conform condițiilor stabilite de statul membru de destinație înainte de expedierea produselor și se asigură că accizele sunt plătite după sosirea produselor;
– păstrează evidențe ale livrărilor de produse.
(4) În cazul menționat la alineatul (2), accizele plătite în primul stat membru se rambursează în conformitate cu articolul 22 alineatul (4).
(5) Sub rezerva legislației comunitare, statele membre pot adopta norme specifice pentru aplicarea acestei dispoziții în cazul produselor supuse accizelor care fac obiectul unor reglementări naționale speciale de distribuție compatibile cu tratatul.”
9 Articolul 20 din directiva menționată, care figurează în cadrul titlului III din aceasta, denumit „Circulația mărfurilor”, prevede:
„(1) Dacă s‑a comis o infracțiune sau o neregulă pe parcursul circulației care generează exigibilitatea accizelor, accizele sunt datorate statului membru în care s‑a comis infracțiunea sau neregula de către persoana fizică sau juridică ce a garantat plata accizelor în conformitate cu articolul 15 alineatul (3), fără a aduce atingere inițierii procedurilor penale.
Dacă accizele sunt colectate într‑un stat membru, altul decât cel de plecare, statul membru care colectează accizele informează autoritățile competente din țara de plecare.
(2) Dacă, pe parcursul circulației, se constată o infracțiune sau neregulă fără a se putea determina unde a fost comisă, se consideră că aceasta a avut loc în statul membru în care a fost constatată.
(3) Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 6 alineatul (2), dacă produsele supuse accizelor nu ajung la destinație și nu se poate determina unde s‑a comis infracțiunea sau neregula, se consideră că acea infracțiune sau neregulă a fost comisă în statul membru de plecare, care colectează accizele la rata în vigoare la data la care au fost expediate produsele […]. Statele membre iau măsurile necesare pentru a depista orice nereguli și pentru a impune pedepse eficiente.
(4) Dacă, înainte de expirarea unei perioade de trei ani de la data la care a fost întocmit documentul de însoțire, se determină statul membru în care s‑a produs infracțiunea sau neregula, statul membru în cauză colectează accizele la rata în vigoare la data la care au fost expediate produsele. În acest caz, imediat ce se face dovada colectării accizelor, sunt rambursate accizele percepute inițial.”
10 Articolul 22 din Directiva 92/12, care figurează în cadrul titlului IV din aceasta, denumit „Rambursarea”, prevede:
„(1) În situații corespunzătoare, produsele supuse accizelor care au fost puse în consum pot fi eligibile, la cererea unui comerciant în cursul activității sale, pentru rambursarea accizelor de către autoritățile fiscale din statul membru în care au fost puse în consum, dacă nu sunt destinate consumului în statul membru în cauză.
Totuși, statele membre pot refuza această cerere de rambursare dacă nu îndeplinește criteriile de corectitudine stabilite de statele membre în cauză.
(2) Pentru punerea în aplicare a alineatului (1), se aplică următoarele dispoziții:
(a) înainte de expedierea mărfurilor, expeditorul trebuie să prezinte o cerere de rambursare la autoritățile competente din statul său membru și să facă dovada plății accizelor. Totuși, autoritățile competente nu pot refuza rambursarea numai pe motive de neprezentare a documentului întocmit de aceleași autorități care certifică efectuarea plății inițiale;
(b) circulația mărfurilor menționate la litera (a) are loc în conformitate cu dispozițiile din titlul III;
(c) expeditorul înaintează autorităților competente din statul său membru exemplarul retransmis al documentului menționat la litera (b), adnotat corespunzător de destinatar, care trebuie fie să fie însoțit de un document care certifică garantarea accizelor în statul membru în care are loc consumul, fie să conțină următoarele detalii:
– adresa biroului în cauză al autorităților fiscale din statul membru de destinație;
– data acceptării declarației de către biroul în cauză, împreună cu numărul de referință sau de înregistrare al declarației;
(d) produsele supuse accizelor și puse în consum într‑un stat membru și purtând astfel o marcă fiscală sau de identificare a statului membru în cauză pot fi eligibile pentru rambursarea accizelor datorate autorităților fiscale ale statelor membre care au emis mărcile fiscale sau de identificare, cu condiția ca autoritățile fiscale din statul membru care le‑a emis să constate distrugerea mărcilor.
(3) În cazurile menționate la articolul 7, statul membru de plecare este obligat să ramburseze accizele plătite numai dacă accizele au fost plătite în prealabil în statul membru de destinație în conformitate cu procedura stabilită la articolul 7 alineatul (5).
Totuși, statele membre pot refuza această cerere de rambursare dacă nu îndeplinește criteriile de corectitudine stabilite de statele membre în cauză.
(4) În cazurile menționate la articolul 8 litera (b) [a se citi «articolul 10»], statul membru de plecare trebuie să ramburseze, la cererea vânzătorului, accizele plătite dacă vânzătorul a respectat procedurile stabilite la articolul 10 alineatul (3).
Totuși, statele membre pot refuza această cerere de rambursare dacă nu îndeplinește criteriile de corectitudine stabilite de statele membre în cauză.
Dacă vânzătorul este un antrepozitar autorizat, statele membre pot prevedea simplificarea procedurii de rambursare.
(5) Autoritățile fiscale din fiecare stat membru stabilesc procedurile și metodele de monitorizare care se aplică rambursării efectuate pe teritoriul lor. Statele membre se asigură că rambursarea accizelor nu depășește suma plătită efectiv.”
Dreptul austriac
11 Articolul 27 alineatele (1) și (2) din Legea privind taxele pe tutun din 1995 (Tabaksteuergesetz 1995, BGBl. 704/1994, denumită în continuare „TabStG”) prevede:
„(1) În cazul în care sunt achiziționate în scopuri comerciale produse din tutun puse în consum într‑un stat membru, taxa devine exigibilă prin faptul că dobânditorul
1. recepționează produsele din tutun pe teritoriul fiscal sau
2. introduce sau solicită să fie introduse pe teritoriul fiscal produsele din tutun recepționate în afara teritoriului fiscal.
Persoana obligată la plata taxei este dobânditorul. Achiziția prin intermediul unui organism de drept public este echivalentă cu achiziția în scopuri comerciale.
(2) În cazul în care produse din tutun puse în consum într‑un stat membru sunt introduse pe teritoriul fiscal în alte cazuri decât cele prevăzute la alineatul (1), taxa devine exigibilă prin faptul că acestea sunt deținute sau sunt utilizate pentru prima dată în scopuri comerciale pe teritoriul fiscal. Persoana obligată la plata taxei este persoana care le deține sau care la utilizează.”
Litigiul principal și întrebarea preliminară
12 Între luna aprilie și luna octombrie 2005, la instigarea unei persoane stabilite în Austria, domnul Prankl a transportat 12 650 000 de țigări din Ungaria către Regatul Unit. Aceste țigări, introduse prin contrabandă pe teritoriul vamal al Uniunii Europene de persoane necunoscute, au fost transportate pe parcursul a cinci deplasări succesive cu tranzitarea printre altele a Austriei. Ele erau disimulate sub încărcătura declarată în documentele de transport ca încărcătură totală. În Regatul Unit, țigările menționate au fost, în patru cazuri, descărcate din camion de persoane necunoscute, iar într‑un caz, confiscate de autoritățile britanice.
13 Prin decizia din 11 aprilie 2011, Zollamt Wien a obligat reclamantul la plata taxei pe tutun în cuantum de 1 249 820 de euro, pentru motivul că acesta a primit țigările în cauză și le‑a introdus în Austria.
14 Domnul Prankl a introdus o acțiune împotriva acestei decizii. În susținerea acțiunii formulate, acesta a arătat că a fost recrutat de o terță persoană să transporte ilegal țigările menționate din Ungaria în Regatul Unit. În opinia sa, el nu ocupa decât o poziție inferioară în ierarhia organizației care făcea contrabandă cu țigări pe scară largă pentru care a efectuat transporturile. Pe de altă parte, el nu ar fi avut nicio informație cu privire la cantitatea de țigări încărcată la bordul vehiculului pe care îl conducea și nu ar fi avut cunoștință despre circuitele de distribuție a acestora. În plus, în calitate de simplu șofer de camion, el nu ar avea puterea, din punct de vedere economic, să dispună de țigările respective și, în consecință, nu ar fi fost nici dobânditorul lor în sensul articolului 27 din TabStG. El nici nu ar fi pus pe piață țigările în cauză în Austria, iar simpla „tranzitare” a produselor din tutun prin Austria nu ar fi acoperită de acest articol.
15 Unabhängiger Finanzsenat a confirmat impunerea taxei pe tutun în cuantumul menționat, întemeindu‑se pe articolul 27 alineatul (2) din TabStG. Potrivit acestei instanțe, deși domnul Prankl nu a fost dobânditorul țigărilor în cauză, avea totuși cunoștință despre neregularitatea transporturilor, pentru care a fost de altfel remunerat. În calitate de șofer al camionului utilizat pentru transportul țigărilor menționate, domnul Prankl le‑ar fi deținut pentru prima oară, în scopuri comerciale, pe teritoriul fiscal austriac și, prin urmare, era obligat la plata taxei pe tutun în Austria.
16 Verwaltungsgerichtshof, sesizat cu o acțiune în anulare formulată de domnul Prankl împotriva deciziei instanței menționate, pune problema dacă dispozițiile Directivei 92/12 și în special articolul 7 din aceasta nu se opun soluției reținute de Unabhängiger Finanzsenat în temeiul legislației naționale. Astfel, concluzia potrivit căreia, în cursul unui transport precum cel în discuție în litigiul principal, accizele ar trebui să fie percepute în fiecare stat membru de tranzit ar fi în contradicție cu sistematica inerentă acestei directive, și anume că produsele supuse accizelor deținute în scopuri comerciale trebuie taxate în statul membru de destinație.
17 Desigur, Curtea ar fi constata deja că legiuitorul Uniunii nu a instituit prevenirea dublei impuneri ca principiu absolut (Hotărârea BATIG, C‑374/06, EU:C:2007:788). Cu toate acestea, instanța de trimitere consideră că respectiva constatare trebuie înlocuită în contextul faptelor care se află la originea cauzei în discuție, în care produsele supuse accizelor au fost puse în consum în mod ilegal în alt stat membru decât cel ale cărui mărci fiscale le purtau deja.
18 În aceste condiții, Verwaltungsgerichtshof a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:
„Articolul 7 alineatele (1) și (2) și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 92/12 trebuie interpretate în sensul că se opun unor dispoziții naționale conform cărora acciza […] pentru produse supuse accizelor […], care au fost puse în consum într‑un (prim) stat membru și care au fost transportate pe uscat, fără un document de însoțire în temeiul articolului 7 alineatul (4) din directiva citată, trecând printr‑unul sau mai multe state membre [de tranzit] într‑un alt stat membru (stat membru de destinație) pentru a fi comercializate în statul membru de destinație, trebuie percepută și în statul membru de tranzit?”
Cu privire la întrebarea preliminară
19 Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 7 alineatele (1) și (2), precum și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 92/12 trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care mărfurile supuse accizelor introduse în mod clandestin pe teritoriul unui stat membru sunt transportate, în lipsa documentului de însoțire prevăzut la articolul 7 alineatul (4) din această directivă, către un alt stat membru, pe teritoriul căruia aceste mărfuri sunt descoperite de autoritățile competente, statele membre de tranzit sunt de asemenea autorizate să perceapă accize de la șoferul camionului care a efectuat transportul menționat pentru faptul că a deținut mărfurile respective în scopuri comerciale pe teritoriul lor.
20 Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că Directiva 92/12 urmărește să stabilească un anumit număr de reguli în ceea ce privește deținerea, circulația și monitorizarea produselor supuse accizelor, în special în scopul de a asigura că exigibilitatea accizelor este identică în toate statele membre. Această armonizare permite, în principiu, înlăturarea dublei impuneri în relațiile dintre statele membre (Hotărârea Scandic Distilleries, C‑663/11, EU:C:2013:347, punctele 22 și 23, precum și Hotărârea Gross, C‑165/13, EU:C:2014:2042, punctul 17).
21 De asemenea, trebuie amintit că articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 92/12 prevede o normă generală potrivit căreia un produs supus accizelor, pus în consum într‑un stat membru și deținut în scopuri comerciale în alt stat membru, se taxează în acest din urmă stat. Locul în care taxa devine exigibilă este, așadar, statul membru de destinație a produsului, iar nu cel al punerii în consum a acestuia (Hotărârea Meiland Azewijn, C‑292/02, EU:C:2004:499, punctul 35).
22 Interpretarea potrivit căreia perceperea accizelor se efectuează în general într‑un singur stat membru, și anume cel căruia îi este destinat produsul în cauză și în care acesta va fi consumat, este de altfel susținută de articolul 22 din Directiva 92/12, care prevede, în anumite condiții, rambursarea accizelor plătite într‑un alt stat membru (Hotărârea Scandic Distilleries, EU:C:2013:347, punctul 24).
23 Desigur, nici articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 92/12, nici articolul 9 alineatul (1) din aceasta nu exclud în mod expres perceperea, într‑un stat membru prin care au tranzitat mărfurile de contrabandă, a accizelor pe mărfurile respective, chiar dacă acestea nu se mai găsesc pe teritoriul statului menționat, ci au ajuns în statul membru de destinație.
24 Cu toate acestea, Curtea a decis că, în cazul în care produsele introduse ilegal pe teritoriul Uniunii sunt deținute, precum mărfurile în discuție în litigiul principal, în scopuri comerciale, din dispozițiile coroborate ale articolului 6 alineatul (1) și ale articolului 7 alineatul (1) din directiva menționată reiese că autoritățile din statul membru în care aceste produse au fost descoperite sunt competente să recupereze acciza (Hotărârea Dansk Transport og Logistik, C‑230/08, EU:C:2010:231, punctul 114, și Ordonanța Febetra, C‑333/11, EU:C:2012:134, punctul 41). În cauza principală, este vorba despre autoritățile din Regatul Unit.
25 În schimb, doar în ipoteza în care produsele în cauză nu sunt deținute în scopuri comerciale statul membru de expediere ar rămâne competent, conform articolului 6 din Directiva 92/12, să recupereze acciza, chiar și în cazul în care produsele introduse ilegal nu au fost descoperite decât ulterior de autoritățile altui stat membru (a se vedea în acest sens Hotărârea Dansk Transport og Logistik, EU:C:2010:231, punctul 115, și Ordonanța Febetra, EU:C:2012:134, punctul 42).
26 În aceste condiții, trebuie constatat că, la fel ca statul membru de expediere, statele membre de tranzit nu sunt competente să recupereze acciza în cazul în care asemenea produse sunt descoperite de autoritățile altui stat membru, pe teritoriul căruia acestea sunt deținute în scopuri comerciale.
27 Astfel, nu se poate susține în mod valabil că legiuitorul Uniunii intenționa să privilegieze prevenirea abuzurilor și a fraudelor permițând, în mod general, în cazul unui transport ilegal de produse supuse accizelor, ca toate statele membre de tranzit să perceapă accize.
28 Această interpretare nu este infirmată de faptul că, la punctul 57 din Hotărârea BATIG (EU:C:2007:788), Curtea a considerat că legiuitorul Uniunii a privilegiat prevenirea abuzurilor și a fraudelor în detrimentul principiului impunerii într‑un singur stat membru. Astfel, această apreciere se înscrie, după cum reiese din cuprinsul primei teze a punctului menționat, în contextul factual special al cauzei în care s‑a pronunțat respectiva hotărâre, care privea ipoteza unei ieșiri ilegale din regimul de suspendare ca urmare a furtului produselor pe care fuseseră aplicate mărci fiscale în statul membru de expediere, și care se caracteriza prin împrejurarea că statul membru care a emis aceste mărci fiscale se afla în imposibilitatea de a constata distrugerea lor. Prin urmare, aceste produse au determinat plata accizelor atât în statul membru în care au fost puse în consum, cât și în cel în care au fost destinate să fie consumate și ale cărui mărci fiscale le purtau deja.
29 Spre deosebire de situația care s‑a aflat la originea cauzei în care s‑a pronunțat Hotărârea BATIG (EU:C:2007:788), mărfurile în discuție în litigiul principal nu purtau mărci fiscale și nu au dispărut între punctul de plecare al transportului și statul membru de destinație. În aceste condiții, astfel cum a arătat Comisia Europeană, o asemenea percepere a accizelor în statele membre de tranzit, care ar putea avea ca efect o impozitare multiplă, nu este necesară pentru prevenirea abuzurilor și a fraudelor, în condițiile în care atât statul membru de import, cât și statul membru de destinație sunt cunoscute și este cert că mărfurile au fost livrate în acest din urmă stat.
30 În plus, trebuie adăugat că această interpretare nu este repusă în discuție nici de argumentul potrivit căruia, în cazul unui transport ilegal, exigibilitatea accizelor este stabilită potrivit modalităților prevăzute la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 92/12.
31 Astfel, independent de problema dacă, după cum susține guvernul german, articolul 9 alineatul (1) din Directiva 92/12 poate fi considerat că reprezintă o dispoziție reziduală care ar fi aplicabilă atunci când, în cazul unui tranzit ilegal, produsele supuse accizelor erau deținute în scopuri comerciale fără ca această deținere să fie justificată în temeiul unei comenzi sau al unei livrări, este suficient să se amintească faptul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, accizele au devenit exigibile în statul membru de destinație, în care bunurile în cauză au fost efectiv puse în consum, și că, după cum reiese din cuprinsul punctului 29 din prezenta hotărâre, perceperea accizelor în alt stat membru sau chiar în mai multe alte state membre nu este necesară pentru prevenirea abuzurilor și a fraudelor.
32 Având în vedere ansamblul acestor considerații, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 7 alineatele (1) și (2), precum și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 92/12 trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care mărfurile supuse accizelor introduse în mod clandestin pe teritoriul unui stat membru sunt transportate, în lipsa documentului de însoțire prevăzut la articolul 7 alineatul (4) din respectiva directivă, către un alt stat membru, pe teritoriul căruia aceste mărfuri sunt descoperite de autoritățile competente, statele membre de tranzit nu sunt de asemenea autorizate să perceapă accize de la șoferul camionului care a efectuat transportul menționat pentru faptul că a deținut mărfurile respective în scopuri comerciale pe teritoriul lor.
Cu privire la cheltuielile de judecată
33 Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:
Articolul 7 alineatele (1) și (2), precum și articolul 9 alineatul (1) din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14 decembrie 1992, trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care mărfurile supuse accizelor introduse în mod clandestin pe teritoriul unui stat membru sunt transportate, în lipsa documentului de însoțire prevăzut la articolul 7 alineatul (4) din respectiva directivă, către un alt stat membru, pe teritoriul căruia aceste mărfuri sunt descoperite de autoritățile competente, statele membre de tranzit nu sunt de asemenea autorizate să perceapă accize de la șoferul camionului care a efectuat transportul menționat pentru faptul că a deținut mărfurile respective în scopuri comerciale pe teritoriul lor.
Semnături