HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a șasea)
9 februarie 2017(*)
„Trimitere preliminară – Regulamentul (CE) nr. 4/2009 – Articolul 41 alineatul (1) – Recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere – Executarea unei hotărâri într‑un stat membru – Prezentarea cererii direct autorității competente a statului membru de executare – Legislație națională care obligă să se recurgă la autoritatea centrală a statului membru de executare”
În cauza C‑283/16,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de High Court of Justice (England and Wales), Family Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția pentru litigii de familie], prin decizia din 11 aprilie 2016, primită de Curte la 23 mai 2016, în procedura
M. S.
împotriva
P. S.,
CURTEA (Camera a șasea),
compusă din domnul E. Regan, președinte de cameră, și domnii A. Arabadjiev și C. G. Fernlund (raportor), judecători,
avocat general: domnul Y. Bot,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
luând în considerare observațiile prezentate:
– pentru M. S., de T. Scott, QC, și de E. Bennet, barrister, mandatați de M. Barnes, solicitor;
– pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de M. S. Fiorentino, avvocato dello Stato;
– pentru guvernul finlandez, de H. Leppo, în calitate de agent;
– pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin, în calitate de agent,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Cererea de decizie preliminară privește interpretarea Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere (JO 2009, L 7, p. 1).
2 Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între doamna M. S., cu reședința în Germania, pe de o parte, și domnul P. S., cu reședința în Regatul Unit, pe de altă parte, în legătură cu anumite creanțe de întreținere.
Cadrul juridic
Regulamentul nr. 4/2009
3 Considerentele (9), (27), (31) și (32) ale Regulamentului nr. 4/2009 au următorul cuprins:
„(9) Creditorul obligației de întreținere ar trebui să poată obține cu ușurință, într‑un stat membru, o hotărâre care va fi în mod automat executorie într‑un alt stat membru, fără vreo altă formalitate.
[…]
(27) De asemenea, este oportun să se limiteze cât mai mult posibil formalitățile de executare care conduc la creșterea cheltuielilor suportate de creditorul de întreținere. […]
[…]
(31) Pentru a se facilita recuperarea transfrontalieră a creanțelor de întreținere, este oportun să se instituie un regim de cooperare între autoritățile centrale desemnate de statele membre. De asemenea, acestea ar trebui să acorde asistență creditorilor și debitorilor de întreținere pentru a putea face uz de drepturile lor într‑un alt stat membru prin prezentarea cererilor de recunoaștere, de încuviințare a executării și de executare a hotărârilor deja existente, de modificare a unor astfel de hotărâri sau de obținere a unei hotărâri. De asemenea, în funcție de necesități, autoritățile ar trebui să procedeze la schimburi de informații în vederea localizării debitorilor și a creditorilor și a identificării veniturilor și bunurilor acestora. […]
(32) […] Criteriul de determinare a dreptului unei persoane de a solicita asistența unei autorități centrale ar trebui să fie mai puțin strict decât criteriul factorului de legătură privitor la «reședința obișnuită» utilizat în alte părți în prezentul regulament. Cu toate acestea, criteriul «reședinței» ar trebui să excludă simpla prezență.”
4 Capitolul IV din acest regulament este intitulat „Recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor”. El cuprinde articolele 16-43 din regulament.
5 Sub titlul „Eliminarea procedurii de exequatur”, articolul 17 din regulamentul menționat, care figurează în secțiunea 1 din acest capitol IV, referitoare la „[hotărârile] pronunțate într‑un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007”, prevede la alineatul (1):
„O hotărâre pronunțată într‑un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007 este recunoscută într‑un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale.”
6 Secțiunea 1 din capitolul IV menționat cuprinde și articolul 20 din același regulament. Acest articol, intitulat „Documente necesare pentru executare”, precizează, la alineatul (1), documentele pe care reclamantul le furnizează „autorităților competente însărcinate cu executarea”.
7 Articolul 41 din Regulamentul nr. 4/2009, intitulat „Procedura și condițiile de executare”, prevede la alineatul (1):
„Sub rezerva dispozițiilor prezentului regulament, procedura de executare a hotărârilor judecătorești pronunțate într‑un alt stat membru este reglementată de legea statului membru de executare. O hotărâre pronunțată de o instanță judecătorească dintr‑un stat membru, executorie în statul membru de executare, este executată în aceleași condiții precum o hotărâre pronunțată în statul membru de executare.”
8 Sub titlul „Accesul la justiție”, capitolul V din Regulamentul nr. 4/2009 cuprinde articolele 44-47 din acesta. Articolul 45 din acest regulament, intitulat „Conținutul asistenței judiciare”, prevede:
„Asistența judiciară acordată în temeiul prezentului capitol desemnează asistența necesară pentru a permite părților să își cunoască și să își valorifice drepturile, precum și pentru a garanta că cererile lor, transmise prin intermediul autorităților centrale sau direct autorităților competente, vor fi soluționate într‑un mod eficient și complet. […]
[…]”
9 Articolele 49-63 din același regulament figurează în capitolul VII din acesta, intitulat „Cooperarea între autorități centrale”. Articolul 49 din Regulamentul nr. 4/2009, intitulat „Desemnarea autorităților centrale”, prevede la alineatul (1):
„Un stat membru desemnează o autoritate centrală responsabilă cu îndeplinirea obligațiilor impuse de prezentul regulament.”
10 Articolul 51 din Regulamentul nr. 4/2009, intitulat „Atribuții specifice ale autorităților centrale”, prevede la alineatul (1):
„Autoritățile centrale furnizează asistență în legătură cu cererile în conformitate cu articolul 56. În mod special, acestea:
(a) transmit și primesc astfel de cereri;
(b) inițiază sau facilitează intentarea de acțiuni în ceea ce privește astfel de cereri.”
11 Potrivit articolului 55 din acest regulament, intitulat „Cereri prin intermediul autorităților centrale”:
„O cerere în temeiul prezentului capitol este transmisă autorității centrale a statului solicitat prin intermediul autorității centrale a statului membru în care reclamantul își are reședința.”
12 Articolul 56 din regulamentul menționat, intitulat „Cereri disponibile”, prevede:
„(1) Un creditor care urmărește recuperarea unor creanțe de întreținere în conformitate cu prezentul regulament poate formula următoarele cereri:
[…]
(b) executarea unei hotărâri pronunțate sau recunoscute în statul membru solicitat;
[…]
(4) Cu excepția cazurilor contrare prevăzute de prezentul regulament, cererile menționate la alineatele (1) și (2) trebuie stabilite în conformitate cu legea statului membru solicitat și fac obiectul normelor privind competența din statul membru respectiv.”
13 Articolul 76 din același regulament, intitulat „Intrare în vigoare”, prevede:
„Prezentul regulament intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
[…]
Cu excepția dispozițiilor menționate la al doilea paragraf, prezentul regulament se aplică de la 18 iunie 2011, cu condiția ca Protocolul de la Haga din 2007 să fie aplicabil în Comunitate la această dată. În caz contrar, prezentul regulament se aplică începând cu data aplicării protocolului respectiv în Comunitate.
[…]”
Dreptul Regatului Unit
14 În conformitate cu articolul 4 din anexa 1 la Civil Jurisdiction and Judgments (Maintenance) Regulations 2011 [Regulamentul din 2011 privind competența și hotărârile în materie civilă (obligații de întreținere)]:
„1. Sub rezerva dispozițiilor alineatului 2, în cazul în care o hotărâre privind obligații de întreținere trebuie să fie executată în Regatul Unit în conformitate cu capitolul IV secțiunea 1 din Regulamentul [nr. 4/2009], instanța care trebuie sesizată cu cererea de executare este
a) în Anglia și Țara Galilor, Family Court,
[…]
2. Cererea de executare se transmite Family Court […] («instanța de executare»)
a) în Anglia și Țara Galilor de Lord Chancellor,
[…]
4. În scopul executării unei hotărâri privind obligații de întreținere,
a) hotărârea are aceeași forță și același efect,
b) instanța de executare dispune de aceleași competențe și
c) o procedură de executare sau legată de executare poate fi declanșată în același mod,
ca și cum hotărârea ar fi fost de la început adoptată de instanța de executare.”
15 Instanța de trimitere precizează că autoritatea centrală desemnată pentru Anglia și Țara Galilor, în conformitate cu articolul 49 din Regulamentul nr. 4/2009, este Lord Chancellor (Lordul cancelar, Regatul Unit), care, la rândul său, și‑a delegat funcția de executare către Reciprocal Enforcement of Maintenance Orders Unit (Unitatea de executare reciprocă a hotărârilor privind obligații de întreținere, denumită în continuare „REMO”).
Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare
16 Domnul și doamna S. s‑au căsătorit în cursul anului 2005 și s‑au separat în 2012. Ei au avut doi copii, care, la data formulării cererii de decizie preliminară, aveau vârsta de 9 și, respectiv, de 5 ani. Divorțul lor a fost pronunțat de Amtsgericht Walsrode (Tribunalul Districtual din Walsrode, Germania), care a adoptat măsuri care stabilesc drepturile de întreținere ale acestor doi copii printr‑o ordonanță din 7 august 2014 (denumită în continuare „ordonanța instanței germane”).
17 După acest divorț, doamna S. și copiii săi au continuat să locuiască în Germania. Domnul S. locuiește și muncește în Regatul Unit. El refuză să plătească pensia de întreținere prevăzută de ordonanța instanței germane întrucât, în opinia sa, doamna S. îi obstrucționează din ce în ce mai des contactul cu copiii.
18 Instanța de trimitere, High Court of Justice (England & Wales), Family Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția pentru litigii de familie, Regatul Unit], a fost sesizată de doamna S. cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Regulamentului nr. 4/2009 prin care se solicită executarea ordonanței instanței germane.
19 Această instanță arată că ea trebuie, mai întâi, să determine dacă o cerere de executare a unei ordonanțe care stabilește obligații de întreținere, precum cea în discuție în acțiunea principală, poate să fie formulată direct în fața instanței competente în materie de obligații de întreținere, în speță Family Court (Tribunalul pentru litigii de familie, Regatul Unit), sau dacă ea trebuie, în toate cazurile, să fie supusă în prealabil autorității centrale prevăzute la articolul 49 din Regulamentul nr. 4/2009, adică, în speță, Lord Chancellor (Lordul cancelar), care o va transmite către Family Court (Tribunalul pentru litigii de familie) prin intermediul REMO.
20 Instanța de trimitere menționează existența unor divergențe de abordare între instanțele naționale și citează în această privință două cauze. În prima cauză, instanța competentă a considerat că un reclamant poate să își adreseze cererea de executare a unei hotărâri direct Family Court (Tribunalul pentru litigii de familie) și că trebuie să fie o eroare în normele naționale care obligă să se treacă prin autoritatea centrală. În a doua cauză, referitoare nu la executarea unei hotărâri, ci la modificarea acesteia, instanța competentă a exprimat rezerve în legătură cu hotărârea din prima cauză și a considerat că reclamantul trebuia în mod obligatoriu să își prezinte cererea prin intermediul autorității centrale. Instanța de trimitere adaugă că, întrebat fiind în cadrul cauzei principale, REMO a susținut, în ceea ce îl privește, că legislația națională nu cuprinde nicio eroare atunci când prevede recurgerea obligatorie la autoritatea centrală și că dispozițiile naționale în discuție fuseseră în mod voit redactate în acest sens.
21 În opinia instanței de trimitere, ținând seama atât de modul de redactare a dispozițiilor capitolului IV din Regulamentul nr. 4/2009, inclusiv cele care figurează în secțiunea 1 din acest capitol, aplicabile Republicii Federale Germania, cât și de finalitatea regulamentului menționat, trebuie să existe posibilitatea ca cererea de executare a unei decizii în materie de obligații de întreținere să fie adresată direct Family Court (Tribunalul pentru litigii de familie), ca în cazul unei situații pur interne.
22 Instanța de trimitere arată că există însă o îndoială în această privință și că problema se pune în prezent în cadrul a numeroase cauze în Regatul Unit.
23 În aceste condiții, High Court of Justice (England & Wales), Family Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția pentru litigii de familie] a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
„1) În cazul în care un creditor de întreținere dorește executarea într‑un stat membru a unei hotărâri judecătorești pronunțate în alt stat membru, capitolul IV din Regulamentul nr. 4/2009 îi conferă acestuia dreptul de a prezenta cererea de executare direct la autoritatea competentă a statului solicitat?
2) În cazul în care răspunsul la prima întrebare este afirmativ, capitolul IV din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie interpretat în sensul că fiecare stat membru este obligat să instituie o procedură sau un mecanism care să permită recunoașterea acestui drept?”
Procedura în fața Curții
24 Prin cererea de decizie preliminară formulată, instanța de trimitere a solicitat judecarea cauzei potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții. Această cerere a fost respinsă prin Ordonanța președintelui Curții din 27 iunie 2016, S. (C‑283/16, nepublicată, EU:C:2016:482). Prin decizia din 6 iunie 2016, președintele Curții a acordat un tratament prioritar prezentei cauze.
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
25 Prin intermediul primei întrebări formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă dispozițiile capitolului IV din Regulamentul nr. 4/2009 trebuie să fie interpretate în sensul că un creditor de întreținere care a obținut o hotărâre în favoarea sa într‑un stat membru și dorește să obțină executarea acesteia într‑un alt stat membru își poate prezenta cererea direct la autoritatea competentă a acestui din urmă stat membru, precum o instanță specializată, sau dacă poate fi obligat să își depună cererea la aceasta din urmă prin intermediul autorității centrale a statului membru de executare.
26 Răspunsul la această întrebare necesită interpretarea articolului 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009, care privește procedura și condițiile de executare într‑un stat membru a unei hotărâri în materie de obligații de întreținere pronunțate în alt stat membru.
27 Această dispoziție prevede în prima teză că, sub rezerva altor dispoziții din Regulamentul nr. 4/2009, procedura de executare a hotărârilor judecătorești pronunțate într‑un alt stat membru este reglementată de „legea statului membru de executare”, iar în cea de a doua teză că o asemenea hotărâre este executată „în aceleași condiții” precum o hotărâre pronunțată în statul membru de executare.
28 Făcând trimitere la aplicarea legii statului membru de executare, prima teză a dispoziției menționate ar putea, la prima vedere, să fie interpretată în sensul că un stat membru de executare poate include în normele sale privind procedurile de executare recurgerea obligatorie la autoritatea centrală a statului solicitat.
29 Ținând seama însă de modul de redactare a celei de a doua teze a aceleiași dispoziții, potrivit căreia hotărârea trebuie să fie executată „în aceleași condiții” precum o hotărâre pronunțată în statul membru de executare, s‑ar putea considera că articolul 41 alineatul (1) menționat se opune la o recurgere obligatorie la autoritatea centrală dacă aceasta nu este prevăzută în cauzele pur interne, astfel cum este cazul în statul membru de care aparține instanța de trimitere.
30 În consecință, este important să se examineze domeniul de aplicare al noțiunii „aceleași condiții” pentru a analiza dacă o reglementare națională precum cea prevăzută la articolul 4 alineatul 4 literele a, b) și c) din anexa 1 la Regulamentul din 2011 privind competența și hotărârile în materie civilă (obligații de întreținere) respectă articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009, chiar dacă un creditor de întreținere precum doamna S., contrar unui creditor în cadrul unor cereri pur interne, nu poate să sesizeze direct instanța competentă.
31 În această privință, trebuie să se țină seama de finalitatea Regulamentului nr. 4/2009 și de sistemul în care se înscrie articolul 41 alineatul (1) din acesta.
32 Referitor la finalitatea acestui regulament, din lucrările pregătitoare, în special din Cartea verde a Comisiei din 15 aprilie 2004 privind obligațiile de întreținere [COM(2004) 254 final], rezultă că legiuitorul Uniunii Europene a înțeles să înlocuiască dispozițiile în materie de obligații de întreținere care figurau în Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială 19/vol. 3, p. 74) cu dispoziții care, ținând seama de urgența deosebită care caracterizează recuperarea creanțelor de întreținere, simplifică procedura în fața instanței de executare, făcând‑o astfel mai rapidă.
33 Curtea a amintit în același sens că obiectivul urmărit prin Regulamentul nr. 4/2009 este de a facilita cât mai mult posibil recuperarea creanțelor de întreținere internaționale (Hotărârea din 18 decembrie 2014, Sanders și Huber, C‑400/13 și C‑408/13, EU:C:2014:2461, punctul 41).
34 Aceste obiective de simplicitate și de celeritate reies și din considerentele (9) și (27) ale Regulamentului nr. 4/2009. Considerentul (9) evidențiază că creditorul obligației de întreținere ar trebui să poată obține cu ușurință, într‑un stat membru, o hotărâre care va fi mod automat executorie într‑un alt stat membru, fără vreo altă formalitate. Potrivit considerentului (27) menționat, unul dintre obiectivele Regulamentului nr. 4/2009 este acela de a se limita cât mai mult posibil formalitățile de executare care conduc la creșterea cheltuielilor suportate de creditorul de întreținere.
35 Pe de altă parte, este necesar să se menționeze considerentele (31) și (32) ale Regulamentului nr. 4/2009. Considerentul (31) al acestui regulament subliniază voința legiuitorului Uniunii de a institui o cooperare între autoritățile centrale pentru a se facilita recuperarea transfrontalieră a creanțelor de întreținere și pentru a se acorda asistență creditorilor de întreținere pentru a putea face uz de drepturile lor într‑un alt stat membru. Considerentul (32) al regulamentului menționat califică recurgerea la această asistență ca fiind un „drept”.
36 Sistemul în care se înscrie articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009 reflectă obiectivele menționate de simplicitate și de celeritate în capitolul IV din respectivul regulament și prevede posibilitatea de a se recurge la asistența autorităților centrale în capitolul VII din acesta.
37 Astfel, nicio dispoziție din acest capitol, intitulat „Recunoașterea, forța executorie și executarea hotărârilor”, din care face parte articolul 41 alineatul (1) menționat, nu prevede o procedură particulară care să se adauge la procedurile aplicabile în cadrul cererilor pur interne, mai precis recurgerea obligatorie la autoritățile centrale ale statelor membre.
38 Absența unei obligații de recurgere la aceste autorități centrale este subliniată și în ceea ce privește hotărârile pronunțate într‑un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere, încheiat la Haga la 23 noiembrie 2007, precum Republica Federală Germania. Intitulat „Eliminarea procedurii de exequatur”, articolul 17 din Regulamentul nr. 4/2009, care figurează în capitolul IV din acesta, precizează la alineatul (1) că aceste hotărâri sunt recunoscute într‑un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la nicio procedură. Articolul 20 alineatul (1) din regulamentul menționat, care face parte din același capitol IV, precizează documentele pe care reclamantul trebuie să le furnizeze „autorităților competente însărcinate cu executarea”, mod de redactare care lasă să se înțeleagă că predarea documentelor se efectuează direct autorităților competente.
39 Sesizarea autorităților centrale este prevăzută de dispozițiile care figurează în capitolul VII din Regulamentul nr. 4/2009, referitor la cooperarea între autoritățile centrale. Potrivit dispozițiilor articolului 51 alineatul (1) din regulamentul menționat, aceste autorități furnizează asistență în legătură cu cererile prevăzute la articolul 56 din același regulament prin transmiterea acestor cereri. În temeiul acestui din urmă articol, un creditor care urmărește recuperarea unor creanțe de întreținere „poate” formula o cerere în special în vederea executării unei hotărâri pronunțate sau recunoscute în statul membru solicitat. În acest caz, el se adresează, în conformitate cu articolul 55 din regulamentul menționat, autorității centrale a statului membru în care are reședința, care trebuie să o transmită autorității centrale a statului solicitat.
40 Din articolele 51 și 56 din Regulamentul nr. 4/2009, interpretate în lumina considerentelor (31) și (32) ale acestuia, rezultă că cererea de asistență din partea autorităților centrale, în temeiul dispozițiilor care figurează în capitolul VII din acest regulament, constituie un drept, iar nu o obligație. În consecință, ea este facultativă și nu se aplică decât dacă creditorul de întreținere dorește să se prevaleze de ea, de exemplu pentru surmontarea anumitor dificultăți particulare, precum localizarea debitorului de întreținere.
41 Reiese astfel că Regulamentul nr. 4/2009 prevede două moduri alternative de sesizare a instanțelor competente, una directă, în temeiul dispozițiilor care figurează în capitolul IV din acest regulament, iar cealaltă prin intermediul autorităților centrale, dacă creditorul de întreținere solicită asistența autorității centrale din statul său membru de reședință, în temeiul dispozițiilor care figurează în capitolul VII din regulamentul menționat.
42 Această analiză este susținută de modul de redactare a articolului 45 din Regulamentul nr. 4/2009, care face parte din capitolul V din acesta. Acest articol, care se referă la asistența judiciară, distinge în mod expres două căi alternative care permit creditorului de întreținere să prezinte o cerere de executare, și anume prin intermediul autorităților centrale „sau” direct autorităților competente.
43 În aceste condiții, trebuie să se considere că obligația care este impusă creditorului de întreținere printr‑o reglementare națională precum cea în discuție în acțiunea principală, de sesizare a autorității centrale a statului membru solicitat chiar dacă el dorește să se adreseze direct autorităților competente în temeiul capitolului IV din Regulamentul nr. 4/2009, și care, potrivit instanței de trimitere, antrenează termene suplimentare este contrară articolului 41 alineatul (1) din acest regulament, interpretat în lumina finalității regulamentului menționat și a sistemului în care această dispoziție se înscrie.
44 În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că dispozițiile capitolului IV din Regulamentul nr. 4/2009, în special articolul 41 alineatul (1) din acest regulament, trebuie să fie interpretate în sensul că un creditor de întreținere care a obținut o hotărâre în favoarea sa într‑un stat membru și dorește să obțină executarea acesteia într‑un alt stat membru își poate prezenta cererea direct la autoritatea competentă a acestui din urmă stat membru, precum o instanță specializată, și nu poate fi obligat să își depună cererea la aceasta din urmă prin intermediul autorității centrale a statului membru de executare.
Cu privire la a doua întrebare
45 Cea de a doua întrebare se referă la consecințele pentru statul membru de executare ale unui răspuns afirmativ la prima întrebare și vizează mai precis să se stabilească dacă există o obligație de instituire a unei proceduri sau a unui mecanism care să permită să se sesizeze direct autoritatea competentă a statului membru de executare.
46 Pentru a da un răspuns util instanței de trimitere, este necesar nu numai să se indice dacă statele membre sunt obligate să instituie o asemenea procedură sau un asemenea mecanism, ci și să se precizeze, într‑un caz precum cel din acțiunea principală, obligația care îi incumbă instanței naționale.
47 În ceea ce privește punerea în aplicare a unui regulament, trebuie amintit că, potrivit articolului 288 al doilea paragraf TFUE, un asemenea act al Uniunii este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.
48 Aplicabilitatea directă a unui regulament impune ca intrarea sa în vigoare și aplicarea sa în favoarea sau în sarcina subiectelor de drept să se realizeze fără nicio măsură de încorporare în dreptul național, cu excepția situației în care regulamentul în cauză lasă statelor membre sarcina de a adopta ele însele măsuri cu putere de lege, administrative și financiare necesare pentru ca dispozițiile regulamentului respectiv să poată fi efectiv aplicate (Hotărârea din 14 iunie 2012, Association nationale d'assistance aux frontières pour les étrangers, C‑606/10, EU:C:2012:348, punctul 72).
49 În speță, Regulamentul nr. 4/2009, care a devenit aplicabil de la 18 iunie 2011, prevede, la articolul 76, o aplicare a dispozițiilor sale de la o dată ulterioară celei a intrării sale în vigoare, la 20 ianuarie 2009. Între aceste două date, statele membre aveau obligația să modifice, dacă era cazul, dreptul lor național prin adaptarea normelor lor procedurale pentru evitarea oricărei contrarietăți cu Regulamentul nr. 4/2009 și în special să permită creditorilor de întreținere, precum doamna S., să își exercite dreptul de a sesiza direct autoritatea competentă a statului membru de executare, astfel cum este prevăzut de regulamentul menționat.
50 În orice caz, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului Uniunii are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctele 21 și 24, Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C‑188/10 și C‑189/10, EU:C:2010:363, punctul 43, și Hotărârea din 4 iunie 2015, Kernkraftwerke Lippe‑Ems, C‑5/14, EU:C:2015:354, punctul 32).
51 Având în vedere considerentele care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare că statele membre au obligația să asigure deplina eficacitate a dreptului prevăzut la articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009, prin modificarea, dacă este cazul, a normelor lor de procedură. În orice caz, îi revine instanței naționale obligația să aplice dispozițiile acestui articol 41 alineatul (1), lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a dreptului național și, prin urmare, să permită unui creditor de întreținere să își prezinte cererea direct în fața autorității competente a statului membru de executare chiar dacă dreptul național nu prevede astfel.
Cu privire la cheltuielile de judecată
52 Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șasea) declară:
1) Dispozițiile capitolului IV din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere, în special articolul 41 alineatul (1) din acest regulament, trebuie să fie interpretate în sensul că un creditor de întreținere care a obținut o hotărâre în favoarea sa într‑un stat membru și dorește să obțină executarea acesteia într‑un alt stat membru își poate prezenta cererea direct la autoritatea competentă a acestui din urmă stat membru, precum o instanță specializată, și nu poate fi obligat să își depună cererea la aceasta din urmă prin intermediul autorității centrale a statului membru de executare.
2) Statele membre au obligația să asigure deplina eficacitate a dreptului prevăzut la articolul 41 alineatul (1) din Regulamentul nr. 4/2009, prin modificarea, dacă este cazul, a normelor lor de procedură. În orice caz, îi revine instanței naționale obligația să aplice dispozițiile acestui articol 41 alineatul (1), lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a dreptului național și, prin urmare, să permită unui creditor de întreținere să își prezinte cererea direct în fața autorității competente a statului membru de executare chiar dacă dreptul național nu prevede astfel.
Semnături