Language of document : ECLI:EU:C:2016:283

Cauza C‑377/14

Ernst Georg Radlinger
și

Helena Radlingerová

împotriva

Finway a.s.

(cerere de decizie preliminară formulată de Krajský soud v Praze)

„Trimitere preliminară – Directiva 93/13/CEE – Articolul 7 – Norme naționale care reglementează procedura insolvenței – Datorii provenind dintr‑un contract de credit de consum – Cale de atac jurisdicțională efectivă – Punctul 1 litera (e) din anexă – Caracter disproporționat al sumei compensației – Directiva 2008/48/CE – Articolul 3 litera (l) – Valoarea totală a creditului – Punctul I din anexa I – Valoarea tragerii – Calculul dobânzii anuale efective – Articolul 10 alineatul (2) – Obligația de informare – Examinare din oficiu – Sancțiune”

Sumar – Hotărârea Curții (Camera a treia) din 21 aprilie 2016

1.        Protecția consumatorilor – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Directiva 93/13 – Mijloace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive – Reglementare națională care împiedică examinarea din oficiu de către instanța națională a caracterului abuziv al unei clauze care generează o creanță ce face obiectul unei proceduri de insolvență și care limitează controlul jurisdicțional al clauzelor referitoare la creanțe negarantate – Inadmisibilitate

[Directiva 93/13 a Consiliului, art. 6 și art. 7 alin. (1)]

2.        Protecția consumatorilor – Contracte de credit pentru consumatori – Directiva 2008/48 – Cerințe privind informațiile care trebuie menționate în contract – Obiect – Obligația instanței naționale de a examina din oficiu respectarea acestor cerințe și de a stabili consecințele – Limite

[Directiva 2008/48 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 10 alin. (2) și art. 23]

3.        Acte ale instituțiilor – Directive – Efect direct – Limite – Posibilitatea de a invoca o directivă împotriva unui particular – Excludere – Executarea de către statele membre – Obligațiile instanțelor naționale – Obligația de a examina din oficiu respectarea anumitor obligații prevăzute de Directivele 93/13 și 2008/48 în materie de protecție a consumatorilor

[art. 288 al treilea paragraf TFUE; Directiva 2008/48 a Parlamentului European și a Consiliului, art. 10 alin. (2); Directiva 93/13 a Consiliului, art. 7 alin. (1)]

4.        Protecția consumatorilor – Contracte de credit pentru consumatori – Directiva 2008/48 – Cerințe privind informațiile care trebuie menționate în contract – Cuantumul total al creditului și valoarea tragerii – Noțiune

[Directiva 2008/48 Parlamentului European și Consiliului, art. 3 lit. (h) și (l), art. 10 alin. (2) și punctul I din anexa I]

5.        Protecția consumatorilor – Clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii – Directiva 93/13 – Clauză abuzivă în sensul articolului 3 – Apreciere de către instanța națională – Criterii – Aplicarea unei clauze care prevede în sarcina consumatorului o sumă disproporționat de mare drept compensație – Competență a instanței naționale

[Directiva 93/13 a Consiliului, art. 3 și 4, art. 6 alin. (1),art. 7 și punctul I lit. (e) din anexa I]

1.        Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări procedurale naționale care, într‑o procedură de insolvență, pe de o parte, nu permite instanței sesizate cu această procedură să examineze din oficiu caracterul eventual abuziv al clauzelor contractuale din care provin creanțele declarate în cadrul procedurii menționate, cu toate că această instanță dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop, și care, pe de altă parte, permite instanței amintite să examineze doar creanțele negarantate și numai pentru un număr limitat de motive, legate de prescrierea sau de stingerea lor.

Astfel, instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13 și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent între consumator și profesionist de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop. În această privință, din moment ce dreptul la o cale de atac jurisdicțională efectivă presupune ca unui consumator să i se permită să conteste în fața instanței naționale temeinicia creanțelor rezultate dintr‑un contract de credit care conține clauze susceptibile să fie declarate abuzive, indiferent dacă sunt sau nu sunt garantate, o legislație națională ce nu permite debitorului, care înțelege să conteste o creanță negarantată, decât să invoce prescripția sau stingerea acestei creanțe este de natură să aducă atingere caracterului efectiv al protecției urmărite prin articolele 6 și 7 din Directiva 93/13.

(a se vedea punctele 52, 56, 57 și 59 și dispozitiv 1)

2.        Articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 privind contractele de credit pentru consumatori trebuie interpretat în sensul că o instanță națională sesizată cu un litigiu referitor la creanțe care provin dintr‑un contract de credit în sensul acestei directive trebuie să examineze din oficiu respectarea obligației de informare prevăzute la această dispoziție și să stabilească consecințele care decurg în conformitate cu legislația națională din încălcarea acestei obligații, cu condiția ca sancțiunile să respecte cerințele prevăzute la articolul 23 din directiva menționată.

Astfel, pentru un consumator, informațiile prealabile și concomitente încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri, au o importanță fundamentală. Consumatorul decide tocmai pe baza acestor informații dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de un profesionist. Pe de altă parte, există un risc care nu poate fi neglijat ca, în special din neștiință, consumatorul să nu invoce norma de drept destinată să îl protejeze. În consecință, protecția efectivă a consumatorului nu ar putea fi atinsă dacă instanța națională nu ar fi obligată să aprecieze din oficiu respectarea cerințelor care decurg din normele Uniunii în materia drepturilor consumatorului. În această privință, întrucât instanța națională este, așadar, chemată să asigure efectul util al protecției consumatorilor, urmărită prin dispozițiile Directivei 2008/48, rolul care îi este astfel atribuit de dreptul Uniunii în domeniul vizat nu se limitează la simpla facultate de a se pronunța cu privire la respectarea cerințelor amintite, ci cuprinde și obligația de a examina din oficiu această problemă de îndată ce dispune de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop.

(a se vedea punctele 64-66, 70 și 74 și dispozitiv 2)

3.        Obligația unui stat membru de a lua toate măsurile necesare pentru atingerea rezultatului prevăzut de o directivă este o obligație imperativă impusă de articolul 288 al treilea paragraf TFUE și de directiva însăși. Această obligație de a adopta toate măsurile generale sau speciale se impune tuturor autorităților statelor membre, inclusiv autorităților judiciare, în cadrul competențelor acestora.

În această privință, referitor la Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și la Directiva 2008/48 privind contractele de credit pentru consumatori, obligația de a examina din oficiu caracterul abuziv al anumitor clauze și existența mențiunilor obligatorii de informare într‑un contract de credit constituie o normă procedurală în sarcina autorităților judiciare, iar nu a unui particular. În plus, instanțele naționale sunt obligate ca, aplicând dreptul intern, să îl interpreteze, în cea mai mare măsură posibilă, în lumina textului și a finalității Directivei 2008/48 pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta și, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Această obligație a unei interpretări conforme a dreptului național este astfel inerentă sistemului Tratatului FUE, întrucât permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate.

(a se vedea punctele 76, 77 și 79)

4.        Articolul 3 litera (l) și articolul 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48 privind contractele de credit pentru consumatori, precum și punctul I din anexa I la această directivă trebuie interpretate în sensul că valoarea totală a creditului și valoarea tragerilor desemnează toate sumele puse la dispoziția consumatorului, ceea ce exclude sumele afectate de creditor pentru plata costurilor legate de creditul în discuție și care nu sunt efectiv plătite acestui consumator.

Așadar, din moment ce noțiunea „valoarea totală plătibilă de către consumator” este definită la articolul 3 litera (h) din Directiva 2008/48 ca fiind suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator, rezultă că noțiunile „valoarea totală a creditului” și „costul total al creditului pentru consumatori” se exclud reciproc și că, prin urmare, valoarea totală a creditului nu poate include niciuna dintre sumele care intră în costul total al creditului pentru consumator. Astfel, nu se pot include în valoarea totală a creditului, în sensul articolului 3 litera (l) și al articolului 10 alineatul (2) din Directiva 2008/48, niciuna dintre sumele destinate să onoreze angajamentele convenite în temeiul creditului menționat, precum costurile administrative, dobânzile și comisioanele și orice alt tip de costuri pe care consumatorul este obligat să le achite. În această privință, revine instanței de trimitere să verifice dacă o sumă a fost în mod nelegal inclusă în valoarea totală a creditului, în sensul articolului 3 litera (l) din Directiva 2008/48, această împrejurare putând avea un efect asupra calculului ratei dobânzii anuale efective și putând afecta, în consecință, exactitatea informațiilor pe care creditorul trebuie să le menționeze, potrivit articolului 10 alineatul (2) din această directivă, în contractul de credit în discuție.

(a se vedea punctele 85, 86, 89 și 91 și dispozitiv 3)

5.        Dispozițiile Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că, pentru a aprecia caracterul disproporționat de mare, în sensul punctului 1 litera (e) din anexa la această directivă, al sumei solicitate drept compensație de la consumatorul care nu și‑a îndeplinit obligația, trebuie analizat efectul cumulativ al tuturor clauzelor aferente acesteia care figurează în contractul respectiv, indiferent dacă creditorul urmărește efectiv respectarea în întregime a fiecăreia dintre ele, și că, dacă este cazul, instanțele naționale au sarcina de a stabili, potrivit articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată, toate consecințele care decurg din constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze, înlăturând fiecare clauză dintre cele al căror caracter abuziv a fost recunoscut, pentru a se asigura că ele nu creează obligații pentru consumator.

Astfel, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul ei. În consecință, o instanță națională care a constatat că mai multe clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator sunt abuzive, în sensul Directivei 93/13, este obligată să excludă toate clauzele abuzive, iar nu doar pe unele dintre ele.

(a se vedea punctele 97, 100 și 101 și dispozitiv 4)